reclama youtube lumeasatuluitv
update 7 Aug 2022

Aroma cafelei domnești din Târgoviște

O galbenă gutuie, cu puf maroniu, privește în zare; e anotimpul ei preferat, acest minunat octombrie, cu miros de frunze plecate la pământul pe care calc acum, din distinsa Curte Domnească a fostei capitale a Țării Românești dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea, Târgoviște.

Și încep să mă apropii cu sufletul de ce urmează să văd aici, în fosta casă a multor domnitori cu iubire de țară. Mă gândesc acum, când am ajuns în gară, cum ar fi să savurez o cafea cu aromă domnească, la micul dejun. Merg pe Bulevardul Castanilor, puțină lume în jur, simt că mă întorc în timp, așa am o senzație într-o clipă cu farmec fortificat de tot ce zăresc împrejur.

La un restaurant din Centrul Vechi întreb chelnerul dacă prepară licoarea dimineții așa cum mă gândesc eu, iar el, zâmbind, îmi răspunde că sigur parfumul din Marea Curte e răspândit prin toate colțurile, prin băuturile și mâncarea din vechea piață, așa cum se traduce din limba bulgară denumirea orașului. Stau în tihnă, cu ochii către Biserica Târgului, ctitorită de logofătul Udriște Năsturel, cărturar umanist al secolului al XVII-lea, așezământ ce a aparținut demult negustorilor din Târgoviște.

Intru pe poarta de lemn, în grădină domnitorii Vasile Lupu și Matei Basarab stau solemn înfofoliți într-o mantie de piatră, alături de  trandafirii roșii cu un parfum îmbietor de rugă și, puțin mai în față, trec pragul acestei biserici ridicate de spătarul Stelea, Mănăstirea Stelea. Este diferită în interior față de alte biserici ortodoxe, imediat am senzația că sunt într-una dintre moscheile turcești, picturile de pe pereți cu iz oriental, toate decorurile și motivele mă transpun în tradiția musulmană. Croșetate ca pe-o etamină, arcadele sunt coronițe pentru cei care trec pe sub ele, dar mai ales pentru cei care îngenunchează lângă căldura lumânărilor aprinse.

Găsesc Curtea Domnească acoperită de nori albi precum penajul lebedelor; sensibili, încearcă să se împrăștie, lăsând loc timidului cu raze, pentru a lumina fortificațiile dimprejur, Turnul Chindia, Casa Doamnei Bălașa, acest culcuș construit de soția domnitorului Țării Românești și al Moldovei, Constantin Șerban, Casa Domnească, micul palat al cancelariilor domnești din secolul al XVI-lea și Biserica Domnească ctitorită după modelul bisericilor de tip cruce greacă, ambele din urmă construite de domnitorul Petre Cercel, dar și minunatele grădini.

Pietre mai mici și mai mari, cărămizi lipite între ele de-a lungul vremii cu multă trudă și dorință; mă așez jos, pe un petic de soare, cu privirea în sus, pentru că vreau să cuprind, în câteva clipe, culoarea în care s-a adăpostit istoria din timpul domniei lui Vlad Țepeș, fiul lui Vlad Dracul, prin anii 1400, unul dintre cei mai importanți voievozi pe care i-a avut Țara Românească, vestit pentru tortura sadică cu care îi trăgea în țeapă pe inamici, iar apoi îi expunea pe zidurile cetăților, dând astfel o imagine neagră și dură tuturor celor care treceau prin acele locuri.

Călători prin această zare albastră, la Curtea Domnească, au fost personalități precum Prințul Gheorghe Bibescu, scriitorul Alexandru Vlahuță, Paul de Alep, care au rămas impresionați de măreția turnului și a tuturor comorilor de aici.

În Turnul Chindiei se află o expoziție amplă de documente și hărți de prin anii 1400, din timpul domniei lui Vlad Țepeș. Am găsit aici expuse niște planșe alb-negru de la începuturile construcțiilor, oameni ce săpau la pivnițe, dar și o scenă surprinsă din vizita președintelui Franței, Charles de Gaulle, la Curtea Domnească, în anul 1968.

Picioarele-mi fug la vale, din capătul Parcului Chindiei, ajung în dreptul lui Vlad Țepeș, el, acest erou al neamului românesc, ce domnește și azi, îmbrăcat impunător în negru, stând neclintit pe un postament, cu sabia triumfătoare în mâini și ochii către trecători. De o parte și de cealaltă a aleilor, în statuete gri memorabile, sunt prezenți și ceilalți domnitori ce au condus oștile aici, în Târgoviște. După ploaia de dimineață, norii s-au împrăștiat. Mai dau jos de pe mine o hăinuță și mă odihnesc pe o bancă, admirând o morișcă cum e ghidată de vânt în sensul acelor de ceasornic și iarba proaspăt mirositoare...

Nu am vrut să-mi iau rămas bun de la orașul domnesc până când nu am trecut și pe la frumosul lăcaș întemeiat de Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Dealu, fiind foarte aproape de Târgoviște. În interiorul mănăstirii am regăsit sarcofagul cu capul lui Mihai Viteazul și cel al lui Radu cel Mare, ctitorul acestui loc, după reconstruirea ce a avut loc între anii 1499-1501.

Mușcate catifelate roșii se leagănă în voia vântului pe clădirea unde măicuțele stau zi de zi, îngrijindu-se de toate cele de trebuință, ca lucrurile aici să fie într-o perfecțiune duhovnicească, crizantemele galbene te cheamă să le miroși bolta bogată.

Stau sub arcadele mănăstirii, citesc printre versurile brazilor verzi fragmente despre invaziile lui Baiazid, despre tezaurul celor 6.284 de monede de argint găsite în partea saxonă a orașului, ador cu privirea încă o dată, de aici de sus, acest oraș cu aromă domnească, ce șade pe malul drept al Ialomiței, Târgoviște.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

  • Publicat în Magazin

Trei muzee unicat în România în Cetatea de Scaun a Târgoviștei

Vechea Cetate de Scaun a Țării Românești, am numit orașul Târgoviște, ar putea căpăta o importanță turistică majoră dacă și-ar pune în valoare, mai ales ca promovare, vestigiile istorice pe care le deține. Cu 118.591 de sosiri turistice la nivelul anului 2018 – atenție, în tot județul! – se pare că autoritățile județene și locale nu s-au dat peste cap pentru a conferi această dimensiune cel puțin capitalei județului. De ce, cu o cetate străjuită de Turnul Chindiei, care poartă 300 de ani de istorie de administrație domnească, la care se adaugă celebrele mănăstiri Dealu și Viforâta (din Răzvad și Valea Voievozilor), numeroase muzee, clădiri monumente istorice și un parfum de urbe medievală, nu s-a întâmplat acest lucru rămâne ca timpul să ne ofere un răspuns. În fine, în articolul de față vă propunem o călătorie imaginară prin trei muzee unicat în România, toate realizate după anul 2000, semn că în Târgoviște se investește în cultură; doar marketingul nu este, cum spuneam, cel mai grozav. Sau poate publicul n-o fi foarte interesat?

Muzeul „Casa Romanței“

A fost inaugurat în 2017, sub patronajul Federației Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor UNESCO din Europa și America de Nord, la jubileul Festivalului Național „Crizantema de Aur“, prin strădania unor mari iubitori de romanță și, în general, de cultură, Alina Mavrodin Vasiliu (director artistic al festivalului și al Centrului Cultural Unesco „Cetatea Romanței“ Târgoviște) și Teodor Vasiliu (autorul monografiei „Istoria Crizantemei de Aur“). Firește, ei sunt cei care au pus în mișcare proiectul susținut, cum era și firesc, de autoritățile publice locale și județene. Este găzduit de fosta clădire de protocol a Consiliului Județean Dâmbovița, situată pe bulevardul Regele Carol I (fost al Castanilor), în apropiere de Teatrul „Tony Bulandra“. Firește că muzeul este indisolubil legat de „Crizantema de Aur“, festival care a debutat în 1968, așezând în imagini și obiecte o istorie realmente aparte, încărcată de nume uriașe ale genului muzical, Ioana Radu sau Mia Braia. Despre „Casa Romanței“ se spune că este unică în România și în lume. Evident că da, este unic în lume, fiindcă romanța nu se mai cântă nicăieri în altă parte în afară de România și români. De altfel, chiar artista poporului Ioana Radu încearcă să-i caute izvoarele: „Romanța se revendică din doină, această comoară eternă a folclorului nostru“. Sau: „Cred că la începutul începutului în muzica românească a fost romanța. Căci ce este doina? O splendidă romanță!“ (Mia Braia, artist emerit); „Romanța s-a născut din spiritualitatea profund originală a poporului român și reflectă caracterul său“ (Octav Enigărescu, artist emerit). Mai clar o spune renumita soprană Felicia Filip: „Ce e romanța? Este, desigur, melodie, melodie izvorâtă din doina și baladele noastre străbune. Este, apoi, poezie, poezie de dragoste, dar și pastel, cu versuri generoase și… muzicale. Dar, mai presus de toate, este trăire, expresie a sufletului, acel sentiment numit DOR, cuvânt de negăsit în alte graiuri ale lumii“. În fine, muzeul în sine adăpostește, ca piesă de rezistență, pianul salvat, ca prin minune, din incendiul care a mistuit Casa Sindicatelor, o bogată colecție de partituri și manuscrise, imagini din edițiile festivalului, fotografii cu laureații concursului, recuzită etc.

MuzeulPolitiei 03

Muzeul Național al Poliției Române

A fost înființat în anul 2000 într-o clădire de patrimoniu de pe Calea Domnească, construită în stil neoclasic, între anii 1867-1893, pe locul fostei Case a coconilor, ridicată de Constantin Brâncoveanu în 1701, de la care se mai păstrează vechile beciuri. Imobilul a funcționat ca prefectură (Ocârmuirea Județului) și Muzeu de Etnografie. Muzeul este imaginat într-un circuit care respectă cumva etapele istorice ale Poliției Române: prima sală este dedicată Agiei, întâia instituție polițienească; următoarele două încăperi sunt rezervate perioadei moderne a Principatelor Unite și apoi, după Marea Unire, a României Mari; a patra sală se referă la activitatea din contemporaneitate, cu trimiteri și la învățământul de profil; a cincea prezintă o colecție de uniforme și caschete de poliție din diverse state ale lumii; ultima este consacrată Asociației Internaționale a Poliției, instituție înființată în 1950, și conține fanioane și plachete, însemne de armă, insigne etc. În fiecare încăpere sunt expuse uniforme, arme, documente, facsimiluri din diverse epoci, fotografii din activitatea instituției, o motocicletă a Poliției Rutiere etc. Vizitatorii au posibilitatea să parcurgă astfel o cronologie în date a Poliției Române. Astfel, primele atestări datează din vremea lui Neagoe Basarab, când se creează instituția agiei (nume împrumutat de la turci, în veacul al XVI-lea), însărcinată cu ordinea publică. Mai târziu, Mihai Șuțu organizează paza Capitalei, cu reglementarea portului și folosirea armelor și tot în acea perioadă se emit primele acte de identitate. În 1806 organele de pază și ordine din Capitală primesc denumirea de poliție, membrii acesteia fiind scutiți de taxe și impozite (1821, Tudor Vladimirescu), iar în 1831, atribuțiile sunt extinse în alte orașe. În 1850 domnitorul Ghica Vodă emite „Cronica polițienească“ în 158 de articole prin care erau reglementate sarcinile „înaltei“ și „obișnuitei“ poliții; atunci se creează prima structură centrală cu rol de a dirija activitatea subordonaților din Țara Românească. Prima lege a poliției este legată de numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza; în 1903 aceasta este înlocuită sau completată de Legea Vasile Lascăr, iar în 1929 se emite Legea pentru organizarea poliției generale a statului, care extinde competențele. În 1949, prin Decretul 25, se schimbă denumirea în miliție, perioadă mai puțin fastă din cauza supunerii ei uneori oarbe față de regimul totalitar, iar în decembrie 1989 instituția redevine poliție.

muzeul evolutiei omului 1

Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic

Deschis târziu, în 2013 (strada Stelea), în cadrul Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească“, acest muzeu, primul de acest fel, spun administratorii, din România și din Europa Centrală și de Sud-Est, a reușit să adune o importantă colecție de artefacte descoperite în România și care aparțin de paleoliticul superior și mijlociu. Cele mai multe provin din siturile arheologice de la Peștera Cioarei – Boroșteni (Gorj) și Piatra Neamț – Poiana Cireșului (Neamț), ultimul fiind cel mai important din România pentru paleolitic.  Altele au fost descoperite chiar în Dâmbovița. Printre obiectele care sunt considerată de-o importanță istorică universală regăsim: recipiente pentru prepararea ocrului și o geodă vopsită cu ocru, provenind de-acum peste 50.000 de ani; un colier din cochilii de melci de mici dimensiuni, unicul din Europa, de circa 29.000 de ani; cel mai vechi instrument de suflat din România, un fluier gravetian, de peste 20.000 de ani; pandantive din dinți de animale și din piatră gravate, unele mai vechi de 25.000 de ani; bijuterii mai vechi de 10.000 de ani etc. În muzeu este reconstituită o peșteră populată cu oameni de Neanderthal, surprinși în cele mai caracteristice preocupări, cum ar fi cioplirea uneltelor sau prepararea coloranților, și un Homo Sapiens din paleoliticul superior, aflat la vânătoare. Printre exponate mai regăsim arme specifice epocii, doi fildeși de mamut (cel descoperit la Doicești-Dâmbovița are dimensiuni apreciabile), material osteologic etc.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Curtea Domnească de la Târgoviște „Portal“ către o altă dimensiune a istoriei

V-ați întrebat vreodată cum ar fi să pășiți printr-un portal într-o altă dimensiune? Ce ar fi dacă un singur pas v-ar teleporta din această lume-cortină spre alte vremuri? Acest lucru este posibil.

Gândiți-vă doar la castelele și cetățile care vin din negura timpului cu toată încărcătura energetică a întâmplărilor la care au fost martore. Este imposibil atunci când pătrunzi dincolo de zidul unei fortificații să nu te atingă în niciun fel gândul că acolo s-a scris istorie. Dacă vreți să descoperiți aceste portaluri porniți spre locurile care păstrează în aura lor poveștile trecutului. Curtea Domnească de la Târgoviște și-a deschis porțile pentru noi. Pe voi încă vă așteaptă.

„Împăratul trecând pe lângă oraș și nevăzând niciun om pe ziduri decât tunari trăgând cu tunurile asupra oștirii nici tabăra n-a așezat, nici de împresurat nu s-a apucat... Dar, înaintând, a mers ca la douăzeci și șapte de stadii când i-a văzut pe ai lor trași în țepe... Chiar împăratul, cuprins de uimire, spune întruna că nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire să se folosească așa de domnia și supușii lui.“

Nici regii străini ai lumii și nici măcar timpul nu au putut prăvăli uitarea asupra Curții Domnești de la Târgoviște. Puternic, fără tăgadă în venele zidurilor rămase în picioare se scurge continuu istoria românilor.

Reședință voievodală fortificată și capitală a Țării Românești. Cu acest statut a trecut Curtea Domnească de la Târgoviște prin istorie. Astăzi este o reminiscență a vremurilor în care domnitorii țineau sfaturi la adăpostul zidurilor sale. Închipuită într-un complex muzeal de clădiri și fortificații medievale, înconjurat de păduri și de parc, Curtea Domnească de la Târgoviște a păstrat, în pofida multelor restaurări, amprenta vremurilor în care s-a născut. Săpăturile arheologice au confirmat ceea ce spunea un act din 1417-1418, că acest scaun de domnie al Țării Românești, unul dintre cele mai importante din țară, a fost ridicat în timpul lui Mircea cel Bătrân. Curtea și-a schimbat chipul o jumătate de veac mai târziu, când fortificațiile sale sunt extinse, devenind cele mai mari din țară. Dezvoltarea continuă și în timpul domniei lui Petru Cercel, dar apogeul expansiunii sale este atins datorită domnitorului Matei Basarab. Curtea domnească de la Târgoviște devine centru economic şi politic. Totuși, conflictele, destinul tragic al celor de care atârna soarta sa, timpul, toate au preschimbat-o în ceea ce este astăzi. Un portal spre istorie. Pășiți spre el și veți descoperi multe lucruri interesante.

Biserica Sfânta Vineri poartă ca pecete o pisanie-pomelnic (1517) scrisă în limba slavonă, amintind pe Manea clucerul Perşanu şi pe jupâneasa sa, Vlădaia. Se crede însă că existența ei este mult mai veche și că anul menționat amintește doar de consemnarea unei reparaţii a bisericii. Ctitorul amintit de această pisanie este una şi aceeaşi persoană cu ctitorul de mai târziu al bisericii Sfântul Nicolae – Androneşti.

Biserica Mare Domnească, construită pe vremea lui Petru Cercel (domn al Țării Românești între 29 august 1583 - 16 aprilie 1585), a rămas martorul tăcut al secolelor trecute. Construcția sa a fost inspirată din arhitectura bisericii domnești din Curtea de Argeş şi cea metropolitană din Târgovişte, cu o compoziție specifică lăcaşurilor ortodoxe: altar, naos şi pronaos, la care se adaugă, spre vest, pridvorul. Totuși Biserica Mare Domnească copleșește prin dimensiune.

După intrarea în Complexul Muzeal, Casa Dionisie Lupu este primul popas în istorie. Construirea ei a fost hărăzită printr-un document din 27 decembrie 1802 prin care domnitorul Constantin Ipsilanti (1802 - 1806) îi oferă Mănăstirii Dealu drept metoh Biserica Sfânta Vineri, teren în Curtea Domnească și grădinile domnești. Această casă a fost internat școlar, sediu al poliției orașului și sediu al comandamentului german în timpul Primului Război Mondial. Astăzi este muzeu.

Turnul Chindiei, construit cel mai probabil de Vlad Țepeș, o „țesătură“ de cărămizi ce se întinde 27 de metri spre cer, tronează asupra ansamblului și a orașului Târgoviște. De aici, din această fortăreață cu trunchi de piramidă și corp cilindric cu diametrul de 9 metri, se anunța, la asfințit de soare, închiderea porților orașului și stingerea focurilor. Aflat la 27 de metri înălțime, ai sentimentul nemeritat că orașul ți se așterne la picioare, că ai putere asupra lui. O senzație efemeră ce dispare odată ce pășești din nou pe pământul călcat de marii voievozi ai românilor.

„Turnul Chindiei a văzut unul după altul pe Mircea cel Bătrân, Dracula-Vodă, Vlad Țepeș, Radul cel Mare, Radul de la Afumați, Mihai Viteazul și Matei Basarab. Toți voievozii noștri cei mari și vestiți în pace și în război.“ Nicolae Bălcescu.

GALERIE FOTO

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Mănăstirea Dealu, locul unde odihneşte primul întregitor de neam

Am ajuns la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, într-o zi mohorâtă de toamnă târzie. Poate că mocăneasca de noiembrie și ceața au făcut ca locul să arate, într-o metamorfoză imposibilă a timpului, așa cum o fi fost prin anii 1499-1501, când Radu cel Mare a ctitorit pentru a doua oară așezământul. Ce preț o fi plătit domnitorul Țării Românești pentru a scăpa lăcașul de ochiul sultanului, cel care ordonase ca nicio biserică din provinciile supuse să nu fie mai înaltă decât un turc călare? Sau poate tocmai de aceea a dus-o în deal, pe vârful cel mai înalt de la intrarea nord-estică a Cetății celor 33 de scaune, să vegheze peste câmpii ori pentru ca niciun imperiu asupritor să nu mai fie mai presus de neam și țară.

Spre deosebire de tot ceea ce o înconjoară, Mănăstirea Dealu e ca o deschidere către un alt timp, un alt spațiu, unul de liniște, frumos, culori, parfum, istorie. Complexul în sine este un amestec de stiluri, dar arhitectura dominantă este una sobră, simplă. Prima zidire îi aparține domnitorului Mircea cel Bătrân. Dar nicio urmă, în afară de cea a ceasloavelor, nu amintește de această ctitorie. Arhivele rețin o referire precisă întru-confirmarea existenței lăcașului: la 17 noiembrie 1431 Alexandru Vodă Aldea face danie mănăstirii de călugări două sate, Alexeni și Răzvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Bătrân. 20 de ani mai târziu, pe 28 martie 1451, Vladislav al II-lea donează încă trei jumătăți de sate și întreg muntele Brăteiul. Pe locul acelei biserici Radu cel Mare, obișnuit la curțile europene, acolo unde a studiat, cu somptuozitatea clădirilor, și-a propus să ridice la Dealu cea mai mare mănăstire din Țara Românească. Lucrările au început la 26 august 1499, lăcașul fiind sfințit la 4 decembrie 1501. Dar acest erudit domnitor nu finalizează în întregime așezământul, astfel că ctitoria este continuată de Vlăduț Voievod și Neagoe Basarab. Documentele scriu despre cum îi „uimeau pe contemporani măreția și splendoarea bisericii“, cumva asemănătoare acelora de la Curtea de Argeș, cu diferența că ultima a fost influențată de stilul baroc excesiv. Strălucirea așezământului durează mai bine de o sută de ani.  În 1614 Radu Vodă Mihnea găsește lăcașul „stricat, lovit, sărăcit și surpat cu totul de unguri“. De aceea îi dăruiește Satul Nou, scutit de dări, din veniturile căruia călugării trebuiau „să întărească și să dreagă sfânta mănăstire“. Urmează înfloritoarea epocă a lui Constantin Brâncoveanu, cu o nouă pictură, un timp al fanarioților de neglijență și ruină şi o altă consolidare în vremea domniei lui George Bibescu (1844-1854). Din anul 1979 mănăstirea capătă tot felul de destinații: școala divizionară de ofițeri (1879), depozit de arme (1890-1891), școala copiilor de trupe (începutul anilor 1900), Liceul Militar „Nicolae Filipescu“ (1912), prilej cu care toate chiliile sunt înlocuite cu construcții noi, masive, din cărămidă. Cutremurul din 1940 aduce mari stricăciuni, iar în anii 1953-1956 se fac alte intervenții și  îmbunătățiri, lăcașul căpătându-și splendoarea de odinioară și primind destinația de mănăstire de maici. Astăzi, prin fonduri structurale europene, biserica este (era, la vremea vizitei) într-o ultimă etapă de renovare exterioară.

Cea mai mare necropolă domnească

Deși inexplicabil n-are faima mănăstirilor Putna ori Curtea de Argeș, așezământul de la Dealu este cea mai mare necropolă domnească. Aici își dorm somnul de veci ctitorul Radu cel Mare, fratele Vlăduț Voievod,  sora jupânița Caplea, fiul Radu Vodă Bădica, Vlad Înecatul, Pătrașcu Vodă cel Bun și Mihai Movilă. Cel mai însemnat mormânt din marmură albă este cel care adăpostește capul voievodului Mihai Viteazul, adus la Mănăstirea Dealu în anul 1601, furat fiind de pe Câmpia Turzii de către paharnicul Turturea și înhumat cu toate onorurile de Radu Buzescu. Astfel a fost respectată dorința domnitorului de a fi înmormântat la Dealu. Pe lespede stă scris: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în Câmpia Tordei. Și când l-au ucis nemții anii au fost  7109 (1601), în luna lui august 8 zile. Această piatră ou pus jupân Radu Buzescu și jupânița ego Preda.“ (În realitate, voievodul a fost ucis din ordinul lui Basta de valonii din tabăra acestuia, cel care i-a tăiat capul, imediat după asasinat, fiind într-adevăr neamț). În timpul Primului Război Mondial, capul voievodului a fost dus în locuri tainice și redepus în mormânt în 1920, prin grija regelui Ferdinand.

Blestemul Sf. Nifon

Zidirea stă sub semnul unei legende. Se spune că voievodul Radu cel Mare a vrut să pună capăt perioadei de suferință a bisericii Țării Românești, generată de anumite interdicții impuse de Înalta Poartă. În consecință, l-ar fi plătit bine pe Baiazid (probabil al II-lea), înduplecându-l să-l lase să-l aducă la Dealu pe fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon, exilat de sultan la Adrianopole. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1503, când Nifon a fost întâmpinat cu mare fast la Târgoviște și cu următoarea promisiune a principelui român: „Eu o să domnesc, iar tu să ne fii dreptar în legea Domnului. Să ne fii păstor sufletesc și sol nouă la Dumnezeu.“ La scurtă vreme însă la curtea domnească s-a pripășit Bogdan Vornicul, un boier alungat din Moldova din ordinul lui Ștefan cel Mare. El își lăsase nevasta și cei cinci copii în urmă, iar în Țara Românească s-a vârât pe sub pielea lui Radu și a orânduit nunta cu sora acestuia, frumoasa jupâniță Caplea. Soția părăsită îi aduce la cunoștință Sf. Nifon întreaga nelegiuire. Fostul patriarh l-a chemat pe Bogdan și l-a îndemnat să se întoarcă la familia lui, dar fugarul i s-a plâns lui Radu, țesând tot felul de intrigi și minciuni. Până la urmă, Sf. Nifon este alungat de la curte.

Înainte de a lua calea Sf. Munte Athos, acesta îi spune domnitorului: „Blestem va fi pe capul tău și neamurile tale. În mari suferințe și dureri vei muri și multe nevoi au să cadă asupra țării tale. Atunci mă veți căuta, dar nu mă veți găsi.“ La scurt timp, Radu cade la pat, răpus de o boală grea. În țară izbucnesc răzmerițe, epidemii, gâlceavă între boieri. Voievodul trimite după Nifon, dar acesta deja se petrecuse în lumea drepților. În 1508 se prăpădește și Radu, dar el nu-și găsește liniște nici sub lespedea de mormânt, niște forțe neștiute zgâlțâie locul, cripta se deschide mereu, vietăți ciudate ies din mormânt. Ajuns domn al Țării Românești, Neagoe Basarab a decis să încerce să ridice blestemul de la Dealu și din țară. A mers la Muntele Athos, a plătit bani grei, a adus rămășițele Sf. Nifon și le-a înhumat peste mormântul lui Radu cel Mare. În prima noapte de veghe, când de altfel încetează toate manifestările stranii, Neagoe Basarab are o vedenie: trupurile celor doi stau față în față, de-o parte Radu, cu chipul chinuit, întunecat și murdar, de cealaltă parte Sf. Nifon, îmbrăcat în mantie albă și luminat la față. Ultimul prelinge picături de apă sfințită pe mormântul nefericitului domn, iertarea este dată, mormântul se închide de unul singur. Blestemul a fost deci ridicat...

Maria BOGDAN