Unbeaten 2021    Adama decembrie 2020
update 24 Jan 2021

LEGENDELE NEAMULUI

„Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată“ – spunea Mircea Eliade.

Mare adevăr pentru cei care se identifică cu scrierile poetului, în versuri sau în proză, în articole de ziar, ori zisele la vremea sa cu diverse prilejuri.

Cu zece ani în urmă, ca o recunoaştere a valorii culturale a operei eminesciene, Academia Română a declarat data de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului „nepereche“, Ziua Culturii Naţionale. O zi pe care Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) a marcat-o în acest an așa cum s-ar cuveni s-o facă orice entitate culturală, dar mai cu seamă școala românescă ai căror elevi, de la micii învățăcei până la absolvenții de școli superioare, pare să fi uitat de marile valori culturale ale neamului. Ce să mai spunem de cele universale! Câți mai știu acum de Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Creangă, George Coșbuc, Ion Barbu, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, I.L. Caragiale, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu Ana Blandiana, sau Delavrancea, Slavici, Hașdeu și mulți alții cu al căror nume am completa câteva pagini? Iată adevăratele legende ale neamului!

Nu ar trebui să începem o zi fără să ne aducem aminte și de a rosti măcar câteva vorbe, versuri dintre cele care să ne aducă aminte că suntem români, că dăinuim pe aceste meleaguri de milenii, că străbunii noștrii au vărsat sânge pentru fiecare palmă de pământ și pentru păstrarea identității neamului prin limbă, tradiții și obiceiuri, niciodată schimbate de cineva sau ceva.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie“, apoi „La arme“ „De la Nistru pân’la Tisa“, fenomenala „Luceafarul“, Scrisorile..., „Ce te legeni codrule“, sunt doar câteva din poeziile lui Eminescu

ce-mi vin acum în minte și care, citindu-le, nu se poate să nu trezească măcar un pic de respect pentru înaintașii, ba chiar pentru contemporanii onești, poeți, scriitori ori cârmuitori ai neamului din care facem parte.

Lumea, vremurile ce-i drept, s-au cam schimbat. Oare și noi, oamenii? Ne-am uitat obârșiile? Am întâlnim inși cărora le este rușine să vorbească despre obârșia lor rurală... Alții, când ajung prin lume, nu recunosc că sunt români...

Nu tebuie să ne uităm istoria, iar dacă n-o știm s-o învățăm. Doar așa ne putem recunoaște pe noi înșine, ne înțelegem rosturile pe aceste meleaguri și putem avea viitor. Trebuie să ne păstrăm și să ne apărăm identitatea prin orice mijloace, inclusiv prin cele folosite de artiștii condeiului de-a lungul timpului.

Să ne dezicem de cei care, din interese ce n-au nimic comun cu cele ale națiunii, își ignoră istoria, trecutul, obârșia. Să luptăm pentru asta măcar atât cât au făcut-o... legendele neamului – poeți, scriitori, eseiști, istorici – de-a lungul vremurilor.

Săptămâna presei românești, o altă serie de evenimente desfășurate sub egida UZPR, cu siguranță va readuce în atenție importante aspecte din viața jurnalismului de-a lungul timpului. Vor fi momente care vor scoate în evidență, pe lângă importanța jurnalismului onest, bine ancorat în realitățile cotidiene și necesitatea de a lupta pentru siguranța actului jurnalistic în contextul unei democrații încă... deslânate. Succes UZPR.

Ion Banu

UN NOU ÎNCEPUT

I-am ales, s-au ales, acum zice-se, au pornit la treabă. Nu știu de unde să înceapă sau dacă se impune a continua de unde-au rămas.

Așadar, Un NOU AN, un nou ciclu parlamentar. La ora la care scriu aceste rânduri încă nu sunt terminate… jocurile. Cine și pe ce locuri să se așeze, cine și pentru cine să pună umărul că de, fiecăruia îi vine rândul și trebuie să ai mereu un as în mânecă.

Parlament, grupuri parlamentare, comisii și comisioare, funcții parlamentare. Cine mai știe pe ale căror interese le mai slujesc aleșii celor 30% dintre cei îndreptățiți să voteze?!

Guvern, ministere și miniștri, apoi ceilalți care trebuie răsplătiți pentru munca de partid. Despre ce știu și câte pot face la noile locuri de muncă nu este mai important decât interesul de a sluji cu credință „culoarea“ politică propulsatoare.

Mi-ar plăcea să cred că s-a învățat câte ceva din vechile cicluri parlamentare și guvernamentale, din greșelile comise în timp ca urmare a jocurilor politice asociate perfect cu nepriceperea și, de ce nu, cu reaua credință a unora despre care vorbesc adesea analiștii, disecatori de idei și fapte. Cum s-ar putea explica altfel – se întreabă adesea cei mai mulți –nerealizarea sau uriașele întârzieri în realizarea unor mari investiții de interes național? Apoi imensele sume împrumutate de la instituțiile financiare internaționale care nu se prea regăsesc în economia reală a țării? Cum se poate ca un studiu de fezabilitate să coste mai mult decât investiția în sine? Iată doar câteva dintre motivele care creează suspiciune și neîncredere, subiecte de dezbateri și critici considerate îndreptățite de către cei care radiografiază faptele.

„Aș vrea să văd – îmi spunea o importantă personalitate neangajată politic – la transporturi, de pildă, un ministru trecut prin furcile caudine ale unor acțiuni care să fi răspuns unor deziderate, capabil acum, după ani de experiență, să pună cu adevărat în practică măcar programul guvernamental fluturat în campaniile electorale.

Apoi, la învățământ, un ministru capabil să așeze domeniul în matca sa adevărată, aceea care să realizeze cu adevărat educație și formare pentru economie, cultură, artă etc. La fel pentru finanțe, cultură, sport și celelalte“.

Adaug eu agricultura despre care nici acum nu s-a înțeles că este indispensabilă, cea care oferă siguranță și securitate mai ceva decât toate trupele NATO. Un domeniu care se impune a avea în frunte un om integru, cu multă experiență și bun cunoscător al domeniului și, nu în ultimul rând, bun comunicator. Aici, ca niciunde de altfel, nu trebuie să-și facă loc oportuniștii oricât ar da din coate și oricâte umere ar fi antrenate în a-i împinge într-un astfel de fotoliu.“

Ei bine, suntem la un nou început. De fapt, o repetiție a ceea ce se tot întâmplă la fiecare patru ani pentru că niciodată noi-veniții n-au dat prea mulți bani pe ce-au făcut cei de dinaintea lor. Acum sunt tot ei în bună parte. Poate va fi altfel?!

Să sperăm că viața, experiența lor și a altora ca ei îi fac pe cei din capul trebii, cum îmi place să spun, mai înțelepți și iubitori de neam, nu doar de neamul lor politic și familial.

Dar, pentru că suntem, cum spuneam, la început nu doar de an, să le urăm succes, iar nouă tuturor tradiționalul LA MULȚI ANI!

Ion Banu

NICIO SPERANȚĂ...

Ca de obicei, pentru noul an ne urăm de bine, sperând ca acesta să fie mai bun și mai bogat decât precedentul. Optimiștii strâng baierele grijilor și laolaltă strigă: „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune“. Scepticii își spun trist în barbă: „Nicio speranță!“

Anul 2020 a fost poate cel mai complicat, greu și lipsit de aproape tot ce ne-ar fi putut oferi bucuria unor lucruri bine făcute. Poate cel mai greu din ultimul secol, dacă luăm în calcul universalitatea fenomenelor. Dar știm, natura, în care ne regăsim fiecare dintre noi, învinge, se reface, reînvie, practic își urmează drumul, ciclu după ciclu, așa cum a făcut-o de milioane de ani. Murim și înviem ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă.

Apoi, tot natura ne-a dezvăluit secretele selecției naturale: rezistă ceea ce se poate adapta ușor, este mai viguros, mai sănătos.

În viață, în afaceri, în tot ceea ce facem este la fel. Reziști dacă ai o conduită sănătoasă, rosturi bine alese, verticalitate și seriozitate. Adică, să ai principii pe care să le respecți. Din păcate, ne abatem prea des de la ele, ceea ce generează, an de an, neîmpliniri, cu consecințe dintre cele mai grave pentu societate, pentru țară.

Curând trecem într-un an nou, de data aceasta cu alți inși în capul trebii, dar parcă nu prea pe picioarele lor. Se sfădesc, se-adună și se despart, până la urmă își dau mâna măcar până înșfacă pâinea și cuțitul. După... mai vedem.

Cam așa se derulează filmul de treizeci de ani. Același la fiecare patru ani, cu ilustrație și roluri caragialiene bine jucate, cu replici din interiorul acestora. Iar noi, spectatorii, batem din palme la fel, din patru în patru ani (sau cinci, depinde de ciclu), apoi ne plângem pe umeri în loc să spargem scena înainte de a i se pune podeaua. Nu este un îndemn la răzvrătire, ci la rațiune care înseamnă chiar și a-ți spune cuvântul atunci când vrei să fii reprezentat. 

Dar să fim optimiști măcar la gândul că natura își are cursul ei, dând sens și vieții noastre pe care, vrem, nu vrem, va trebui s-o suportăm chiar și-atunci când ne prăbușim. Important este să fim pregătiți nu doar pentru ceea ce este sublim. „Nu numai o durere îți poate tulbura o fericire, ci și altă fericire“ – spunea Lucian Blaga.

Viața, civilizația sunt ca moda: ciclice.  După ani te-ntorci de unde-ai plecat și o iei de la cap, dar la un alt nivel și cu o altă experiență care te va face să gândești de două ori înainte de a porni spre vârf. Dacă nu ai coarda bine întinsă, prăbușirea-i iminentă.

Revenind la ale noastre, ei bine, avem motiv totuși să fim bucuroși. Vine vaccinul, avem și ploi, poate în noul an și recolte bogate. Ce poate fi mai important decât sănătatea și să ai ce pune pe masă? Să ne urăm, așadar, mai ales acum, la trecerea peste an, ca măcar pe acestea să le avem. Restul...

LA MULȚI ANI!

Ion Banu

SCHIMBAREA BATE PE LA UȘI…

Unii i-ar deschide, alţii poate nu. Şi asta pentru că în ultima vreme mai toată lumea vorbește speriată despre ce va fi să fie după atâtea stări de urgență și alertă care au bulversat economia, au generat șomaj, aruncând societatea într-un marasm mai cu seamă psihic și spiritual.

Scriam în numărul trecut despre amalgamul de informații, mai cu seamă de pe rețelele de socializare, ai căror autori promovează senzaționalul și nicidecum realitatea cu care societatea se confruntă. Până la urmă oamenii sunt derutați, înclină între a crede, sau nu, ceea ce citesc. O stare care îi îndepărtează de la adevăratele lor probleme.

Surprinzător este faptul că inși de la care aștepți o poziție rațională față de ceea ce se întâmplă în jurul lor se lasă manipulați, ba chiar manipulează la rându-le, luând ca temei ceea ce se aruncă în piață ca informație, neverificată însă.

Fără îndoială, în anii ce vor veni lucrurile se vor schimba, dar asta nu înseamnă că va fi neapărat mai rău ca până acum. Cel puțin pentru cei mai mulți dintre noi. Poate, spun analiștii, era necesară o... resetare a societăților și economiilor lumii care, spun tot ei, începuseră să se „altereze“. Nu știu cum s-ar mai putea traduce asta, dar cine știe, poate au dreptate.

Orice schimbare însă, mai cu seamă dacă se produce brusc, deranjează, bulversează. În primul rând pe cei din categoria celor care au acumulat cu mult peste nevoile lor reale. Nu-i puțin lucru să cobori dintr-un palat și să urci într-un apartament modest ori să ajungi într-o căsuță la margine de sat. Dar chiar și așa, important este să ai ce pune pe masă. Iată de ce se tem mulți semeni ai noștri.

Schimbarea va bate la uşi, depinde cu ce va veni. Oricum, va depinde de fiecare dintre noi cum ne vom organiza societățile, cum vom trăi în anii ce vor urma. Important este să ne unim forțele și să producem. Să producem în primul rând hrană, apoi toate celelalte necesare funcționării economiei în ansamblul său. Să eliminăm tot ce este nociv și să punem în loc tot ce poate fi cu adevărat în interesul tuturor.

Pentru ceea ce spun și scriu s-ar putea să fiu caracterizat cel puțin ca un idealist... irealist. Niciodată nu am îmbrățișat idei despre care n-am avut siguranța că reflectă realitatea. Nici acum nu o fac decât în măsura în care simt ce se petrece în jur.

Ei bine, mass-media, cea liberă de obligații, are un rol deosebit în a informa și educa populația în spirit civic, prezentând realități mobilizatoare și nicidecum de natură a descuraja. Branșa aceasta trebuie la rându-i să se unească pentru a crea curente de opinii care să conducă la progres. Diversiunea trebuie să dispară, indiferent de cine și în ce scop vrea s-o promoveze.

Așadar, să fim optimiști. În popor există o expresie: „Tot răul este spre bine“.

Ion BANU

PRESA ROMÂNEASCĂ, ÎNTRE A FI SAU A NU MAI EXISTA

Ce lume ar fi aceea fără ziare pe care să le citești la o terasă, în parc, tramvai ori seara înainte de culcare? Tradițional, nimeni nu cumpără ziarele pentru știri, ci pentru analize, reportaje și opinii. Presa scrisă este expresia grafică a gândurilor celui care le așterne pe hârtie. Citindu-le, le reții și înțelegi mai ușor.

Cu toate acestea, a dispărut o bună parte din presa scrisă. Era poate firesc ca acel… bum gazetăresc apărut după ’90 să aibe un apogeu, îndestulând populația dornică de informație diversă, mai cu seamă de can-can, venită după cincizeci de ani de restricții și cenzură, apoi să intre în declin.

În timp a apărut și o altfel de cenzură, cea a cititorilor, care a avut la rândul său un rol important în acest proces. Pe măsură ce se înainta în timp n-au mai agreat stilul uneori vulgar și agramat a ceea ce umplea paginile tabloidelor cărate cu camioanele pe la tarabele din colțul străzilor. Să nu mai vorbim de subiectele abordate, multe lipsite de fond, rupte de realitățile cotidiene, care mai degrabă dezinformau decât informau.

Ei bine, ciurul vremii a separat… grâul de neghină. Din numeroasele publicații care existau până în urmă cu 15-20 de ani au mai rămas doar cele dedicate unor cauze, țeluri așteptate de cei cărora se adresau.

Presa agricolă, scrisă și audio-vizuală, prezentă în piață și atunci, există și acum. Ba chiar mai activă ca oricând, ca urmare solicitării crescânde de informație practică de specialitate. Perpetuarea sa în timp este o dovadă a profesionalismului, corectitudinii, dedicării și respectului manifestat de jurnaliștii agrarieni față de lucrătorii din agricultură, dar și din alte sectoare aflate în strânsă corelație și interdependență cu principalul domeniu.

Sigur, în timp a mai apărut un gen de presă, cel ON-LINE, care și el a contribuit într-o oarecare măsură la declinul presei scrise, în primul rând, sau cel puțin la diluarea interesului multora față de aceasta.

Să nu uităm însă că, fiind la îndemâna oricui, presa on-line riscă să cadă în derizoriu din cauza unor... ageamii în ale scrisului care compromit bunele intenții ale celor de bună credință, oricâtă deontologie profesională ar manifesta aceștia din urmă.

Cine și-ar permite în presa scrisă să apară sub propria-i semnătură o falsă ori nefondată informație?

Cine și pe cine judeci pentru atâtea aberații și agramatisme întâlnite în on-line?

Pe de altă parte, vorba zboară, scrisul rămâne! Presa audio-vizuală o completează cu succes pe cea scrisă, dar nu o poate înlocui. Cu atât mai mult media on-line.

Așadar, să respectăm cea mai veche modalitate de transmitere a informației sub diferitele ei forme: presa scrisă.

Ion Banu

PLANETA FIERBE

Abundența de informații care mai de care mai stufoase și alarmiste, inductoare ale neîncrederii și temerii pentru ziua de mâine, pentru viitorul personal și colectiv, ne trimite într-o zonă, i-aș spune, apocaliptică.

Realitatea pe care o trăim, acceptată sau nu de mulți dintre noi, interpretată de fiecare după mintea și puterea de înțelegere a fiecăruia, este cu totul alta decât cea pe care cei prezenți non-stop pe rețelele de socializare încearcă să ne-o prezinte.

Nu vreau să par a face parte dintre cei la care fac referire, spun doar că pentru a surprinde realitatea vremurilor pe care le trăim ar trebui să studiem mai mult pentru a cunoaște trecutul și prezentul, ce s-a vrut și cum au evoluat lucrurile în decursul istoriei și unde s-a ajuns. Astfel am putea înțelege pe ce drum ne aflăm și în ce direcție ne îndreptăm, fără a fi nevoie să ne obosim mintea în încercarea de a desluși ce spun ori scriu diverși inși pe unde tehnica contemporană le permite.

„Planeta fierbe“ – auzim adesea spunându-se, sigur făcându-se referire la evoluția vremii și vremurilor, a temperaturilor în creștere de la an la an, a fenomenelor meteo extreme tot mai prezente, dar și la evoluția politică, economică, organizațională, militară aflate în continuă și rapidă mișcare, situații și fenomene cărora trebuie să le facem față. Nu trebuie să ne lăsăm dominați de informațiile tendențioase, lansate sub presiunea unor interese meschine menite a genera frică, trebuie să fim noi înșine capabili să evaluăm lucrurile în mod realist, manifestând precauție în preluarea știrilor.

Trebuie să ne menținem încărcați cu energie pozitivă pentru a ne susține moral, spiritual și biologic. Orice derapaj de la această stare ne poate fi de rău augur.

Ce-i drept, trăim o perioadă tulbure, cu multe provocări, în care trebuie să ne regăsim pe noi înșine, să ne evaluăm și să evaluam fiecare eveniment aflat în desfășurare ori așteptat a se întâmpla. Prudența, grija față de ceea ce suntem și ceea ce ne propunem să fim trebuie să primeze. Cu alte cuvinte, trebuie să fim atenți la tot ceea ce ne propunem să întreprindem pentru a nu fi surprinși de eventuale derapaje economice, sociale etc.

Preocupările noastre trebuie să fie îndreptate către ceea ce trebuie să facem azi, mâine, peste o lună sau un an pentru a ne realiza un scop, un ideal. Altfel, prăbușirea psihică și fizică este iminentă.

Planeta fierbe pe flacăra întreținută de fiecare dintre noi. Este momentul s-o stingem până nu este prea târziu. Ne stă în putere.

Ion Banu

VALOAREA CUVINTELOR

Gândesc că o bună parte dintre cei care s-au aflat vremelnic în… capul trebii, ori au fost ageamii, ori atât de deștepți pentru „munca“ și poziția ocupată încât, printre altele, au reușit să nu deranjeze ca să nu fie... deranjați. Doar atât, pentru că de treabă serioasă, de treizeci de ani, nu prea s-au ocupat.

Este concluzia la care tot aud făcându-se referire, nu doar de către opoziția politică de la un moment dat, ci de către analiști și, mai cu seamă, de către românii care se declară de tot atâta vreme înșelați, trădați.

Îmi place să stau printre oameni, să-i ascult, să le vorbesc, încercând de fiecare dată să înțeleg motivul real al nemulțumirilor, sau... mulțumirilor. Pentru că sunt și din această ultimă categorie, mai cu seamă dintre cei care au beneficiat, direct sau indirect, de avantajele mediului în care s-au desfășurat la un moment dat.

N-am să încerc un bilanț a ceea ce s-ar fi putut face în trei decenii și nici n-am să trec în revistă persoane care s-ar putea face vinovate de atâtea dezechilibre economice și sociale produse în această perioadă. Mai degrabă aș vrea să reiterez câteva dintre obiectivele care ar fi putut face ca România să se afle astăzi pe alt loc decât cel din coada Europei.

Mai întâi, ordinea ministerelor după importanța lor în viața economică și socială. Aș începe cu finanțele și agricultura, apoi cu educația, cultura, mediul și apoi cu transporturile, sănătatea și... celelalte. De ce așa?

Pentru că mai întâi trebuie să existe o instituție contabil/trezorier care să țină evidența a tot ceea ce se face și există în stat.

Apoi agricultura, pentru că este cea care ne asigură existența. O agricultură susținută, bine organizată, va fi capabilă să ofere necesarul de hrană diversă și de calitate și, evident, șansa existenței unui popor viguros, sănătos, o populație care nu ar mai avea nevoie de atâtea farmacii și spitale.

Ei bine, cele două instituții nu pot performa fără educație, fără un învățământ care să ofere specialiști capabili de performanța în primul rând în cele două domenii, apoi fără cultură și fără o infrastructură bine dezvoltată. Cine nu și-ar dori un popor educat, cu o vastă cultură, capabil să pătrundă cu ușurință în tainele diferitelor domenii ale științei, de pildă?!

Revin la ceea ce ar trebui să trezească interes pentru fiecare dintre noi, indiferent cine suntem, ce facem, unde ne aflăm: AGRICULTURA.

Auzim destul de des vorbindu-se despre sănătate, spitale – mai cu seamă în această perioadă – despre drumuri, mediu, soare, vacanțe exotice, dar prea puțin și nu cu prea mult interes despre nevoia de securitate alimentară, despre ceea ce trebuie să punem pe masă de cel puțin trei ori pe zi. Doar cei de la Agricultură se mai străduiesc să aducă în atenția opiniei publice, a Guvernului, nevoile pe care le au agricultorii pentru a performa, susținuți de organizațiile profesionale și presa de specialitate cu adevărat fidelă domeniului. În rest, doar păreri, dezbateri, simpozioane și conferințe, cuvântări. Cuvinte fără valoare. Vorbe care nu aduc ploaia și nici măcar apa din canalele de irigații. Vorbe care nu aduc bani pentru investiții și, mai grav, nici speranță.

Ion BANU

Acarul din capul trebii

Deși era de așteptat și, în viziunea multora de bun augur, schimbarea pe ici, pe colo, s-a produs. Evident, se așteaptă o schimbare și în viața celor ce și-au adus contribuția la asta, numai că cifrele dezvăluie o stare a economiei ce ne duce cu gândul într-o cu totul altă direcție.

Nici vremurile și nici vremea nu sunt de natură a ne da speranțe într-un… viitor luminos.

Despre oameni și, mai cu seamă despre cei care tocmai au „smuls“ pâinea și cuțitul din brațele celor de dinainte, nu putem spune că le-am putea încredința din toată ființa noastră viitorul, mai ales al generațiilor care ne vor urma. Educația, cultura, apoi starea socio-economică nu ne îndreptățește să credem că lucrurile o vor apuca prea curând pe făgașul normal.

Dar relele parcă nu sunt suficiente dacă nu mai vin și altele. Pandemia și seceta au completat paleta a tot ce putea oferi un tablou pesimist, cel puțin pentru începutul unei guvernări de dreapta ceva mai complete. Întreaga viață socială, economică, educațională, culturală, investițională este în derivă. Eforturile guvernanților de a ține piept provocărilor acestei perioade sunt depășite de lipsa potenței financiare în contextul unui buget cu sacul aproape gol.

Agricultura, sectorul care ar fi putut contribui substanțial la veniturile țării, suferă la rându-i, fiind deja la terapie intensivă. Va scăpa, dar cu sechele ce nu vor dispărea prea curând. „Medicația“ acordată de Guvern este insuficientă și incompletă. Până una, alta, se tratează natural. Așteaptă ploaia. Și poate, într-un târziu, ceva bani pentru cel mai eficient tratament: irigațiile. Un subiect care ar trebui să trezească interes măcar în al cincisprezecelea ceas. Este de-a dreptul de neiertat ca o țară ca România care dispune de atâtea bazine hidrografice, cu debite considerabile de apă, să nu fie folosite pentru ceea ce ne asigură, până la urmă, existența.

Educația? Parcă ne dorim copii tot mai neșcoliți, needucați și mai puțin sănătoși. Școala on-line, cu mască și paravane, dascăli puși parcă la zid pe lângă table și copii care abia învață literele ținuți la distanță. Cam așa arată astăzi învățământul românesc de la care așteptăm formarea de generații care să construiască un „viitor luminos“. 

Așadar, multe probleme cu care se confruntă țara, parcă de undeva condusă precum acarul trenurile din cea mai importantă gară. Din păcate, deraiază din când în când. Așa și România, deraiază tot mai des, iar repunerea pe șine durează ani. Cât va dura acum? Cinci, zece ani, după cum spun analiștii economici? Ar fi neplăcut, ca să nu spun tragic, pentru un popor care s-a vrut mereu altundeva după mintea, eforturile și priceperea sa. Dar, după cum se vede, depindem în bună măsură de… acarul din capul trebii. Sau acarii?

Ion BANU

ŞCOALA-N TREI ŢĂRUŞI

Bizară situaţie! Să începi noul an şcolar auzind clopoţelul deodată din clasă, din stradă, sau din dormitor, măcar şi imaginar, este ca şi cum ai vrea să asculţi muzică, sau orice altceva, putând să le faci de oriunde.

Şcoala nu este un joc „de-a v-aţi ascunselea“, ori loc de promenadă, ci unul în care se educă şi formează generaţii. Nimic n-ar trebui să împiedice asta, nici măcar un război sau o pandemie.

Dreptul la educaţie îl au, conform Legii fundamentale, toţi cetăţenii. Evident şi la serviciile de sănătate. Statul are aşadar, obligaţia de a asigura toate condițiile pentru desfășurarea normală a acestora. Numai că astăzi, când scriu aceste rânduri și când ar fi trebuit ca în curțile școlilor să fie forfotă mare, să domine bucuria reîntâlnirii colegilor de clasă, a elevilor cu învățătorii și profesorii, a celor mai mici cu educatorii, este de fapt o stare generală de confuzie în care nimeni nu știe de nimeni și aproape de nimic.

Fără îndoială că în situații deosebite trebuie luate măsuri deosebite, dar de maniera în care dezideratele unui stat de drept să fie realizate. Educația prin școală și activități conexe specifice trebuie să primeze. Școala în trei scenarii este ca și cum ai pune o casă în patru colțuri pe trei țăruși. Curând, cu siguranță, se va prăbuși...

Învățământul în ultima perioadă era, în general, privit ca fiind într-o continuă degradare sub aspect educațional, situație creată, evident – spun specialiștii în domeniu – în urma atâtor schimbări legislative în domeniu. Măsurile restrictive din ultima perioadă și mai cu seamă a celor din acest an școlar, cu siguranță vor conduce la adâncirea crizei educaționale cu consecințe asupra calității generațiilor ce vor urma. O situație ce se va greva pe starea nației din punct de vedere economic și mai ales social și cultural pe termen lung. Cei care impun azi astfel de măsuri își asumă riscuri pentru care vor trebui să răspundă cândva în fața urmașilor.

Nu întâmplător se spune că un popor fără școală, fără educație și fără cunoașterea propriei istorii, n-are viitor. Iată ce poate oferi școala: educație, pregătirea pentru construcția unei vieți mai bune, cultură. Nimeni nu are dreptul să neglijeze aceste aspecte. Doar dacă le lipsește respectul față de trecut, prezent și grija față de viitor.

Să sperăm că situația creată, generată de pandemia actuală este o lecție pentru guvernanți și guverne, pentru fiecare dintre noi. Să sperăm, de asemenea, că lucrurile vor reintra în curând pe făgașul normal. Important este să avem mai multă grijă de noi printr-un mod de viață care să asigure un trup sănătos, puternic și rezistent.

Ion Banu

Satul sau eleganța eternității

Zonă de munte. Undeva pe lângă o culme a Bucegilor. Cald... Intru în pădure și m-așez pe un bolovan. Undeva în zare se vede colțul unei localități. Al unui sat. E liniște peste tot. Nu tu Covid, nu tu măști, nu tu... nimic. Îmi vin în minte frânturi din istoria ultimilor 30 de ani. Ani frumoși și zbuciumați și grei. Ani în care satul românesc a suferit mult. S-a plecat prin străinătățuri pe la muncile câmpului. Înainte vreme, sătenii plecau prin marile orașe românești să lucreze în industrie. Dar sufletul lor rămânea în sat și revenea aici ori de câte ori simțea și trebuia.

Acum, familii întregi s-au dezrădăcinat și au părăsit – cel puțin la o primă vedere – de-a pururi vatra strămoșească. Și toate astea pentru ce? „Pentru un trai mai bun“, zic ei, „pentru copilași, pentru viitorul lor“. Așa o fi. Dar ce înseamnă un „trai mai bun“? Acumularea de obiecte? Vacanțe în locuri exotice? Demnitate în viața de zi cu zi? Probabil... Care este prețul plătit pentru bejanie? În aparență, niciunul. Ajung în străinătate, muncesc, în timp își cumpără o casă, mașină și alte cele. Și cred că sunt fericiți... Așa să fie oare? Problema e că, orice ai face, în sufletul tău știi că nu aparții acelui loc. Și te apucă o tristețe de care nu prea poți să fugi. Și, ca să uiți, muncești mai mult, cumperi mai mult, îți ocupi timpul cu orice numai să uiți de mâhnirea dorului de plaiurile natale. Faci orice numai să nu te gândești la „țara aia de tot plânsu’“, ca să fiu elegant.

Cu timpul îți spui că, la bătrânețe, după ce îți vezi copiii aranjați, te vei întoarce definitiv în țara ta. Ba chiar începi să investești de pe acum în renovarea casei bătrânești sau chiar în construirea uneia noi în localitatea ta de baștină. Iar dacă ai ghinionul să fii un om sufletist și ai plecat mânat de unul sau de altul, viața prin străinătățuri îți va părea un chin căruia vei face orice să-i pui capăt mai devreme sau mai târziu. Pandemia de Covid a fost un bun exemplu în acest sens. Zeci și zeci de mii de români s-au întors de pe meleagurile străine cu un singur gând: să se întoarcă Acasă și să treacă aici prin chinurile bolii care a cuprins toată omenirea. Mulți au rămas și nu mai vor să se întoarcă. Alții au plecat din nou la muncă p-afară, dar cam fără tragere de inimă. Mai e o categorie a celor incorigibili cărora România nu le mai spune nimic și care, după doar o lună de viețuit în străinătate, vorbesc deja cu un ușor accent care „le dă valoare“, cred ei.

Da, satul românesc trece printr-o criză, dar își va reveni, cu siguranță. Pentru că, spre deosebire de oraș, are un fel de eleganță a eternității... De negăsit prin alte părți. În numele „civilizației“ Occidentul a desființat satele. Iar asta s-ar putea să-I coste. Pentru că în urma dezastrului economic care urmează nu mai au unde să se „întoarcă“. Și-au tăiat toate rădăcinile din plaiuri și le-au mutat prin serele civilizației... Păcat...

Ion Bogdan

Valoarea pământului

Se vorbește adesea despre resurse și rolul lor în existența noastră, în viața economică și socială a unei comunități. Întotdeauna a existat interes pentru exploatarea lor, dar arareori pentru activități prin care să li se adauge plusvaloare.

Despre români și România se spune că se află pe „tărâmul Domnului“ ceea ce înseamnă, se înțelege, că dispun de tot ce poate fi mai frumos și dătător de tot ce poate avea nevoie o comunitate pentru a trăi frumos, în liniște și fără grija zilei de mâine. 

Nu este mai puțin adevărat că suntem un popor care a știut să-și facă rost în viață, cârmuiți în diverse vremuri de oameni parcă aleși să-și dorească binele celor în fruntea cărora se află. Doar în vremuri de restriște românii au fost nevoiți să-și aleagă alte cărări ori să pună mâna pe arme. Și asta doar dacă și-au văzut amenințate vetrele, semenii și agoniseala de peste ani.

Revenind la resurse, PĂMÂNTUL este una dintre cele mai importante pentru orice națiune, cel mai important mijloc de producție a cărui folosință existențială a condus la denumirea de ȚARĂ. Deși am mai scris despre originea cuvântului respectiv, cred că nu este lipsit de interes să-l reamintesc.

Așadar, țărână – pământ mărunțit, bun de cultivat; țarină – suprafață de teren din preajma unei comunități cultivată de aceasta; țară – totalitatea comunităților și a suprafețelor din preajma acestora.

Iată, așadar, cât de legat este omul de pământ a cărui valoare este incomensurabilă. Dar câți dintre noi cunoaște și apreciază asta?

Pământul este bun național, proprietatea statului care administrează în interiorul unor granițe și dat spre folosință comunităților, cetățenilor săi care au obligația utilizării lui rațional și în scop economic. Statul, prin reprezentanții săi, are la rândul său obligația de a urmări modul în care pământul – proprietatea sa – este exploatat de către utilizatori și de a interveni în cazul în care aceștia, utilizatorii, nu respectă reguli minime de folosință și îmbunătățire continuă a calității sale. Proprietatea privată este constituită doar din ceea ce rezultă în urma eforturilor depuse de fiecare membru al unei comunități, împreună sau individual.

Vânzarea terenurilor, un subiect mult mediatizat în ultimii 20-30 de ani, este o expresie nepotrivită, spun cercetătorii, dar și avocații. Pământul nu este de vânzare și nu se vinde. Obiectul vânzării îl constituie doar dreptul de folosință a acestuia.

Ei bine, statul, în calitate de proprietar, are obligația, cel puțin morală, de a interveni în situații în care utilizatorii terenurilor nu au capacitatea tehnică și financiară de a-i folosi întreaga capacitate de producție. Investițiile în cercetare, ameliorarea solurilor și irigațiile ar trebui să constituie priorități. Asta dacă vrem să avem ce pune pe masă acum și în vremurile care vor veni.

Ion BANU

Ani de cumpănă

„Admirând“ în toată splendoarea lor vremurile actuale, cu pandemii, crize de tot felul – economice, politice sociale etc., m-am întrebat: „Și totuși, cum s-a ajuns aici?“ De exemplu, dintotdeauna, până pe la mijlocul anilor ’90, copiii își trăiau copilăria ca niște adevărați copii. Adică, începând cu clasa întâi, părinții îți puneau cheia de gât și dus erai. În special, dacă trăiai la țară și nu era prea frig afară, te mai întorceai seara după ziua de școală și cu o porție zdravănă de joacă. Nimeni nu-și punea problema că micuțul „va păți ceva“. Și nici nu pățea. Începând cu anii 2000, fapt ce a coincis cu apariția în masă a telefoniei mobile, a Internetului și a computerelor, lucrurile s-au schimbat. Societatea s-a schimbat.

De fapt, totul s-a schimbat. Timpul parcă s-a accelerat și nimic nu a mai rămas la fel ca înainte. Spre deosebire de civilizația occidentală, unde schimbările „moderne“ au început în anii ’50, la noi inițierea în modernitate a coincis cu explozia tehnologică. Cu alte cuvinte, în Occident „grijile“ (pentru copii, familie, statut social, bani ș.a.m.d.) începuseră deja de jumătate de secol... Iar între cuvintele „grijă“ și „frică“ poate fi pus lejer semnul de egalitate. Iar totul a plecat de la educația maselor.

După anii ’50, fondul cultural occidental al maselor a fost puternic influențat de filme, în special de cele făcute la Hollywood. Practic, mesajul transmis de filme era, în marea majoritate a cazurilor, următorul: totul este permis și nimic nu-ți poate sta în cale când e vorba de propriile scopuri. Iar când vedeai în filme cu câtă ușurință mor personajele, pe tine, ca occidental, nu te mai speria moartea câtorva oameni în viața reală. Și așa oamenii au început să trăiască cu impresia că totul este permis. Sigur, în țările europene cu o veche tradiție culturală procesul a demarat greoi, dar și-a făcut avânt abia la începutul anilor ’90. Practic, de 30 de ani întreaga omenire cunoaște parcă un proces de „superficializare“ în care sintagma „valoare autentică“ s-a cam golit de conținut.

Acum totul se face și se trăiește superficial, în mare grabă. Oamenii au uitat de ei pentru simplul motiv că... nu mai au timp. În schimb, au timp să se gândească numai la lucruri perfect efemere, cum ar fi „statutul social“. Statut care azi e, mâine nu mai e, mai ales acum în vremuri de criză. Iar acest fond cultural viciat (nu numai de filme, ci și de o anumită literatură, de anumite arte vizuale etc.) a dus la o viciere a psihologiei afacerilor unde totul devine permis. Și de aici până la vicierea generalizată a clasei politice nu a fost decât un pas. Pentru că, nu-i așa, politica s-a învățat cu bani... Mulți bani... Cu ce ne-am ales de aici?

Prin ce se remarcă actuala societate, mai ales în ultimii ani? Prin intensificarea agresivității. „Un comportament incorect naște un caracter incorect ceea ce, de asemenea, mărește agresivitatea din suflet. De asemenea, neînțelegerea legilor universale, în funcție de care noi trăim și ne dezvoltăm, amplifică agresivitatea subconștientă. Iar agresivitatea duce la boli“, după cum bine spune un înțelept al zilelor noastre. De aceea trebuie să ne uităm la trecut cu atenție. Inclusiv la tradiții, la obiceiuri... Pentru că fără baze solide în trecut, viitorul nu poate exista. E simplu...

Ion Bogdan

Drama unui nou început

Tare îmi e că în perioada ce urmează vor fi niște schimbări de proporții epice la nivel planetar. Par vorbe mari, dar nu sunt... De fapt, sunt lucruri care se observă cu ochiul liber. Dar, ca de obicei, vedem doar efectele. Cauza producerii evenimentelor ne cam scapă...  Așadar, la nivel planetar avem trei evenimente în desfășurare: pandemia, schimbările climatice, transformările sociale. Iar în centrul acestor evenimente se află omul, cu tot ceea ce reprezintă el. În privința pandemiei nu sunt multe lucruri de spus. Peste 500.000 de decese la 7 miliarde de locuitori. Despre schimbările climatice s-a tot vorbit în ultimii 30 de ani. Sunt evidente și nu prea avem ce face... Ce putem, facem... Aplicăm politici de mediu, eliminăm cât se poate emisiile de dioxid de carbon și cam atât. Cu toate acestea, sunt dovezi științifice potrivit cărora ecosistemul terestru a mai trecut prin astfel de crize. Acum 300.000 de ani, de exemplu, când, din cauza erupțiilor vulcanice, emisiile de gaze nocive în atmosferă erau atât de puternice încât și clima, dar și natura au suferit mutații dramatice. Dacă acum 50 de ani nu puteam vorbi de schimbări climatice evidente, de 20 de ani încoace și în special în ultimul deceniu „drama“ climatică se desfășoară aproape zilnic sub ochii noștri. Mai urmează ca după o zi de vară autentică să vină una de iarnă, că-n rest le avem pe toate: secetă, inundații, furtuni, viituri, tornade ș.a.m.d.

În plan social, ultimele evenimente la nivel mondial, indiferent de mesaj, spun unul și același lucru: așa nu se mai poate. Vechiul model economic, social, politic nu prea mai funcționează. Economic – cei 99% dintre locuitorii planetei muncesc pentru procentul de super-bogați care acumulează averi de basm. Social – inegalitățile de tot felul fac ca jumătate dintre oamenii planetei să supraviețuiască de la o zi sau de la o oră la alta. Politic – vechiul model bazat pe minciună, ipocrizie, demagogie nu prea mai ține și oamenii simt și știu asta. Iar ca un corolar... Da, să admitem că au murit răpuși de Covid-19 jumătate de milion de oameni pe tot globul. Dar ce ați spune dacă ați afla că zilnic mor răpuși de foame aproximativ 30.000 de oameni? Probabil că această cifră definește precis actuala civilizație cu relele și cu bunele ei... Știu, sună dur mai ales că civilizația a făcut atâtea lucruri minunate cu ajutorul tehnologiei, nu-i așa?

Tocmai gândirea științifică e cea care ne-a întunecat mințile... Ce nu se înțelege este că prin așa-zisele științe exacte oamenii își definesc precis tocmai propria limitare.

Ce, iarăși, nu prea se înțelege este că natura se echilibrează singură. Iar ce nu este „natural“ este ejectat, mai devreme sau mai târziu, din sistem. Sigur, oamenii pot face tot ce vor, să fie cât de „obraznici“ vor, în cele din urmă natura este cea care are ultimul cuvânt. Că vrem noi sau nu...

Cert este un lucru: nimic nu va mai fi cum a fost. Schimbările au început demult. Acum doar le vedem efectele...

Ion Bogdan

Satul la răspântii

Nu cred că există ins care să nu aibă măcar o singură „spiţă“ ancorată într-un sat sau altul. „Veşnicia s-a născut la sat“, spunea Lucian Blaga, iar eu aş mai spune că tot acolo s-au născut și libertatea, poate şi timpul, apoi umanitatea, croită după… chipul şi asemănarea sătenilor fiecărui loc.

Oamenii sunt altfel acolo unde mulţi dintre noi ne-am dori să fim măcar din când în când: mai prietenoşi, mai buni, gata oricând să-şi deschidă larg uşile oricui şi-ar dori să le treacă pragul.

Apoi ei, oamenii satelor, ţăranii (nume frumos care înseamnă suveran, stăpân pe ce-i al lui, om liber dar cu credinţă în Dumnezeu) mai mult ca oricare alţii s-au înfrăţit cu locurile de baştină, cu pământul şi ţara căreia-i aparţin, o legătură dintotdeauna şi care va dăinui „cât lume va fi pe pământ“. Însăşi obârşia cuvântului „ţăran“ explică cum nu se poate mai bine acest legământ: ţărână – pământ bun pentru agricultură; ţarină – pământurile cultivate din preajma comunităţilor; ţăran – cei care lucrau pe ţarină, apoi… ţară – totalitatea comunităţilor de ţărani.

Dar satul de azi nu mai seamănă cu cel ştiut de moşii şi strămoşii noştri. Nici măcar cu cel pe care ni-l mai amintim din copilăria noastră. Poate nici nu trebuie să mai fie ca acum o sută, sau cincizeci de ani, cu atât mai mult cu cât peste el vine o lume aflată într-o continuă schimbare, modernizare.

Ce-i rezervă viitorul satului românesc? Cu siguranţă emanciparea locuitorilor lui şi, sigur conservarea a tot ce are mai valoros: obiceiurile moştenite, datinile, folclorul, arta populară. Sunt valori pe care trebuie să le regăsim oricând acolo unde au fost create şi nu între câţiva pereţi ai vreunui muzeu.

Fireşte, satul nu înseamnă numai artă, iar pentru săteni doar munca pe câmp, stupăritul şi creşterea animalelor, aşa cum am învăţat despre îndeletnicirile ţăranilor din vremurile de demult.

Aflate la răspântie de drum, între vechi şi nou, comunităţile trebuie să aleagă şi încă repede, pe ce cărare s-o apuce. Liderii acestora îşi pot juca rolul vieţii lor. Le stau la îndemână banii europeni.

Numai că modernizarea satului cu prioritate prin investiţii în infrastructură, e ca şi când ai „pune carul înaintea boilor“. Logica lucrurilor arată ca mai întâi sau concomitent trebuie investit în activităţi care să creeze plusvaloare: agricultură, turism rural, agroturism, apoi diverse alte activităţi non agricole pentru ca sătenii să-şi poată asigura veniturile necesare cel puţin pentru a-şi permite suportarea costurilor serviciilor oferite prin realizarea unor astfel de investiţii.

Dar câte alte priorităţi nu sunt?! Numai că cele mai multe sunt antamate de inşi ce n-au nimic comun cu vrerile… ţăranilor. Şi nu doar ale lor.

Ion Banu

Dominanta vremii

Știe cineva care este? Din multitudinea de informații cu care suntem bombardați în fiecare minut, cine poate spune care dintre acestea sunt ancorate în realitate și care doar sunt menite a crea senzații tari, ori satisface dorințe bolnăvicioase de a crea panică și a dezorienta populații întregi?!

Se vorbește de ceva vreme despre o iminentă criză economică, financiară și, evident, socială. O prevesteau nespecialiștii, susținuți de o bună parte dintre… analiștii economici. Aveau sau nu dreptate, cine putea ști atunci?!

Evenimentele din ultima perioadă a amplificat teama de criză, pandemia fiind considerată premergătoare unei stări economice generale precare. Cert este că dominanta vremurilor pe care le trăim este… nesiguranța zilei de mâine.

Pentru cei mai mulți este justificată temerea. Trăim de treizeci de ani într-o Românie în care valorile umane sunt îndepărtate, cele materiale distruse, vândute ori privatizate, o Românie în care nu mai producem, doar consumăm.

Avem – aveam – însă creștere economică. O iluzie a cărei consecință nu poate fi decât un colaps economic. O spun tot cei avizați. Și tot ei se întreabă – ca mai toți românii de altfel – ce vremuri am fi trăit în contextul în care România continua să producă mai mult?! Măcar cât o făcea până în 1989 când își asigura cel puțin necesarul de autocamioane, autobuze și tramvaie, locomotive şi vagoane, macarale și tractoare, avioane și elicoptere, ciment și cărămidă, confecții și mobile, pâine, carne şi lapte…, apoi să vândă mai mult decât cumpără.

Dar ce-a fost, s-a dus. Rămâne doar de văzut ce mai poate fi reconstruit după „războiul“ economic de treizeci de ani dezlănțuit pe meleagurile noastre și, cum putem reasigura securitatea economică şi alimentară în contextul în care hienele planetare continuă să ne încolțească încercând să mai smulgă câte ceva din ce se mai găsește prin ținuturile noastre mioritice.

Ei bine, încă putem conserva și valorifica în interesul românilor bogățiile la care râvnesc atâția: pământul, resursele naturale terestre și subterestre și istoria acestui neam exprimat în tradiții, obiceiuri, edificii de o valoare inestimabilă, zonele turistice, codrii și cântecul.

Este greu să mai fim ceea ce am fost, spun nostalgicii. În parte le dau dreptate deși nu mă aflu în respectiva tagmă. Nu pentru că trăim „mai democratic“, ori suntem mai liberi, ci pentru că, din păcate, nu trăim vremurile pe care le speram în `90. Nu este suficientă libertatea de mișcare, exprimare și informare, românii au nevoie de siguranță socială, familială și personală, de un trai decent și nu de polarizarea  societății, de bogați și săraci.

Așadar, dominanta vremii rămâne teama de necunoscut și, cum spuneam, nesiguranța zilei de mâine. Cine poate schimba paradigma? De la cei cu pâine și cuțitul de azi, slabe speranțe... Rămâne doar voința românilor, uneori de nezdruncinat...

Ion BANU

Sărutul pământului

Se vorbeşte adesea, în ultima vreme parcă mai mult ca oricând, despre PĂMÂNT şi APĂ, două elemente naturale fără de care nu poate exista VIAŢĂ. Câţi înţelegem acest lucru? În tumultul acestor vremuri, care ar trebui să îndemne cu atât mai mult la prudenţă şi raţionament, la grijă pentru mediul în care ne desfăşurăm, se pare că nu mai realizăm ce-ar însemna chiar şi o oră fără apă, ori câteva luni fără pământul pe care să-l cultivăm cu ceea ce trebuie să ne hrănească zi de zi.

Am reţinut îndemnul unui profesor universitar adresat studenţilor săi: „Pământul vă sărută în fiecare zi tălpile; respectaţi-l!“. Fără îndoială se referea la modul cum „cel mai important mijloc de producţie“ trebuie lucrat, folosit, astfel încât să nu-i alterăm proprietăţile fizico-chimice, ba mai mult, să-i îmbunătăţim calităţile, fertilitatea. Numai că goana după profit, tendinţa şi îndemnul la utilizarea unor produse, nu întotdeauna prietenoase cu mediul şi sub pretextul… exploatării eficiente a pământului, nu-i mai lăsăm acestuia răgazul necesar revenirii, cel puţin în parte, la forma, structura şi textura iniţială. Aşa se face că importante suprafeţe de teren agricol – arabil, în mod deosebit – se află într-o stare avansată de degradare, în unele zone chiar de deşertificare. Fără îndoială la aceasta contribuie substanţial şi mult mediatizata încălzire globală generată, la rându-i, tot de OM.

Apoi, respect pentru pământ presupune să şi-l păstrezi, aşa cum au făcut-o generaţii întregi. Înstrăinarea lui înseamnă trădarea a ceea ce ne-a ţinut milenii pe aceste meleaguri şi pentru care s-a vărsat mult sânge, lipsă de recunoştinţă pentru cei ai căror urmaşi suntem.

Se vorbeşte mult, ba chiar mai mult decât se face în acest sens, despre modalităţile prin care să fie adusă apa la plantele de cultură pentru a completa ceea ce natura se încăpăţânează să ne ofere parcă din ce în ce mai mult. Este important să diminuăm măcar o parte din efectele uneori dezastruoase generate de lipsa apei în perioadele importante de vegetaţie.

M-am întrebat de multe ori şi cu siguranţă nu sunt singurul, de ce atâta îndărătnicie, ca să nu spun nepricepere şi incompetenţă pentru valorificarea resurselor de apă existente în atâtea bazine hidrografice de care dispune România, exceptând Dunărea?! Câtă economie de energie s-ar obţine utilizând forţa gravitaţională în aducerea apei prin cădere în sistemele de irigaţii şi-a făcut cineva un calcul? Dar cine să mai facă astfel de studii? Cercetare în domeniu nu mai există. Proiectare, nici atât.

Pe de altă parte, să nu uităm că şi APA este, cum spuneam, un element natural important care, ineficient gestionat mai cu seamă în vremurile pe care le trăim, ne-ar putea lipsi în bună parte în viitorul nu prea îndepărtat. Ce-ar însemna pentru omenire o criză a apei? Vă las pe voi măcar să vă imaginaţi.

Aşadar, să respectăm ceea ce ne sărută tălpile şi potoleşte setea. Nouă şi a tot ce există pe pământ.

Câtă legătură existenţială între cele două şi viaţa!

Ion Banu

Pandemia trezirii noastre

Au fost două luni de carantină... La nivel global... Oamenii au fost obligați să stea în case... Unii au trăit iadul pe pământ... Alții, dimpotrivă, și-au dat seama că se simt minunat... Adevărul e că această perioadă de izolare a fost mai eficientă, din multe puncte de vedere, decât orice altceva... Oamenii au fost obligați să facă ceva ce altfel nu ar fi făcut nici în ruptul capului: să se uite în ei. Să fie mai aproape de sufletul lor ca niciodată și... să facă curat. Ce am avut înainte de pandemie? O societate abuzivă din toate punctele de vedere. Consumerismul exacerbat aproape că ne înnebunise. Dar, de fapt, de unde venea dorința nestăvilită de a face cumpărături, de a consuma mult mai mult decât avem nevoie? Din lipsa unor repere.

În primul rând morale și cu tot ce decurge de aici... În momentul în care tot ceea ce contează este corpul tău și interesele lui, partea nevăzută (sufletul) suferă. Și de aici senzația de gol. De un gol nesfârșit care provoacă o așa o durere încât trebuie să înceteze... Iar cumpărăturile, nu de puține ori excesive, acționează ca un drog. Care ne liniștesc pe moment, iar apoi o luăm de la capăt. Tocmai incapacitatea noastră de a avea grijă de noi înșine, de a ne lăsa purtați de val duce la drame și tragedii... Incapacitatea noastră de a vedea ce e cu adevărat important în viață creează drama care ne împinge înspre nenorociri și boli. Suntem, cumva, ca niște „păpuși perfecte“ în mâna destinului, cu noi, spectatori ai propriei vieți... Iar când lucrurile nu merg bine mergem la doctor sau la vraci, „lacomi“ de vindecare, fără să ne punem niciun moment întrebarea cum am ajuns în respectiva situație și care au fost cauzele. Iar, în multe cazuri, singura cauză a fost fuga... Fuga de noi înșine... Iar tocmai această fugă ne împingea în brațele lăcomiei, judecării, urii și, într-un final, ale uitării. Sigur, ce am spus aici pot părea doar „vorbe“, lucruri idealiste, fără nicio legătură cu realitatea. Care realitate? aș întreba eu... Cea din exterior, în condițiile în care absolut tot ceea ce contează cu adevărat în viața unui om se întâmplă în sufletul lui? Cât de „real” este sentimentul iubirii, al compasiunii, al solidarității? Lucrurile care contează cu adevărat. Este și o vorbă: „Unii oameni sunt atât de săraci că nu au decât bani...“

Dar totuși ceva se vede și la exterior. Știați că anual, în lume, aproximativ 30% din hrana produsă ajunge să fie aruncată la gunoi? Și asta în condițiile în care aproape un miliard de oameni se duc la culcare flămânzi? Mai știați că, potrivit statisticilor, fiecare român aruncă, pe lună, 16 kilograme de alimente? Și asta în condițiile în care 1 din 2 copii români este în prag de sărăcie, iar 150.000 adorm flămânzi?

Această pandemie nu a fost decât un semnal de alarmă dat nouă de către natură. Că trebuie să ne trezim. Că trebuie să facem ceva... Că trebuie să schimbăm lucrurile în profunzime... Că așa nu mai merge... Deloc... Iar dacă rămânem în continuare cu vechile metehne, viitorul nu va fi mai bun, ci mai rău. Pentru că natura are un mecanism infailibil de a elimina nenaturalul de la sânul ei...

Ion Bogdan

Natura şi figurile ei

Dintotdeauna omul a privit natura înconjurătoare ca pe un dar divin menit a-i croi viaţa după cum e dat. Relele ei au fost însuşite ca o pedeapsă a divinităţii pentru  ceea ce omul a făcut la rându-i rău.

Ştiinţa, cercetarea, evoluând în timp, au încercat să demonstreze că totul poate fi ţinut sub control. Viaţa a dovedit însă că nu putem înfrunta natura oricâtă carte am şti, aceasta manifestându-se, evident şi în funcţie de ceea ce-i oferim prin comportamentul nostru zi de zi. Dar asta este o altă poveste asupra căreia ar trebui să reflectăm mai mult.

Revenind la evoluţia omului prin ceea ce a creat în timp, ei bine, el a reuşit să demonstreze doar cât de util ar fi  de-am putea măcar să compensăm prin facerile noastre parte din ceea ce natura uneori se încăpăţânează să nu ne ofere.

Nu mai este o noutate penuria de apă la nivel global şi creşterea temperaturilor, generatoare de secete pedologice şi atmosferice prelungite cu efecte grave chiar asupra vieţii pe planetă, apoi furtunile, uraganele, taifunurile, fenomene care pun la grea încercare planeta.

Fără îndoială că o bună şi raţională gospodărire a resurselor şi folosirea eficientă a ceea ce ştiinţa a pus la dispoziţie potenţialilor beneficiari  ar putea diminua considerabil efectele secetei de pildă, ba chiar a dezastrelor naturale în general, care se manifestă cu o frecvenţă şi intensitate tot mai mare şi ale căror efecte sunt uneori dezastruoase.

Mă gândesc în acest moment, când lumea agricolă se confruntă cu o secetă prelungită fără precedent, spun specialiştii, la ceea ce s-ar fi putut face pentru a reduce cel puţin din efectele acesteia. Sigur că investiţiile în infrastructura de irigaţii, valorificarea resurselor naturale de apă din atâtea bazine hidrografice cu care ţara asta a fost hărăzită, ar fi diminuat considerabil efectele acestor fenomene.

Dar lumea politică, cu mici excepţii – fără să vreau trebuie să mă refer la aceasta – alocă timp şi resurse inclusiv financiare luptelor pentru putere şi câştigarea potenţialilor electori. Nevoile reale ale ţării, ale economiei şi ale populaţiei în general, sunt neglijate.

Discursurile politice abundă în promisiuni, din păcate rămase fără răspuns real în economie. Sunt ignorate probleme precum investiţiile în ceea ce, vrem sau nu să recunoaştem, ne asigură existenţa fiecăruia dintre noi: HRANA. Eforturile fermierilor în acest sens, fără un program naţional gestionat de guvern/guverne sunt, parafrazând un lucrător din domeniu, „apă de ploaie“. Acestea trebuie să fie comune, strategia privind siguranţa alimentară trebuie să fie însă a celor care au „pâinea şi cuţitul“.

Aşadar, ar fi momentul să ne trezim, fie şi în al cincisprezecelea ceas, pentru a încerca să mai salvăm ceea ce se mai poate acum, să ne pregătim pentru viitor. Altfel, natura ne va face în continuare… figuri.

Şi câte altele mai sunt de aşezat în adevărata lor matcă!

Ion BANU

Urgia planetară

După atâta amalgam de informaţii de care avem parte „graţie“ numeroaselor reţele sociale derulate pe tot atât de numeroase canale social media, completate de societăţile de radio şi televiziune, mai că simţi c-o iei pe arătură, ca să folosesc o expresie de pe la noi.

Nici nu mai ştii ce este bun şi ce nu în jurul tău, ce şi pe cine să mai crezi. Furnizorii de informaţii nu mai sunt interesaţi de calitate şi autenticitate, ci de audienţă, de bani. Ştiu că sunt apreciaţi ca formatori de opinie şi-atunci… opinează după cum dictează interesele de grup, locale, naţionale şi internaţionale.

Citiţi textul şi priviţi titlul acestuia. Vă întrebaţi, poate, ce legătură au.

Ei bine, dacă trecem în revistă acum doar câteva dintre evenimentele de mare interes desfăşurate în timp pe mapamond, realizăm cât de uşor a fost manipulată omenirea şi cât de uşor a fost împinsă inclusiv în mari conflagraţii. În interesul sau interesele cui? Nicicum în ale gloatelor împinse, de pildă, în focul armelor. Şi câte astfel de urgii la nivel planetar nu s-au petrecut în decursul istoriei! Dar, nu ne oprim. Interesele economice, financiare – mai puţin sau deloc sociale – primează şi în zilele noastre. Întotdeauna s-au căutat metode care să înşele vigilenţa, să ascundă scopurile şi, mai ales, mijloacele. Într-o lume „civilizată“ nu se mai folosesc arme de foc. Doar prin locuri special ţinute în tensiune, sub diverse motivaţii, se mai află... Alt gen de interese, mai cu seamă pentru ce bogăţii se mai găsesc prin părţile locului.

Cele mai sofisticate arme nu se mai fabrică acum în uzinele de armament, ci în laboratoare. Somităţi în ale cercetării creează pentru omenire. Din păcate, în nebunia, poate a unora ori sub presiunea intereselor diabolice creează produşi sau produse care nu întotdeauna s-au dovedit a fi benefice vieţii, ba dimpotrivă. Scăpate de sub control, pot produce adevărate catastrofe umanitare. Adevărate urgii planetare. Poate că ceea ce trăieşte omenirea astăzi este tocmai consecinţa activităţii nesăbuite a unora dintre cei la care făceam referire. Un adevărat calvar, cu siguranţă mult mai greu de suportat decât cel mai agresiv război mondial. De bombe şi gloanţe te poţi ascunde pentru că afli de unde vin. De un inamic invizibil, precum mult mediatizatul virus Covid 19, nicidecum.

Vorbeam la început despre… amalgamul de informaţii care năvălesc ca o avalanşă peste noi, de data aceasta parcă mai alarmiste ca oricând, concentrate în exclusivitate pe un subiect, ce-i drept, de mare interes acum pentru omenire. Dar la fel de important este că la fiecare secundă mor în lume zeci de mii de oameni în accidente, de foame şi boli incurabile, avorturi etc. despre care nu se vorbeşte sau citeşti prin statistici când îţi cad în mână.

Nu minimalizez efectele epidemiei generate de coronavirus în aceste zile care a impus declararea pandemiei, dar nici efectele informaţiilor, parcă prea agresive şi alarmiste care induc temeri şi reţineri ale căror consecinţe economice şi psihice sunt greu de estimat.

Fără îndoială, este bine să ne protejăm, ca de altfel faţă de orice alt factor ce ne poate influenţa negativ sănătatea, pentru acest Covid-19 cu atât mai mult, fiind un virus mai agresiv decât precedentele. Să nu uităm, totuşi, că un organism bine consolidat fiziologic, cu un sistem imunitar ridicat, rezistă bine factorilor externi. Să avem aşadar, mai multă grijă de conduita noastră în viaţă şi, sigur, nu va mai trebui să… stăm în casă. Hrana sănătoasă, mişcarea şi odihna sunt cele mai bune mijloace de luptă împotriva „atentatorilor“ la sănătatea fiecăruia dintre noi.

Ion Banu

Războiul invizibil

Omenirea s-a confruntat în decursul istoriei sale cu multe conflicte interstatale, interetnice, economice ori sociale ce s-au transformat de multe ori în conflagraţii mai mult sau mai puţin mondiale. Niciodată însă nu a cuprins întreg mapamondul precum „războiul“ din perioada în care acum ne aflăm, ale cărui consecinţe sunt devastatoare la nivel social şi, evident, economic. O stare devenită aproape imposibil de gestionat. Cad oameni de toate vârstele seceraţi de fantoma COVID 19.

Autorităţilor nu le-a mai rămas decât să recomande şi să impună măsuri pentru a limita dezastrul umanitar. Populaţiei – să le respecte. Din păcate, în inconştienţa specifică multora, toate acestea sunt ignorate.

Treceam zilele trecute printr-o localitate prahoveană sărăcită până nu demult de o populaţie dusă aiurea pentru un câştig mai bun, prin muncă mai mult sau mai puţin cinstită.

Dar asta este o altă poveste care trebuie atribuită unei anumite categorii de cetăţeni.

Ei bine, acum abia întorşi la baştină din „zonele roşii“ de teama „încarcerării“ menită a limita contaminarea generală, ori pur şi simplu speriaţi de eventuala „achiziţie“ a temutului virus scăpat de sub control precum o cireadă turbată din staul, inşii îşi etalează noua apartenenţă voiajeră occidentală prin întruniri gălăgioase sfidând orice recomandare privind izolarea faţă de semenii lor pentru evitarea răspândirii în comunitate a mult mediatizatului agent patogen. O stare de lucruri, o atmosferă ce seamănă teamă în rândul populaţiei respectivei comunităţi faţă de care, spun localnicii, nimeni nu ia măsuri.

Dar să lăsăm asta în seama celor îndrituiţi să aplice legea, mai cu seamă în perioada decretării stării de urgenţă. Sperăm s-o facă, altfel vom continua să asistăm la escaladarea acestui război invizibil generator de mii, multe mii de decese.

Mă întorc la ceea ce interesează agricultorii în această perioadă în care trebuie să pună bazele noii recolte a anului. Restricţiile impuse privind libera circulaţie, inclusiv a mărfurilor, în cazul lor al input-urilor necesare înfiinţării şi întreţinerii culturilor – se întreabă mulţi fermieri – în ce măsură pot fi depăşite? Care dintre autorităţi poate acorda „liberă trecere“ pentru astfel de activităţi. Se ştie că în agricultură timpul nu aşteaptă, o zi pierdută poate avea consecinţe greu de estimat. Or, în situaţia în care „trebuie să stăm în casă“, cum vor putea fi şi în câmp? Sunt furnizori de produse specifice care şi-au închis porţile sau, în cel mai bun caz, şi-a restrâns considerabil activitatea, situaţie care conduce la imposibilitatea aprovizionării cu cele obligatoriu necesare. Apoi, în ce condiţii mecanizatorii, personalul auxiliar se pot deplasa la locul de muncă, uneori la distanţe considerabile?

Sunt doar câteva din multitudinea de întrebări pe care şi le pun, le pun acum fermierii, în condiţiile atâtor restricţii, de altfel necesare în situaţia dată.

Să sperăm însă că acest război invizibil, cu un inamic invizibil, dar deosebit de periculos şi imprevizibil, va lua repede sfârşit. Astfel, limitările vor fi anulate şi viaţa va reintra în normal. Depinde, fără îndoială, de fiecare dintre noi.

Ion BANU

Abonează-te la acest feed RSS