Adama Sultan iulie 2020
update 29 Sep 2020

Agricultura montană și potențialul ei neexploatat în economia României (I). Un interviu cu prof. dr. Radu Rey, expert în economie montană

  • Publicat în Interviu

Dr. Radu Rey s-a născut la 17 septembrie 1940 în Vatra Dornei, Județul Suceava. Și-a început cariera ca medic veterinar, ulterior obținând și titlul de doctor în medicină veterinară. Este membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești“ din anul 2002.

De numele lui Radu Rey se leagă multe inițiative pentru promovarea muntelui: Comisia Zonei Montane din România (1990), Agenția Națională a Zonei Montane (1994), Institutul de Montanologie – Sibiu (1991), Centrul de Formare și Inovație pentru Dezvoltare din Carpați – CEFIDEC Vatra Dornei (1994) și organizațiile neguvernamentale Forul Montan din România (2002), Asociația Națională pentru Dezvoltare Montană – ROMONTANA (2000), Federația Agricultorilor de Munte – Dorna (1993).

Este autorul principal al Strategiei de dezvoltare durabilă a zonei montane și mai ales a primei Legi a muntelui din România.

În 2008, la iniţiativa sa a fost creată prima entitate ştiinţifică de cercetare montanologică, Centrul de Economie Montană, CE-MONT, în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu“ (INCE). Domnul Radu Rey a fost de acord să ne acorde un interviu pe care îl publicăm în două părți.

Rep: Încep cu întrebarea de bază... Ce este economia montană?

Dr. Radu Rey: Munții sunt, în general, mai puțin preferați pentru locuirea umană decât zonele de câmpie din cauza vremii aspre și a pământului puțin nivelat, dificil pentru agricultură. În timp ce 7% din suprafața terestră a Pământului este la peste 2.500 de metri altitudine, doar 140 de milioane de oameni trăiesc peste această altitudine și doar 20-30 de milioane de oameni peste 3.000 de metri. Aproximativ jumătate din muntenii aceștia locuiesc în Anzi, Asia Centrală și Africa.

Cu acces limitat la infrastructură, doar o mână de comunități umane există la peste 4.000 de metri de altitudine. Multe sunt mici și au economii puternic specializate, bazându-se adesea pe industrii precum agricultură, minerit și turism. Un contraexemplu este El Alto, Bolivia, la 4.150 de metri, care are o economie de servicii și producție extrem de diversificată și o populație de aproape un milion de locuitori.

Societățile tradiționale montane se bazează pe agricultură, cu un risc mai mare de eșec al culturii decât la cote mai mici. Mineralele se găsesc adesea în munți, mineritul fiind o componentă importantă a economiei unor societăți montane. Mai recent, turismul sprijină comunitățile montane, cu o dezvoltare intensă în jurul atracțiilor precum parcurile naționale sau stațiunile de schi. Aproximativ 80% dintre oamenii din munte trăiesc sub pragul sărăciei.

Majoritatea râurilor lumii sunt alimentate din surse montane, zăpada acționând ca un mecanism de stocare pentru utilizatorii din aval. Mai mult de jumătate din umanitate depinde de munți pentru apă.

În geopolitică, munții sunt adesea văzuți ca „granițele naturale“ preferabile între state.

Rep: Ce importanță are economia montană pentru România?

R.R: Marea zonă montană a României, peste 30% din teritoriul naţional, a reprezentat un areal bine populat, cu tradiţii multiseculare, cu constrângeri naturale severe şi forme de activitate economică şi de viaţă umană, mai ales în domeniul de bază, cel agrozootehnic, marcate de specificitate profundă, neasimilabilă zonelor de câmpie şi colinare. Experienţa ultimilor 22 ani a demonstrat clar că o bună guvernanţă pentru munte nu se poate realiza „în amestec“ cu celelalte zone.

Muntele României este prea mare, cu diferenţieri geo-climatice, economice şi tradiţionale prea accentuate. România nu are, istoric, o experienţă proprie de bună guvernanţă pentru munte. Presiunea zonelor nemontane, în domeniul agrozootehnic, ca „motor“ al întregii economii rurale (70%) este prea mare, cu pericolul marginalizării continue a agriculturii montane.

Nivelul de competenţe pentru specificitatea munţilor deosebit de necesar unei bune guvernanţe, echilibrate, este excesiv de precar, la toate nivelele centrale şi chiar judeţene şi locale. Importanţa economică, socială, culturală şi de mediu a zonelor montane este foarte mare, asigurând un echilibru stabil şi durabil la nivel naţional şi o bază de resurse regenerabile, de valoare inestimabilă.

Rep: Cum am putea viza potențialul încă neexploatat al economiei montane?

R.R.: Este o nevoie presantă şi urgentă de o Strategie de dezvoltare durabilă a Zonei Montane, de tip multianual, care să fie acceptată ca proiect de țară, prin acord pluripartinic, ca o problemă de important interes naţional peren. Această strategie nu trebuie să se modifice în funcţie de schimbările din ciclurile politice şi e necesar să fie însoţită de un program concret care să se aplice în mod ferm. Muntele răspunde mai lent şi are nevoie de timp pentru schimbări și consolidare.

Pentru prima dată de la aderarea României la Uniunea Europeană, de la nivelul Comisiei Europene a venit orientarea pentru noul Plan Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), 2014-2020, ca statele membre să poată prezenta Subprograme tematice, care să vizeze condiţii şi nevoi specifice.

A apărut astfel oportunitatea (istorică) pentru ca România să susţină un „Subprogram tematic pentru zona montană“. A fost o ocazie rară de care ar trebui ca România să profite. Filosoful Jean Jaques Rouseau spunea că trenul dezvoltării trece cam o dată la un secol pe lângă naţiuni. Dacă naţiunea va avea înţelepciunea de a prinde acest tren, atunci va urma dezvoltarea sa... Dacă nu... mai aşteaptă 100 de ani…

Nimeni, nicăieri, nu a mai reuşit să readucă la munte, în cifre semnificative, tineretul montan agricol odată plecat şi în cazul muntelui nu există soluţii economice, de înlocuire a fermierilor montani, păstrători de tradiţii și adaptaţi fizico-psihic muncii şi mediului montan. Nici demografic şi nici tehnologic nu se pot face „transferuri“ însemnate dinspre câmpie/deal spre munte şi cu atât mai puţin de populaţii orăşeneşti spre economia agrozootehnică montană.

Rep.: Ce ar trebui făcut în sensul atingerii potențialului agriculturii și economiei montane?

R.R.: Se cer luate un complex de măsuri integrate adaptate specificității montane pe plan economic – cu motivarea mai ales a tinerilor agricultori pe plan educațional – prin adaptarea sistemului de învățământ gimnazial la realitățile muntelui și crearea unor școli profesionale de agricultură montană; pe plan fiscal – printr-o politică de fiscalitate cu reduceri sau ameliorări de taxe și impozite, diferențiate pe grade de dificultate; pe plan legislativ și organizatoric, prin noi acte normative și crearea de noi structuri organizatorice, instituționale, susținerea organizațiilor neguvernamentale reprezentative.

Dar soluția de „salvare“, prin care să se poată realiza un sistem sustenabil autoreproductiv, rămâne cea a creării sistemului asociativ cooperatist, de tip occidental, bazat pe valorificarea „produselor montane“ de înaltă calitate – în folosul direct al producătorilor, al fermelor familiale montane (Regulamentul nr. 1151/2012 al Uniunii Europene (PE+CE) și Regulamentul delegat al Comisiei Europene nr. 665/2014, privind „produsul montan, cu aplicabilitate pe întreg teritoriul UE“).

Formele de asociere care au existat sau există actualmente în munţii României sunt multiple şi diferenţiate, în funcţie de conjuncturile și interesele economico-sociale şi politice caracteristice unor anumite perioade istorice. Vom găsi forme asociative tradiţionale din perioada prefeudală, din perioada statelor feudale, din perioada modernă a statului unitar românesc, perioada postbelică – comunistă şi postrevoluţionară –, după 1990, cu forme nou apărute, unele inspirate din societăţile vest-europene, cu multe adaptări la realităţile timpului.

Zonele de munte mai calde și cele care au tangenţă directă cu zonele premontane – colinare, ca şi zonele apropiate de centre comerciale mai importante sunt natural mai avatajate economic.

Trashumanţa reprezintă o particularitate, cu localizare tradiţională mai concentrată în zona Mărginimii Sibiului sau în comune mari ca Breţcu, Bran, Vaideeni sau Novaci ş.a., fără a depăşi 8-10% din totalul efectivelor de ovine, făcând obiectul unor însemnate mutații după 1990, cu migrare spre câmpie și folosirea incompletă a pajiștilor montane deținute sau chiar cu abandonarea păstoritului la munte și, în consecință, resălbăticirea florei furajere.

Formele asociative mai vechi din Carpaţii României se diferenţiază şi regional în spaţiul românesc (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania), unde regăsim noţiunea de „obşte“, ca formă specială de organizare a vechilor sate româneşti.

Rep: În ce fel este obştea o asociaţie?

R.R.: Baza OBŞTEI ca formă de organizare socială o constituie stăpânirea şi folosirea în comun a patrimoniului funciar al satului (păşuni, păduri și mai rareori fânețele și arabilul). În Transilvania obştea de păşuni şi pădure – după 1761-64 – se numea COMPOSESORAT.

O complexă cercetare asupra obştilor a întreprins-o sociologul Henri H. Stahl (Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti – 3 vol., 1958-1965).

În cadrul obştei fiecare ins avea dreptul nelimitat de a desţeleni dintr-o pădure câtă parte îşi dorea şi putea să o lucreze cu familia sa (fenomenul de „lăzuire“ din Bucovina).

Locul luat în stăpânire devenea astfel al său şi putea fi moştenit de urmaşi. Deoarece populaţia unui sat era formată de una sau câteva cete de neam, proprietăţile formau un singur trup de moşie cu o structură care urma structura de rudenie a satului.

Membrii unei cete de neam se considerau „scoborâtori“ dintr-un „moş“ sau „bătrân“, întemeietor al satului şi numai acestora li se va recunoaşte dreptul de stăpânire în cadrul obştei.

O obşte avea în frunte „sfatul bătrânilor“, denumiţi şi „oameni buni“, care rezolva disputele economice, de familie, asigura buna cuviinţă ş.a., exercita așadar controlul social în interiorul comunităţii. Juridic, obştea dispunea de un cod nescris al dreptului cutumar („obiceiul pământului“), o regulă fiind dreptul la preemţiune, înainte de cumpărare, a comunităţii asupra individului, care nu avea voie să vândă pământul său unui străin. Scopul principal era limitarea fărâmiţării dreptului de proprietate.

Obştea funcţiona ca sistem relativ închis, având şi privilegiul masculinităţii (transmiterea dreptului pe linie bărbătească) şi căsătoria în interiorul grupului (endogamă).

Presiunea marii proprietăţi feudale nu a permis obştei să reziste. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, dispare obştea din Ţara Vrancei, o confederaţie de tip arhaic, unică în Europa.

Obştea a existat nu doar la scara comunităţii, ci şi în uniuni obşteşti, ca formaţiuni pastorale premergătoare statelor feudale româneşti. În Bucovina, în anul 1120, Dorna şi Câmpulungul formau o mică „republică“ românească, un voievodat sau cnezat, care abia în 1352 devine dependentă de statul feudal al Moldovei, constituită sub forma „Ocolului Câmpulungului“. (Va urma.)

George Scripcariu