Plânge pământul…
Nu vă imaginaţi lacrimi pe câmpul cultivat. Plânge doar pământul batjocorit de nerozii vremii care, fără milă şi respect pentru lege pentru semenii lor, dar mai cu seamă pentru viitorul acestui neam, îl scot din rosturile lui de a oferi… pâinea noastră cea de toate zilele.
Altădată liber în bătaia soarelui şi vântului, purtând mantia verde a vieţii dătătoare de viaţă, geme acum în bună parte sub povara insuportabilă a betoanelor, vilelor şi vastelor centre comerciale devenite singurele surse româneşti de creştere economică.
În vreme ce prin alte locuri pădurile sunt defrişate în cel mai barbar mod, sfidându-se cele mai elementare reguli de protecţie a ceea ce ne este mai mult decât necesar, adesea şi sub motivaţia creşterii suprafeţelor destinate culturilor agricole, milioane de hectare cu cele mai fertile soluri sunt fără milă scoase din circuitul agricol. Un dezmăţ al tuturor împotriva… tuturor.
Mă întreb, ce capete alese au dat undă verde construirii de… adevărate cartiere în chiar mijlocul câmpului?
Ce costuri presupune, pentru o economie şi aşa cu sacul gol, un asemenea mod de abordare a politicii în domeniul construcţiilor?
Cât de eficiente pot fi investiţiile pentru modernizarea localităţilor – pentru care se mai cer şi bani europeni – ce presupune alimentarea cu apă şi gaze, canalizare, infrastructură rutieră etc., în condiţiile în care extinderea pe orizontală este… fără margini?
Aş dori un răspuns al acelor edili care, în nevrednicia lor, au recurs la extinderea intravilanului în cel mai iraţional şi ineficient mod. Poate am desprinde din acesta şi adevărul nespus, dar… ştiut: acela de a obţine girul unor noi mandate în fruntea obştii.
Urât compromis. Cum la fel de urât este şi modul în care îşi afişează inşii bunele intenţii, în spatele cărora se află neregulile din care se înfruptă împreună cu acoliţii ce le ţin isonul, evident, motivat.
Vă întrebaţi, poate, ce m-a determinat să abordez acum, tocmai acum, acest sensibil subiect.
Ei bine, într-unul dintre ultimele drumuri prin ţară mi-a atras atenţia un buldozer care tocmai făcea loc betoanelor pentru, probabil, o nouă impunătoare construcţie. Un cernoziom, un pământ de cea mai bună calitate ce ar fi putut continua să ofere cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea oricărei culturi, urma altele deja aflate în acea stare de neproductivitate agricolă. Cum aş fi putut să tac?!
Dar cui îi pasă de ce vrem, spunem ori credem noi?
Mă simt însă dator, asemenea multor semeni ai mei, să spun ceva. Poate cei din capul trebii catadicsesc, la rându-le, să facă măcar puţină ordine în domeniu. Nu de alta, dar prea se construieşte în dezordine, pe oriunde şi oricât, fără nicio restricţie. Ce să mai vorbim de legalitate, autorizaţii…
Ion Banu
