Kuhn GMx aprilie2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Apr 2021

Pe ulițele Satului

Încercam într-una din zile să mă strecor pe uliţa unui sat vrâncean în căutarea unui crescător de animale. Îi aflasem rosturile de la unul dintre… tovarăşii lui de suferinţă, după cum îi plăcea să spună.

Mergeam şi parcă paşii îmi erau tot mai mici după ce frământasem vreo doi kilometri de drum plin de gropi, şanţuri şi noroi. Ninsese şi soarele, uşor pătrunzător prin stratul subţire de ozon, topise deja puţina zăpadă căzută.

Urcam şi mai purtam de grijă şi operatorului meu căruia încercam să-i dau o mână de ajutor la căratul echipamentelor. Mai aveam ceva până la destinaţia aflată la piciorul unui munte, paravan pentru curenţii specifici anotimpului de iarnă-primăvară.

Auzim lătratul câinilor, doar atât, semn că eram aproape de omul pe care-l căutam şi treburile lui. Mai că începusem să ne temem de ceea ce ar fi putut urma. În acea pustietate agitarea paznicilor patrupezi presupunea pentru stăpânul lor apariţia unui intrus în… imensa lor ogradă.

Auzim în sfârşit un fluierat, un hăulit şi câteva cuvinte rostite, după care linişte. Era ritualul specific domolirii dulăilor din pornirile lor agresive.

Îl vedem pe om apărând de după o construcţie specifică activităţii lui. Probabil un saivan de oi. Ne venea agale în întâmpinare cu un ochi către noi şi cu altul către paznicii ogrăzii lui a căror reacţie poate fi neprevăzută.

Ne salutăm de la distanţă pentru a înţelege că avem gânduri bune. Se apropie şi începem să dialogăm, mai întâi uzând de expresii scurte, mai degrabă interogatoare. Ne apropiem repede, omul nostru începe să-şi deschidă sufletul şi să ne povestească despre viaţa şi familia lui, dar nu înainte de a ne spune amarul legat de drumuri, iluminat electric, sprijinul acordat fermierilor şi multe altele de care autorităţilor, spune interlocutorul nostru, nu le pasă.

„Nu-i pasă nimănui, domnule, de noi, ăştia care de bine, de rău, nu cerem bani de la stat, le dăm noi, dar măcar să-i vedem că ne sunt alături. Nu-i punem să mulgă, să îngrijească animalele, să le dea de mâncare, e treaba noastră, dar să le simţim măcar bunăvoinţa. De drumuri? N-aţi văzut pe unde aţi venit? Trebuie să pui doi cai la o teleguţă să ajungi aici iarna ori după ploi. Cred că ar trebui ca din banii ăştia mulţi europeni de care se vorbeşte atât să se facă drumurile, domnule. Ia uitaţi-vă aici câtă frumuseţe, ce zonă şi pentru creşterea animalelor, dar şi pentru vacanţe. Eu stau aici de 20 de ani, mi-am făcut casă, lângă mine, mai sus, mai sunt câteva familii, ne-am putea extinde şi să facem rai aici, dar cine va veni pe drumurile astea?“

Un sat vrâncean, parte dintr-o localitate renumită. Asemeni acestuia sunt multe în ţară, locuri deosebite, parte „din grădina Domnului“ cum ne place să spunem, care ar putea aduce plus-valoare. Mulţi bani pentru o ţară săracă. Dar pentru asta trebuie voinţă, pricepere şi bani. Bani sunt, mai trebuie restul.

Ion Banu

Viață prefăcută…

Pentru prima dată în acest an am ajuns la țară. Străbat agale potecile copilăriei admirând peisajul încă amorțit de o iarnă care ninge cu ultimele ei puteri… În față, în susul ulicioarei, își face apariția un personaj pe care-l știu de-o viață: Nea Ionel. I-am admirat întotdeauna tăria de caracter și modul sincer în care vorbește despre orice. Mai ales despre trebile obștii din care face parte. Mă vede și mă salută respectuos. La fel fac și eu. Fără să zică nimic și în ciuda fulguielii de afară se așază pe o băncuță aflată la câțiva metri de noi. Îmi face semn să vin lângă el... O fac și, din politețe, îl întreb ce mai face... „Nu mai fac nimic iau totul de-a gata“, îmi răspunde Nea Ionel fără să stea pe gânduri. Și continuă: „Vaca am dat-o de pomană unui flăcău din satul vecin. Oile le-am vândut acum vreun an. Am rămas cu o capră... Atât mai am. O capră... Unde sunt vremile când aveam zeci de animale de nu aveam timp nici să mănânc, nici să dorm?“, se întreabă Nea Ionel cu tristețe și cu o urmă de lacrimă în colțul ochilor... Și continuă: „Acum toată lumea cumpără de la supermarket și carne, și fructe, și legume. Nimeni nu mai cultivă, nu mai crește animale aici la noi în sat. Am auzit că în toată comuna e la fel...

„Satul de odinioară a rămas viu doar în amintirea celor care mai trăiesc... Mai ții minte când erai mic, cum te băgai prin toate animalele mele, ce fericit erai?“ „Mi-aduc aminte“, îi răspund cu juma’ de gură. „Vremurile erau idilice înainte, Nea Ioane... Animalele erau animale, viața – viață, copilăria-copilărie...“ „Acum, ce mai avem?“ se întreabă Nea Ioan ca pentru sine. „Nimic. Totul e prefăcut, artificial, fără rost și sens. Nimic nu mai are valoare. Nici măcar munca. Să luăm creșterea orătăniilor, de exemplu. Acum sunt ferme mari unde animalele – porci, vite, găini, curcani – sunt crescute la grămadă pentru bani, mulți bani.“ Simt nevoia să-l completez și zic: „Iar în unele ferme animalele nici măcar nu mai sunt îngrijite de oameni, ci de roboți.“

Nea Ionel se uită pe furiș la mine și-și face semnul Crucii. „Sunt crescute animalele de roboți?“, mă întreabă parcă nevenindu-i să creadă... „Da, la noi încă nu sunt prea multe ferme robotizate, dar în Occident sunt...“ Simt nevoia să continui, simțindu-i privirea mirată și zic: „Oamenii luminați ai lumii ne zic că tehnologia e o binecuvântare. Și că societatea noastră se va dezvolta nespus. De exemplu, Nea Ionele, deja se dorește ca pe viitor să se renunțe cu totul la creșterea animalelor și să mâncăm numai carne artificială.“ „Cum adică?“, își arată nelămurirea. „Păi, carnea se scoate la o imprimantă specială și e artificială 100%...“ „Nu înțeleg... Dar de ce fac asta?“ „Pentru că“, încerc eu să răspund, „mai-marii lumii au ajuns la concluzia că animalele poluează aerul și ar fi mai bine să mâncăm carne artificială.“

„Animalele poluează? Păi nu animalele poluează, ci trebuie să fie mașinile... Animalele sunt naturale... Chiar dacă sunt multe. Plantele iubesc poluarea produsă de animale. Știu sigur asta. De ce sunt ei îngrijorați? Cred că sunt îngrijorați pentru că tot ei au tăiat pădurile. O mână spală pe alta, nu-i așa?”

Ion Bogdan

LUMEA SATULUI ÎN LUMEA EI

Nostalgia vremurilor copilăriei petrecute în lumea mirifică a satului în care, asemeni multora, m-am născut, crescut şi unde am prins gustul muncii câmpului şi creşterii animalelor deodată cu cel al cărţii şi scrisului în limbajul neaoş românesc s-a înrădăcinat atât de adânc în mintea mea încât a ajuns să-mi fie de-a dreptul călăuză în ceea ce aveam să fac mai târziu.

Îmbietoarele cărări spre civilizaţia excesivă, asfalt şi betoane, fie ele şi frumos ornamentate, bucătăria de sub microunde la uşă şi-atât de multe alte lucruri cuceritoare de minţi slabe n-au reuşit să mă desprindă de rădăcini. Cui oare ar putea să nu-i placă moalele ierbii de sub tălpile dezgolite de „petrolul“ frumos ţesut, aerul proaspăt mai ales după o ploaie de vară, pomii înfloriţi şi bâzâitul harnicelor albine printre ele? Ori cireada de vaci în amurg întorcându-se de la imaş? Sau laptele proaspăt abia muls? Să nu mai vorbim de mămăliga rece coaptă pe plită şi unsă cu magiun înfulecată în mers spre treburile din bătătură de care acum abia ne-aducem aminte?!

Doamne, câte lucruri ne poate oferi – încă – viaţa la ţară, existenţa în lumea satului!

Am parcurs un drum lung, n-aş spune anevoios, până să ajung acolo de unde să pot oferi la rându-mi ceva satului de unde îmi trag şi-acum seva izbucnirilor mele alfabetice pe care le rânduiesc adesea în scrieri şi fapte. Am scris mult despre viaţa şi munca la ţară, despre truda celor care fac să avem ce pune pe mese, despre obiceiurile şi tradiţiile specifice ruralului românesc, dar parcă prea puţin am făcut pentru ceea ce respect cu toată fiinţa mea.  Şi-atunci…

Atunci am încercat să împlinesc un vis. Dar parcă tot puţin înseamnă „construcţia“ unei publicaţii dedicate celor care au constituit izvor de civilizaţie şi trăinicie de-a lungul veacurilor. O publicație căreia i-am dat un nume, aș zice, predestinat: LUMEA SATULUI – revista care de cincisprezece ani, prin colectivul său redacţional de excepţie, a încercat să relanseze ancora trăiniciei a tot ce s-a creat în acest spațiu: limba, tradițiile și obiceiurile, până la urmă tot ce înseamnă cultură și civilzație ce greu își poate găsi asemănare printre alte popoare.

Comunitățile rurale, constituite într-o formă asociativă în urmă cu 24 de ani, cu rosturi bine definite, este parte acum și la ceea ce am dorit să fie LUMEA SATULUI: un port-drapel al făuritorilor de pâine, civilizației rurale, al valorilor acestui neam greu încercat de-a lungul timpului.

Așadar, ASOCIAȚIA COMUNELOR DIN ROMÂNIA, ce a dovedit în timp preocupare și interes pentru modernizarea și bunăstarea satului românesc, de altfel scopul existenței sale, este de acum și părtașa reașezării revistei LUMEA SATULUI în LUMEA EI. În lumea pentru care a luat ființă. Cu siguranță comunicarea și promovarea imenselor valori zăgăzuite încă în spațiul rural vor căpăta de-acum alte valențe, grație tuturor celor care și-au dat girul pentru un astfel de parteneriat.

Ion Banu

IGNORANŢA POLITICĂ

Păi, să vezi că te îngropi şi să-ţi mai tragi şi tu pământ pe creştet este de-acum nu doar neștiință sau lipsă de previziune, ci și o mare neghiobie.

Încerc, în mintea mea mai puțin inițiată în ale economiei, să privesc lucrurile precum orice bun gospodar în propria ogradă. Dacă-ți pui în cămară și la teșcherea, ai. De nu, rabzi și-aștepți poate, poate va cădea vreo pară mălăiață... Ori mergi în genunchi pe la porți străine pentru o bucată dintr-un rest de pâine.

Ei bine, bagatelizăm noi lucrurile, făcând haz de necaz – specific nouă, românilor –, dar lucrurile sunt cum nu se poate mai grave, spun specialiștii în domeniu. Atât de grave încât nu se știe „pe unde vom scoate cămașa“, ca să parafrazez expresia unui analist economic a cărui prezentare într-un mediu destul de elevat părea documentată, chiar bine ancorată în realitate.

Am tras atunci încă o dată concluzia că nu s-a știut sau nu s-a vrut niciodată să fie scoasă neghina dintre boabele sănătoase ori să fie luat exemplul celor care nu doar fac paradă cu așa-zisele drepturi ale omului, ci aplică reguli stricte, obligații care conduc la bunăstarea și siguranța tuturor. Numai că regulile trebuie să înceapă din vârf, iar propagarea lor să fie resimțită până la ultima suflare din... regat.

Mă gândesc la cât de nepricepuți să fi fost – ca să nu folosesc un alt cuvânt care poate ar fi reflectat mai bine realitatea de față – cei de până acum aflați la cârma țării încât să vândă economia pe mai nimic. Apoi, ca s-o țină pe linia de plutire, să o îndatoreze cu mult peste potența ei de a rambursa într-un timp care să permită revenirea pe propriile picioare, astfel încât să nu mai ai grija zilei de mâine. Cât de nepriceput să fii încât, în vreme de criză, să vinzi și să nu investești?!

Ignoranță politică, spun unii, iar alții mai radicali numesc o astfel de abordare trădare națională. Din păcate, nu am suficiente argumente pentru a putea contrazice evidențele, deși aș vrea să cred că nici unii, nici alții n-au dreptate. Punând însă cifrele pe masă, este evident că ne aflăm pe nisipuri mișcătoare. Cu peste 120 de miliarde de euro datorie externă, din care circa 10 miliarde împrumutate numai în câteva luni ale ultimului an, și cu un grad de acoperire a acestei datorii cu puțin peste 70% nu cred că ar trebui să doarmă liniștiți cârmuitorii țării. Sunt sume care, din păcate, nu prea se regăsesc în economie și-atunci te întrebi pe ce canale și prin ce unghere s-au scurs.

Sunt doar trei cifre dintre atâtea, dar care oferă imaginea aproape completă a unei stări de fapt deloc îmbucurătoare. O stare pe care, de altfel, o resimțim cu toții, iar răul cel mai rău, se pare, n-a trecut. Trist este că încă mai sunt tendințe de  creștere a datoriei, în vreme ce țara lâncezește. Suntem în groapă și încă mai săpăm la ea!

Ion Banu

Fapte bune, vremuri grele...

Se întreabă lumea ce va fi peste o zi, o lună, un an sau cum va fi viaţa fiecăruia dintre noi de-acum încolo. Este greu de estimat într-o lume bulversată de-atâtea probleme, tensiuni economice, sociale, pandemii pentru care, se pare, greu se găsesc soluţii.

După un an în care cea mai cumplită criză sanitară a schimbat mersul firesc al lucrurilor în lume la care, pentru România, s-a mai adăugat criza din agricultură generată de secetă, totul parcă se îndreaptă acum către ceva nedefinit, pe un drum care, se pare, duce… nicăieri.

Se va schimba lumea?

Optimiştii spun „da“ şi vin cu argumente. Criza sanitară, dar nu numai aceasta, ne-a arătat şi ne-a învăţat cum putem trăi curat, în linişte, ordonat şi cu puţin. Ne-a învăţat sau ne-a obligat să înţelegem. Să sperăm că lecţia este însuşită de toţi, indiferent de locul sau fotoliul pe care-l ocupă la un moment dat. Ţara, Europa, oricât ar fi de… ofertante, nu pot da mai mult decât au. Oferă însă alternative, dacă s-a reținut câte ceva din școala anului abia încheiat, pentru a trăi decent. Este necesar doar să ne reinventăm, să acceptăm noi înșine alternative de viață, chiar dacă acestea nu ating întotdeauna standardele de viață cu care ne-am obișnuit. Apoi, să fim mai buni, mai concilianți și... cu cei șapte ani de-acasă. Dacă mai sunt cum îi știam. Să oferim fără a dori să ni se ofere. Să fim capabili de... fapte bune în orice moment.

Pesimiştii prevăd o aşa-zisă resetare a vieţii pe mapamond care, în opinia lor, ar conduce la reorganizarea administrativ-teritorială a planetei, la schimbarea ordinii sociale şi economice, pandemia fiind asociată cu un război total care ne-a readus în minte şi trup frica. Acea stare care face din omenire tot ce-şi doresc… ordonatorii lumii.

Așadar, după ei, vin vremuri grele.

Să revenim însă la ceea ce știm, vedem, palpăm. Cert este că lucrurile, viața fiecăruia dintre noi va căpăta și percepe, fără să realizăm, alte valențe. Până și europenii de la Bruxelles, cu tot optimismul lor, vor acum schimbări care să conducă la o viață curată și echilibrată economic. Sunt idei care se vor transpune în proiecte, legi, directive asupra cărora ar trebui să reflectăm de pe acum pentru a nu le simți ca pe un tăvălug năprasnic în momentul transpunerii lor.

Protejarea mediului în care trăim a devenit o prioritate majoră care va genera, în sfârșit, măsuri categorice pentru toți potențialii poluatori, inclusiv pentru agricultură. Și pentru că suntem prin ceea ce facem partenerii fermierilor și nu potrivnicii acestora cum s-ar putea înțelege din repetatele afirmații ale unora care se erijează în... singurii apărători „forțoși“ ai lor, le sugerăm să urmărească propunerile pentru noua PAC pentru a fi pregătiți, cel puțin moral, în momentul implementării acesteia. Altfel, am putea spune că... vin vremuri grele. Nimic nu este greu dacă vom avea capacitatea de a ne reseta noi înșine concepția despre viață, dorințe și muncă.

Ion Banu

LEGENDELE NEAMULUI

„Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată“ – spunea Mircea Eliade.

Mare adevăr pentru cei care se identifică cu scrierile poetului, în versuri sau în proză, în articole de ziar, ori zisele la vremea sa cu diverse prilejuri.

Cu zece ani în urmă, ca o recunoaştere a valorii culturale a operei eminesciene, Academia Română a declarat data de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului „nepereche“, Ziua Culturii Naţionale. O zi pe care Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) a marcat-o în acest an așa cum s-ar cuveni s-o facă orice entitate culturală, dar mai cu seamă școala românescă ai căror elevi, de la micii învățăcei până la absolvenții de școli superioare, pare să fi uitat de marile valori culturale ale neamului. Ce să mai spunem de cele universale! Câți mai știu acum de Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Creangă, George Coșbuc, Ion Barbu, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, I.L. Caragiale, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu Ana Blandiana, sau Delavrancea, Slavici, Hașdeu și mulți alții cu al căror nume am completa câteva pagini? Iată adevăratele legende ale neamului!

Nu ar trebui să începem o zi fără să ne aducem aminte și de a rosti măcar câteva vorbe, versuri dintre cele care să ne aducă aminte că suntem români, că dăinuim pe aceste meleaguri de milenii, că străbunii noștrii au vărsat sânge pentru fiecare palmă de pământ și pentru păstrarea identității neamului prin limbă, tradiții și obiceiuri, niciodată schimbate de cineva sau ceva.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie“, apoi „La arme“ „De la Nistru pân’la Tisa“, fenomenala „Luceafarul“, Scrisorile..., „Ce te legeni codrule“, sunt doar câteva din poeziile lui Eminescu

ce-mi vin acum în minte și care, citindu-le, nu se poate să nu trezească măcar un pic de respect pentru înaintașii, ba chiar pentru contemporanii onești, poeți, scriitori ori cârmuitori ai neamului din care facem parte.

Lumea, vremurile ce-i drept, s-au cam schimbat. Oare și noi, oamenii? Ne-am uitat obârșiile? Am întâlnim inși cărora le este rușine să vorbească despre obârșia lor rurală... Alții, când ajung prin lume, nu recunosc că sunt români...

Nu tebuie să ne uităm istoria, iar dacă n-o știm s-o învățăm. Doar așa ne putem recunoaște pe noi înșine, ne înțelegem rosturile pe aceste meleaguri și putem avea viitor. Trebuie să ne păstrăm și să ne apărăm identitatea prin orice mijloace, inclusiv prin cele folosite de artiștii condeiului de-a lungul timpului.

Să ne dezicem de cei care, din interese ce n-au nimic comun cu cele ale națiunii, își ignoră istoria, trecutul, obârșia. Să luptăm pentru asta măcar atât cât au făcut-o... legendele neamului – poeți, scriitori, eseiști, istorici – de-a lungul vremurilor.

Săptămâna presei românești, o altă serie de evenimente desfășurate sub egida UZPR, cu siguranță va readuce în atenție importante aspecte din viața jurnalismului de-a lungul timpului. Vor fi momente care vor scoate în evidență, pe lângă importanța jurnalismului onest, bine ancorat în realitățile cotidiene și necesitatea de a lupta pentru siguranța actului jurnalistic în contextul unei democrații încă... deslânate. Succes UZPR.

Ion Banu

UN NOU ÎNCEPUT

I-am ales, s-au ales, acum zice-se, au pornit la treabă. Nu știu de unde să înceapă sau dacă se impune a continua de unde-au rămas.

Așadar, Un NOU AN, un nou ciclu parlamentar. La ora la care scriu aceste rânduri încă nu sunt terminate… jocurile. Cine și pe ce locuri să se așeze, cine și pentru cine să pună umărul că de, fiecăruia îi vine rândul și trebuie să ai mereu un as în mânecă.

Parlament, grupuri parlamentare, comisii și comisioare, funcții parlamentare. Cine mai știe pe ale căror interese le mai slujesc aleșii celor 30% dintre cei îndreptățiți să voteze?!

Guvern, ministere și miniștri, apoi ceilalți care trebuie răsplătiți pentru munca de partid. Despre ce știu și câte pot face la noile locuri de muncă nu este mai important decât interesul de a sluji cu credință „culoarea“ politică propulsatoare.

Mi-ar plăcea să cred că s-a învățat câte ceva din vechile cicluri parlamentare și guvernamentale, din greșelile comise în timp ca urmare a jocurilor politice asociate perfect cu nepriceperea și, de ce nu, cu reaua credință a unora despre care vorbesc adesea analiștii, disecatori de idei și fapte. Cum s-ar putea explica altfel – se întreabă adesea cei mai mulți –nerealizarea sau uriașele întârzieri în realizarea unor mari investiții de interes național? Apoi imensele sume împrumutate de la instituțiile financiare internaționale care nu se prea regăsesc în economia reală a țării? Cum se poate ca un studiu de fezabilitate să coste mai mult decât investiția în sine? Iată doar câteva dintre motivele care creează suspiciune și neîncredere, subiecte de dezbateri și critici considerate îndreptățite de către cei care radiografiază faptele.

„Aș vrea să văd – îmi spunea o importantă personalitate neangajată politic – la transporturi, de pildă, un ministru trecut prin furcile caudine ale unor acțiuni care să fi răspuns unor deziderate, capabil acum, după ani de experiență, să pună cu adevărat în practică măcar programul guvernamental fluturat în campaniile electorale.

Apoi, la învățământ, un ministru capabil să așeze domeniul în matca sa adevărată, aceea care să realizeze cu adevărat educație și formare pentru economie, cultură, artă etc. La fel pentru finanțe, cultură, sport și celelalte“.

Adaug eu agricultura despre care nici acum nu s-a înțeles că este indispensabilă, cea care oferă siguranță și securitate mai ceva decât toate trupele NATO. Un domeniu care se impune a avea în frunte un om integru, cu multă experiență și bun cunoscător al domeniului și, nu în ultimul rând, bun comunicator. Aici, ca niciunde de altfel, nu trebuie să-și facă loc oportuniștii oricât ar da din coate și oricâte umere ar fi antrenate în a-i împinge într-un astfel de fotoliu.“

Ei bine, suntem la un nou început. De fapt, o repetiție a ceea ce se tot întâmplă la fiecare patru ani pentru că niciodată noi-veniții n-au dat prea mulți bani pe ce-au făcut cei de dinaintea lor. Acum sunt tot ei în bună parte. Poate va fi altfel?!

Să sperăm că viața, experiența lor și a altora ca ei îi fac pe cei din capul trebii, cum îmi place să spun, mai înțelepți și iubitori de neam, nu doar de neamul lor politic și familial.

Dar, pentru că suntem, cum spuneam, la început nu doar de an, să le urăm succes, iar nouă tuturor tradiționalul LA MULȚI ANI!

Ion Banu

NICIO SPERANȚĂ...

Ca de obicei, pentru noul an ne urăm de bine, sperând ca acesta să fie mai bun și mai bogat decât precedentul. Optimiștii strâng baierele grijilor și laolaltă strigă: „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune“. Scepticii își spun trist în barbă: „Nicio speranță!“

Anul 2020 a fost poate cel mai complicat, greu și lipsit de aproape tot ce ne-ar fi putut oferi bucuria unor lucruri bine făcute. Poate cel mai greu din ultimul secol, dacă luăm în calcul universalitatea fenomenelor. Dar știm, natura, în care ne regăsim fiecare dintre noi, învinge, se reface, reînvie, practic își urmează drumul, ciclu după ciclu, așa cum a făcut-o de milioane de ani. Murim și înviem ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă.

Apoi, tot natura ne-a dezvăluit secretele selecției naturale: rezistă ceea ce se poate adapta ușor, este mai viguros, mai sănătos.

În viață, în afaceri, în tot ceea ce facem este la fel. Reziști dacă ai o conduită sănătoasă, rosturi bine alese, verticalitate și seriozitate. Adică, să ai principii pe care să le respecți. Din păcate, ne abatem prea des de la ele, ceea ce generează, an de an, neîmpliniri, cu consecințe dintre cele mai grave pentu societate, pentru țară.

Curând trecem într-un an nou, de data aceasta cu alți inși în capul trebii, dar parcă nu prea pe picioarele lor. Se sfădesc, se-adună și se despart, până la urmă își dau mâna măcar până înșfacă pâinea și cuțitul. După... mai vedem.

Cam așa se derulează filmul de treizeci de ani. Același la fiecare patru ani, cu ilustrație și roluri caragialiene bine jucate, cu replici din interiorul acestora. Iar noi, spectatorii, batem din palme la fel, din patru în patru ani (sau cinci, depinde de ciclu), apoi ne plângem pe umeri în loc să spargem scena înainte de a i se pune podeaua. Nu este un îndemn la răzvrătire, ci la rațiune care înseamnă chiar și a-ți spune cuvântul atunci când vrei să fii reprezentat. 

Dar să fim optimiști măcar la gândul că natura își are cursul ei, dând sens și vieții noastre pe care, vrem, nu vrem, va trebui s-o suportăm chiar și-atunci când ne prăbușim. Important este să fim pregătiți nu doar pentru ceea ce este sublim. „Nu numai o durere îți poate tulbura o fericire, ci și altă fericire“ – spunea Lucian Blaga.

Viața, civilizația sunt ca moda: ciclice.  După ani te-ntorci de unde-ai plecat și o iei de la cap, dar la un alt nivel și cu o altă experiență care te va face să gândești de două ori înainte de a porni spre vârf. Dacă nu ai coarda bine întinsă, prăbușirea-i iminentă.

Revenind la ale noastre, ei bine, avem motiv totuși să fim bucuroși. Vine vaccinul, avem și ploi, poate în noul an și recolte bogate. Ce poate fi mai important decât sănătatea și să ai ce pune pe masă? Să ne urăm, așadar, mai ales acum, la trecerea peste an, ca măcar pe acestea să le avem. Restul...

LA MULȚI ANI!

Ion Banu

SCHIMBAREA BATE PE LA UȘI…

Unii i-ar deschide, alţii poate nu. Şi asta pentru că în ultima vreme mai toată lumea vorbește speriată despre ce va fi să fie după atâtea stări de urgență și alertă care au bulversat economia, au generat șomaj, aruncând societatea într-un marasm mai cu seamă psihic și spiritual.

Scriam în numărul trecut despre amalgamul de informații, mai cu seamă de pe rețelele de socializare, ai căror autori promovează senzaționalul și nicidecum realitatea cu care societatea se confruntă. Până la urmă oamenii sunt derutați, înclină între a crede, sau nu, ceea ce citesc. O stare care îi îndepărtează de la adevăratele lor probleme.

Surprinzător este faptul că inși de la care aștepți o poziție rațională față de ceea ce se întâmplă în jurul lor se lasă manipulați, ba chiar manipulează la rându-le, luând ca temei ceea ce se aruncă în piață ca informație, neverificată însă.

Fără îndoială, în anii ce vor veni lucrurile se vor schimba, dar asta nu înseamnă că va fi neapărat mai rău ca până acum. Cel puțin pentru cei mai mulți dintre noi. Poate, spun analiștii, era necesară o... resetare a societăților și economiilor lumii care, spun tot ei, începuseră să se „altereze“. Nu știu cum s-ar mai putea traduce asta, dar cine știe, poate au dreptate.

Orice schimbare însă, mai cu seamă dacă se produce brusc, deranjează, bulversează. În primul rând pe cei din categoria celor care au acumulat cu mult peste nevoile lor reale. Nu-i puțin lucru să cobori dintr-un palat și să urci într-un apartament modest ori să ajungi într-o căsuță la margine de sat. Dar chiar și așa, important este să ai ce pune pe masă. Iată de ce se tem mulți semeni ai noștri.

Schimbarea va bate la uşi, depinde cu ce va veni. Oricum, va depinde de fiecare dintre noi cum ne vom organiza societățile, cum vom trăi în anii ce vor urma. Important este să ne unim forțele și să producem. Să producem în primul rând hrană, apoi toate celelalte necesare funcționării economiei în ansamblul său. Să eliminăm tot ce este nociv și să punem în loc tot ce poate fi cu adevărat în interesul tuturor.

Pentru ceea ce spun și scriu s-ar putea să fiu caracterizat cel puțin ca un idealist... irealist. Niciodată nu am îmbrățișat idei despre care n-am avut siguranța că reflectă realitatea. Nici acum nu o fac decât în măsura în care simt ce se petrece în jur.

Ei bine, mass-media, cea liberă de obligații, are un rol deosebit în a informa și educa populația în spirit civic, prezentând realități mobilizatoare și nicidecum de natură a descuraja. Branșa aceasta trebuie la rându-i să se unească pentru a crea curente de opinii care să conducă la progres. Diversiunea trebuie să dispară, indiferent de cine și în ce scop vrea s-o promoveze.

Așadar, să fim optimiști. În popor există o expresie: „Tot răul este spre bine“.

Ion BANU

PRESA ROMÂNEASCĂ, ÎNTRE A FI SAU A NU MAI EXISTA

Ce lume ar fi aceea fără ziare pe care să le citești la o terasă, în parc, tramvai ori seara înainte de culcare? Tradițional, nimeni nu cumpără ziarele pentru știri, ci pentru analize, reportaje și opinii. Presa scrisă este expresia grafică a gândurilor celui care le așterne pe hârtie. Citindu-le, le reții și înțelegi mai ușor.

Cu toate acestea, a dispărut o bună parte din presa scrisă. Era poate firesc ca acel… bum gazetăresc apărut după ’90 să aibe un apogeu, îndestulând populația dornică de informație diversă, mai cu seamă de can-can, venită după cincizeci de ani de restricții și cenzură, apoi să intre în declin.

În timp a apărut și o altfel de cenzură, cea a cititorilor, care a avut la rândul său un rol important în acest proces. Pe măsură ce se înainta în timp n-au mai agreat stilul uneori vulgar și agramat a ceea ce umplea paginile tabloidelor cărate cu camioanele pe la tarabele din colțul străzilor. Să nu mai vorbim de subiectele abordate, multe lipsite de fond, rupte de realitățile cotidiene, care mai degrabă dezinformau decât informau.

Ei bine, ciurul vremii a separat… grâul de neghină. Din numeroasele publicații care existau până în urmă cu 15-20 de ani au mai rămas doar cele dedicate unor cauze, țeluri așteptate de cei cărora se adresau.

Presa agricolă, scrisă și audio-vizuală, prezentă în piață și atunci, există și acum. Ba chiar mai activă ca oricând, ca urmare solicitării crescânde de informație practică de specialitate. Perpetuarea sa în timp este o dovadă a profesionalismului, corectitudinii, dedicării și respectului manifestat de jurnaliștii agrarieni față de lucrătorii din agricultură, dar și din alte sectoare aflate în strânsă corelație și interdependență cu principalul domeniu.

Sigur, în timp a mai apărut un gen de presă, cel ON-LINE, care și el a contribuit într-o oarecare măsură la declinul presei scrise, în primul rând, sau cel puțin la diluarea interesului multora față de aceasta.

Să nu uităm însă că, fiind la îndemâna oricui, presa on-line riscă să cadă în derizoriu din cauza unor... ageamii în ale scrisului care compromit bunele intenții ale celor de bună credință, oricâtă deontologie profesională ar manifesta aceștia din urmă.

Cine și-ar permite în presa scrisă să apară sub propria-i semnătură o falsă ori nefondată informație?

Cine și pe cine judeci pentru atâtea aberații și agramatisme întâlnite în on-line?

Pe de altă parte, vorba zboară, scrisul rămâne! Presa audio-vizuală o completează cu succes pe cea scrisă, dar nu o poate înlocui. Cu atât mai mult media on-line.

Așadar, să respectăm cea mai veche modalitate de transmitere a informației sub diferitele ei forme: presa scrisă.

Ion Banu

PLANETA FIERBE

Abundența de informații care mai de care mai stufoase și alarmiste, inductoare ale neîncrederii și temerii pentru ziua de mâine, pentru viitorul personal și colectiv, ne trimite într-o zonă, i-aș spune, apocaliptică.

Realitatea pe care o trăim, acceptată sau nu de mulți dintre noi, interpretată de fiecare după mintea și puterea de înțelegere a fiecăruia, este cu totul alta decât cea pe care cei prezenți non-stop pe rețelele de socializare încearcă să ne-o prezinte.

Nu vreau să par a face parte dintre cei la care fac referire, spun doar că pentru a surprinde realitatea vremurilor pe care le trăim ar trebui să studiem mai mult pentru a cunoaște trecutul și prezentul, ce s-a vrut și cum au evoluat lucrurile în decursul istoriei și unde s-a ajuns. Astfel am putea înțelege pe ce drum ne aflăm și în ce direcție ne îndreptăm, fără a fi nevoie să ne obosim mintea în încercarea de a desluși ce spun ori scriu diverși inși pe unde tehnica contemporană le permite.

„Planeta fierbe“ – auzim adesea spunându-se, sigur făcându-se referire la evoluția vremii și vremurilor, a temperaturilor în creștere de la an la an, a fenomenelor meteo extreme tot mai prezente, dar și la evoluția politică, economică, organizațională, militară aflate în continuă și rapidă mișcare, situații și fenomene cărora trebuie să le facem față. Nu trebuie să ne lăsăm dominați de informațiile tendențioase, lansate sub presiunea unor interese meschine menite a genera frică, trebuie să fim noi înșine capabili să evaluăm lucrurile în mod realist, manifestând precauție în preluarea știrilor.

Trebuie să ne menținem încărcați cu energie pozitivă pentru a ne susține moral, spiritual și biologic. Orice derapaj de la această stare ne poate fi de rău augur.

Ce-i drept, trăim o perioadă tulbure, cu multe provocări, în care trebuie să ne regăsim pe noi înșine, să ne evaluăm și să evaluam fiecare eveniment aflat în desfășurare ori așteptat a se întâmpla. Prudența, grija față de ceea ce suntem și ceea ce ne propunem să fim trebuie să primeze. Cu alte cuvinte, trebuie să fim atenți la tot ceea ce ne propunem să întreprindem pentru a nu fi surprinși de eventuale derapaje economice, sociale etc.

Preocupările noastre trebuie să fie îndreptate către ceea ce trebuie să facem azi, mâine, peste o lună sau un an pentru a ne realiza un scop, un ideal. Altfel, prăbușirea psihică și fizică este iminentă.

Planeta fierbe pe flacăra întreținută de fiecare dintre noi. Este momentul s-o stingem până nu este prea târziu. Ne stă în putere.

Ion Banu

VALOAREA CUVINTELOR

Gândesc că o bună parte dintre cei care s-au aflat vremelnic în… capul trebii, ori au fost ageamii, ori atât de deștepți pentru „munca“ și poziția ocupată încât, printre altele, au reușit să nu deranjeze ca să nu fie... deranjați. Doar atât, pentru că de treabă serioasă, de treizeci de ani, nu prea s-au ocupat.

Este concluzia la care tot aud făcându-se referire, nu doar de către opoziția politică de la un moment dat, ci de către analiști și, mai cu seamă, de către românii care se declară de tot atâta vreme înșelați, trădați.

Îmi place să stau printre oameni, să-i ascult, să le vorbesc, încercând de fiecare dată să înțeleg motivul real al nemulțumirilor, sau... mulțumirilor. Pentru că sunt și din această ultimă categorie, mai cu seamă dintre cei care au beneficiat, direct sau indirect, de avantajele mediului în care s-au desfășurat la un moment dat.

N-am să încerc un bilanț a ceea ce s-ar fi putut face în trei decenii și nici n-am să trec în revistă persoane care s-ar putea face vinovate de atâtea dezechilibre economice și sociale produse în această perioadă. Mai degrabă aș vrea să reiterez câteva dintre obiectivele care ar fi putut face ca România să se afle astăzi pe alt loc decât cel din coada Europei.

Mai întâi, ordinea ministerelor după importanța lor în viața economică și socială. Aș începe cu finanțele și agricultura, apoi cu educația, cultura, mediul și apoi cu transporturile, sănătatea și... celelalte. De ce așa?

Pentru că mai întâi trebuie să existe o instituție contabil/trezorier care să țină evidența a tot ceea ce se face și există în stat.

Apoi agricultura, pentru că este cea care ne asigură existența. O agricultură susținută, bine organizată, va fi capabilă să ofere necesarul de hrană diversă și de calitate și, evident, șansa existenței unui popor viguros, sănătos, o populație care nu ar mai avea nevoie de atâtea farmacii și spitale.

Ei bine, cele două instituții nu pot performa fără educație, fără un învățământ care să ofere specialiști capabili de performanța în primul rând în cele două domenii, apoi fără cultură și fără o infrastructură bine dezvoltată. Cine nu și-ar dori un popor educat, cu o vastă cultură, capabil să pătrundă cu ușurință în tainele diferitelor domenii ale științei, de pildă?!

Revin la ceea ce ar trebui să trezească interes pentru fiecare dintre noi, indiferent cine suntem, ce facem, unde ne aflăm: AGRICULTURA.

Auzim destul de des vorbindu-se despre sănătate, spitale – mai cu seamă în această perioadă – despre drumuri, mediu, soare, vacanțe exotice, dar prea puțin și nu cu prea mult interes despre nevoia de securitate alimentară, despre ceea ce trebuie să punem pe masă de cel puțin trei ori pe zi. Doar cei de la Agricultură se mai străduiesc să aducă în atenția opiniei publice, a Guvernului, nevoile pe care le au agricultorii pentru a performa, susținuți de organizațiile profesionale și presa de specialitate cu adevărat fidelă domeniului. În rest, doar păreri, dezbateri, simpozioane și conferințe, cuvântări. Cuvinte fără valoare. Vorbe care nu aduc ploaia și nici măcar apa din canalele de irigații. Vorbe care nu aduc bani pentru investiții și, mai grav, nici speranță.

Ion BANU

Acarul din capul trebii

Deși era de așteptat și, în viziunea multora de bun augur, schimbarea pe ici, pe colo, s-a produs. Evident, se așteaptă o schimbare și în viața celor ce și-au adus contribuția la asta, numai că cifrele dezvăluie o stare a economiei ce ne duce cu gândul într-o cu totul altă direcție.

Nici vremurile și nici vremea nu sunt de natură a ne da speranțe într-un… viitor luminos.

Despre oameni și, mai cu seamă despre cei care tocmai au „smuls“ pâinea și cuțitul din brațele celor de dinainte, nu putem spune că le-am putea încredința din toată ființa noastră viitorul, mai ales al generațiilor care ne vor urma. Educația, cultura, apoi starea socio-economică nu ne îndreptățește să credem că lucrurile o vor apuca prea curând pe făgașul normal.

Dar relele parcă nu sunt suficiente dacă nu mai vin și altele. Pandemia și seceta au completat paleta a tot ce putea oferi un tablou pesimist, cel puțin pentru începutul unei guvernări de dreapta ceva mai complete. Întreaga viață socială, economică, educațională, culturală, investițională este în derivă. Eforturile guvernanților de a ține piept provocărilor acestei perioade sunt depășite de lipsa potenței financiare în contextul unui buget cu sacul aproape gol.

Agricultura, sectorul care ar fi putut contribui substanțial la veniturile țării, suferă la rându-i, fiind deja la terapie intensivă. Va scăpa, dar cu sechele ce nu vor dispărea prea curând. „Medicația“ acordată de Guvern este insuficientă și incompletă. Până una, alta, se tratează natural. Așteaptă ploaia. Și poate, într-un târziu, ceva bani pentru cel mai eficient tratament: irigațiile. Un subiect care ar trebui să trezească interes măcar în al cincisprezecelea ceas. Este de-a dreptul de neiertat ca o țară ca România care dispune de atâtea bazine hidrografice, cu debite considerabile de apă, să nu fie folosite pentru ceea ce ne asigură, până la urmă, existența.

Educația? Parcă ne dorim copii tot mai neșcoliți, needucați și mai puțin sănătoși. Școala on-line, cu mască și paravane, dascăli puși parcă la zid pe lângă table și copii care abia învață literele ținuți la distanță. Cam așa arată astăzi învățământul românesc de la care așteptăm formarea de generații care să construiască un „viitor luminos“. 

Așadar, multe probleme cu care se confruntă țara, parcă de undeva condusă precum acarul trenurile din cea mai importantă gară. Din păcate, deraiază din când în când. Așa și România, deraiază tot mai des, iar repunerea pe șine durează ani. Cât va dura acum? Cinci, zece ani, după cum spun analiștii economici? Ar fi neplăcut, ca să nu spun tragic, pentru un popor care s-a vrut mereu altundeva după mintea, eforturile și priceperea sa. Dar, după cum se vede, depindem în bună măsură de… acarul din capul trebii. Sau acarii?

Ion BANU

ŞCOALA-N TREI ŢĂRUŞI

Bizară situaţie! Să începi noul an şcolar auzind clopoţelul deodată din clasă, din stradă, sau din dormitor, măcar şi imaginar, este ca şi cum ai vrea să asculţi muzică, sau orice altceva, putând să le faci de oriunde.

Şcoala nu este un joc „de-a v-aţi ascunselea“, ori loc de promenadă, ci unul în care se educă şi formează generaţii. Nimic n-ar trebui să împiedice asta, nici măcar un război sau o pandemie.

Dreptul la educaţie îl au, conform Legii fundamentale, toţi cetăţenii. Evident şi la serviciile de sănătate. Statul are aşadar, obligaţia de a asigura toate condițiile pentru desfășurarea normală a acestora. Numai că astăzi, când scriu aceste rânduri și când ar fi trebuit ca în curțile școlilor să fie forfotă mare, să domine bucuria reîntâlnirii colegilor de clasă, a elevilor cu învățătorii și profesorii, a celor mai mici cu educatorii, este de fapt o stare generală de confuzie în care nimeni nu știe de nimeni și aproape de nimic.

Fără îndoială că în situații deosebite trebuie luate măsuri deosebite, dar de maniera în care dezideratele unui stat de drept să fie realizate. Educația prin școală și activități conexe specifice trebuie să primeze. Școala în trei scenarii este ca și cum ai pune o casă în patru colțuri pe trei țăruși. Curând, cu siguranță, se va prăbuși...

Învățământul în ultima perioadă era, în general, privit ca fiind într-o continuă degradare sub aspect educațional, situație creată, evident – spun specialiștii în domeniu – în urma atâtor schimbări legislative în domeniu. Măsurile restrictive din ultima perioadă și mai cu seamă a celor din acest an școlar, cu siguranță vor conduce la adâncirea crizei educaționale cu consecințe asupra calității generațiilor ce vor urma. O situație ce se va greva pe starea nației din punct de vedere economic și mai ales social și cultural pe termen lung. Cei care impun azi astfel de măsuri își asumă riscuri pentru care vor trebui să răspundă cândva în fața urmașilor.

Nu întâmplător se spune că un popor fără școală, fără educație și fără cunoașterea propriei istorii, n-are viitor. Iată ce poate oferi școala: educație, pregătirea pentru construcția unei vieți mai bune, cultură. Nimeni nu are dreptul să neglijeze aceste aspecte. Doar dacă le lipsește respectul față de trecut, prezent și grija față de viitor.

Să sperăm că situația creată, generată de pandemia actuală este o lecție pentru guvernanți și guverne, pentru fiecare dintre noi. Să sperăm, de asemenea, că lucrurile vor reintra în curând pe făgașul normal. Important este să avem mai multă grijă de noi printr-un mod de viață care să asigure un trup sănătos, puternic și rezistent.

Ion Banu

Satul sau eleganța eternității

Zonă de munte. Undeva pe lângă o culme a Bucegilor. Cald... Intru în pădure și m-așez pe un bolovan. Undeva în zare se vede colțul unei localități. Al unui sat. E liniște peste tot. Nu tu Covid, nu tu măști, nu tu... nimic. Îmi vin în minte frânturi din istoria ultimilor 30 de ani. Ani frumoși și zbuciumați și grei. Ani în care satul românesc a suferit mult. S-a plecat prin străinătățuri pe la muncile câmpului. Înainte vreme, sătenii plecau prin marile orașe românești să lucreze în industrie. Dar sufletul lor rămânea în sat și revenea aici ori de câte ori simțea și trebuia.

Acum, familii întregi s-au dezrădăcinat și au părăsit – cel puțin la o primă vedere – de-a pururi vatra strămoșească. Și toate astea pentru ce? „Pentru un trai mai bun“, zic ei, „pentru copilași, pentru viitorul lor“. Așa o fi. Dar ce înseamnă un „trai mai bun“? Acumularea de obiecte? Vacanțe în locuri exotice? Demnitate în viața de zi cu zi? Probabil... Care este prețul plătit pentru bejanie? În aparență, niciunul. Ajung în străinătate, muncesc, în timp își cumpără o casă, mașină și alte cele. Și cred că sunt fericiți... Așa să fie oare? Problema e că, orice ai face, în sufletul tău știi că nu aparții acelui loc. Și te apucă o tristețe de care nu prea poți să fugi. Și, ca să uiți, muncești mai mult, cumperi mai mult, îți ocupi timpul cu orice numai să uiți de mâhnirea dorului de plaiurile natale. Faci orice numai să nu te gândești la „țara aia de tot plânsu’“, ca să fiu elegant.

Cu timpul îți spui că, la bătrânețe, după ce îți vezi copiii aranjați, te vei întoarce definitiv în țara ta. Ba chiar începi să investești de pe acum în renovarea casei bătrânești sau chiar în construirea uneia noi în localitatea ta de baștină. Iar dacă ai ghinionul să fii un om sufletist și ai plecat mânat de unul sau de altul, viața prin străinătățuri îți va părea un chin căruia vei face orice să-i pui capăt mai devreme sau mai târziu. Pandemia de Covid a fost un bun exemplu în acest sens. Zeci și zeci de mii de români s-au întors de pe meleagurile străine cu un singur gând: să se întoarcă Acasă și să treacă aici prin chinurile bolii care a cuprins toată omenirea. Mulți au rămas și nu mai vor să se întoarcă. Alții au plecat din nou la muncă p-afară, dar cam fără tragere de inimă. Mai e o categorie a celor incorigibili cărora România nu le mai spune nimic și care, după doar o lună de viețuit în străinătate, vorbesc deja cu un ușor accent care „le dă valoare“, cred ei.

Da, satul românesc trece printr-o criză, dar își va reveni, cu siguranță. Pentru că, spre deosebire de oraș, are un fel de eleganță a eternității... De negăsit prin alte părți. În numele „civilizației“ Occidentul a desființat satele. Iar asta s-ar putea să-I coste. Pentru că în urma dezastrului economic care urmează nu mai au unde să se „întoarcă“. Și-au tăiat toate rădăcinile din plaiuri și le-au mutat prin serele civilizației... Păcat...

Ion Bogdan

Valoarea pământului

Se vorbește adesea despre resurse și rolul lor în existența noastră, în viața economică și socială a unei comunități. Întotdeauna a existat interes pentru exploatarea lor, dar arareori pentru activități prin care să li se adauge plusvaloare.

Despre români și România se spune că se află pe „tărâmul Domnului“ ceea ce înseamnă, se înțelege, că dispun de tot ce poate fi mai frumos și dătător de tot ce poate avea nevoie o comunitate pentru a trăi frumos, în liniște și fără grija zilei de mâine. 

Nu este mai puțin adevărat că suntem un popor care a știut să-și facă rost în viață, cârmuiți în diverse vremuri de oameni parcă aleși să-și dorească binele celor în fruntea cărora se află. Doar în vremuri de restriște românii au fost nevoiți să-și aleagă alte cărări ori să pună mâna pe arme. Și asta doar dacă și-au văzut amenințate vetrele, semenii și agoniseala de peste ani.

Revenind la resurse, PĂMÂNTUL este una dintre cele mai importante pentru orice națiune, cel mai important mijloc de producție a cărui folosință existențială a condus la denumirea de ȚARĂ. Deși am mai scris despre originea cuvântului respectiv, cred că nu este lipsit de interes să-l reamintesc.

Așadar, țărână – pământ mărunțit, bun de cultivat; țarină – suprafață de teren din preajma unei comunități cultivată de aceasta; țară – totalitatea comunităților și a suprafețelor din preajma acestora.

Iată, așadar, cât de legat este omul de pământ a cărui valoare este incomensurabilă. Dar câți dintre noi cunoaște și apreciază asta?

Pământul este bun național, proprietatea statului care administrează în interiorul unor granițe și dat spre folosință comunităților, cetățenilor săi care au obligația utilizării lui rațional și în scop economic. Statul, prin reprezentanții săi, are la rândul său obligația de a urmări modul în care pământul – proprietatea sa – este exploatat de către utilizatori și de a interveni în cazul în care aceștia, utilizatorii, nu respectă reguli minime de folosință și îmbunătățire continuă a calității sale. Proprietatea privată este constituită doar din ceea ce rezultă în urma eforturilor depuse de fiecare membru al unei comunități, împreună sau individual.

Vânzarea terenurilor, un subiect mult mediatizat în ultimii 20-30 de ani, este o expresie nepotrivită, spun cercetătorii, dar și avocații. Pământul nu este de vânzare și nu se vinde. Obiectul vânzării îl constituie doar dreptul de folosință a acestuia.

Ei bine, statul, în calitate de proprietar, are obligația, cel puțin morală, de a interveni în situații în care utilizatorii terenurilor nu au capacitatea tehnică și financiară de a-i folosi întreaga capacitate de producție. Investițiile în cercetare, ameliorarea solurilor și irigațiile ar trebui să constituie priorități. Asta dacă vrem să avem ce pune pe masă acum și în vremurile care vor veni.

Ion BANU

Ani de cumpănă

„Admirând“ în toată splendoarea lor vremurile actuale, cu pandemii, crize de tot felul – economice, politice sociale etc., m-am întrebat: „Și totuși, cum s-a ajuns aici?“ De exemplu, dintotdeauna, până pe la mijlocul anilor ’90, copiii își trăiau copilăria ca niște adevărați copii. Adică, începând cu clasa întâi, părinții îți puneau cheia de gât și dus erai. În special, dacă trăiai la țară și nu era prea frig afară, te mai întorceai seara după ziua de școală și cu o porție zdravănă de joacă. Nimeni nu-și punea problema că micuțul „va păți ceva“. Și nici nu pățea. Începând cu anii 2000, fapt ce a coincis cu apariția în masă a telefoniei mobile, a Internetului și a computerelor, lucrurile s-au schimbat. Societatea s-a schimbat.

De fapt, totul s-a schimbat. Timpul parcă s-a accelerat și nimic nu a mai rămas la fel ca înainte. Spre deosebire de civilizația occidentală, unde schimbările „moderne“ au început în anii ’50, la noi inițierea în modernitate a coincis cu explozia tehnologică. Cu alte cuvinte, în Occident „grijile“ (pentru copii, familie, statut social, bani ș.a.m.d.) începuseră deja de jumătate de secol... Iar între cuvintele „grijă“ și „frică“ poate fi pus lejer semnul de egalitate. Iar totul a plecat de la educația maselor.

După anii ’50, fondul cultural occidental al maselor a fost puternic influențat de filme, în special de cele făcute la Hollywood. Practic, mesajul transmis de filme era, în marea majoritate a cazurilor, următorul: totul este permis și nimic nu-ți poate sta în cale când e vorba de propriile scopuri. Iar când vedeai în filme cu câtă ușurință mor personajele, pe tine, ca occidental, nu te mai speria moartea câtorva oameni în viața reală. Și așa oamenii au început să trăiască cu impresia că totul este permis. Sigur, în țările europene cu o veche tradiție culturală procesul a demarat greoi, dar și-a făcut avânt abia la începutul anilor ’90. Practic, de 30 de ani întreaga omenire cunoaște parcă un proces de „superficializare“ în care sintagma „valoare autentică“ s-a cam golit de conținut.

Acum totul se face și se trăiește superficial, în mare grabă. Oamenii au uitat de ei pentru simplul motiv că... nu mai au timp. În schimb, au timp să se gândească numai la lucruri perfect efemere, cum ar fi „statutul social“. Statut care azi e, mâine nu mai e, mai ales acum în vremuri de criză. Iar acest fond cultural viciat (nu numai de filme, ci și de o anumită literatură, de anumite arte vizuale etc.) a dus la o viciere a psihologiei afacerilor unde totul devine permis. Și de aici până la vicierea generalizată a clasei politice nu a fost decât un pas. Pentru că, nu-i așa, politica s-a învățat cu bani... Mulți bani... Cu ce ne-am ales de aici?

Prin ce se remarcă actuala societate, mai ales în ultimii ani? Prin intensificarea agresivității. „Un comportament incorect naște un caracter incorect ceea ce, de asemenea, mărește agresivitatea din suflet. De asemenea, neînțelegerea legilor universale, în funcție de care noi trăim și ne dezvoltăm, amplifică agresivitatea subconștientă. Iar agresivitatea duce la boli“, după cum bine spune un înțelept al zilelor noastre. De aceea trebuie să ne uităm la trecut cu atenție. Inclusiv la tradiții, la obiceiuri... Pentru că fără baze solide în trecut, viitorul nu poate exista. E simplu...

Ion Bogdan

Drama unui nou început

Tare îmi e că în perioada ce urmează vor fi niște schimbări de proporții epice la nivel planetar. Par vorbe mari, dar nu sunt... De fapt, sunt lucruri care se observă cu ochiul liber. Dar, ca de obicei, vedem doar efectele. Cauza producerii evenimentelor ne cam scapă...  Așadar, la nivel planetar avem trei evenimente în desfășurare: pandemia, schimbările climatice, transformările sociale. Iar în centrul acestor evenimente se află omul, cu tot ceea ce reprezintă el. În privința pandemiei nu sunt multe lucruri de spus. Peste 500.000 de decese la 7 miliarde de locuitori. Despre schimbările climatice s-a tot vorbit în ultimii 30 de ani. Sunt evidente și nu prea avem ce face... Ce putem, facem... Aplicăm politici de mediu, eliminăm cât se poate emisiile de dioxid de carbon și cam atât. Cu toate acestea, sunt dovezi științifice potrivit cărora ecosistemul terestru a mai trecut prin astfel de crize. Acum 300.000 de ani, de exemplu, când, din cauza erupțiilor vulcanice, emisiile de gaze nocive în atmosferă erau atât de puternice încât și clima, dar și natura au suferit mutații dramatice. Dacă acum 50 de ani nu puteam vorbi de schimbări climatice evidente, de 20 de ani încoace și în special în ultimul deceniu „drama“ climatică se desfășoară aproape zilnic sub ochii noștri. Mai urmează ca după o zi de vară autentică să vină una de iarnă, că-n rest le avem pe toate: secetă, inundații, furtuni, viituri, tornade ș.a.m.d.

În plan social, ultimele evenimente la nivel mondial, indiferent de mesaj, spun unul și același lucru: așa nu se mai poate. Vechiul model economic, social, politic nu prea mai funcționează. Economic – cei 99% dintre locuitorii planetei muncesc pentru procentul de super-bogați care acumulează averi de basm. Social – inegalitățile de tot felul fac ca jumătate dintre oamenii planetei să supraviețuiască de la o zi sau de la o oră la alta. Politic – vechiul model bazat pe minciună, ipocrizie, demagogie nu prea mai ține și oamenii simt și știu asta. Iar ca un corolar... Da, să admitem că au murit răpuși de Covid-19 jumătate de milion de oameni pe tot globul. Dar ce ați spune dacă ați afla că zilnic mor răpuși de foame aproximativ 30.000 de oameni? Probabil că această cifră definește precis actuala civilizație cu relele și cu bunele ei... Știu, sună dur mai ales că civilizația a făcut atâtea lucruri minunate cu ajutorul tehnologiei, nu-i așa?

Tocmai gândirea științifică e cea care ne-a întunecat mințile... Ce nu se înțelege este că prin așa-zisele științe exacte oamenii își definesc precis tocmai propria limitare.

Ce, iarăși, nu prea se înțelege este că natura se echilibrează singură. Iar ce nu este „natural“ este ejectat, mai devreme sau mai târziu, din sistem. Sigur, oamenii pot face tot ce vor, să fie cât de „obraznici“ vor, în cele din urmă natura este cea care are ultimul cuvânt. Că vrem noi sau nu...

Cert este un lucru: nimic nu va mai fi cum a fost. Schimbările au început demult. Acum doar le vedem efectele...

Ion Bogdan

Satul la răspântii

Nu cred că există ins care să nu aibă măcar o singură „spiţă“ ancorată într-un sat sau altul. „Veşnicia s-a născut la sat“, spunea Lucian Blaga, iar eu aş mai spune că tot acolo s-au născut și libertatea, poate şi timpul, apoi umanitatea, croită după… chipul şi asemănarea sătenilor fiecărui loc.

Oamenii sunt altfel acolo unde mulţi dintre noi ne-am dori să fim măcar din când în când: mai prietenoşi, mai buni, gata oricând să-şi deschidă larg uşile oricui şi-ar dori să le treacă pragul.

Apoi ei, oamenii satelor, ţăranii (nume frumos care înseamnă suveran, stăpân pe ce-i al lui, om liber dar cu credinţă în Dumnezeu) mai mult ca oricare alţii s-au înfrăţit cu locurile de baştină, cu pământul şi ţara căreia-i aparţin, o legătură dintotdeauna şi care va dăinui „cât lume va fi pe pământ“. Însăşi obârşia cuvântului „ţăran“ explică cum nu se poate mai bine acest legământ: ţărână – pământ bun pentru agricultură; ţarină – pământurile cultivate din preajma comunităţilor; ţăran – cei care lucrau pe ţarină, apoi… ţară – totalitatea comunităţilor de ţărani.

Dar satul de azi nu mai seamănă cu cel ştiut de moşii şi strămoşii noştri. Nici măcar cu cel pe care ni-l mai amintim din copilăria noastră. Poate nici nu trebuie să mai fie ca acum o sută, sau cincizeci de ani, cu atât mai mult cu cât peste el vine o lume aflată într-o continuă schimbare, modernizare.

Ce-i rezervă viitorul satului românesc? Cu siguranţă emanciparea locuitorilor lui şi, sigur conservarea a tot ce are mai valoros: obiceiurile moştenite, datinile, folclorul, arta populară. Sunt valori pe care trebuie să le regăsim oricând acolo unde au fost create şi nu între câţiva pereţi ai vreunui muzeu.

Fireşte, satul nu înseamnă numai artă, iar pentru săteni doar munca pe câmp, stupăritul şi creşterea animalelor, aşa cum am învăţat despre îndeletnicirile ţăranilor din vremurile de demult.

Aflate la răspântie de drum, între vechi şi nou, comunităţile trebuie să aleagă şi încă repede, pe ce cărare s-o apuce. Liderii acestora îşi pot juca rolul vieţii lor. Le stau la îndemână banii europeni.

Numai că modernizarea satului cu prioritate prin investiţii în infrastructură, e ca şi când ai „pune carul înaintea boilor“. Logica lucrurilor arată ca mai întâi sau concomitent trebuie investit în activităţi care să creeze plusvaloare: agricultură, turism rural, agroturism, apoi diverse alte activităţi non agricole pentru ca sătenii să-şi poată asigura veniturile necesare cel puţin pentru a-şi permite suportarea costurilor serviciilor oferite prin realizarea unor astfel de investiţii.

Dar câte alte priorităţi nu sunt?! Numai că cele mai multe sunt antamate de inşi ce n-au nimic comun cu vrerile… ţăranilor. Şi nu doar ale lor.

Ion Banu

Dominanta vremii

Știe cineva care este? Din multitudinea de informații cu care suntem bombardați în fiecare minut, cine poate spune care dintre acestea sunt ancorate în realitate și care doar sunt menite a crea senzații tari, ori satisface dorințe bolnăvicioase de a crea panică și a dezorienta populații întregi?!

Se vorbește de ceva vreme despre o iminentă criză economică, financiară și, evident, socială. O prevesteau nespecialiștii, susținuți de o bună parte dintre… analiștii economici. Aveau sau nu dreptate, cine putea ști atunci?!

Evenimentele din ultima perioadă a amplificat teama de criză, pandemia fiind considerată premergătoare unei stări economice generale precare. Cert este că dominanta vremurilor pe care le trăim este… nesiguranța zilei de mâine.

Pentru cei mai mulți este justificată temerea. Trăim de treizeci de ani într-o Românie în care valorile umane sunt îndepărtate, cele materiale distruse, vândute ori privatizate, o Românie în care nu mai producem, doar consumăm.

Avem – aveam – însă creștere economică. O iluzie a cărei consecință nu poate fi decât un colaps economic. O spun tot cei avizați. Și tot ei se întreabă – ca mai toți românii de altfel – ce vremuri am fi trăit în contextul în care România continua să producă mai mult?! Măcar cât o făcea până în 1989 când își asigura cel puțin necesarul de autocamioane, autobuze și tramvaie, locomotive şi vagoane, macarale și tractoare, avioane și elicoptere, ciment și cărămidă, confecții și mobile, pâine, carne şi lapte…, apoi să vândă mai mult decât cumpără.

Dar ce-a fost, s-a dus. Rămâne doar de văzut ce mai poate fi reconstruit după „războiul“ economic de treizeci de ani dezlănțuit pe meleagurile noastre și, cum putem reasigura securitatea economică şi alimentară în contextul în care hienele planetare continuă să ne încolțească încercând să mai smulgă câte ceva din ce se mai găsește prin ținuturile noastre mioritice.

Ei bine, încă putem conserva și valorifica în interesul românilor bogățiile la care râvnesc atâția: pământul, resursele naturale terestre și subterestre și istoria acestui neam exprimat în tradiții, obiceiuri, edificii de o valoare inestimabilă, zonele turistice, codrii și cântecul.

Este greu să mai fim ceea ce am fost, spun nostalgicii. În parte le dau dreptate deși nu mă aflu în respectiva tagmă. Nu pentru că trăim „mai democratic“, ori suntem mai liberi, ci pentru că, din păcate, nu trăim vremurile pe care le speram în `90. Nu este suficientă libertatea de mișcare, exprimare și informare, românii au nevoie de siguranță socială, familială și personală, de un trai decent și nu de polarizarea  societății, de bogați și săraci.

Așadar, dominanta vremii rămâne teama de necunoscut și, cum spuneam, nesiguranța zilei de mâine. Cine poate schimba paradigma? De la cei cu pâine și cuțitul de azi, slabe speranțe... Rămâne doar voința românilor, uneori de nezdruncinat...

Ion BANU

Abonează-te la acest feed RSS