Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 27 Oct 2021

Vreau să merg la școală

Deși sunt la finalul anilor de studiu din ciclul liceal, mă tot gândesc la cum aș fi resimțit acești 4 ani dacă puteam veni cu inițiative noi, dacă puteam exprima liber modul în care văd și înțeleg lucrurile. Școala să ne fie acel loc în care să știm că putem fi noi, că mereu vom avea un dascăl care să înțeleagă schimbările prin care trecem, dar mai ales viteza schimbărilor noastre ce continuă să tot apară până la finalul ultimului an de facultate.

Nu cu mult timp în urmă am fost în vizită la Liceul Tehnologic „Cezar Nicolau“, din Brănești... Acolo am auzit vorbindu-se despre faptul că acesta este un etalon la nivel european, fapt ce m-a bucurat, știind că liceul este în apropierea Bucureștiului.

Imediat ce am intrat am fost surprins de culorile vii, aspectul nou, pereții fiind marcați cu numele sălilor, peste tot pe scări erau mesaje încurajatoare pentru elevi, în fine, totul te făcea să simți că acela este locul tău, că ești în siguranță, totul te făcea să te simți mai liber, mai deschis, mai conectat la pulsul unei astfel de instituții.

Priveam desenele interactive din clase, hărțile, mă uitam în jur și nu puteam înțelege cum acolo s-a putut duce la bun sfârșit un astfel de proiect. Am aflat la scurt timp după ce am cunoscut-o pe doamna director Marinela Culea, care din prima clipă m-a privit ca pe propriul său elev, deși îi treceam pentru prima dată pragul. Doar entuziasmul, puterea de muncă, dar și curajul cred că au făcut posibilă transformarea acestui loc într-unul în care cu toții ne-am dori să putem învăța.

Dascălii sunt cu siguranță cei mai importați oameni ce stau la baza oricărei civilizații prin simplul fapt că pot da mai departe ceea ce au învățat pentru a forma noi generații; fie că vorbim de medici, sportivi sau îngrijitori, toți trec sau au trecut prin școală.

Nimic nu este ușor, dar dacă există suficient de multă bunăvoință putem realiza lucruri mărețe care să persiste ani la rând.

Cred că cea mai bună zicală pentru o astfel de realizare este „Omul sfințește locul“.

Andrei Banu

  • Publicat în Social

Accesul la educație, un drept fundamental refuzat pentru milioane de copii

„Este mai ușor să construiești copii puternici decât să repari adulți stricați“, spunea americanul Frederik Douglass, recunoscut de istorie drept reformator social, orator, scriitor și om de stat. Și prima măsură pe care o putem lua pentru a crește copii puternici este aceea de a le asigura dreptul fundamental la educație. Și totuși din motive diferite societatea contemporană eșuează în a atinge acest obiectiv. Astfel, copiii fără educație devin adulți care nu au puterea de a decide pentru ei și de a-și construi un viitor. În fiecare zi, peste 1 miliard de copii din întreaga lume se îndreaptă spre școală, iar accesul la învățământul preșcolar aproape s-a dublat în ultimii 20 de ani. Însă, în ciuda acestui progres, mai mult de 175 de milioane de copii – sau jumătate din copiii cu vârstă preșcolară la nivel global – nu au acces la această experiență importantă.

La școală, dar fără șansa reală de a învăța

În prezent sunt mai mulți copii și adolescenți înscriși în învățământul preșcolar, primar și secundar decât oricând. Cu toate acestea, pentru mulți dintre ei școlarizarea nu se finalizează cu însușirea noțiunilor predate. Motivele care stau la baza acestei situații sunt multiple: de la lipsa cadrelor didactice instruite, a materialelor de învățare inadecvate, a orelor improvizate și până la lipsa facilităților de igienă. Din nefericire, prea mulți copii vin la școală flămânzi, bolnavi, epuizați de muncă sau de sarcinile pe care le au în familie, iar asta îngreunează procesul de învățare.

Se estimează că 617 milioane de copii și adolescenți din întreaga lume nu sunt în măsură să atingă niveluri minime de competență în lectură și matematică, chiar dacă două treimi dintre aceștia sunt la școală. Concluzia este că, în întreaga lume, în școală există mai mulți copii care nu învață decât în ​​afara ei. Potrivit datelor statistice prezentate de UNICEF, aproximativ unul din cinci copii cu vârsta optimă pentru începerea școlii nu se află înscris în sistemul de învățământ. Cel mai comun factor care conduce la această stare de fapt îngrijorătoare este sărăcia. Experiența a demonstrat că, cel mai adesea, copiii din gospodăriile cele mai sărace sunt de aproape cinci ori mai susceptibili de a renunța la învățământul primar prin comparație cu colegii lor din mediul urban (situație similară și în cazul copiilor cu dizabilități și din minoritățile etnice). Spre exemplu, în Africa subsahariană, în special, accesul la învățământul preșcolar pentru copiii din cele mai sărace familii este la mai puțin de jumătate în comparație cu accesul copiilor din familiile cele mai bogate. O altă problemă semnalată de UNICEF este aceea că doar 66% din țări au atins paritatea de gen în învățământul primar, astfel că în unele regiuni accesul fetelor la educație este încă limitat.

Copiii din mediul rural, defavorizații sistemului de învățământ

La nivel global, rata brută de înscriere a crescut cu doar 13% în ultimii 18 ani, de la 26% în 2000 la 49% în 2018. Copiii din Asia de Sud, Asia de Vest și Centrală, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, Africa de Est și Africa de Sud au un acces deosebit de scăzut la învățământul preșcolar. Estimările UNICEF semnalează că în aceste regiuni doar aproximativ o treime din copiii de vârstă preșcolară au acces la școală.Trebuie menționat faptul că raportul brut de înscriere se referă la copiii care frecventează școala, dar fără a se ține cont de vârstă. Practic, copiii, indiferent de vârsta lor, care urmează cursurile de învățământ preșcolar sunt considerați ca fiind preșcolari. În cazul copiilor cu un an mai mici decât vârsta de intrare în școala primară, mai mult de o treime sunt excluși astăzi de la învățământul preșcolar sau primar. Numărul copiilor școlari din această grupă de vârstă a scăzut de la 51 de milioane în 2010 la 48 de milioane în 2013, dar a stagnat din 2014 la aproximativ 47 de milioane de copii. În toate regiunile, tot mai puțini copii din mediul rural au acces la învățământul preșcolar. Mai mult, există variații regionale uriașe ale lacunelor de acces. În America Latină și Caraibe, Asia de Est și Pacific decalajul favorizează zonele urbane cu doar 3%, în timp ce în Africa de Vest și Centrală și Africa de Est și de Sud decalajul favorizează copiii din mediul urban cu peste 20%.

Numărul copiilor fără educație a crescut cu 1,7 milioane începând cu 2014

Statistic, la nivel mondial mai mult de 90% dintre copiii cu vârsta optimă au fost înscriși la școala primară. Dar, în timp ce cifrele arată că mai mulți copii au avut acces la educație în unele țări se înregistrează o creștere demografică puternică. Care va fi consecința acestui fenomen? Fără resursele necesare care să asigure înscrierea la școală a tuturor copiilor, este de așteptat ca numărul celor nu vor avea acces la educație să crească. Cel mai elocvent exemplu este cel al Africii subsahariene, unde rata netă de înscriere în învățământul primar a fost de 79% în 2018. Deși numărul copiilor care nu au avut acces la educațieîn pofida faptului că aveau vârsta optimă pentru începerea cursurilor de școală primară a scăzut la nivel global de la 100 milioane la 59 milioane între 2000 și 2018 , progresele s-au blocat din 2007. Mai mult decât atât, numărul copiilor fără educație a crescut cu 1,7 milioane începând cu 2014, numai în zonele de conflict existând 27 de milioane de copii fără acces la educație.

Progresul către învățământul gimnazial a încetinit din 2011

Multe țări și-au stabilit ca prioritate asigurare accesului tuturor copiilor nu doar la învățământul primar, ci și la învățământul secundar. În prezent, la nivel global, 85% dintre copiii de vârstă școlară gimnazială sunt fie înscriși în școala primară, fie în cea secundară și doar 65% dintre copiii de vârstă școlară gimnazială sunt în învățământul primar, secundar sau superior. Din 2000 până în 2018, numărul copiilor extrașcolari de vârstă gimnazială inferioară a scăzut de la 99 milioane la 61 milioane, iar numărul copiilor extrașcolari de vârstă gimnazială redusă a scăzut de la 177 milioane la 138 milioane. Dar, în pofida acestei reușite, datele statistice arată că progresul către învățământul secundar universal a încetinit din 2011. Cele mai mari provocări în acest sens le întâmpină Africa subsahariană și Asia de Sud. (D. Z.)

Copilăria în Holocaust

Am citit şi încerc să-mi imaginez...

Acea perioadă, acele momente erau destul de încărcate emoţional. Chiar şi un copil, care nu avea încă suficient de bine dezvoltată capacitatea de a realiza amploarea sau gravitatea anumitor fapte ori întâmplări, tot putea rămâne marcat de ceea ce se întâmpla în preajma lui, cu temeri legate de acţiunile celor pe care îi privea cu groază. 

Acele clipe care păreau parcă interminabile, mai cu seamă pentru o anumită etnie, au maturizat prematur o mare parte din copiii acelei perioade.

Era greu pentru un copil să îndure plecarea părinţilor, fraţilor, rudelor, prietenilor. Le urmărea cu lacrimi în ochi ultimii paşi, fără a şti dacă îi va mai vedea vreodată. Erau duşi undeva, într-un loc despre care nimeni nu ştia nimic. Sperau totuşi că n-o să le fie rău, ba chiar că într-o zi se vor revedea. Un gând frumos, plăcut, deşi imaginea, faptele lăsau un gust amar. Era plăcut să vezi, să simţi cum oamenii îşi păstrau speranţa, dar trist  să-ţi imaginezi că poate nu se vor mai revedea vreodată.

Era greu să privească ceasul, de frica SS-iştilor, bănuitori la orice mişcare, dar şi pentru că ar fi constatat scurgerea timpului până la un nou transport. 

Era sfâşietor să vezi cum pleacă toţi, cum erau înghesuiţi într-un vagon de animale, cum primeau apa şi mâncarea în condiţii inumane, era...

Urma şi ziua plecării ultimilor oameni din sat, repet, de o anumită etnie. Un ultim transport. Era atât de greu să vezi cum lasă în urmă o întreagă viaţă în care au agonisit cât au putut pentru ei şi urmaşii lor, case lăsate vraişte, bagaje scoase în mijlocul drumului, oameni care loveau tot ce prindeau, controlau şi adunau tot ce găseau de valoare. Parcă se bucurau să vadă umilinţă, suferinţă..., în fine, e greu de explicat în cuvinte tot ce se petrecea.

După plecarea ultimului transport urmau zile greu de suportat, zile în care au stat închişi, înghesuiţi într-un vagon 80 de persoane. Nu aveau toţi loc, erau înfometați, era, din nou, ceva atât de greu de imaginat, inuman!

Următoarea staţie, Auschwitz, locul în care se afla lagărul de concentrare, în care zicala era „Munca te face liber“. Departe de cei care fuseseră aduşi acolo această zicere... Toţi aveau un drum lent, dar sigur, către moarte. Femeile erau separate de bărbaţi, mamele de copii, fiecare luând-o pe drumuri diferite, neştiind dacă se vor mai întâlni vreodată. Se făcea o selecţie „riguroasă“ în care cei care încă mai aveau lucruri valoroase, până şi dinţi din metale preţioase, erau forţaţi într-un mod barbar să le predea. Apoi, toţi mergeau către gaura morţii, o gaură în care, odată ajunşi acolo, urmau să fie gazaţi, apoi incineraţi. Imagini de neînchipuit pe care omenirea n-ar vrea să le mai vadă ori despre care să mai audă vreodată.

Povestesc supravieţuitorii, este bine să luăm aminte.

„Cine a coborât odată în infern va şti să preţuiască un răsărit de soare.“ (Octavian Paler)

Andrei Oprea-Banu

Exemple de urmat... Bazarul copiilor, concept unic în România

Cristina Cochinescu este absolventă a Colegiului de Artă „Carmen Sylva“ Ploiești, a urmat Dreptul și un master în probleme de constituționalitate la București, a predat ca profesor de pian tot la „Carmen Sylva“, a fost magistrat-asistent vreme de 13 ani la Curtea Constituțională a României, a pus bazele unei grădinițe private și unei firme de evenimente, s-a alăturat echipei „Prahova în Acțiune“, unde este vicepreședinte, și creează evenimente unice în peisajul prahovean: „Ploieștiul în culori“, „Bazarul copiilor“, „Târgul urban de ateliere“, „Tocuri pe biciclete“. Acestea sunt doar câteva dintre acțiunile care se leagă de numele Cristinei Cochinescu. În peisajul provincial, trebuie să recunoaștem că inițiativele de acest fel prind extraordinar, iar „Prahova în acțiune“, asociație nonprofit fondată de conf. univ. dr. Mihai Apostolache, cu un curs denumit „Pregătit pentru a realiza ceva măreț“, a creat un soi nesperat de... nu îmi place termenul, dar altul mai potrivit nu găsesc... emulație la nivelul județului și mai ales în rândul tineretului.

– Intuiesc faptul că fiecare idee pe care ați transpus-o în realitate are în spate o poveste. Și ați început prin a pune bazele unei grădinițe private.

– Eu am patru copii, trei fetițe și un băiat. Împreună cu o prietenă a mea am creat o grădiniță, „Ploieștiul în culori“ se numește, care să corespundă criteriilor și valorilor mele despre ceea ce înseamnă educația. Eu sunt foarte exigentă din acest punct de vedere, inclusiv al alimentației, iar acolo se consumă, de exemplu, produse bio. Ulterior am cedat acțiunile, dar toți copiii mei, care între timp au devenit elevi ai Colegiului de Artă „Carmen Sylva“, băiatul tocmai a fost admis, sunt înscriși la această grădiniță, fiindcă unitatea este exact ce-mi doresc eu de la învățământul românesc.

– Apoi ați creat o firmă de evenimente.

– Organizarea evenimentelor, lucru de care mă ocup și în cadrul Asociației „Prahova în Acțiune“, este domeniul meu de activitate preferat. Am înființat într-adevăr o firmă și am început să organizez evenimente oficial; neoficial fac așa ceva de 25 de ani: spectacole, concerte, evenimente adresate copiilor, mediului de business etc. Am adus în Prahova lucruri foarte noi; eu sunt, de pildă, singurul organizator de evenimente senzoriale din România...

– Pe urmă ați inventat „Bazarul copiilor“.

– Da, e un concept unic în România, de altfel dețin și marcă înregistrată. Ideea a venit de la sora mea, care locuiește în Franța. Ea a participat acolo la un astfel de eveniment cu câteva zeci de copii, mi s-a părut extraordinar de frumos totul și am zis că e momentul să aducem și în România un astfel de concept. La prima ediție am avut 15 copii, cu tot cu ai mei și ai prietenei mele, Mădălina Corciu, care este la fel de mult ca mine implicată în organizarea evenimentului. Țin minte că mă uitam la tot spațiul acela mare și gol (n.n. Sala Sporturilor „Olimpia“ Ploiești, Turnul Parașutiștilor) și mi-am zis că nu mă las până nu umplu toată zona cu copii. Și s-a întâmplat întocmai, am ajuns la 400 de participanți.

– După primele ediții nu v-ați descurajat?

– Structura mea e să nu mă las descurajată. Toate lucrurile în viață avansează în momentul în care există eșecuri, neîmpliniri, frustrări... De-acolo creștem! Uneori un rateu este o binefacere pentru noi fiindcă învățăm alte lucruri, evoluăm practic foarte mult.

– Care a fost următoarea idee pusă în practică?

– Am organizat un concurs de talente, se numește chiar așa, „Cel mai talentat copil“. Am avut o singură ediție, totul este în stand by, dar nu am renunțat la idee. Un alt eveniment este „Târgul urban de ateliere“, ajuns la a treia ediție, o concepție sută la sută proprie. Știți, eu fiind foarte implicată în comunitate și mai ales în zona de parenting, având mulți prieteni și conexiuni în oraș, m-am gândit că mi-ar plăcea să-i aduc pe toți în același loc. La prima ediție am chemat inclusiv SMURD-ul să facă gratuit (totul a fost gratuit) lecții demonstrative de prim ajutor pentru copii. La acțiunea din toamnă, care s-a desfășurat sub umbrela Asociației „Prahova în Acțiune“, au fost câteva sute de participanți și 30 de ateliere. La următoarea ediție țintesc să ajungem la 50 de ateliere și 1.000 de copii.

– Și ajungem la „Tocuri pe biciclete“, eveniment marca „Prahova în Acțiune“.

– Această idee a tocurilor pe bicicletă a venit de la un prieten, Daniel Chelsoi; eu am rezonat pe loc cu ideea, am propus evenimentul președintelui asociației, Răzvan Stănciulescu, iar el de asemenea a agreat imediat sugestia, deci am dat drumul la treabă. La prima ediție am avut 100 de participanți înscriși, asta pentru că am limitat noi numărul, iar la ediția următoare, fiindcă totul a mers foarte bine și am început să creăm o rețetă, am mărit la 300 de participanți, noutatea fiind că am inclus și bărbații în această acțiune (îmbrăcați cu pantalon lung, cămașă și pantofi). Denumirea rămâne un brand, o să și înregistrăm marca.

– Sunt receptivi/deschiși oamenii la astfel de acțiuni?

– Da, sunt foarte deschiși. Noi am mai avut un eveniment (n.m. – tot ideea Cristinei Cochinescu) pe 11 mai 2019, sub egida „Prahova în Acțiune“, „Picnic în parc“, iar în 24 de ore s-au înscris 600 de persoane. O dovadă suficientă de deschidere, nu? Scenariul ar fi că oamenii aduc de-acasă pătura și coșul cu merinde, iar noi le oferim, prin intermediul partenerilor, niște kit-uri de participare la eveniment, în baza cărora pot beneficia de apă, cafea, limonadă. La următoarea ediție intenționăm să avem 1.000 de participanți. Alt exemplu: avem acum un program, Coder Dojo, prin care îi învățăm pe copii, cu ajutorul unor mentori, să programeze pe calculator. În câteva zile de la anunțarea proiectului s-au ocupat 60 de locuri. Oamenii află despre noi, ne urmăresc, ei știu ce facem.

– Cum îi percepeți dvs. pe locuitori vizavi de acțiunile dvs.?

– Oamenii vor să experimenteze stări frumoase, să simtă că aparțin comunității, că pot contribui ei înșiși la ceva anume. Noi, în asociație, am pornit de la un grup de prieteni, iar pe parcurs ni s-au alăturat foarte mulți oameni frumoși, care au idealuri comune cu noi, care gândesc ca noi, au aceeași viziune, avem mulți voluntari... Așa am reușit să creștem spectaculos într-un timp foarte scurt. Locuitorii ne susțin și simțim că, pe zi ce trece, latura asta frumoasă a oamenilor ia amploare. În general, într-o comunitate, e foarte ușor să spunem că nu se întâmplă nimic. Și zic mereu: pentru a mișca lucrurile, trebuie să faci și tu ceva!

– Comunitatea de afaceri reacționează pozitiv la toate aceste acțiuni?

– Pot spune că sunt motorul, sunt primii care au venit alături de noi. Avem parteneri consacrați care sprijină evenimentele organizate de mine și, de curând, de asociație, unii au dorit să devină partenerii noștri oficiali pentru toate evenimentele pe care le organizăm. De altfel, eu sunt activă și în comunitatea de business. La Ploiești există Bizz. Club de vreo patru ani, unde antreprenorii se întâlnesc săptămânal; este o comu­nitate foarte activă, cu oameni de calitate!

Maria Bogdan

  • Publicat în Magazin

Aplicația PlantSnap. Când tehnologia face totuși ceva pentru copii și pentru... natură

Îmi spunea nu demult un prieten că „ar fi grozav să știm mai multe despre natură, să recunoaștem păsările după cântecele lor, să cunoaștem mai multe despre copacii la umbra cărora ne odihnim...“

Spusele lui mi-au amintit de o scenă care m-a surprins grozav și m-a adus cu picioarele într-o realitate pe care uneori mi-e greu să o accept. O copilă de 12-13 ani, „emancipată“ de traiul în București, la zi cu toate cunoștințele despre tehnologiile puse la dispoziție de telefoanele mobile de ultimul răcnet, se minuna toată la vederea unei șopârle despre care credea că este... pește. Era prima oară în viața ei când vedea o astfel de vietate. Și prima oară pentru mine când am conștientizat cu adevărat cum sunt copiii de azi. Privați de lumea reală în care trăim. Captivi într-o lume virtuală care de cele mai multe ori nu dă doi bani pe sentimente și unde au toate șansele să își piardă personalitatea. Cred că puțini înțeleg că acolo se petrece o dictatură care răpește copiilor șansa de a se descoperi pe ei înșiși.

Și lumea asta superbă care își desfășoară forțele în jurul lor. Este o depersonificare în masă. M-am întrebat dacă există vreo salvare pentru copiii care își irosesc zilele privind într-un monitor inert și lipsit de emoție. Dacă există vreo cale de mijloc, vreo șansă de a-i recuceri. Și am constatat că nu sunt singura care își pune aceste întrebări. Că există oameni care au înțeles reversul medaliei și încearcă să transforme tehnologia într-un aliat al copiilor.

Mi-a atras atenția o informație despre aplicația mobilă PlantSnap prin care poți identifica plantele, florile, copacii, cactușii și ciupercile. Ideea acestei aplicații îi aparține lui Eric Ralls, un antreprenor îndrăgostit de natură. Într-una dintre vizitele sale la un prieten a descoperit o plantă pe care nimeni, nici măcar inteligența artificială, nu o putea identifica. Așa a început totul, iar astăzi aplicația PlantSnap poate recunoaște până la 90% dintre toate speciile de plante și pomi cunoscute din aproape fiecare țară. În baza de date a aplicației sunt înregistrate 316.000 de specii și 90 de milioane de imagini. Cum funcționează aplicația? Simplu. Este suficient să fie instalată pe telefonul mobil, să faci poză unei plante și, prin recursul la baza de date, aceasta va fi identificată.

S-a creat o șansă care trebuie exploatată corespunzător. S-a făcut o punte pe care o putem folosi pentru a reveni la realitate.

(L.Z.)

  • Publicat în Magazin

„Pădurea copiilor“. Un puiet pentru fiecare nou-născut

Un proiect al Asociației ViitorPlus pornit de la ideea de a planta și îngriji câte un puiet pentru fiecare nou-născut din țara noastră a început să prindă contur. Cei implicați în această misiune sunt oameni inimoși, cu viziune, dar mai ales sensibilizați de pericolele care pândesc din cauza dezinteresului față de terenurile degradate, aflate în proces de deșertificare sau eroziune. Aceştia speră ca eforturile lor să fie recompensate an de an cu imaginea verde a unor noi suprafețe ajunse la stadiul de masiv. Lucru care se întâmplă deja.

Rezultatele proiectului

Prima campanie de plantări demarată în anul 2008 a dat startul unui fenomen a cărui amploare o vom vedea în timp. Totuși, munca de voluntariat a peste 9.650 de persoane implicate activ în cele 16 campanii, desfășurate în 4 locații, a făcut să înverzească 282.500 de puieți. Din cele 38 ha pe care s-au făcut plantări, 8 ha din Dragoș-Vodă, județul Călărași, împădurite de ViitorPlus au ajuns la stadiul de masiv. Putem spune așadar că avem prima pădure înființată de un ONG din România. Acest lucru a fost posibil și prin susținerea inițiativei de către donatori individuali, companii, alergători, dar și prin organizarea și participarea la evenimente sportive.

„În cadrul proiectului Pădurea copiilor am ales să plantăm numai în sudul țării, în zonele de câmpie, deoarece această regiune este cea mai afectată de lipsa pădurilor. În prezent, suprafața ocupată de păduri este între 2,5 și 5%, în condițiile în care într-o zonă de câmpie se recomandă minimum 2%“, spun reprezentanții asociației ViitorPlus.

Nenumărate semnale de alarmă au fost trase de-a lungul timpului, lipsa perdelelor forestiere din Bărăgan a fost dezbătută de autorități în multe conferințe și întâlniri oficiale, însă fără rezultate remarcabile. Se știe prea bine că absenţa pădurilor din această regiune a determinat apariția fenomenului de deșertificare, reducerea cantităților de precipitații, degradarea solului, schimbarea caracteristicilor florei și faunei specifice zonei. Iar lista problemelor ar putea continua. Din păcate, nu mai este timp. Este imperios ca acum să fie luate măsuri. Până în acest moment asociația ViitorPlus a plantat și îngrijit 4 păduri (Vâlcele și Dragoș-Vodă, județul Călărași, Drăgănești-Vlașca și Poroschia, județul Teleorman) unde s-au folosit atât puieți de talie mare, cât și puieți de talie mijlocie, semimijlocie și mică.

Anul acesta 3 ultramaratonişti – Andrei Roşu, Vlad Tănase și Andrei Gligor – au alergat la două dintre cele mai extreme curse din lume: 6.633 Arctic Ultra, la -50°C (Cercul Polar) și la Marathon des Sables, la +50°C în Deșertul Sahara. Efortul acestor tineri a fost pentru a trage un semnal de alarmă astfel încât oamenii să conştientizeze riscurile la care ne expunem în lipsa pădurilor.

Cum se aleg terenurile

plantari

Pentru ca Pădurea copiilor să existe trebuie trecută prima etapă, cea a identificării terenurilor care respectă criteriile de selecție stabilite de proiect. Conform acestor criterii, terenurile trebuie să fie publice, administrate de Consiliul Local, să permită soluționarea unor probleme de mediu cum ar fi: nivelul scăzut de împădurire la nivel de județ, refacerea terenurilor agricole degradate, asigurarea unor perdele de protecție pentru așezări sau terenuri agricole învecinate, stoparea eroziunii de suprafață. De asemenea, se dorește asigurarea în timp a durabilității proiectului prin parteneriat cu Consiliul Local, care își asumă în acest context obligații pe termen mediu și lung, acceptarea acestui gen de inițiative de către comunitatea locală și implicarea ei în acest sens.

Întregul proiect este realizat din fonduri private, provenite de la persoane fizice și companii.

Plantarea nu garantează împădurirea

Așa cum spun inițiatorii proiectului Pădurea copiilor, „crearea unei păduri reprezintă un proces de lungă durată care se întinde pe parcursul a zeci de ani și nu este de ajuns o plantare pentru ca în locul respectiv să se dezvolte o pădure. Angajamentul pe care ni l-am asumat referitor la principiile dezvoltării durabile ne-a determinat să apelăm la experți silvici și împreună am realizat un proiect tehnic pentru fiecare perimetru împădurit“. Așa se face că toate propunerile privind compoziția de regenerare, schema de plantare, numărul de puieți la hectar, tehnologia de plantare, de pregătire a solului vin din partea unor oameni avizați.

Alegerea speciilor de plantare se face în urma unor analize de sol și ținând cont de condițiile naturale ale zonei, astfel încât acestea să poată supraviețui pe terenul respectiv. În plus, se ține cont de procentele din fiecare specie în parte, pentru ca solul să fie îmbunătățit, biodiversitatea stimulată și pădurea să se dezvolte în condiții cât mai bune.

Înhămarea la un astfel de proiect înseamnă asumarea unei responsabilități pe termen lung pentru că stadiul de masiv se atinge după 5-6 ani în funcție de specii, iar până atunci trebuie făcute nu doar lucrări pentru înființare, ci și lucrări de îngrijire (prașile, mulciri) realizate manual sau mecanizat, revizuiri, completări, descopleșiri.

Instalarea pe cale artificială se poate considera încheiată cu succes în momentul în care cultura forestieră se poate dezvolta singură și nu mai necesită lucrări de îngrijire. După constituirea stării de masiv are loc trecerea de la existența izolată, când fiecare exemplar trebuie să învingă acțiunea dăunătoare a unor factori biotici și abiotici, la existența în comun când fiecare exemplar beneficiază de protecția colectivă a arboretului nou format.

„De fiecare dată când ne-am extins am urmărit să facem lucrurile ca la carte, pentru ca zonele plantate să se transforme în păduri“, spuneau cei de la ViitorPlus, iar acest mod de gândire ca și rezultatele palpabile de care cu toții beneficiem – adică cele 4 păduri – a fost recunoscut și de Gala Societății Civile care a acordat asociației ViitorPlus premiul I pentru activitatea desfășurată în 2010 în cadrul proiectului „Pădurea copiilor – Adoptă un copac“.

aleg sa impaduresc

Patricia Alexandra POP

Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, paginile 46-47

  • Publicat în Mediu

Cine mai are grijă de copiii şi bătrânii satelor?

Interviu cu părintele profesor doctor Mihai MILEA, preşedintele Fundaţiei Umanitare Sfântul Sava din Buzău

Cine străbate azi multe dintre satele ţării nu poate să nu afle cu durere şi amărăciune de existenţa multor bătrâni, dar şi copii de vârstă şcolară care, în absenţa unui sprijin firesc din partea familiei, a statului sau al obştii, dar şi al celor care au datoria să le poarte direct de grijă, duc o viaţă precară, ca să nu spunem „lăsaţi în grija nimănui“. Prea puţini dintre noi încearcă să le vină cumva în ajutor, cu adevărat. O fac, ici-colo, unele fundaţii umanitare, cu mai mult sau mai puţin succes. Una dintre acestea este Fundaţia Sfântul Sava de la Buzău, care mai bine de două decenii a iniţiat diferite forme de sprijin, între care şi organizarea unor cămine de bătrâni şi copii.

Date fiind reuşitele de până acum în această privinţă, ne-am adresat părintelui profesor doctor Mihai MILEA, preşedintele fundaţiei amintite.

– Sfinţia Voastră, ştim că pentru început aţi organizat în satul natal, în comuna Câmpeni-Buzău, un astfel de aşezământ, iar de anul trecut aţi iniţiat un altul în comuna Baba Ana – Prahova...

– Da. Şi doresc să vă spun cu bucurie că sunt mulţumit cu ceea ce am făcut.

Cămin de bătrâni şi de copii în mijlocul câmpului

Aşezământul social de la Baba Ana, care poartă numele de „Savaliada“, este încă în curs de amenajare, fiind vorba de o lucrare amplă şi costisitoare, deoarece clădirile dezafectate ale unei foste unităţi militare au fost în părăsire 12 ani, până ce Fundaţia Sf. Sava le-a preluat pentru a crea un centru social multifuncţional.

Acest aşezământ funcţionează pe principiul de „autogospodărire“ şi „autofinan­ţare“. El este administrat direct de Fundaţia noastră, care are o experienţă în acest domeniu de peste 20 ani de lucru în multe proiecte sociale amplasate în mai multe judeţe ale ţării. În acest moment la centrul social „Savaliada“ de la Baba Ana, întins pe 10 ha în zona Banciu, s-au amenajat: un centru administrativ, o mică brutărie ţărănească, o microfermă de vaci, o bucătărie, un foişor, o ciupercărie, un solariu legumicol.

Anul acesta avem în proiect, pentru a fi finalizate: un cămin pentru bătrâni în vârstă şi un cămin pentru femei vârstnice, de asemenea şi un palat al copiilor, unde vor fi găzduite mame singure cu copiii lor. Se lucrează şi la un centru medical în fosta infirmerie a fostei unităţi militare, unde vor fi asigurate îngrijiri medicale primare, precum şi de întreţinere a celor bolnavi. Pe parcursul finalizării tuturor clădirilor din acest centru social vom pune la dispoziţie şi dotările corespunzătoare potrivit normelor în vigoare.

– De fapt, cu cine faceţi toate aceste lucrări oricum costisitoare, fiindcă fundaţia dumneavoastră nu are venituri proprii?

– Cu localnici din satele din jur, voluntari, cu materiale provenite din sponsorizări. În ceea ce ne priveşte, ne străduim să iasă o lucrare bună şi de calitate. În toate aceste lucrări de reparaţii şi de reamenajare, am implicat profesionişti, în calitate de voluntari, şi mulţi oameni de bine, care au fost mereu alături de noi în toate proiectele pe care le derulăm. Iată, la solariul legumicol, unde toată vara producem roşii, castraveţi pentru toate celelalte centre sociale ale Fundaţiei, sunt implicaţi şi ţăranii din zonă, din satele din jur, care au experienţă în acest domeniu agricol. În clipa de faţă, la Baba Ana sunt doar muncitorii şi persoanele pe bază de „contract de voluntariat“, care lucrează aici zilnic. Nădăjduim în mila lui Dumnezeu, care este mare şi bun, ca în anul acesta să aducem şi primii beneficiari pentru acest centru social.

Ca şi la celelalte cămine de bătrâni de la Câmpeni, Ulmeni şi Năeni, toate din judeţul Buzău, nu percepem taxe fixe pentru acei oameni în vârstă şi nici pentru copii. Vreau să precizez că avem ca prioritate cazurile sociale, fiindcă la noi vin, de regulă, numai aceia care nu au posibilităţi materiale ori au pensii mici sau nu au deloc. Cei care au o pensie cât de mică o donează la aşezământ, păstrând foarte puţin şi pentru ei, pentru cheltuielile personale. Selecţia acestor persoane defavorizate este simplă: prin biserică, în cele mai multe cazuri, deoarece „Biserica Sf. Sava“ Buzău este deschisă zilnic, toată ziua şi aici descoperim tot felul de situaţii dramatice. De asemenea, unele primării ne aduc la cunoştinţă astfel de cazuri sociale. Cât îi priveşte pe elevii de la centrul social „Savaliada“ din Baba Ana, aceştia vor învăţa la cea mai apropiată şcoală. În cazul nostru de aici, şcoala este la circa 3 km de Baba Ana, iar lecţiile vor fi pregătite într-un club care va fi amenajat corespunzător, la noi, potrivit normelor didactice în vigoare. Sperăm ca în maximum trei luni să terminăm, tot aici, la Baba Ana şi Capela Sf. Ştefan cel Mare şi Sfânt, care va fi ca o inimă a acestui centru de asistenţă socială al fundaţiei noastre.

– Am înţeles că la aşezământul de la Baba Ana veţi avea şi o mică stupină, cu care veţi îndulci şi sufletele bătrânilor asistaţi.

– Da. Biserica este în sine şi o mare forţă spirituală. Ea este ca o mamă bună iubitoare, cum o definea şi marele poet naţional Mihai Eminescu. Or, o mamă bună oferă aici şi lucruri frumoase. Avem aici şi o mică stupină în care lucrează un mic fermier tânăr. Îl cheamă Ionuţ Vuţă, un tânăr dornic de afirmare şi plin de generozitate, în toate activităţile centrului social Savaliada. În proiectele noastre sociale ne străduim să punem mult suflet, credinţă în Dumnezeu, iubire şi toate le facem cu bucurie. Eu am deprins toate acestea din familia mea numeroasă; doisprezece fraţi, care am trăit aproape de Baba Ana, în satul Câmpeni, judeţul Buzău. Din familie am deprins „munca în echipă“ şi „bucuria de a trăi pentru cel de lângă tine“.

Pe dealuri răsar centrele de asistaţi ai bisericii…

– Ce ne puteţi spune despre celelalte centre ale Fundaţiei dumneavoastră?

– În ceea ce priveşte celelalte cămine de bătrâni, de la Năeni şi Câmpeni (pentru femei), Ulmeni (pentru bărbaţi) vă spunem cu mare bucurie că acestea sunt acum funcţionale, în condiţii bune. An de an le îmbunătăţim cu ajutorul lui Dumnezeu şi dorim ca toate acestea să fie „oaze de linişte sufletească“. Şi la Câmpeni, şi la Ulmeni avem în proiect să le extindem prin noi construcţii. În această toamnă am lucrat si la modernizarea „Taberei de copii Sf. Sava“ din Bisoca-Buzău, iar la Tabăra de tineri din Delta Dunării, la Maliuc, am făcut rost de un nou acoperiş. Suntem, cum s-ar spune, într-un „mare şantier naţional“, în care sunt implicaţi mai mulţi voluntari şi oameni de bine. Oricând aşteptăm sprijin material, financiar şi idei, precum şi propuneri constructive de la oricine doreşte...

– Vă dorim mult succes în grija dvs. faţă de bătrânii şi copiii defavorizaţi de soartă!

– Vă mulţumim foarte mult şi vă aşteptăm pe la noi. Fie la câmpie, la deal şi munte, fie în Delta Dunării!

Abonează-te la acest feed RSS