Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Oct 2021

Dialog despre starea faunei pădurilor din Prahova

Acum, după debutul sezonului de vânătoare, pare firească o discuție despre starea de facto a efectivelor faunei pădurilor noastre despre care se vorbește atât de mult, ca de altfel și despre incursiunile ursului brun, fie în localitățile de pe Valea superioară a Prahovei, fie a altora din județele vecine. În dialogul avut zilele acestea cu ing. Ioan Domșa, șeful compartimentului de profil de la Direcția Silvică Prahova, aflăm astfel că ursul brun de pe cele patru fonduri de vânătoare ale Direcției Silvice Prahova pe care habitează acesta se prezintă astfel: efectivul optim se află în număr de 90 de exemplare, efectivul evaluat în anul 2018 este de 156 exemplare, iar efectivul evaluat pe 2019 este de 170 exemplare.

– Așadar, cât de liniște este acum în pădurile Prahovei?

– Noi socotim că acum, la debutul sezonului de vânătoare, fauna un prezintă niciun semn de neliniște. Asta chiar dacă, pe ici, pe colo, ar putea exista și ceva motive de neliniște, când lumea mai vorbește despre faptul că vine ursul. Ursul, nechemat pe la noi, adică, pe domeniile noastre. Asta chiar dacă fenomenul ar putea fi chiar invers, deoarece în multe păduri apar case noi, vile sau felurite cabane, acolo unde altădată erau domeniile ursului brun.

– Chiar așa?

– Chiar așa! Pentru că,ursul știe bine ce face!

– Unii oamenii cred că am avea prea mulți urși, dar și alte specii prin pădurile noastre.

– Nu este adevărat! Fauna de la noi este pe potriva naturii. Spunem că în Prahova, în anul de față, statisticile la această specie sunt acum la nivelul optim.

– Chiar așa, cât e de mare pădurea în Prahova?

– Avem în acest județ peste 91.000 ha de păduri ale statului. În plus, mai avem încă alte 20.000 ha ale cetățenilor!

– Să le luăm, așadar, pe rând... Câte fonduri de vânătoare avem acum în județ?

– Șase fonduri care aparțin Direcției Silvice, și anume în zona de câmpie, la Drăgănești și la Sicrita, iar alte patru fonduri de vânătoare la munte, la Șețu, la Azuga, pe Telejenel și la Slon. Cât privește numărul de urși, nu este nicidecum prea mare. Fondurile de vânătoare stabilite de lege, deținute pe baza legii, deținute prin licitație atât de asociații profesionale cât și de altă natură. De aceea de ceva vreme nu au mai fost stabilite ca altădată cote de recoltă, ci numai cote de intervenție.

În ceea ce privește celelalte două specii mari, cerbii și căpriorii, acestea au crescut, an de an, pe fondurile de vânătoare existente, ajungându-se în anul 2015 la 665 de exemplare la cerb. Cele mai numeroase exemplare din această specie sunt pe fondurile de vânătoare deținute de către Asociația de Vânătoare și Pescuit Sportiv Prahova. Pe fondurile acesteia nu există însă nici măcar o capră neagră. În schimb, pe fondurile de vânătoare ale Direcției Silvice Prahova există acum 163 de exemplare de capră neagră și tot atâtea exemplare pe celelalte fonduri de vânătoare de la Azuga, Vălenii de Munte, Valea Doftanei și Valea Prahovei.

– Ce ne puteți spune despre situația existentă la specia cerb, care se află într-un număr satisfăcător? Adică în pădurile noastre există acum 3.629 de cerbi, cei mai mulți dintre aceștia, adică 1.539 de exemplare, de astă dată sunt pe fondurile AJVPS PRAHOVA. Totodată, avem aici și un număr mare de mistreți, cu peste 2.000 de exemplare mai mulți decât numărul optim necesar. Care este situația altor specii tradiționale? Sunt ceva probleme la altele?

– Din datele pe care le deținem, nu există probleme decât la efectivele de iepuri și la cele de potârniche. Motivele acestor situații sunt prea bine cunoscute, cu deosebire în zona de câmpie, pe fondurile de vânătoare de la Sicrita și de la Drăgănești. Aici, de la an la an, avem tot mai puțini iepuri și potârnichi. Tot aici sunt cunoscute pierderile de efective în urma atacurilor frecvente ale câinilor, ogarilor și ogarilor hibrizi. Totodată, se semnalează, îndeosebi atacuri frecvente ale câinilor de la stânele din zonă, unde se încalcă frecvent legea. Apare nefiresc și faptul că în zona de câmpie avem în prezent doar 250 de iepuri și doar câteva zeci de potârnichi.

Ar trebui să se știe că Legea vânătorii este prea permisivă și în zonă există prea mulți cetățeni care-și plimbă pe aici nestingheriți câinii, afectând astfel direct efectivele de iepuri și de potârnichi. Sunt, așadar, necesare măsuri urgente pentru respectarea legii.

Cristea BOCIOACĂ

Specie nouă de pitulice în fauna din România

Este vorba despre pitulicea de munte orientală (Phylloscopus orientalis). Este prima observație documentată pentru țara noastră a acestei specii de pitulice. Descoperirea a fost făcută de un grup de ornitologi de la Societatea Ornitologică Română, Centrala Ornito­logică Română și Facultatea de Biologie a Universității „Alexandru Ioana Cuza“ din Iași, la Agigea.

Specia nouă din fauna României a fost inelată de dr. Emanuel Baltag. „Era ora 09:00 dimineață, pe 7 septembrie, iar drd. Petrișor Galan a fost cel care a scos specia din plase. Eu am inelat-o, am plasat inelul cu seria și numărul de identificare pe piciorul păsării.“ Specia nouă de pitulice din fauna României nu are dimensiuni impresionante. Este o pasăre de talie mică, lungimea corpului ei ajunge la 11-12 centimetri, iar greutatea nu depășește 11 grame. Primele semnalări ale speciei în România au fost făcute de ornitologul Robert Ritter von Dombrowsky în volumul „Păsările României“. Pasărea a fost semnalată încă din 1898, dar niciun cercetător nu a putut prezenta dovada că specia a fost observată și identificată corect în țara noastră.

„Pitulicea aceasta este semnalată ca specie cuibăritoare în Balcani, care iernează în Africa. Cu toate acestea, nu putem afirma că specia cuibărește și la noi. Pitulicile migrează spre Africa, nu iernează la noi, dar unele dintre ele, uneori, pornesc în migrație spre nord, iar apoi își schimbă traseul. Pasărea a fost capturată și inelată în migrație, nu ne putem pronunța, așadar, dacă specia cuibărește și în România“, a mai spus dr. Emanuel Baltag.

Inelările ornitologice sunt cea mai veche metodă de studiere a migrației păsărilor. Cu ajutorul unor plase care nu rănesc păsările, ornitologii le capturează, efectuează apoi identificarea păsărilor, le măsoară, le cântăresc și le aplică un inel ornitologic pe picior. Odată recapturate de alți ornitologi, păsările trec din nou prin același procedeu și se poate afla din bazele de date de unde provin și alte detalii preluate de biologi. Până la această oră, pitulicea de munte orientală nu poate fi văzută în România nici măcar la muzee, aceasta fiind prima observație documentată a speciei.

Societatea Ornitologică Română

  • Publicat în Magazin

Șacalul auriu, un nou-venit în fauna României

Contrar multor afirmații care se vehiculează în spațiul public în ultima vreme, România este una dintre țările în care mediul este (încă) foarte bine conservat. În sprijinul acestei afirmații vin și fapte de necontestat. Unul dintre acestea este apariția și dezvoltarea rapidă a șacalului auriu în România.

Un prădător eficient și discret

Șacalul auriu este un animal din familia Canidaelor, care mai cuprinde vulpea, lupul și câinele. Este asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta și mai mare decât vulpea. Are botul ascuţit, ca şi urechile, pe care le poartă permanent ridicate în sus. Coada este stufoasă (aproape ca la vulpe), dar mai scurtă şi se termină brusc, de parcă ar fi tăiată.

Adulţii au lungimea corpului de 105-130 cm, din care coada măsoară circa 30 cm. Înălţimea la greabăn este de 50 cm şi greutatea cuprinsă între 10-15 kg. Blana are păr aspru, asemănător lupului, dar de culoare galben-aurie, cu nuanţe roşcate vara sau cenușiu-negricioase iarna. Are dentiţia caracte­ristică întregii familii a Canidaelor, adică 42 de dinți. În libertate trăiește între 12 și 14 ani.

Impresionează prin urletele prelungi, pe multiple tonalități, pe care le schimbă rapid și imprevizibil. Aceste sunete sunt foarte neplăcute, chiar înfricoșătoare pentru locuitorii caselor sau ai fermelor izolate. Rolul lor este de a comunica între membrii haitei, mai ales noaptea, atunci când vânează. Trebuie să precizăm că șacalul este unul dintre cei mai agresivi prădători. Alimentația acestuia este foarte variată și constă din şoareci și alte rozătoare mici, cadavre diverse, iepuri, iezi de căprior, păsări domestice, păsări ce cuibăresc la suprafața solului, insecte, reptile, hoituri și resturi din apropierea așezărilor umane. Este considerat foarte periculos pentru iezii de căprior, viţeii de cerb şi chiar pentru purceii de mistreț.

Se hrăneşte noaptea când de regulă vânează în haite, situație în care atacă cu succes și prăzi mai mari, cum ar fi oi și capre. Când nu are încotro, se hrănește și cu unele fructe, porumb sau alte vegetale.

sacal Daniel Petrescu SACAL Canis aureus pune semnatura pe poza 2

Un vânat greu de prins!

„Este greu de spus când și unde au apărut în România primii șacali. Cert este că în urmă cu aproximativ 35 de ani au început să li se observe urmele în Dobrogea, în Banat, apoi în Oltenia. Putem spune că sunt o specie invazivă, care avansează foarte discret. Ei sunt originari din Orientul Mijlociu, dar acum trăiesc în zona Dunării, pe ambele maluri, pe lângă lacuri și bălți din zonele de câmpie“, ne-a spus dl Petre Gărgărea, șef al Serviciului Cinegetic din cadrul RNP ROMSILVA. „Din multe puncte de vedere este un animal mai orientat, mai inteligent decât vulpea. Profită de existența așezărilor umane și se instalează în preajma lor, atunci când are condiții, pentru că acolo își găsește foarte ușor hrana, prin gropile de gunoi sau pe lângă gospodăriile mărginașe, de unde fură câte o pasăre“, a adăugat domnia sa.

La ora actuală, șacalii au ajuns, pe nebăgate de seamă, în Polonia, Germania, dar și în Țările Baltice precum Lituania, Letonia, Estonia, ca să nu mai vorbim despre Croația, Muntenegru, Serbia, Ungaria și Ucraina.

În România, arealul lor se întinde din Dobrogea, pe ambele maluri ale Dunării, în Câmpia Română, până în zona Dealurilor Subcarpatice, în Oltenia și în Banat. Conform estimărilor, numărul lor a crescut rapid. Dacă în anul 2012 se aprecia că trăiesc puțin sub 5.500 de exemplare, în 2017 populația ajunsese la aproape 11.000. Deși au existat și se mențin în continuare cote de vânătoare destul de însemnate pentru șacalul auriu, acestea nu sunt realizate decât în proporție de aproximativ 60 - 70%.

În tabelul de mai jos prezentăm date reprezen­tative referitoare la acest aspect:

sacal tabel

Tot dl Gărgărea ne-a explicat motivele pentru care vânătoarea de șacali este dificilă: „Când este hăituit, se ascunde și se strecoară și se întâmplă să îți apară exact în față, prin surprindere. Apoi dispare imediat în spatele tău.“

Îngrijorări pentru fermieri

Dincolo de aspectul cinegetic, există și unele îngrijorări legate de proliferarea șacalului auriu. Așa cum deja am spus, este un prădător foarte eficient. Este îndrăzneț, agresiv și trăiește în haite, ceea ce îi sporește eficiența. El se instalează în zonele din câmpie, luând locul vulpilor, pe care le alungă din zona în care se instalează. Atacă păsările domestice, chiar și în curțile de la marginea satelor, dar nu pătrunde în cuibar. În schimb, în haite, atacă inclusiv stânele, după cum arată datele strânse în ultimii ani. De asemenea, în haită atacă și oile și caprele aflate la păscut, dacă nu sunt supravegheate.

În schimb, se tem de lupi și nu îndrăznesc să pătrundă în arealul acestora. De asemenea, nu atacă nici porcii adulți, vitele, caii sau măgarii. Vițeii mici sau mânjii, ca și purceii, dacă nu sunt supravegheați, le pot cădea ușor pradă.

Foarte important de precizat este că nu atacă nici omul!

Sub protecția Directivei „Habitate“

De câțiva ani buni, șacalul auriu a intrat și în atenția Comisiei Europene. Această specie a fost inclusă în anexa V a Directivei „Habitate“. Pe această listă se află speciile de plante și animale care fac obiectul interesului comunitar, dar a căror exploatare poate face obiectul unor reglementări naționale. În consecință, poate fi vânat și chiar constituie un vânat interesant, în condițiile legii privind vânătoarea și fondul cinegetic în România. Pe de altă parte, reprezintă o nouă provocare pentru vânători, dar și un factor de care fermierii care se ocupă de oierit și de creșterea caprelor trebuie să țină cont. Dar, mai presus de toate, o dovadă că România este încă o țară în care natura, viața sălbatică, evoluează. Și nu în rău!

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Mediu

România, un fel de „Arcă a lui Noe“

Dintotdeauna s-a dus o luptă între bine şi rău. Însă, mai mult ca niciodată acum, răul a prins chipul evoluţiei, al transformărilor radicale ale naturii. Omul este liderul suprem şi are impresia că poate trăi singur pe o planetă vlăguită de resurse, lipsită de păduri, de faună, de floră. În mulţimea celor care acceptă unanim această metamorfoză sunt însă şi oameni care au înţeles că este timpul să ne schimbăm mentalitatea, că este vremea să privim natura cu respectul cuvenit. Vocile lor nu sunt însă tot timpul auzite. În articolul de faţă vom da cuvântul unei echipe care, prin Proiectul „Arca lui Noe“, lansat în primăvara anului 2012 prin cooperarea dintre National Geographic şi compania Dr. Reddy’s Laboratories, pledează pentru cauza naturii. Primul succes important a venit imediat după lansare, pentru că echipa „Arca lui Noe“ a reuşit să obţină suspendarea vânătorii la râs. Pantera Carpaţilor, prima specie pe care şi-au propus să o salveze de sub tirul gloanţelor, nu mai adulmecă astăzi praful de puşcă al vânătorilor. Până când? Rămâne de văzut. Cert este că iniţiatorii proiectului „Arca lui Noe“ vor rămâne vigilenţi, pentru că şi-au asumat misiunea, deloc uşoară, de a proteja comoara faunistică a României. Domnul Cristian Lascu, renumit pentru descoperirile şi cercetările sale speologice, Silviu Matei, unul dintre cei mai buni fotografi wildlife din ţara noastră, şi Marian Bălăşoiu, reprezentant Dr. Reddy’s Laboratories, coordonatorul mai multor proiecte de conservare a naturii şi manager pentru „Arca lui Noe“, sunt cei care ne reamintesc că poate este timpul să facem o reverenţă în faţa măreţiei naturii.

Proiectul este, însă, susţinut de mai mulţi biologi, specialişti în conservare şi fotografi de elită. Semnificaţia biblică a numelui „Arca lui Noe“ pare şi mai profundă atunci când vorbim despre fauna ţării noastre. România este astăzi un bastion, ce-i drept unul fragil, pentru foarte multe specii dispărute de multă vreme din Europa. Este un privilegiu, poate nemeritat, care trebuie însă păstrat cu orice sacrificiu. Societatea se află în continuă dezvoltare, mediul construit a căpătat o dimensiune impresionabilă, numărul locuitorilor Terrei a crescut. Sunt lucruri fireşti care vin odată cu evoluţia. Însă, trebuie să înţelegem că evoluţia şi dezechilibrele pe care le creăm în natură prin defrişările masive, prin extincţia animalelor sălbatice, prin poluare nu pot coexista. Aşa cum spune o vorbă din popor, „ne săpăm singuri groapa“. Este nevoie aşadar de educaţie, de conştientizare a răului făcut şi de măsuri legislative care să protejeze natura. Membrii echipei „Arca lui Noe“ au ambiţii mari pentru că şi-au propus să obţină toate aceste trei lucruri. Au toate şansele pentru că proiectul lor este unul complex, care mizează pe latura emotivă, dar şi prin faptul că vine cu soluţii concrete. Suportul iniţial pentru dezvoltarea proiectului a fost fotografia. Mizând pe faptul că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte, cei mai buni fotografi de wildlife s-au alăturat acestei cauze nobile şi şi-au expus fotografiile în expoziţii dedicate faunei sălbatice. De-a lungul timpului au fost organizate expoziţii temporare, precum cea de la lansarea proiectului, dar şi expoziţii permanente precum cea de la Institutul Oncologic, secţia Pediatrie. În misiunea „Arca lui Noe, fotografia a fost însă doar o piesă la dosar, pentru că munca echipei a continuat şi dincolo de cortină. Pentru stoparea vânătorii la râs, spre exemplu, a fost întocmit un memoriu foarte bine documentat şi cu suport din partea celor mai buni specialişti în conservare din ţara noastră. A fost un dosar foarte greu de contestat.

Misiunea echipei Arca lui Noe continuă. Următoarele specii care vor avea parte de protecţia sa sunt capra neagră şi lupul. Este posibil ca în toamna acestui an să vedem încă o expoziţie de fotografii wildlife.

România are, scriptic, 1.500 de râşi. În realitate ar putea fi mai puţini. Oare care ar fi soarta Panterei Carpaţilor dacă adulţii ar privi-o cu inocenţa unui copil care, deşi nu a văzut-o vreodată, îşi forţează imaginaţia pentru a-i face portrete?

Cristian Lascu:„Pe timpul dacilor, ţara noastră era acoperită în proporţie de 80% de păduri. Am moştenit, aşadar, o biodiversitate remarcabilă. Astăzi România este într-un proces de transformare rapidă şi aproape toate schimbările lovesc în biodiversitate. Este suficient doar să rostim cuvântul defrişare. Dacă dispare pădurea automat dispar şi speciile de animale care trăiesc în ea. Gândindu-vă că aproape 75% din fauna sălbatică se regăseşte aici. Din nefericire, interesul de a transforma pădurea în cherestea, în bani obţinuţi rapid, este foarte mare. Vânătoarea este o altă industrie, motiv pentru care sunt raportate nişte cifre mai mari privind numărul animalelor sălbatice. Însă, diferenţele între cifrele oficiale raportate şi realitatea sunt dramatice şi acest lucru este susţinut de specialiştii în conservare. În America, spre exemplu, din taxele de vânătoare se constituie un fond pentru cercetare ştiinţifică şi atunci există o şansă de a gestiona foarte bine fondul cinegetic. În România autorităţile care administrează parcurile naţionale numesc fauna vânat. Este deci o diferenţă majoră de mentalitate. Misiunea noastră de a pleda pentru fauna sălbatică se desfăşoară cumva pe principiul jocului de şah al lui Murphy: nu se poate obţine victoria, nu se poate obţine remiza, nu se poate abandona lupta.“

Silviu Matei:„Ca fotograf wildlife am avut privilegiul de a vedea multe animale sălbatice. Însă, când a apărut râsul în cadrul obiectivului meu, am avut un sentiment pe care nu pot să-l descriu. Primul râs l-am fotografiat în 2007 din pură întâmplare, pentru că subiectul era de fapt cocoşul de munte. În 2012 am avut a doua şansă de a-l vedea, iar în primele secunde m-am întrebat dacă să îi fac poze sau doar să-l privesc. L-am privit fără să fac nimic aproape un minut. Am vrut să mă bucur de prezenţa lui pentru că este un animal extrem de greu de văzut. Teritoriul lui este foarte vast, parcurge distanţe mari în căutarea hranei, dar are abilitatea de a rămâne nevăzut. Astfel a reuşit să se păstreze în afara bătăii puştii. Fireşte că sentimentul de a vedea acest animal elegant în mediul său natural nu se compară cu a privi nişte fotografii, însă cei care nu au avut acest privilegiu pot intra pe site-ul meu www.outdoorphotography.ro pentru a vedea secvenţe din viaţa râsului şi faunei sălbatice din ţara noastră.“

Marian Bălăşoiu:„«Arca lui Noe» s-a concretizat prin formarea unui grup de iniţiativă care şi-a propus să reamintească lumii că avem o faună unică. Din păcate, această faună extraordinară se află sub o presiune foarte mare din partea marşului nestăvilit al civilizaţiei, al defrişărilor iraţionale care se fac în ciuda tuturor sloganurilor politice care susţin că se iau măsuri pentru stoparea acestui fenomen periculos. Legat de vânătoare, aceasta ar trebui să se practice în baza unor estimări corecte a numărului animalelor sălbatice şi să existe o cotă pentru care specialiştii în conservare să îşi dea acordul. Este vital să înceteze abuzurile.“

Laura ZMARANDA

Abonează-te la acest feed RSS