Unbeaten 2021    Adama decembrie 2020
update 25 Feb 2021

Ce vor fermierii, ce spun autorităţile

Aproape că nu mai surprinde pe nimeni acum, după mai bine de două decenii de la schimbarea orânduirii, indiferenţa autorităţilor faţă de problemele ţării, ale românilor din diverse categorii sociale. Eforturile declarate ale politicienilor, ale celor mai mulţi demnitari, nu se regăsesc în măsuri, strategii, care să conducă la valorificarea resurselor umane şi materiale, la stabilitate economică şi socială.

Nu-mi propun o analiză a stării de fapt pentru că ar trebui să judec aspru pe cei „cu pâinea şi cuţitul“. Dar nici nu pot trece cu vederea gravele nereguli dintr-un domeniu în care, cu puţină voinţă, s-ar putea face ca economia să funcţioneze la întreaga ei capacitate: AGRICULTURA, cu toate componentele sale pe orizontală şi verticală.

Recentele întâlniri ale fermierilor cu autorităţile au scos încă odată în evidenţă neputinţa acestora de a rezolva cel puţin o parte din problemele solicitate de aceştia.

Ce vor fermierii? Susţinere financiară care să le acopere costurile de producţie ridicate determinate de măsurile privind protecţia socială – un încâlcit sistem uneori greu de înţeles, dar real – crearea condiţiilor necesare desfăşurării normale a activităţii de producţie, repunerea în funcţiune a sistemelor de irigaţii, realizarea cadastrului agricol, costuri reduse pentru energie şi credite, eliminarea birocraţiei, condiţii facile pentru modernizarea fermelor etc. Solicitări decente pentru un sector atât de important şi cu nimic mai mult decât cere orice fermier european.

Ce spun autorităţile? Propun strategii, „măsuri concrete“, utilizarea fondurilor europene, promit sprijin pentru atingerea obiectivelor aflate în portofoliul de solicitări ale agricultorilor etc., etc. Dezbaterile se încheie cu aplauze şi toată lumea pleacă parcă hipnotizată de „paranormalii“ ce tocmai le-au vorbit elegant, cu alese cuvinte de politicieni versaţi.

Cam aşa se petrec lucrurile în România de mulţi ani, mai cu seamă de prin 2007 de când ordinele nu se mai primesc de la Bucureşti. Politicienii, miniştrii nu-şi mai pot asuma răspunderi fără voie de la Înalta Poartă, iar aceasta de la mogulii lumii care au creat criza economică în speranţa „reconversiei“ sistemelor socio-economice, după cum spun unii analişti economici. Ei vor ceva, numai că viaţa, societatea îşi doreşte altceva. Se pare că nu se va ajunge la acelaşi numitor prea curând, ceea ce mă face să cred că se vor adânci contradicţiile. Istoria a dovedit că acestea, contradicţiile, duc la progres. Să sperăm că şi de această dată, după aceste decenii de grea încercare pentru omenire, progresul în economie şi, mai cu seamă în agricultură să ia locul sărăciei şi degringoladei din societate. Se spunea odată că acolo unde ţăranul e bogat şi ţara e bogată. În vremurile pe care le trăim aş vrea fermieri bogaţi. Poate că atunci autorităţile vor spune ce vor fermierii.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Braconajul banilor europeni

Mă îngrijorează numeroasele semnale primite din partea crescătorilor de animale cu referire la modul cum sunt administrate păşunile naturale şi, mai ales, de cine. Mulţi dintre edilii locali, odată ajunşi în fruntea obştii, se consideră unicii proprietari ai fondului funciar aflat în posesia localităţii, prin măsurile ilegale pe care le iau făcând să umbrească activitatea până şi a celor mai oneşti reprezentanţi ai comunităţilor rurale, cu respect pentru lege şi corecţi în folosirea banilor europeni. Aşa că nu mă voi referi decât la acea categorie care face obiectul numeroaselor sesizări adresate diferitelor instituţii ale statului de către crescătorii de animale, din păcate rămase fără răspuns.

Pentru că legiuitorul a făcut astfel încât să nu responsabilizeze pe nimeni privind controlul banilor alocaţi pentru păşuni, cei în posesia cărora intră miliardele de euro îi folosesc după bunul plac. M-am întrebat de multe ori cum este posibil să nu existe niciun control asupra banilor europeni şi de la bugetul naţional alocaţi pentru această categorie de folosinţă. APIA, Direcţiile Agricole nu au legal dreptul de a controla modul cum şi pentru ce sunt folosite respectivele subvenţii. Aşa că, acei primari la care fac referire nu se tem în a le folosi „după cum îi taie capul“ sau după cum le dictează anumite interese.

Sumele respective, conform regulamentelor europene, trebuie alocate celor care utilizează păşunea. Ca şi în cazul subvenţiilor pe suprafaţă. Dar ca să mascheze ilegalităţile în folosirea uneori a sutelor de mii de euro ce revin anual unei localităţi, primarii respectivi au găsit cea mai eficientă metodă de a intra în posesia lor; înfiinţează repede o asociaţie a crescătorilor de animale cu membri fideli lor, care uneori nu are niciun animal sau, în cel mai bun caz, un număr de animale care nu asigură nici pe departe încărcătura pe unitatea de suprafaţă. Adevăraţilor crescători li se închiriază păşunea, de unde primăria mai încasează o sumă frumuşică. Nimic rău în asta, numai că, măcar în parte, chiria ar trebui plătită din sumele cuvenite crescătorilor pentru utilizarea păşunilor respective.

Fără îndoială, vicleşugurile la care se recurge sunt mult mai numeroase.

Iată cum sume uriaşe sunt folosite pentru orice altceva decât pentru ce sunt destinate: întreţinere, supraînsămânţare, asigurare cu apă, diverse construcţii etc., pentru care, normal, se întocmesc devize de lucrări şi proiecte. M-aş bucura să găsesc aşa ceva la vreuna din primăriile vizate.

Mulţi dintre primari, văzându-se în posesia unor aşa sume, au abandonat până şi ideea participării la alegeri. Păi cum să stai pe un salariu de câteva mii de lei, când poţi „gestiona“ milioane de euro? Au preferat să administreze o asociaţie de genul celei descrise mai înainte sau cine ştie ce altfel de „afacere“ cu fonduri europene.

Un adevărat braconaj al banilor europeni. Cum ar putea fi numită altfel această goană ilegală după bani? Până la urmă, banii europenilor. Parcă şi noi suntem printre ei, nu?

Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Afaceri care înnobilează

Degeaba încercăm să ne arătăm cu degetul la tot pasul de parcă am fi paria lumii europene, că valorile, plac sau nu, demonstrează la fiece pas contrariul. Idei, măsuri, acţiuni, lansate şi chiar puse în practică de reprezentanţi ai lumii politice, au lăsat de multe ori să se creadă că nu ne putem autoadministra şi, cu atât mai mult, să creăm ceva în lumea noastră fără capital străin.

Chiar dacă nu există voinţă politică, la care se face deseori referire, necesară iniţierii unor măsuri constructive pe domenii, un cadru legislativ care să stimuleze iniţiativa autohtonă, un sistem bancar încurajator şi structuri capabile să fluidizeze absorbţia fondurilor europene, sunt totuşi oameni de afaceri care dovedesc că se poate şi în absenţa acestora. Încerc să realizez câte s-ar fi putut face în cei mai bine de douăzeci de ani dacă ar fi fost con­sens între decidenţi şi oamenii de iniţiativă care, s-a dovedit, nu sunt deloc puţini în ţara asta?!

Ar trebui să fii de rea credinţă să vezi şi să nu recunoşti valorile care se afirmă la tot pasul prin investiţii mai mari sau mai mici, toate creatoare de plusvaloare. Pe de altă parte, ar trebui să manifeşti prea mare îngăduinţă să vezi, să simţi câte fapte se... făptuiesc de inşi care se îmbogăţesc peste noapte sub masca iniţiativei private, eludând legile şi să nu-ţi doreşti a se face ordine în economie. Nu pentru că am vrea „să moară şi capra vecinului“, ci doar pentru a se aşeza lucrurile pe stâncă de granit, nu pe nisipuri mişcătoare.

Dar să lăsăm aceste fapte... nefaste în seama celor care, sper, şi-au propus să aşeze lucrurile în ordine. Că, de: „Nimeni nu-i mai presus de lege“.

Port în minte câteva iniţiative private, recent descoperite pe meleagurile noastre care m-au convins odată în plus, dacă mai era nevoie, de capacitatea românilor de a valorifica tot ce au în preajmă şi le este la îndemână.

Fără îndoială, aţi auzit de turism rural, agroturism şi, mai nou, de oenoturism, un mod de-a dreptul fără egal în a desfăta suflete după un drum al vinului de la buturuga de viţă de vie la un pahar de vin bun. Apoi, despre micii gospodari şi meşteri populari care fac să nu dispară seminţia neamului spre deliciul unei lumi întregi de aici şi de oriunde. Crescători de animale din mai toată „grădina carpatină“ şi produsele lor fără seamăn la gust şi aspect, ferme mai mari sau mai mici de la Dunăre şi Mare până în vârf de munte, toate fac să existe un echilibru în tot şi să avem a îndestula suflete material şi spiritual.

Iată adevărate afaceri care nu pot decât să înnobileze nu doar oameni, ci un neam întreg. Încercaţi să le descoperiţi fiindcă vă sunt mai aproape decât nisipurile de aur, plajele turceşti sau oricare din tărâmurile acestei lumi tentante. Este un îndemn şi pentru cei cu pâinea şi cuţitul care ar putea sprijini iniţiative menite a valorifica atâtea locuri şi lucruri minunate pe care le are ţara. Şi nu doar atât.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Întrebări fără răspuns

Vorbeşte frumos, pare elevat, afişează un aer politicos, înşiruie date şi cifre încercând să convingă că totul merge „ca pe roate“. Apoi, împreună cu „cei de-o samă“, schimbă, reorganizează, restructurează, descentralizează, desfiinţează că de, „cei de dinainte au stricat tot“.

Cam aşa ar putea arăta o sumară caracterizare a politicianului din zilele noastre care odată ales uită de cei care l-au aşezat în fotoliul din care repede învaţă să arate cu degetul şi în care se înfoaie ca un curcan stăpân pe ogradă.

Fără îndoială, printre oamenii politici se află şi specialişti de valoare morală şi intelectuală deosebită, dar care se întreabă uneori cum de-au putut ajunge într-o asemenea postură din care nu pot face decât ce „dictează“ partidul din care fac parte şi nicidecum ce ştiu mai bine?

Greu trebuie să fie atunci când ştii că poţi, dar... nu se poate. Şi cu atât mai greu atunci când despre problemele românilor şi mai cu seamă ale fermierilor, ca să mă refer la breasla care ar trebui să ne preocupe în mod deosebit, politicienii trebuie să afle de cele mai multe ori din presă şi nicidecum „de la sursă“, adică de la cei care se confruntă cu ele.

Mi-ar fi plăcut să aud despre iniţiative parlamentare privind reglementarea vânzării terenurilor către nerezidenţi, apoi despre finalizarea mult discutatei legi a Camerelor Agricole. Mi-aş mai fi dorit să existe reglementări clare în ce priveşte exploatarea raţională a terenurilor (irigaţii, desecări, perdele de protecţie, păşuni etc.), preocupări pentru susţinerea diferitelor categorii de agricultori, în mod deosebit a tinerilor interesaţi de activităţi în domeniu ş.a.

Câţi dintre politicieni ştiu, ori au luat vreo poziţie faţă de vânzările de terenuri agricole străinilor? Şi, mai cu seamă, câţi au intervenit pentru crearea de facilităţi fermierilor români cel puţin egale cu ale celor de oriunde veniţi aici doar pentru a cumpăra pe mai nimic pământurile românilor? Este o piaţă „pusă la mezat“, oferită fără discernământ oricui şi de oriunde sub masca reglementărilor europene privind libera circulaţie a orice. Nu întâmplător cei care cunosc valoarea şi calitatea pământului nostru apreciază România ca pe o „Ţară a făgăduinţei“, ca pe o mare oportunitate pentru toţi cei care vor să cumpere mult, bun şi ieftin.

Câţi parlamentari din Comisiile de agricultură de pildă, au avut a se pronunţa măcar, vis-a-vis de anunţata asumare a răspunderii guvernului privind retrocedările, în mod deosebit a terenurilor agricole? Sau câţi au avut ideea, de exemplu, să propună şi să susţină ca cele în natură, dacă se impune, să se facă din suprafeţele aflate în proprietatea ADS-ului, chiar dacă ele sunt în prezent arendate, ori concesionate? Dar, de, e mai uşor să iei de la cei cu mintea la creaţie, decât să deranjezi latifundiarii de pe pământurile statului. Ei contează. Cercetarea? Cenuşăreasa economiei, după cum este tratată. Ce ne mai trebuie ştiinţă, o importăm. Cât costă? Ce mai contează! Ştie cine trebuie.

Iată doar câteva din problemele, dar mai ales întrebările pe care şi le pune orice român de bună credinţă şi cărora nu prea le află răspuns. La rându-mi mă întreb:

Va fi să vină vreodată vremea când lucrurile să meargă „ca pe roate“? Hai, cine-mi răspunde?

Ing. Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-31 APRILIE 2013

 

„Nu poţi multiplica bogăţia divizând-o“

Este sintagma rostită de un profesor de economie suedez pe care o extrapolez la situaţia actuală din ţara noastră, în care efortul multora de a face ca lucrurile să meargă bine este călcat în picioare de confuzia şi lipsa de viziune pe termen lung a decidenţilor.

Ne dorim de multă vreme să ieşim din criză, să facem economia să funcţioneze, să fim competitivi cu partenerii noştri de drum din UE, dar nu prea ne iese. Şi asta pentru că, de multe ori, ceea ce azi reprezintă o prioritate mâine poate fi dat la o parte şi hulit.

Se emit acte normative pe bandă rulantă şi nici dacă ai studii aprofundate în domeniul legislativ nu poţi ţine pasul cu toate schimbările aduse de acestea. Oamenii de afaceri, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, în loc să gândească cum să-şi facă treaba mai eficient pe termen lung, ajung să aibă ca principală preocupare căutarea de consultanţi care să-i ţină la curent cu modificările legislative, pentru că altfel riscă să-şi pericliteze viitorul. Nici în sectorul bugetar nu se pot elabora programe şi planuri multianuale pentru că nu ai siguranţa finanţării lor până la capăt.

Ca de obicei, gândurile mele se îndreaptă către agricultură, unde pot să constat aceeaşi confuzie şi lipsă de viziune de vreo două decenii încoace. Am tot sperat că ne vom trezi măcar în ceasul al doisprezecelea, că vom stabili o dată pentru totdeauna priorităţile acestei ramuri a economiei care reprezintă garanţia existenţei noastre pe pământ. Dar ce văd nu mă mulţumeşte deloc, pentru că, în loc să se găsească soluţii concrete de dezvoltare a acestui sector, se tergiversează prin măsuri provizorii orice încercare de a pune lucrurile pe făgaşul lor normal. De la sistemul de irigaţii şi cercetare la oasele de cal găsite la marginea vreunei localităţi, toate par priorităţile celor de la Agricultură şi numai ale lor.

Lucrurile nu sunt ţinute sub control la nivel naţional, nu ştie nimeni ce va fi mâine sau peste un an, doi, zece. Totul este făcut pompieristic, pe genunchi, fără ca cineva să facă o estimare a efectelor acestor acţiuni.

De ce s-au trecut prin parlament legi care nu se ştie dacă se vor aplica vreodată? De ce trebuie să-şi asume răspunderea guvernul pentru acte normative care nu au fost discutate în legislativ? De ce se abandonează proiecte pentru care s-au cheltuit sume importante ca să fie elaborate? De ce?... De ce?... De ce...

Poate pentru că nu se doreşte ca ţara asta să se dezvolte, nu se doreşte să trăim şi să ne simţim în siguranţă la noi acasă.

Închei tot cu spusele profesorului suedez: „Când jumătate din populaţie vede că poate să nu muncească pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea şi când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alţii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfârşitul oricărei naţiuni.“

Aşadar, domnilor din „capul trebii“, sper că nu asta vă doriţi!

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2013

Profesionalism versus politicianism

Un „veteran“ al agriculturii îmi spunea, cu ceva vreme în urmă, că nu găseşte niciun leac menit a-l linişti cumva când vede în ce stare a ajuns aceasta. „Mi-e o ciudă de mor şi nu cred că-mi va trece vreodată. Ce s-a întâmplat cu agricultura e o crimă şi văd că nu răspunde nimeni pentru dezastrul ce s-a produs“, afirma cu năduf interlocutorul meu.

Am depănat amintiri din anii ’60-’70, când se puneau bazele IAS-urilor, unităţi create după modelul capitalist american, acele GOSTAT-uri care aveau un sistem integrat de producţie agricolă şi zootehnică, unde s-au format şi au muncit adevăraţii profesionişti ai agriculturii. Ce vremuri, ce tehnologii, câtă grijă pentru resursa umană, pentru cercetare, pentru dotarea tehnică!

Parcă nu-mi vine să cred că au trecut atâţia ani în care agricultura, ca de altfel toată economia, este în degringoladă. Nimic parcă nu se leagă. Vorbele înalţilor funcţionari au devenit simple rostiri deşarte, în vreme ce indivizi organizaţi pe grupuri de interese parazitează ce a mai rămas din economia care încă mai „respiră“. Ce azi e prioritate mâine poate fi aruncat şi chiar defăimat.

La noi nu se mai produce aproape nimic, cercetarea agricolă a fost plasată în zona „gri“ a economiei de profil, lăsată fără resurse financiare şi materiale care să-i permită a performa, iar specialiştii nu mai au loc de politruci. Bietul român s-a lăsat pradă luptelor electorale în care se promite că va fi lapte şi miere dacă-i votează pe unii şi nu pe ceilalţi. Noroc că mai există iniţiativa privată a unor organizaţii profesionale, a unor fermieri şi a câtorva întreprinzători care mai oferă ceva locuri de muncă şi unde regăsim performanţa. Din păcate, şi acolo cu inputuri şi tehnologii de import.

Cred totuşi că mai avem de aşteptat ceva vreme până să-i vedem pe acei decidenţi înţelepţi care să simtă glasul pământului, capabili să elaboreze şi să implementeze un program naţional de modernizare a agriculturii şi a spaţiului rural bazat pe o strategie pe termen lung „bătută-n cuie“. Parcă am mai spus asta, dar nu voi renunţa a o repeta până nu voi simţi că treburile sunt bine făcute şi în România, de români şi pentru ei.

Dar asta se va întâmpla poate doar atunci când profesioniştii îşi vor regăsi locul, iar politicienii îşi vor vedea de... politică. Oare când va fi să fie asta? Aşa cum spuneam, când politrucii vor fi înlocuiţi cu profesionişti la toate nivelurile. Altfel vom fi o ţară expusă la tot felul de crize. Cu alte cuvinte, falimentară.

Ce bine-ar fi de şi-ar găsi locul cei care se pricep să facă ce trebuie în ţara asta! Cu siguranţă ar fi şi leacul interlocutorului meu, ce a ajuns să trăiască din amintirea unor vremuri pe care, din păcate, le regretăm.

Editorial
Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013

„Spiritul legii e OK, litera... vai de capul ei“

Expresia aparţine unui interlocutor mai hâtru indignat de prevederile noului act normativ privind impozitele pe veniturile agricole realizate de anumite categorii de agricultori.

„Sunt prea multe legi elaborate în ultimii 20 de ani – continuă insul -  care sunt ambigue, dând posibilitatea unor interpretări nu întotdeauna în spiritul a ceea ce s-a dorit, greu de implementat şi care nu fac decât să frâneze evoluţia normală a României. Dar peste toate, legea care reglementează impozitul pe venitul agricol este în top. Mă întreb, ce şi-au dorit guvernanţii, o agricultură performantă sau falimentul ei? Cât oare este ipocrizie şi cât dorinţa de a face ca efectele crizei să-i afecteze în aceeaşi măsură pe toţi?“

Recunosc că nu am avut, cel puţin pentru moment, replică la aceste întrebări, chiar dacă le-am auzit şi în alte împrejurări, uneori ridicate şi de oameni cărora nu li se adresa actul normativ cu pricina. Realizau probabil riscul efectelor acestuia pe tot traseul produselor agroalimentare.

Încercând un răspuns la toate acestea, realizez la rându-mi că o impozitare care să nu facă diferenţa între zonele de producţie agricolă, sau care să nu ţină cont de condiţiile climatice specifice fiecărei regiuni în parte, nu este nici pe departe de natură a stimula mica proprietate mai cu seamă în zonele colinare, de deal şi de munte.

Pe de altă parte, apreciez iniţiativa de a impozita veniturile realizate de agricultori care exploatează în anumite situaţii suprafeţe impresionante, sau efective mari de animale ca persoane fizice, inclusiv cu sprijin comunitar şi de la bugetul naţional. Ca bun român, dacă primeşti 10 lei, cred că trebuie să dai măcar un leu şi pentru ceilalţi. Iar dacă n-o faci de bunăvoie, iată că vine statul şi obligă.

Sigur, vor fi şi efecte adverse ale acestei legi. În primul rând vor creşte preţurile, pentru că orice taxă în plus are efecte în cascadă asupra întregului lanţ de la producător la consumator. Apoi, există pericolul creşterii deficitului comercial prin importul de produse alimentare de pe pieţe unde costurile de producţie sunt mai mici şi, nu în ultimul rând, descurajarea clasei de mijloc a agricultorilor care va fi nevoită să renunţe la o activitate care nu le va mai aduce un minim profit.

Poate că, pentru o fiscalizare corectă a veniturilor din agricultură, era necesară mai întâi organizarea teritoriului, realizarea unor exploataţii agricole capabile să realizeze plus­valoare, stimularea constituirii de forme asociative care să utilizeze cât mai bine subvenţiile, să se capitalizeze, să-şi înregistreze şi valorifice producţia în comun. Iată modalitatea prin care producţia agricolă ar fi putut fi evidenţiată şi asupra căreia se putea stabili un impozit corect.

Ar fi şi o modalitate de a stimula performanţa.

Dar, aşa cum a fost pusă pe „note“ această lege, mă tem că va adânci şi mai mult criza economică, iar mulţi agricultori vor ajunge la concluzia că „e mai bine să stai degeaba decât să munceşti pe datorie“.

Editorial
Ion Banu
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

 

CONCORDIE CU FLORI ŞI SPINI

Mă întreb de multe ori la ce foloseşte oamenilor să fie răi? Natura ne-a înzestrat cu capacitatea de a gândi şi astfel cu puterea de a discerne între bine şi rău, de a alege ceea ce ne poate fi de folos, în fine, de a clădi mereu mai mult şi trainic pentru a face viaţa mai uşoară. Iar pentru ca oamenilor să nu le fie greu au ales cele mai potrivite locuri în care s-au format comunităţi, mărimea acestora fiind impusă de nevoia de stabilitate, siguranţă şi protecţie.

Încerc uneori să fac comparaţie cu „comunităţile“ diferitelor specii din mediul silvatic. Se strâng în grupuri, haite, colonii pentru a avea puterea fizică de a-şi proteja teritoriile, de a ataca pentru a-şi asigura existenţa, dar şi pentru perpetuarea speciei. Fac însă toate acestea din instinct.

Ei bine, noi, oamenii, gândim. Şi ar trebui s-o facem mereu înainte de a porni o acţiune. Şi să gândim nu cât să ne facem doar nouă bine, ci şi semenilor noştri. Cu siguranţă atunci va fi concordie cu flori.

Mă întristează când aud, văd şi asist la dispute care nu duc lucrurile pe un făgaş normal. Ele parcă aruncă sămânţa altor şi altor neînţelegeri din care nu răsar decât spini, uneori chiar sub masca unor puncte de vedere comune.

Trăim într-o epocă în care oamenii sunt organizaţi, economiile oarecum bine administrate şi, aş îndrăzni să spun, bine dirijate la nivel planetar. Uneori atât de bine că au generat crize, convulsii sociale, fenomenele fiind încă în plină desfăşurare. România nu a făcut şi nu face excepţie. Doar o administraţie serioasă, competentă, ambiţioasă ar mai putea face ca economia să ajungă la parametrii ei normali, capabilă să valorifice potenţialul real de care dispune ţara, în folosul ţării. Slugărnicia pe de o parte şi conservatorismul unora, pe de altă parte, nu pot duce la progres. Contradicţia însă, da. Ea trebuie acceptată şi tratată cu înţelepciune.

Mi-am îngăduit aceste observaţii nu întâmplător. Am început un nou „cincinal de patru ani“, după alte multe astfel de cicluri în ultimele două decenii în care mai mult s-a demolat decât s-a construit. În care mai mult s-a consumat decât s-a produs. Poate că unii au venit de după „cortină“, după ani, doar cu dorinţa acută de a-şi recupera bogăţii sau poate chiar mai mult, lăsând în urmă o ţară poate mai săracă decât după război. Am însă speranţa că cei care vor cârmui de-acum pe aceste meleaguri vor avea nu doar dragoste pentru semenii lor, ci şi înţelepciunea şi dorinţa, specifică de altfel generaţiilor tinere, de a se afirma prin edificare. Dar mai sper ca interesele de grup să dispară indiferent cât de mari sunt cele financiare ale formaţiunilor politice. Aş vrea să-l văd pe tânărul Ponta corect şi vertical, pe mai tânărul Constantin de la Agricultură înţelept şi comunicativ, în fine, un guvern gata să asculte ofurile neamului din care se trage pentru a putea croi un viitor bine ancorat în realităţile ţării. Doar o astfel de atitudine poate asigura... concordie cu flori şi nu „înţelegere“ cu spini.

Editorial
Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013

Mult stimate şi iubite...

Cu siguranţă vă mai amintiţi acest mod de... adresare din vremurile de acum mai bine de două decenii. Mi-a revenit în minte comportamentul linguşitor al vremurilor respective cu prilejul unei recente întâlniri la nivelul conducerii unui minister la care participau reprezentanţi nu doar ai instituţiei respective, ci şi ai unor structuri profesionale din teritoriu. De la aceştia din urmă se aşteptau poziţii ferme şi propuneri menite a pune în valoare potenţialul uman şi material al domeniului. Cei mai mulţi s-au rezumat însă la a elogia „eforturile“ şefilor întru prosperitatea alegătorilor, ignorând adevăratele probleme cu care se confruntă cei pe care, chipurile, îi reprezintă. De, e confortabil să te pui bine cu... stăpânirea.

Câte probleme serioase n-ar fi fost de abordat?! Câte lucruri ar fi putut fi puse pe adevăratul lor făgaş dacă abordările ar fi fost principiale, unele măsuri chiar criticate, propunerile serioase, iar dezbaterile constructive?!

Revenind mai la ale noastre, adică pe la ale agriculturii, o asemenea întâlnire ar trebui salutată de autorităţi chiar şi atunci când punctele de vedere nu converg. Contradicţiile duc la progres. Precum investiţiile.

Am în minte, apropo de investiţii, câteva aspecte care nicicum nu conduc la performanţă, oricâte motivaţii ar exista în sprijinul lor. De pildă, imensele sume alocate pentru acoperirea pierderilor unor unităţi de cercetare – 43 milioane de euro în 2010, acordate unui număr de 55 unităţi. Fără îndoială că ele erau necesare într-o primă fază pentru capitalizare şi menţinerea acestor structuri la un nivel de la care să poată oferi agriculturii soluţii pentru performanţă. Dar să investeşti bani publici fără să soliciţi un program de măsuri care să ofere siguranţa că investiţia în acoperirea pierderilor acestor unităţi este de natură a conduce la o activitate eficientă mi se pare o totală lipsă de responsabilitate. Aşa se face că în 2011 s-au mai investit alţi 7,3 milioane de euro pentru 43 de unităţi, unele regăsindu-se în ambele tranşe, destinaţia acestor sume fiind aceeaşi: acoperirea pierderilor.

Am auzit voci, cărora nu pot să nu le dau dreptate, care judecă astfel de măsuri ca fiind, cel puţin în parte, de natură a nu stimula performanţa, ci dimpotrivă. M-am bucurat însă să aflu că sunt şi staţiuni şi institute de cercetare care performează şi ca urmare n-au beneficiat de... stimulente financiare. Printre acestea se află ICDCPT Fundulea, IBNA Baloteşti, ICDCCSZ Braşov, unităţi care oricând pot fi prezenţe notabile cel puţin la nivel european. Deci, se poate. Şi acolo unde se poate trebuie investit. Din păcate, nu aşa se întâmplă.

Sigur, sunt şi alte aspecte asupra cărora ar trebui să mai medităm, dar şi priorităţi care se impun a fi abordate cu responsabilitate de către guvernanţi în cooperare necondiţionată, aş spune, cu potenţialii beneficiari ai acestora. Şi câte nu sunt! Printre ele cercetarea şi învăţământul agricol, infrastructura, irigaţiile, organizarea terenurilor agricole, consolidarea structurilor profesionale etc. Toate însă trebuie luate în dezbatere serioasă, faţă-n faţă cu autorităţile care nu trebuie... slăvite, ci angrenate în procesele de construcţie şi reconstrucţie, de organizare şi reorganizare şi determinate a lua cele mai pertinente măsuri. Vremea linguşelilor ar fi trebuit să apună de mult. Expresii precum ,,mult stimate şi iubite conducător“ sunt demult perimate. Abordarea de-acum trebuie să fie cu totul alta. Elegantă, obiectivă, dar fermă. Întru bunăstarea naţiunii.

Editorial
Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2013

ALT AN, ALTE... BUCURII?!

Am trecut deja pragul altui an. Un An Nou de la care, cu siguranţă, fiecare dintre noi aşteaptă altceva. De la viaţă, de la prieteni şi colegi, dar mai cu seamă de la cei care... cârmuiesc în ţara asta. Şi ei veniţi mai gata cu noul an.

De s-ar împlini urările colindătorilor din perioada sărbătorilor! Holde bogate, pâine pe masă, bogăţii în case şi multă sănătate. Ce ne-am mai putea dori?!

Dar, să pornim la drum. Unul ima­ginar acum la care visăm că ne va putea face viaţa precum spun proorocii. Şi dacă totul pleacă de la... apă, aer şi mâncare, „sfânta treime pământească“, ca să parafrazez un interlocutor, atunci să începem cu ce a oferit leagăn pentru viaţă în universul în care ne aflăm: APA.

Este limpede că acolo unde este apă, este şi AER. Şi unde sunt amândouă, cu siguranţă avem şi ce pune pe masă.

O să spuneţi că am uitat PĂMÂNTUL. Nici vorbă, numai că el este produsul celor două şi împreună ne suportă, la propriu şi la figurat, pe toţi. Dar până când? Se întreabă cei care iubesc firescul condamnând prin asta nefirescul!

Revenind la vremurile pe care le trăim, înţelegem din ce în ce mai mult, măcar noi, cei de rând, că fără apă nu putem exista. Se vorbeşte de crize, care mai de care mai atentante la viaţa noastră, dar cea mai cruntă va fi cea a APEI. Aş vrea să vă imaginaţi trăind trei zile toride fără un strop de apă! Crunt, nu? Acelaşi supliciu l-ar suporta tot ce înseamnă viaţă pe pământ.

Am parcurs în ultimele decenii mulţi ani pe care i-am calificat ca fiind... anormali. Anormalitate generată de secetă excesivă şi de temperaturi ridicate, ambele cauzate de lipsa apei şi „îmbogăţirea“ aerului cu noxe. De, ştiinţa în slujba neştiinţei, tehnologiile scăpate de sub control, dar mai cu seamă dorinţa acută de îmbogăţire a marilor magnaţi încep să-şi arate efectele.

Nimic însă nu trebuie să ne dezarmeze. Avem încă multe pârghii prin care am putea ţine sub control multe din efectele negative ale naturii. Prima ar fi gestionarea durabilă a apei, adică o gospodărire raţională a ei pe termen lung. Asta ar însemna folosirea apei cu prioritate acolo unde trebuie întreţinută viaţa pentru... viaţă. Culturile agricole se află printre priorităţi, cel puţin declarativ. La fel asigurarea apei curate pentru populaţie. Şi tot printre priorităţile noului Cabinet se mai află şi o serie de construcţii hidroamelio­rative, un capitol aparte constituindu-l realizarea perdelelor forestiere de protecţie.

Pământul! Conservarea şi exploatarea raţională a lui ar trebui să fie o prioritate distinctă şi o preocupare atentă a fiecărui deţinător. Românii şi doar ei, ştiu ce-i trebuie pământului. Alţii ştiu doar ce trebuie să dea.

Doamne, câte lucruri ar rezolva cele câteva măsuri de-ar fi puse-n practică! Sper ca noul an să ne ofere bucuria împlinirii lor. Sau poate nu?

Editorial
Ion Banu

GÂND FRUMOS ÎN PRAG DE AN

Peste câteva zile încheiem încă un an şi trecem în altul nou. În astfel de momente încercăm să dăm uitării lucrurile care nu prea ne-au făcut plăcere şi să privim cu încredere spre zilele, lunile ce vor urma. Dar, mă întreb, putem? Ce ne mai poate da speranţă că în următorii  ani ,,dregătorii“ pot aşeza lucrurile pe adevăratul lor făgaş?

Facem calcule, adunăm, dar parcă... nimic nu se-adună. Previzionăm, că aşa ne credem mai în siguranţă, dar bugetul rămâne tot mai sărac. Degeaba ne încăpăţânăm să credem ce ni se spune în campanii electorale ca până la urmă dacă bani nu sunt, nimic nu e! – după cum spunea recent un demnitar încercând să-şi justifice neputinţa de a rezolva parte măcar din problemele celor în fruntea cărora se afla.

Păi de unde să fie dacă peste 40 de miliarde de euro se scurg anual în conturile... investitorilor străini din ţările lor de baştină, fie ei persoane fizice sau juridice? Başca sumele ilicite despre care nimeni nu ştie la cât se ridică! Unii analişti vorbesc de cifre pe care îţi este teamă să le şi pronunţi: câteva sute de miliarde de euro.

Cum ar fi dacă cel puţin sumele licite ar fi impozitate cu 25%? Peste un miliard la bugetul naţiunii! Iar dacă „economia gri“ ar fi scoasă la lumină s-ar mai strînge încă alte zeci de miliarde-n visterie. Dar, ştiţi cum e: lupii sfâşie oile şi sunt bătuţi căţeii. Marii evazionişti fură şi cei mulţi plătesc.

Dar, noi sperăm că de, speranţa moare ultima. Măcar la un an odată ne dorim să stăm alături de cei dragi şi să cinstim liniştiţi un pahar.  Sperăm că va ninge suficient peste iarnă şi va ploua la vară ca să avem roade bogate, că economia, aflată de vreo douăzeci de ani în pribegie, se va aşeza la locul ei, că  leul va devora valutele străine, în fine, că ţara, va reintra cu toate ale ei pe mâna românilor cu... inimă de român.

Anul agricol pare să fie unul bun. Dar pentru mulţi viaţa e frumoasă doar când e soare şi pot face plajă, sau ninge şi pot schia. Puţini sunt cei care se bucură când plouă şi hambarele sunt pline. E poate consecinţa naivităţii celor care, neancoraţi în realităţile vieţii din agricultură, nu realizează câte sunt necesare pentru a avea bucatele pe care trebuie să le pună în fiecare zi pe masă şi cu câtă trudă se obţin ele.

Uite, de-asta i-aş vrea, la masa cu pâinea şi cuţitul, pe cei ce simt glasul pământului. Pe acei decidenţi înţelepţi capabili să elaboreze şi să implementeze un program naţional de modernizare a agriculturii şi a spaţiului rural.

Frumoase gânduri, nu? Apoi de ce n-am crede că este posibil să fie şi-aşa?! Avem parlamentari proaspeţi, aleşi pe sprânceană de şefii lor de partid – că de, alegătorii nu prea au avut de unde să afle cine sunt – ce vor să facă treabă, spun ei, aşa că putem începe un AN NOU cu forţe ce promit.

Şi tot un gând frumos: ,,Dorim ca anul ce vine,/Să ne-aducă mai mult bine; Sănătate, bucurii,/Holde multe, aurii,/Bogăţii prin buzunare - nu săraci făr’ de mâncare,/Pâine din belşug pe vatră – nu discordie ca-n şatră,/Minte ălora din cap,/- Fără... galbeni la ciorap,/Cu cinstire pentru stat,/Pentru vatră, pentru sat....“.

Hm! Cu cinstire pentru sat...!

Editorial
Ion Banu
LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2012

AŞA-I CÂND... TREBUIE!

O scrisoare primită recent de la un inginer agronom de pe meleagurile ieşene – am înţeles, om cu mult mai multă experienţă decât au putut acumula alţii în cei mai bine de douăzeci de ani de „democraţie“, dobândită nu oriunde, ci într-o unitate agricolă performantă pe vremea de dinainte de ´89 – mi-a readus în minte stări de lucru care ne-ar fi putut face cinste şi acum. Dar... aşa ne-a fost nouă dat: să dărâmăm şi s-o luăm mai apoi de la cap.

„Păi – îmi scrie omul – cum se face că pe vremuri singurele noastre venituri erau doar cele provenite din valorificarea producţiei şi cu acelea reluam procesul de producţie, realizam investiţii, foloseam fiecare palmă de pământ, practicam tehnologii specifice fiecărei culturi puse la dispoziţie de cercetarea noastră românească, nu de alţii, iar acum «fermierii» noştri aşteaptă şi cer tot mai multe subvenţii şi treaba tot nu merge?! Ba mai mult, banii ăştia nu întotdeauna se regăsesc în producţie, ci la piaţă, crâşme şi cine ştie pentru ce mai sunt folosiţi...!“

Mda! Să... nu-i dau dreptate? Nu mă lasă inima! Dar nici nu pot fi în totalitate de acord cu astfel de opinii dintr-un motiv simplu şi lesne de înţeles: trăim vremurile în care trebuie să mergem pe un făgaş croit de alţii şi uşor acceptat de inşi ale căror capete s-au plecat până la glezne în faţa... direcţionalilor de la Bruxelles. Şi dacă tot e aşa, iar „bucatele“ se împart din capitala noului Imperiu, de ce nu ne-am cere şi noi măcar câte-o bucată din ce ni s-ar cuveni?! Că doar suntem, ca şi alţii, în... Europa. Şi-apoi, pe o „piaţă unică“ trebuie să încercăm măcar să fim egali. Cât vom reuşi, rămâne de văzut. Dar, ce să spun. Aşa-i când... trebuie!

Revenind la vremurile la care făcea referire confratele, sigur are dreptate când vorbeşte de organizare, exploatare eficientă a terenurilor agricole, a tehnicii momentului. Am petrecut o lungă perioadă de dezorganizare. Legală. Încercăm acum să ne reorganizăm, dar parcă nu ne regăsim. Înfiinţăm asociaţii, federaţii, ligi şi alte... găselniţe de acest gen, zice-se non-profit, punem preşedinţi, se strâng cotizaţii – câte se strâng – şi totuşi nimic nu merge. Poate că ar fi fost necesară înfiinţarea unei singure structuri la nivel naţinal, cu filiale judeţene, care să aibă forţa necesară susţinerii agricultorilor şi de a determina elaborarea de politici agricole viabile cu aplicabilitate pe termen lung. Iar agricultorii, pentru a adera la astfel de structuri ar fi trebuit să fie motivaţi în primul rând din punct de vedere economic. Or, tocmai asta lipseşte. Atunci, la ce bun? Să ne organizăm pentru a ne dezorganiza nu merită efortul. Dar poate tocmai asta dă satisfacţie celor care urmăresc să dividă pentru a putea stăpâni. De câtă naivitate sunt încercaţi unii!

Rău când vezi roadele altora, iar pe-ale tale nu le strângi nici când ţi le dă Dumnezeu!

Editorial
Ion BANU
LUMEA SATULUI NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2012

N-a fost să fie

Nu-mi prea vine să trec cu vederea tot ce se întâmplă în jurul nostru de ceva vreme. Parcă cineva a ,,croşetat“ atât de bine cu voinţa liderilor încât a ieşit un adevărat ansamblu de reguli ce n-au nimic comun cu ceea ce i-ar trebui neamului din care inşii fac parte. Faini meşteri bruxelezii ăştia! Măiestria lor de a te determina să faci ca ei este fără asemănare. Dar cum isteţimea românilor nu rămâne doar proverbială, puţini mai sunt dintre cei care nu-şi prea dau seama pe ce cărare sunt împinşi să meargă. Şi la ce bun? Nu ne place, dar călcăm în mizerie. Miroase, ne obturăm nările şi mergem mai departe. Nu ocolim pentru că regulile nu permit. Mai gata să purtăm cip-uri pentru a fi dirijaţi prin sateliţi. Cu cifru 666. Ce ne mai trebuie minte, au alţii şi pentru noi...

Ei, poate am fabulat un pic, dar numai ca să trezesc interes pentru ceea ce suntem şi, mai ales, pentru... cum ar trebui să rămânem. Un neam pe care nu-l poate îngenunchea nimeni, nici măcar... încoronaţii Înaltei Porţi de la Bruxelles trimişi printre noi.

Vedeţi? Ne-am bucurat că am intrat în Europa – de parcă eram la Capul Bunei Speranţe – ne-au surâs milioanele de euro care vin de la Uniune, am demolat ca să avem ce construi, am căutat şi am primit cu braţele deschise investitori străini care, după ce le-am oferit pâine şi sare, semn al bogăţiei, mai să ne ia şi pita de pe plită, în fine, am făcut mai tot ce ni s-a cerut, nu doar ce ne-ar fi putut fi de folos.

Fără îndoială că milioanele de euro nerambursabili stimulează modernizarea. Dar atât.  Stimulează, pentru că îi dăm înapoi printr-un sistem atât de bine pus la punct încât nici nu realizăm şi nici nu ştim când, cât şi de unde. Ştiu însă băncile, multinaţionalele, poate şi cei la care privim acum făcând mâna streaşină la ochi. Sunt prea sus.

Îmi stăruie în minte strigătele de disperare ale unor fermieri, participanţi la mitingul din Piaţa Victoriei organizat de câteva organizaţii profesionale în ziua de 7 noiembrie. După un an agricol dificil şi după un altul în care a fost diminuată subvenţia pe suprafaţă, nu solicitau decât intrarea în normalitate. Adică, recuperarea sumelor din 2011 şi acordarea subvenţiei pentru 2012 la nivelul stabilit iniţial – circa 180 de euro pe hectar. Cereau prea mult? Poate că da, poate că nu, depinde pe cine asculţi, dar mai depinde şi cum judeci. Au sperat să se facă auziţi şi înţeleşi de guvernanţi. Dar... n-a fost să fie!

Niciun demnitar n-a catadicsit măcar să le dea bineţe celor care le asigură până la urmă existenţa. Lor şi altor zeci de milioane ca ei. S-au mulţumit unii doar cu câteva declaraţii de presă, oferind cifre. Un fermier, şi nu un oarecare, după un sumar calcul mi-a dovedit că subvenţia în acest an nu poate fi mai mare de 126 de euro pe hectar. Parcă se ştia de ceva peste 150 de euro. Cât pot înşela cifrele frumos garnisite în cuvinte! Parcă aud... declaranţii de azi, după campania electorală: „Noi am vrut, dar... n-a fost să fie!“

 

Editorial

Ion BANU
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

Nostalgii de toamnă

Nu mi-am imaginat vreodată că am să pot vedea atâta dezmăţ economic într-o Românie care nu se anunţa nicicum „vedetă fără nume“ într-o lume a nimănui şi, în acelaşi timp, a tuturor. Nu credeam că într-un timp aşa de scurt să se poată înregistra pagube într-o ţară ca asta, de zeci de ori mai mari ca după cel mai aprig război. S-a ruinat şi apoi s-a construit. Dar ce şi în detrimentul ori folosul cui?

Nu mai încape îndoială că din producători am devenit consumatori. Şi încă unii importanţi pentru marile companii. Cumpărăm tot, multe din produse având „origini“ româneşti (a se vedea produsele din fier, multe rezultate în urma demolării fabricilor şi uzinelor în perioada postdecembristă), oferite cu multă generozitate spre prelucrare de beneficiarii privatizării în masă. Ce grijă au avut unii să ne... democratizăm! 

Agricultura a fost şi ea păgubită, poate cea mai păgubită dacă se iau în calcul distrugerile din teren, furturile, privarea de dreptul de a-şi produce, în colaborare cu industria, mijloacele necesare desfăşurării activităţii, faţă de care nimeni n-a luat atitudine.

Industria producătoare de tractoare, maşini agricole, pesticide a fost privatizată, oferită pe mai nimic unora care nu şi-au propus nicicum să continue activitatea, ci să facă bani mulţi şi ieftini. Cercetarea agricolă a fost treptat marginalizată, lăsându-se loc firmelor străine de profil. Aşa se face că în locul multor unităţi de producţie au apărut zone rezidenţiale şi... mulţi şomeri.

Consecinţele? Accentuarea şi perpetuarea sărăciei. Cumpărăm tot şi mult prea scump de-afară, suportăm întreţinerea nemuncii de la... buget, în fine, am devenit ai nimănui într-o ţară parcă neguvernată.

Achiziţionăm acum tractoare şi maşini agricole, apoi pesticide, seminţe, instalaţii, echipamente şi servicii de la reprezentanţele marilor companii de profil din lume. Spre aducere aminte, industria de tractoare a început să producă imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în Braşov, apoi la Craiova şi Miercurea-Ciuc, după care alte câteva unităţi producătoare de maşini agricole au luat fiinţă şi au produs la nivelul cerinţelor agriculturii. În 1989 se produceau 70.000 de tractoare.

Între anii 1989 şi 1992 producţia era de numai 25.000 tractoare pe an, din care mai bine de jumătate se exporta. Ceea ce rămânea nu acoperea necesarul pieţei interne. Se impuneau importuri masive cu costuri mari. Mulţi se întreabă încă dacă nu era mai eficientă modernizarea fabricilor româneşti şi continuarea producţiei pe plan intern. Cu siguranţă, da. Dar cine avea acest interes? Companiile străine nu, guvernele noastre nici atât. Sub masca ajutoarelor de la Bruxelles plătim acum înzecit pentru aceleaşi echipamente pe care ni le puteam asigura de pe piaţa internă. Ei, dar cum altfel s-ar fi putut îmbogăţi marile corporaţii într-un timp atât de scurt?

Editorial
Ion BANU
LUMEA SATULUI NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2012

ÎNCĂTUŞAŢI… FĂRĂ CĂTUŞE

Mă tot gândesc, în momentele mele de linişte, cum de suntem atât de cuminţi, docili şi cu tot mai mare frică pentru ziua de mâine?!

Se spune că cel mai elegant mod de a ţine lumea sub control este inducerea în rândurile acesteia a fricii şi descurajării. Cum se cade pradă acestora? Simplu, prin metode insesizabile de mulţi dintre noi, preocupaţi tocmai de efectele acestora.

Iată un scenariu, pus până la urmă în „scenă“ de Înaltele Porţi. Că sunt mai multe, cea de Bruxelles este una şi pare mai decentă prin măsurile luate. Pare!

Băncile, mizând pe naivitatea românilor, oferă bani ieftini la prima vedere, sub formă de credite, mulţi şi pe perioade lungi. Cel care le angajează trebuie să ramburseze aceşti bani şi dobânzile aferente în rate. Ca să facă acest lucru trebuie să dispună lunar de sumele respective, ceea ce presupune să aibă un loc sigur de muncă şi un venit în măsură să susţină ratele, dar şi „coşul zilnic“.

Grija de a obţine venituri care să-i ofere un trai cel puţin decent, teama că şi-ar putea pierde locul de muncă, incertitudinea pentru ziua de mâine generată de instabilitatea economică generală îl transformă pe individ într-un adevărat sclav al băncilor care, să reţinem, nu sunt româneşti.

Şi uite aşa, prin intermediul creditului, băncile şi-au asigurat dependenţa totală a populaţiei active, a forţei de muncă româneşti. Şi, odată cu ele, o mulţime de firme străine au intrat în posesia activelor ţării în regim de solduri. Aşadar, românii vor munci perpetuu pentru bănci şi străini, devenind astfel, îndrăznesc să apreciez, încătuşaţi... fără cătuşe. Băncile şi firmele străine, care au avut tot timpul grijă să trimită „acasă“ cât de multă monedă euro au putut, au devenit astfel tot mai bogate, în vreme ce România şi românii, tot mai săraci.

Iar lucrurile nu se opresc aici. Stresaţi de atâtea griji, descurajaţi în faţa atâtor neajunsuri, românii se îmbolnăvesc psihic şi fizic. Urmează mersul la doctori şi farmacii. Mai-marii ştiu asta şi valorifică la maximum noua stare de fapt. Funcţionează legea cererii şi ofertei. Cereri mari pentru asistenţă medicală şi medicamente, preţuri pe măsură pentru serviciile şi produsele respective.

Analize pe speţe similare care să convingă de starea în care am ajuns ca urmare a naivităţii noastre şi a dezinteresului guvernelor faţă de economia ţării pe care ar fi trebuit s-o administreze, s-o gestioneze cu responsabilitate ar putea continua cu multe sute de exemple. Nu trebuia să fii mare analist economic sau geniu bancar ca să-ţi fi dat seama că ţara – în condiţiile în care nu se mai produce nimic, sau mai nimic, pieţele emergente sunt dominate de multinaţionale – urma să intre în colaps economic, cu consecinţe deosebit de grave asupra stării naţiunii. Stare în care, iată, ne aflăm. Ce-i de făcut? Poate să mergem la vot şi să alegem pe cine trebuie. Ar fi primul pas dintr-o mulţime de alte demersuri ce ar trebui să-i urmeze.

Editorial
Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 20, 16-31 OCTOMBRIE 2012

...S-A PIERDUT CADENŢA

De peste douăzeci de ani ne tot căutăm drumul, dar parcă cineva ne-a legat la ochi ca să nu nimerim cărarea. O minte sănătoasă însă ar fi putut-o descoperi precum „orbul Brăila“. Numai că, se vede treaba, nu prea mai există minţi care să vadă, să simtă ce trebuie de făcut şi, mai cu seamă, să se dedice semenilor în preajma cărora se află. Cei de bună credinţă, fiindcă mai sunt în neam, ori stau deoparte, ori sunt marginalizaţi şi descurajaţi.

Păi, să mă explic! De tot atâta vreme economia este în continuă... reorganizare. Demolăm, lăsând totul pradă... prădătorilor; vindem sub masca... nevoii de privatizare şi descentralizare; ne împrumutăm pentru a susţine nemunca şi stimula... alegătorii; promitem programe pentru relansarea economică care încep şi nu se mai termine etc., etc. Doar datorită banilor europeni se mai mişcă ceva în ţara asta, bani pe care suntem aproape rugaţi să-i cheltuim. Dar şi aşa batem pasul pe loc, „graţie“ minţilor încâlcite ale unor funcţionari rupţi de realitate, neprofesionişti şi ca atare incapabili de a-şi asuma răspunderi pentru ceea ce fac.

Nu reuşesc să înţeleg, bănuiesc că asemenea multor semeni ai mei, de ce lucrurile nu pot intra pe un făgaş normal în ţara asta despre care ne place să spunem că dispune de mari bogăţii şi multe rezerve, inclusiv intelectuale?! Să fie oare una din cauze, aşa cum îmi spunea recent cineva, dispariţia... clasei muncitoare căreia i-au luat locul inşi ce-aşteaptă doar... ajutorul social pentru a-şi duce zilele de azi pe mâine? Sau lipsa programelor pe termen lung precum... cincinalele de altă dată? De ce n-om fi reuşit să păstrăm tot ce a fost bine şi temeinic construit, iarăşi nu înţeleg. Cum n-am reuşit să pricep de ce o iniţiativă de interes general nu se pune în practică decât atunci când răspunde unor interese de „gaşcă“?

Am susţinut multe iniţiative de interes naţional, printre ele aflându-se şi înfiinţarea Camerelor Agricole. S-a pornit cu dreptul, dar din lipsa unui interes unanim s-a pierdut cadenţa şi iată-ne... cu stângul înainte. Să fie oare iarăşi efectul unor jocuri politice? Aş vrea să cred că nu. Şi aş mai vrea să cred că aceste structuri nu vor fi „căpuşe“ pe spatele agricultorilor, aşa cum afirma recent cineva, ci le va fi acestora de mare ajutor. Dar să fie ale lor. Bănuiesc că politicienilor le ajung cele două camere ale Parlamentului, de ce ar mai tânji şi la cele ale... Agricultorilor. Dar, cine ştie?! Interesele sunt mari, iar căile domnului...

Dar, să le vedem înfiinţate. Până una, alta, ele se lasă aşteptate cel puţin de către o bună parte a agricultorilor care au înţeles rostul lor şi avantajele de care pot beneficia devenind membrii în aceste structuri.

Tergiversarea înfiinţării Camerelor Agricole este motivată se pare şi de lipsa banilor. Dar cu câte alte lucruri nu se întârzie din acelaşi motiv?! Interesant este că atunci când se manifestă interes politic pentru nu ştiu ce obiective se găsesc bani, mai puţin pentru sectorul care trebuie să ne asigure... existenţa noastră până la urmă: agricultura. Chiar dacă mult mediatizata criză alimentară bate la uşă. Dar cui îi pasă? Ne vom trezi – ne stă în fire – poate când va fi prea târziu. Ne vom trezi oare? Oricum, s-a pierdut cadenţa.

Ion BANU

REVISTA LUMEA SATULUI NR. 19, 1-15 OCTOMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS