Contextul actual incită la folosirea unor termeni nu tocmai bine ancoraţi în realităţile pe care ni le dorim expuse. Sigur că se luptă în spaţiul politic, economic şi social folosindu-se diferite mijloace numite generic „arme“: cea a ştiinţei, oratoriei, cunoaşterii exacte şi, evident, cele ale legii, chiar dacă acestea, armele, nu întotdeauna sunt utilizate de inşi instruiţi în a le... mânui.

Făcând însă abstracţie de războiul vorbelor de pe câmpul socio-politic intern, generator de indicatoare care îndreaptă către nicăieri, să ne oprim un pic asupra a ceea ce înseamnă deschiderea uşilor, întinderea braţelor în faţa celor veniţi din est fără să le privim peste umăr pentru a vedea ce le vine din urmă.

Lipsa de atenţie, previziune şi grijă faţă de siguranţa propriei bătături a făcut, se vede treaba, să ne blocăm între proprii pereţi. Promisiunile coaliţiei europene privind sprijinul pentru cei afectaţi de dezechilibre economice ca urmare a conflictului armat din Est se lasă aşteptat, în timp ce economia, în bună parte, continuă să rămână blocată. Semnalul de alarmă tras de fermierii români, de pildă, care se văd în imposibilitatea de a-şi continua normal activitatea, a rămas încă fără reacţie din partea Înaltei Porţi de la Bruxelles.

În vreme ce în Est se stă cu arma în poziţie de tragere, pe la noi se stă cu ea la picior. Nu doresc nicicum o altă poziţie a acesteia, dar nici să ignorăm altora ceea ce nouă ni se impune cu vehemenţă.

România, ca mai toate ţările blocului comunitar, respectă standardele de calitate stabilite la nivel european, ceea ce presupune costuri de producţie ridicate comparativ cu ale celor din afara acestuia. Permisiunea fără nicio restricţie a pătrunderii pe piaţa noastră a unor produse neconforme creează, evident, disconfort economic major, cu consecinţe pe termen lung în ceea ce priveşte piaţa de desfacere cucerită cu efort şi seriozitate în mulţi ani.

Aş vrea să cred că produsele ucrainene sunt de calitate – aşa cum afirmă şi o parte dintre oficialităţi –, dar se pare că realitatea scoate în evidenţă contrariul, ca urmare a unor tehnologii de cultură cu totul diferite de cele practicate de ţările membre UE, inclusiv cultivarea de specii modificate genetic.

Pe de altă parte, deschiderea de culoare pentru tranzitarea de produse ucrainene către alte zone ale lumii s-a dovedit a fi, de fapt, doar drum deschis până în câteva state europene. Numai în România au ajuns peste şapte sute de mii de tone de grâu, un milion de tone de porumb, alte mii de tone de rapiţă şi floarea-soarelui, în vreme ce producţia internă este blocată în silozuri, existând riscul lipsei spaţiilor şi potenţialului financiar necesar preluării şi depozitării noii producţii.

Aşadar, să folosim armele – generic vorbind – împotriva a ceea ce ne împiedică în desfăşurarea normală a activităţii. Prieteneşte, dar principial şi legal.

Ion BANU

Scriitorul francez Nicolas Boileau, într-una dintre cugetările sale referitoare la… calitatea oamenilor spunea că „Un prost găsește totdeauna unul mai prost care să-l admire“. Deși au trecut vreo trei secole de la moartea sa – 1711 – remarca rămâne valabilă și în zilele noastre.

Mi-am adus aminte de Boileau urmărind declinul economic al celor mai mulți fermieri români generat nu doar de seceta din urmă cu un an, ci și de… „politica ușilor larg deschise“ practicată de oficialii români față de oricine și cu orice interese ne-ar intra în bătătură.

Nu agreez conflictele, cu atât mai mult armate și nici nu sunt împotrivă a se veni în sprijinul celor aflați în nevoi, dar numai atât cât copiii nu ne sunt lăsați fără pâine pe masa.

Sperând că se vor bucura de admirația tuturor, mai cu seamă a celor de la Înalta Poartă, politicienii români și-au afișat așa-zisele bune intenții față de vecinii de la răsărit încorsetați de războiul intrat în case ignorându-și, se vede treaba, propriile interese. Crâncenă prostie.

Orice om de bună credință, cu atât mai mult cu inimă de ROMÂN, nu cred că poate rămâne pasiv la suferința semenului său, fie el și de altă etnie, numai că simțul său gospodăresc, siguranța pentru perpetuare îl va face cumpătat și rezervat în a da mai mult decât îi prisosește.

Ei bine, nu la fel au judecat lucrurile cei din capul trebii. Granițele de est nu mai există, vame și control nici atât. Se pătrunde pe teritoriul țării cu orice și oricât, în ciuda afirmațiilor și regulilor privind normele de calitate și siguranță. Fermierii români privesc neputincioși la cum le este invadată piața în vreme ce propriile produse, de calitate și sigure din punct de vedere alimentar, zac în silozuri și depozite.

Prețurile cerealelor s-au prăbușit. Nu întâmplător. Sigur, pentru o marfă de slabă calitate și pentru care nu s-a investit prea mult nu-ți propui să obții un preț chiar și aproape de nivelul celui reieșit în urma aplicării unor tehnologii moderne la care utilizezi inputuri la prețuri europene. Pe de altă parte, când ai o marfă a cărei calitate lasă de dorit și multă, pe deasupra, te străduiești să scapi cu orice preț de ea și, dacă se poate, cât mai repede. Cine pierde? Fermierii români și, pe lângă ei, alte câteva milioane de concetățeni. Cei care stau cuminți și respectă regulile celor care se vor aplaudați pentru… deschiderea lor de a veni în sprijinul oricui.

Pe de altă parte, ar trebui să fim ceva mai circumspecți față de cei pe care îi primim în case. Să dovedim totuși că românii nu sunt proști așa cum ne-au crezut de veacuri. Nu trebuie lăsată neobservată acțiunea Bâstroe, nici reticența față de etnicii români din Ucraina și limba lor strămoșească și câte altele la care nu au un răspuns pe măsura ospitalității oferite de ai noștri.

Nu trebuie permisă prăbușirea propriei economii doar de dragul… alinierii la politicile europene. Nimeni nu ne va apăra interesele fără a avea propriile lor interese. Cei peste treizeci de ani au fost, cred, suficienți să realizăm acest lucru. Și-apoi, să nu uităm o veche zicală românescă: „Cămașa e mai aproape de trup decât haina“. Ar fi, iarăși zic, o crâncenă prostie să nu avem grijă mai întâi de ce ne este aproape.

Ion BANU

„La omul sărac, nici boii nu-i trag“ – spune un vechi proverb românesc.

Precipitațiile căzute sub diverse forme și cantități în mai toată țara, chiar și temperaturile cu multe grade sub 0 au venit ca o compensare parcă la ceea ce anul trecut a trebuit să suporte țara în general și fermierii în special ca urmare a condițiilor meteo care au… decimat culturi și speranțe. Numai că nu-i suficient că plouă, mai sunt și alte verigi care, dacă sunt puse logic într-un angrenaj, economia ar funcționa fără sincope. Dar n-a fost să fie așa în ultimii mai bine de treizeci de ani, așa că, zicala se potrivește și acum ca o mănuşă.

Existența fenomenelor din ultima vreme, prezența stratului de zăpadă, toate la un loc au „primenit“ parcă atmosfera nu doar în câmp. Speranță pentru fermieri, pentru țară și... consumatori. Însă, cu siguranță aceasta nu poate fi deplină fără un pachet de măsuri menite a reglementa și stimula făuritorii a ceea ce trebuie să punem pe masă de cel puțin trei ori pe zi. „Degeaba-i vremea cu noi, spun fermierii, dacă tot apar reguli care mai degrabă încurcă.“

Noile decizii propuse cu scopul declarat de a realiza o agricultură prietenoasă cu mediul și produse alimentare sigure se pare că pun fermierii în imposibilitatea împlinirii acestui deziderat, în condițiile în care procesul nu este și nu a fost pregătit din timp.

Se știe, anul agricol începe la întâi septembrie în fiecare an și se întinde pe parcursul a douăsprezece luni. Stabilirea unor reguli în interiorul acestui interval, cu alte cuvinte schimbarea regulilor în timpul jocului poate conduce la disfuncționalități pe tot lanțul agricol.

Ce înseamnă, de pildă, să impui în plin an agricol creșterea ponderii suprafeței cultivate cu specii menite a îmbunătățit calitățile solului și a diminua cantitățile de produse necesare creșterii și dezvoltării plantelor de interes economic în condiții optime? Ei bine, punerea în dificultate a producătorilor și comercianților de sămânță necesară acestui scop, pe de o parte, și a fermierilor, pe de altă parte, care se văd în imposibilitatea de a-și construi un plan privind asolamentele și rotația culturilor prin care să răspundă noilor reguli impuse de autorități.

Fără îndoială, realizarea unei agriculturi care să asigure, pe lângă hrana necesară și un mediu înconjurător de calitate, sănătos, este un subiect unanim agreat. Numai că trebuie avut în vedere și faptul ca activitatea agricolă, ca de altfel tot ce înseamnă activitate economică, trebuie să fie profitabilă. Așa că, onorabilii decidenți trebuie să țină seama în luarea deciziilor de necesitatea asigurării unor condiții care să permită eficientizarea activităților agricole. Poate se mai cântărește asupra acestora până nu e prea târziu. Primăvara este aproape. Am avut un an agricol cu mari pierderi, nu mai generați unul la fel prin măsuri potrivnice unui mediu agricol sănătos!

Ion BANU

Cu ceva ani în urmă a existat un curent împotriva… organismelor modificate genetic încât eram gata pregătiți să negăm evoluția naturii însăși. Apoi, sub masca așa-zisului „pact verde“, eram – suntem încă – gata să ne rupem până și pâinea de la gură. Adică, să lăsăm de izbeliște câmpul și să facem loc greierului de casă, larvelor gândacului de făină, gândacului de bălegar și altor gângănii care ar urma să ne umple farfuriile în clincănitul zurgălăilor de la Bruxelles.

Ce s-ar putea înțelege din măsurile / deciziile mai-marilor Europei atunci când restricționează tot mai mult mijloacele prin care pot fi valorificate potențialul de producție al pământului și cel al speciilor de interes economic?!

Entomofagia tot mai mult cultivată în rândul europenilor lasă mai întâi un gust amar celor care au o anumită istorie și obișnuință culinară. Apoi, scandalizează făuritorii de pâine, care se simt trădați de cei care ar trebui să susțină... clasicismul agricol și eforturile miilor de cercetători și agricultori mereu dispuși să ofere alternative pentru o agricultură sustenabilă și prietenoasă cu mediul.

Așa se întâmplă atunci când neaveniții vin în locuri străine lor, trâmbițașii ce n-au idee cum arată un portativ se dau drept artiști de mare clasă, iar juriștii drept cunoscători a tot ce mișcă în univers.

Ei bine, juriștii Curții Europene de Justiție (CEJ), ce-i drept susținuți indirect prin Decizii și Regulamente europene, decid în ce pas și ritm trebuie să joace agricultorii din țările membre UE. Lipsiți de informații pertinente și străini de realitățile din teritoriu, decid împotriva realismului cert.

Interzicerea utilizării unor produse de protecția plantelor indispensabile în anumite situații, fără a oferi alternative, constituie, spun agricultorii, un adevărat atentat la siguranța alimentară a țărilor vizate. O spun și consumatorii conștienți de o posibilă criză alimentară globală.

România se află printre țările vizate în acest sens. Organizațiile profesionale din domeniul agricol și industria procesatoare reacționează, aducând în sprijinul convingerii lor cele mai pertinente realități oferite de cercetători și fermieri. Nimic, în opinia acestora, nu justifică o asemenea hotărâre a CEJ.

Interzicerea acordării derogărilor pentru situații excepționale, în cazul României pentru utilizarea unor produse la tratarea semințelor de porumb, floarea-soarelui și sfeclă de zahăr, ori acordarea acestora doar atunci când se costată un grad de dăunare cert, sunt de-a dreptul aberante în cazul unor dăunători precum Tanymecus dilaticollis (Rățișoara porumbului) și nu numai.

Existența unor dăunători imposibil de eradicat, a căror prezență poate compromite în proporție de chiar 100% culturile dăunate, ar trebui tratată de așa manieră încât să nu fie necesară intervenția anuală a fermierilor, prin instituțiile abilitate, pentru a obține derogări. Îndrăznesc să fac comparație între această situație și cea a Comisiilor de expertiză medicală care solicită anual expertizarea unei persoane fără un picior, de parcă în acest interval i-ar crește la loc respectivul membru.

Bizare măsuri luate de instituțiile Înaltei Porți bruxelleze! Dar, cum spunea cineva, trebuie să jucăm după cum clincăne zurgălăii de la Poarta cu pricina. Spun să nu mai cultivăm decât în parte pământul, o facem. Ne pun în farfurii gângănii în loc de pâine, carne și lapte, le înfulecăm că de, cum spun ei, vaca poluează, pământul a obosit, iar ce-am pus în blide de veacuri a devenit peste noapte impropriu pentru un mediu sănătos.

Câte aberații!!!

Ion BANU

Am spus-o și repet: grație celor cu pâinea și cuțitul s-a vândut țara precum braga la colț de stradă. Ne-am pus la mezat la prima strigare a oricărui venetic, așa-zis investitor, cu doi lei în buzunar. Tot, absolut tot, s-a vândut și demolat. Am ajuns acum dependenți de importuri, după ce am dat pe degeaba agoniseala de decenii a acestui neam. Nu trebuie să uităm ce-am avut și ce ne-a mai rămas. Și s-o spunem și celor care acum se chinuie în nevoi generate de democrațiile deșănțate și corupte.

Ne-am pierdut demnitatea, siguranța, în schimb am câștigat slugărnicia în fața mai-marilor lumii. I-am primit în casă, i-am omenit, iar ei ne-au pus în genunchi în pragul propriei case. Bună afacere! Mă întreb, câți inși cu valize, la care le sclipeau ochii vânzătorilor, s-or fi perindat prin fața tarabelor pline cu ce a avut mai bun țara asta?! Și cu cine or fi făcut schimb din mers? Credeam că doar prin filme vezi așa ceva, dar se pare că  regizorii s-au inspirat din trista realitate și nicidecum inșii din filme.

Am avut, dar nu mai avem. Ni s-au scurs printre degete bogățiile țării din cauza unei proaste, neglijente și dezinteresate administrări a țării. Pe deasupra, nici cu ce ne-a mai rămas nu știm ce să facem. Elaborăm acte normative pe care nu vrem ori nu știm să le punem în aplicare. Multe se contrazic și devin nule de drept, grație celor care le proiectează, inși rupți de realitate, ignoranți și necooperanți. Miniștrii care n-au nici cel mai mic respect pentru legile țării ori pe care le aplică după bunul lor plac. Și mai grav este că nu se respectă nici măcar prevederile legii fundamentale a țării.

Aud adesea spunându-se că fără cercetare și investiții nu există viitor. Cred în asta, iar când este vorba de cercetare o susțin pentru că, spre deosebire de diriguitorii țării, îi înțeleg rosturile. Este avangarda economiei, deschizătoare de drum către performanța pe care ne-o dorim, unii doar declarativ. Orice imixtiune în treburile acesteia, mai cu seamă politică, este un act de trădare a intereselor țării, încă un pas spre pierderea a ceea ce ne-a mai rămas, a siguranței statului. Cercetarea trebuie făcută de către cercetători și diriguită de aceștia, sprijinită de autorități, iar organizarea ei trebuie să răspundă intereselor economice și sociale ale țării. Nimeni, nici măcar ministrul Cercetării, care-și arogă uneori drepturi pe care nu le are, nu trebuie să ignore acest aspect.

Cam asta este, pe scurt, starea nației. De câte ori ceva din lăuntrul meu mă îndeamnă să-mi aștern pe hârtie gândurile despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, o fac, dar cu rezerve pentru că-mi iubesc neamul și cu regretul că nu suntem asemeni multor nații: demni, drepți, cu pieptul în față și umerii înapoi, și nu cu fruntea plecată până la glezne. 

Sunt un optimist din fire, numai că optimismul meu, de la o vreme, a început să pălească. Sper să nu dispară de tot. Mai am o speranță în cei ce ne vor urma care sper să învețe ceva din ceea ce se întâmplă azi.

Ion BANU

Un nou început de an, noi speranțe, dar și îngrijorări față de ce va fi să fie. Informațiile, zvonurile ajunse în mediul online ori din colț de stradă par de-a dreptul apocaliptice: crize de tot felul, război, încălzire globală, secetă...

Dintre toate acestea, ce-i drept, pe noi, tinerii, ne sperie efectiv ideea „zăngănitului de arme“ despre care aud tot mai des și mult vorbindu-se în ultima vreme, care naște, firesc, întrebarea: va fi pace sau război?

Existența conflictului de la răsărit, despre care se zvonește că s-ar extinde, ajungând, în cel mai negru scenariu, chiar în țările membre NATO, generează o serie de întrebări precum: O de nu va fi pace, oare vom știi cum să acționăm? Oare vom mai supraviețui? Cum va fi viața noastră, de va mai fi, după aceea?

Toate acestea, probabil, au un răspuns, cu siguranță greu de dat în acest moment. Se spune adesea că istoria se repetă, sigur, dacă o lăsăm să se repete. Dintotdeauna au existat orgolii ale unor popoare sau conducători generate de setea pentru putere, supremație și bunăstare materială. În prezent, toate acestea se petrec în spatele falsei democrații deșănțat afișată.

Din păcate, mulți cred încă în democrația mult trâmbițată și promovată în așa-zisele țări democratice. În realitate, spre dezamăgirea multora, controlul mondial se exercită tot într-un mod totalitarist, în care libertatea există fizic, într-adevăr, dar nu și financiară, mentală ori socială.

Mass-media joacă un rol esențial în controlul umanității, dezvăluind puțin câte puțin din ceea ce este dictat să se ofere publicului larg, astfel încât în rândul cetățenilor să se creeze uneori panica ori să se deturneze atenția de la adevăratele realități.

Privind totul retrospectiv sau prin altă prismă, nu este bine ca toată lumea să afle tot ceea ce se întâmplă în fapt pentru că diferențele noastre de comportament, gândire, percepție și paradigmă ar putea duce chiar la scăparea lucrurilor de sub control. Teoria pe care eu, de pildă, mi-am conturat-o de-a lungul desfășurării războiului de la răsărit este aceea că marile puteri, la fel ca în cel de-al Doilea Război Mondial, încearcă să-și dea mâna urmărind destabilizarea Europei și pieței globale, reducerea considerabilă a populației, un plan bine cunoscut și dezbătut de analiști, și recăpătarea fostelor sfere de influență de dinaintea anilor '90.

Însă, din păcate, jocurile politice globaliste joacă un rol esențial în desfășurarea vieții pe singura noastră planetă universală, fizică, Pământul.

Sunt multe de spus, de la teorii conspiraționiste, religioase și anatomice, până la adevăratul sens al vieții, la cursul pe care omenirea vrea să-l urmeze sau este obligată s-o facă.

Până la urmă, totul depinde de alegerea fiecăruia dintre noi, iar aceasta stă la baza creării propriului nostru univers, alături de persoanele dragi din jur, aspirațiile și speranțele spre care năzuim.

Mi-aș dori să ne continuăm existența în pace și liniște, să nu ne fie mintea plină de umbrele răului, să avem șansa alegerii libere a drumului în viață.

Până la următoarea întâlnire cu dumneavoastră, stimați cititori, împreună cu echipa Lumea Satului, vă urăm toate cele bune și pace tuturor!

Alex OPREA-BANU

A mai trecut un an. Un Nou An ne așteaptă. Cum va fi? La fel ca în ultimii doi ani, nimeni nu poate da un răspuns cert. Nimic nu mai este previzibil. Totul e volatil, incert, nesigur. Lumea pare a fi cuprinsă de haos. Cu aceste gânduri pășeam pe strada unei localități de provincie de Ziua Națională. La un moment dat, văd un bătrân îmbrăcat în port popular, sprijinit de un toiag. Îl recunosc cu greu pe nea Ionel, un veteran de război care bate în suta de ani. Îl știu de când eram copil… Pe atunci era un om matur care părea, dar și era în stare de orice. Participase în tinerețe, ca soldat, la al Doilea Război Mondial. Și pentru asta îl admiram. În secret… Mă recunoaște… Mă apropii de el, îl salut, mă prinde de mână prietenește și începe să vorbească cu un glas domol…: „Măi băiete, tu lucrezi la ziar. Spune-mi, ce se întâmplă? Mă uit prin gospodăriile oamenilor. Sărăcia sporește de la an la an pentru bieții de ei. Nu tu orătănii în bătătură, nu tu mâncare cum era înainte, nu tu nimic…“ Mă uit la el și dau din umeri, minunat și eu de neputința mea de moment de a-i da un răspuns…

„Îți spun io ce se-ntâmplă“, continuă nea Ionel într-un fel de șoaptă. „Mă știi tu pe mine… Nu am fost niciodată un religios, cum se spune. Dar acum, la vărsta asta, nu știu de ce, îmi tot vin în minte pasaje din Biblia din care îmi citea mama când eram plod. Și așa îți zic… Chiar dacă afară e întuneric, foamete, sărăcie și toate grozăviile pământului, toate astea fac ca în sufletul oamenilor să fie mai multă lumină. Când omul nu mai poate, se retrage înăuntrul lui. Și io am făcut asta, fără să vreau. Ce vreau să spun e că, dacă afară nu-i a bună, ’năuntru e pace. Ce se întâmplă acum cu oamenii e o alegere interioară, îți spun, băiete… Dorințele noastre prea mari, lăcomia noastră au făcut ca necuratul să-și facă casă în oameni. Să acopere lumina Lui Dumnezeu… D-asta ne simțim pierduți.“

Mă uit la nea Ionel și nu-mi vine să cred cu ce profunzime vede totul… „Acum avem de ales“, continuă bătrânul. „Dacă în timpul răzbelului la care am fost dracii se luptau cu îngerii la lumina zilei, în zilele astea, fiule, totul e ascuns. Am observat în mine. Uneori, simt o lumină binecuvântată care repede e alungată de amintirile tristeților și regretelor vieții. Dar nu trebuie să fie așa. Îți spun, cu mâna pe inimă, că totul a fost bine cu mine. Oricâte nenorociri aș fi avut, a fost bine. Pentru că am învățat din propriile greșeli și acum, în ultimele mele zile, probabil, m-am întors cu fața la Creator și am văzut adevărul Adevărat.“ Mirat de evlavia lui nea Ionel, îndrăznesc să-l întreb: „Și care e acesta?“ „Acest adevăr, măi băiete, nu ți-l poate zice nimeni. Nimeni nu ți-l poate arăta. Pentru că zace în tine. Și, când îl vei simți, vei vedea că sfârșitul lumii e acum. Nu, nu te speria, nu se sfârșește Pământul. Vorbesc de sfârșitul unei lumi care a fost până acum în fiecare din noi. O lume a lăcomiei nestăvilite, a mândriei, a exceselor. Asta se va termina, lucrurile se vor schimba. Eu nu mai apuc vremurile astea, dar mulți le vor prinde…“ Și așa, odată cu ultimele cuvinte spuse pe un ton uniform, nea Ionel îmi face cu mâna, se întoarce și pleacă agale, pe uliță în jos… Rămân fără cuvinte… Îmi plec capul și știu… Știu că bătrânul are dreptate… Că ce va fi depinde strict de fiecare din noi…

La Mulți Ani!

Ion BOGDAN

Nu o dată am auzit de occidentali, și nu numai, fermecați pur și simplu de plaiurile noastre mioritice. „Iubesc arhaismul de la voi, din satele voastre“, îmi spunea la un moment dat un britanic rătăcit pe străzile Brașovului și pe care m-am oferit să-l îndrum. Dar, cel puțin în ultimii zece ani, au început să se întâmple lucruri… Partea bună e că, tot mai muți orășeni – și vorbim aici de un număr de ordinul sutelor de mii – au ales să se mute la sat. Sătui de viața de oraș, au făcut un pas esențial „pentru sănătatea și fericirea lor și a familiilor lor“, după cum chiar ei declară. Partea proastă este că unele sate românești, și se pare că din ce în ce mai multe, sunt pe cale de dispariție. Am văzut recent un documentar în care era prezentat un astfel de sat. Abandonat cu totul… Zero locuitori… Partea și mai proastă e că nu dispar doar satele, ci și tradiția… Tradiția dispare încet, dar sigur, din memoria celor care l-au trăit şi l-au făcut… Și foarte mult din ceea ce a fost satul românesc mai poate fi găsit doar în cărţi sau reviste. Din păcate, în ultimii zece ani toate semnele arată că satul românesc e pe cale de dispariţie, cel puţin în forma în care s-a consacrat şi în care a fost cunoscut până de curând. „A dispărut portul, dispar tradiţiile, s-au năruit casele vechi, se răresc animalele din curți şi dispar şi oamenii. Ţăranii. Mai rămân doar locurile, dacă nu sunt prinse şi ele în reorganizări administrative, comasări, fuziuni şi alte asemenea. Oricum, rămân locuri cu altă faţă. Cu Internet şi canale TV din toată lumea. Cu străzi asfaltate. Cu fabrici şi cu toată modernitatea pe care o poţi găsi şi la oraş. Un sat în satul global“, după cum bine spunea cineva pe un blog acum câțiva ani.

Într-un sondaj realizat acum mai bine de 10 ani într-o zonă rurală, sondaj ce viza satul și locuitorii săi, se arăta că „Mediul natural este principalul element de mândrie, mediul nealterat, considerat de oameni ca un adevărat paradis terestru. Unul dintre subiecții noștri a sintetizat cel mai bine când, în loc de răspuns elaborat, a enumerat patru elemente: liniștea, aerul, oamenii, păsările. Aerul curat este elementul care apare cel mai des, un fel de metaforă pentru izolarea de lume și lipsa de falsificare a mediului sau a obiceiurilor, condiții în care satul a viețuit timp de vreo șapte secole. Motivul al doilea, menționat sub diferite expresii, este dat de personalitățile pe care satul le-a dat României, intelectuali pe care îi menționează ca argument competitiv în simbolica luptă cu vecinii care trăiesc în aceleași condiții geografice. Ei vorbesc despre «oamenii care ne reprezintă mai departe» ca fiind mărturia cea mai serioasă că satul este unul de oameni vrednici și deștepți.“

Concluzie… Dacă mersul civilizației s-ar fi păstrat cum ar fi fost până acum doi ani, și mă refer aici la începerea pandemiei, cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, satul românesc tradițional ar fi dispărut reapărând sub forma „satelor“ occidentale – un fel de „orășele civilizate“… Numai că, cu toții observăm că ceva se întâmplă. Paradigma vechii societăți nu mai e valabilă, capitalismul de „rit vechi“ e cam mort. Acum satul românesc are șansa de a renaște… Și de a coabita fără probleme chiar și cu noile tehnologii, dar cu tradiția renăscută, reînnoită…

Ion BOGDAN

Copil fiind, pe la vreo 7-8 ani, îmi făcea mare plăcere să agit patrupedele canine ale vecinilor, trecând în fugă cu bățul prin gardul acestora. Se isca o hărmălaie pe uliță încât greu se mai puteau înțelege oamenii între ei.

„Măi, băiețaș – mi se adresă la un moment dat un vecin –, dacă scapă un dulău agitat din vreo ogradă va fi vai de fundul tău, nu ți-e frică?“

„Nu – i-am răspuns eu voinicește.“ N-au trecut prea multe secunde după răspunsul meu… bărbătesc că m-a și înșfăcat un cățelandru de cracul pantalonului, de mă făcu să mai adaug și decibelii mei la cei existenți deja pe ulița cu pricina.

„Na, război ți-a trebuit?“ Își întări vecinul zicerea de mai devreme, sărind în ajutorul meu. Altfel…

De, eram mic, cu teribilisme specifice vârstei. Cei mari de-acum însă, mai-marii Europei, încurajați și de cei de peste Ocean, mult mai experimentați în ale războiului, își cam „bagă bățul“ prin gardul vecinilor, precum făceam eu cu minte mai puțină la vremea copilăriei, agitând spiritele de parcă și-ar dori ca cei de dincolo să sară pârleazul.

N-am înțeles de ce-și umflă inșii atât de tare piepturile spunând cuvinte care mai degrabă agită lumea de dincolo de Ucraina decât s-o liniștească, oferindu-i alternative de viață liniștită și bună vecinătate.

Fără îndoială, nu te simți deloc confortabil când la o aruncătură de băț se aude zăngănit de arme amenințătoare, iar frații între ei își scot flăcări pe nări și gură, dar mai mult decât să sugerezi blândețe și înțelegere n-ar trebui să poți face. Amenințările, sancțiunile nu fac decât să agite beligeranții precum copiii câinii cu bățul prin gard.

Pe de altă parte, românii n-au fost în toată istoria lor războinici, ei și-au apărat însă, la nevoie, „sărăcia, nevoile și neamul“. De ce trebuie să ne ascuțim acum în vorbe mai degrabă provocatoare nu prea reușesc să înțeleg. Intrarea în hora celor gata să pornească lupta pe bătătura altora este de-a dreptul periculoasă.

Acum, ideea unui conflict armat real aici este doar sugerată, susținută mediatic de așa-zișii formatori de opinie. Sigur, vigilența nu trebuie să lipsească, dar preocupare trebuie să existe, mai cu seamă în vremurile noastre, pentru securitatea alimentară. Fără pâine, fie chiar și mămăligă, slană și ceapă, nu poți nici arma ține în mână și nici orice altceva face.

Așadar, să ținem de-ale noastre care ne pot asigura confort, sănătate și siguranță. Din această credință s-a născut zicala: „Cămașa ți-e mai aproape de trup decât haina“. Vecinilor să le oferim un zâmbet prietenos și-o bucată de pâine, la nevoie. Mai mult, s-ar putea transforma în obligație, iar mai târziu în pretenții asupra obârșiei.

Să fim buni atât cât suntem răsplătiți cu cel puțin aceeași monedă. Asta înseamnă personalitate și nu plecăciune cu fruntea până la glezne. De luat aminte!

Ion Banu

Se petrec multe lucruri în viața unui om al căror sens încearcă să-l înțeleagă, uneori cu mari eforturi, iar, când nu reușește, dă vina pe ghinion, dușmani sau Divinitate. De-i vreun pământean bănuit de vreun rău pricinuit, ferească-l Sfântu... dacă nu există cumpătare și rațiune.

Dar ce te faci atunci când pricinuitorii răului, de multe ori colectiv, sunt mai-marii neamului?!

Ei bine, recent mi-a fost dat să intru în posesia unor informații care, nu mai încape îndoială, seamănă a trădare națională sau cel puțin a totală ignoranță față de nevoile neamului din care se trag inșii și o obediență față de străinătate sub masca așa-ziselor nevoi naționale.

Este de-acum bine cunoscut modul în care țara a fost devalizată pas cu pas, sărăcită și lăsată la mâna altora pentru orice nevoi. Apa, mai gata și aerul, gazele, diversele servicii, producția, finanțele, comerțul și multe altele nu mai sunt administrate de români și România. Pe deasupra, ne-a fost luată și bruma de pâine ce ne mai rămăsese.

S-a început după `89 prin risipirea a tot ceea ce țara agonisise până atunci, iar când sacul a ajuns la fund s-a apelat la împrumuturi, obținute greu și cu obligația lichidării, privatizării, restructurării, abandonării, demolării economiei.

Dar cea mai crudă obligație, impusă de americanii de la Banca Mondială în schimbul acordării unui împrumut de 350 milioane de dolari și asumată de un guvern printr-o Ordonanță de urgență prin anul 1997, a fost aceea a diminuării rezervelor de stat până la nivelul asigurării securității alimentare a românilor doar pentru vreo trei săptămâni față de 3 ani, cât era înainte.

În plus, în temeiul aceluiași acord, România a fost obligată să elimine subvenții pentru agricultură, să lichideze sau să privatizeze agenții, societățile agricole și cele din piscicultură, societăți prestatoare de servicii

în agricultură, mai toate structuri de importanță strategică națională, transformându-ne astfel în... cerșetorii străinătății și ai instituțiilor financiare internaționale.

A fost, spun specialiști din domeniu, cel mai mare atentat la siguranța națională și alimentară a României pe care îl vom resimți încă mulți ani de-aici încolo.

„În prezent – vă dau un exemplu – niciunul dintre silozurile de pe teritoriul țării nu mai aparține României, ele fiind deținute de fondurile de investiții americane. O fi oare întâmplător?“ – se întreba retoric un fost demnitar.

Cam astfel de lucruri se întâmplă de vreo 30 de ani în societatea românească, în agricultura României, în viața fermierilor și, nu în ultimul rând, în viața fiecăruia dintre noi. Este urmarea unor decizii luate parcă împotriva acestui neam de inși înalt puși cărora parcă li s-au întunecat mințile. Să-i pui la zid pe vinovați, cum spunea cineva? Ar trebui să fim lipsiți de rațiune. Măcar de-am învăța din greșeli și-am cugeta mai mult de-acum cu gândul la neamul din care facem parte și nu la vrerea altora.

„Îmi place Orban, chiar dacă unora nu le plac ungurii, pentru că își iubește neamul pe care nu-l vrea în nevoi de dragul... doamnelor și domnilor de la Bruxelles – după cum declara acesta pentru o publicație germană – a căror politică este primitivă în execuție și catastrofală în efect“, spunea la un moment dat același fost demnitar.

Ion BANU

Treceam pe drum și m-a oprit, motivând vrerea sa de a afla amănunte despre… sărăcia, zicea, ce va să vină. Era o femeie pe la vreo șaptezeci și cinci de ani dintr-un sat prahovean care, aveam să realizez, părea parcă împăcată cu gândul la un trai precar „ca în vremea anilor '50“.

Cu tactul specific bătrânilor înțelepți m-a angajat într-o discuție care, recunosc, nu mi-a displăcut.

Nu prea ești după-aici, așa-i? M-a întrebat direct. Așa este – îi răspund. Apoi – continuă bătrânica – trebuie să știi mai multe decât noi despre ce s-aude c-o s-o ducem rău de-aici încolo!

A fost startul unui dialog devenit deosebit de plăcut pe care l-am început cu oarecare rezervă. După doar câteva cuvinte schimbate aveam să constat că am în față un interlocutor agreabil. Și-a povestit mai toată viața, ducând mereu vorba către vremurile în care n-avea „ce încălța, îmbrăca și mânca“. Nu m-am arătat surprins pentru că descrierea mi-a amintit de poveștile părinților și bunicilor mei despre acea perioadă.

Ei bine, acest dialog a reușit să-mi trezească, cu atât mai mult, interesul față de ce va fi să fie. Istoria, nu mai este nici-o îndoială, se repetă. Ca în modă. Până prin anii '50 viața tuturor era incomparabil mai grea decât cea din anii de după și, mai ales, din perioada care, se pare, începe să apună.

De la sapă și plug de lemn tras de boi, ori cai, uneori chiar de vaca ce mai trebuia să dea și lapte, la tractoare conduse de roboți, de la focul în sobe încălzite cu ciocălăi, paie, vreascuri la încălzire centrală cu gaze naturale, de la mămăliga în traistă la capul locului cultivat cu de toate pentru a ține cât de cât o gospodărie cu familie și mulți copii, la supermarket sub scara blocului, sunt doar câteva din aspectele care fac diferența între… epoci.

Evoluția socio-economică din ultima perioadă însă, prevestește un declin atât de pronunțat încât, se pare, va întoarce viața cu câteva zeci de ani în urmă. Vom repune sobele în funcție, vom aduna din nou și ultimul gătej de prin ogradă, ne vom strânge grămadă familia într-o singură cameră pentru a ne fi mai cald, vom mânca „rațional“ și vom cârpi hainele rupte în coate și genunchi. Este, de altfel, recomandarea mai marilor care ne îndeamnă chiar să facem baie în doi, poate, îmi zicea cineva mai în glumă, mai în serios, punem totodată și oalele la înmuiat.

Parcă este prea mult totuși. Într-o epocă a cuceririlor tehnologice fără precedent, în care se face căldură din lumină și invers, în care omul a ajuns să conducă o uzină din fotoliu, fermierul tractorul asemenea, în care dispunem de atâtea resurse încă nepuse în valoare, să accepți revenirea la ceea ce aproape că nu ne mai aducem aminte, socotesc că înseamnă mult mai mult decât nepricepere. Prostie ce nu poate duce decât la iminenta criză de… mâine.

Sub masca deciziilor, recomandărilor Înaltei Porți de la Bruxelles, a războiului de la Răsărit, înfometăm popoarele, răcim casele, oprim economiile. Pe deasupra, mai recomandăm și achiziția de pastile cu iod ca panica să fie deplină.

Am zis. Nu schimbăm sensul drumului, doar vrem să ne trezim la realitate…

Ion BANU

În 3 și 4 decembrie 2022, Comuna Cicârlău organizează a XXII-a ediție bienală a Festivalului național de literatură “Vasile Lucaciu” (ediția 2020 a fost suspendată din cauza pandemiei de Covid). Juriul va acorda șapte premii (marele premiu, trei premii pentru poezie și trei premii pentru proză), constând în: diplome, bani, cărți și publicarea textelor în reviste literare.

Tinerii scriitori, care nu au debutat editorial, sunt invitați să trimită în concurs 20 de poezii sau/și 20 de pagini de proză, la adresa de e-mail: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. - până la data de 15 noiembrie 2022. Juriul va fi format din redactori la reviste literare din: Baia Mare, Bistrița, Cluj-Napoca, Satu Mare, Oradea și Zalău.

Câștigătorii vor fi invitați să participe la manifestările Festivalului de literatură "Vasile Lucaciu", cheltuielile de cazare și masă fiind suportate de organizatori. Informații: Nicolae Goja, telefon 0730-930-235.

„Am crezut întotdeauna în oameni, în corectitudine, loialitate, fraternitate, toate la un loc dătătoare de liniște şi pace. Cred şi-acum şi poate toată viaţa. Pentru că aşa sunt: conciliant, răbdător în relaţiile cu semenii. Tac când ei se răzvrătesc, vorbesc când liniştea se-aşterne. Şi nu judec, spun doar că este bine să ne deschidem sufletul şi să zâmbim cu toată ființa, aşteptând cu încredere şi curaj momentele ce vor să vină. Şi, de ne descreţim frunţile, soarele va răsări la fel de zâmbitor.“

Sunt spusele unui amic, rostite cu oarecare amărăciune în glas, la un... pahar de vorbă. Este un sentimentalist, dar cu o profunzime a gândirii față de ceea ce se întâmplă cu românii și România pentru care îl invidiez.

Ei bine, aşa ar trebui să fim, numai că viaţa, realitatea parcă nu seamănă cu ceea ce visăm ori am dori să fie. Şi nu el – amicul meu –, eu sau tu, cel care citeşti aceste rânduri, ne facem vinovaţi pentru neputinţa de a ne crea mediul în care să ne simţim cu adevărat liberi, împliniţi şi fără grija zilei de mâine.

Suntem însă părtași, cu sau fără vrerea noastră, la ceea ce ni se întâmplă. Tăcerea, poate teama de a nu deranja, felul de a fi al românului – conciliant și răbdător – ne fac supușii guvernelor și a tot ce acestea îngăduie să stăpâneasca țara.

Am fost, și se pare vom rămâne, o Românie cu oameni ce te primesc în casa lor cu brațele deschise și, după ce te-așază și la masă, i te faci stăpân și-i iei și mămăliga din ceaun. Apoi te fac și prost, needucat, gata de pus la plug.

Asta suntem, mulți dintre semenii noștri, în ochii veneticilor de oriunde puși doar pe afaceri pentru care sunt gata să calce pe cadavre. Afaceri pe seama unui popor de altfel demn în toată istoria sa, iubitor al gliei străbune, subjugat acum prin voia mai-marilor noștri, căruia nu-i mai lipsește acum decât... să-i mai pui și sare pe rană.

N-am să uit povestea unei doamne, fermier prin părțile Buzăului care, purtată alături de alți colegi de breaslă într-o excursie organizată de un trader, satisfăcut poate că a reușit să-i convertească la ceea ce el și-a dorit, a fost surprinsă de părere insului despre români: „Sunteți proști, needucați, nu știți ce-i dincolo de gard. De-aia vă plimb, să vă mai deșteptați...“.

„Spusele individului mi-a deschis încă o rană în care a mai pus și sare“, îmi spunea respectiva doamnă, din cale-afară de mâhnită pentru ceea ce i-a fost dat să audă.

O reconfirmare a ceea ce spuneam. Așa suntem priviți de cei în fața cărora, „grație“ guvernelor postdecembriste, n-am avut nicio șansă de a ne păstra investițiile, de a le valorifica în interesul neamului din care facem parte.

Așa am ajuns pentru că asta suntem. În frunte cu cei din capul trebii. 

Ion BANU

De la o vreme știrile despre ce este și ce va fi să fie curg râu, comentatorii dau din casele mari, iar guvernanții se dau de ceasul morții încercând să-și apere fotoliile calde aducătoare de un plus la CV, ori de poziții care să poată ține lumea la picioare. O lume docilă ce se tot lasă târâtă în noroi de ageamii de-aici și de oriunde, scurși printre noi cu doi bani în buzunare, cu minte uneori prea ascuțită, ori cu ea tocită de prostie. O Românie ce încă stă la foc mic așteptând parcă marea vâlvătaie care să o întețească până la fierbere. Doamne, ce va fi să fie atunci!

Mă întreb de multe ori, cum putem sta pe muchie de cuțit, cum spune românul, când țara asta are la îndemână atâtea resurse încât să facă kilowatt-ul, atât de vinovat de crize, de tot ce ni se întâmplă, mai ieftin decât aerul pe care-l respirăm?!

Ei bine, se pare că ea, criza deci, a fost globalizată ca să nu avem către cine arăta cu degetul. Ne consolăm la gândul că, ei bine, a crăpat și capra vecinului. Nu ne mai rămâne decât să ne plângem pe umăr. Acum. Mâine, arătătorul, cine știe, va arăta către cei care au validat… devalizarea țării. Patrimoniul statului de câteva mii de miliarde de dolari a fost dat pe câțiva bănuți, cum spuneam, ageamiilor de oriunde, sub masca așa-zisei privatizări, că de, „statul este cel mai prost administrator“. Păi, dacă-i așa, de ce mai trebuie să existe? Halal zicere, halal inși ce-au zis.

Nu, nu statul este prost administrator, ci cei care l-au păstorit, mulți încă aflați în capul trebii ori ascunși prin sutele de structuri mânuitoare de hârtii, plătiți cu bani de împrumut că de, noi nu mai știm să-i facem. Mâncăm, ne îmbrăcăm, cât o mai putem face azi și zicem că ne merge bine. De produs, o fac alții, noi consumăm. „Trai neneacu, pe banii babachii“. Dar cât și până când? Sacul, se știe, nu-i lipsit de fund.

Doar pământul pe care-l mai avem produce cât poate și el sub povara vremii și vremurilor, kilowaților tot mai scumpi ce generează la rându-le povară celor ce se încumetă să-i taie brazdă și să-i pună sub ea ceea ce urmează a da pâine. Restul pământului, cel mai important mijloc de producție al unui popor, produce, dar nu pentru români și România.

Spusele înscăunaților în vârful piramidei ignoră se pare opiniile, grijile și greutățile obidiților de la baza ei, lăsându-le viața pe muche de… kilowatt. Afurisitul de kilowatt ce a crescut într-un an cât altădată în cinci. O fi oare întâmplător?

Se spune că istoria se repetă. Secetă a mai fost, crize de asemenea, chiar și prostie, dar cea pe care o petrecem le întrece pe toate. Să ai „pe ce pune mâna“ și să mori de foame, parcă este împotriva naturii.

Țară săracă și îndatorată, gata de pus la mezat. Asta-i România de azi, după doar treizeci de ani începuți fără un leu de dat altora.

Dar, cum spune tot el, românul, să fim sănătoși și să dea Domnul bine!

Ion Banu

Să știi pe unde umbli și ce-ai de făcut este mare lucru. Apoi, nu doar să vrei ori să-ți dorești este suficient, mai trebuie să te și apuci de treabă.

De idei, programe, inițiatori și inițiative, se vede treaba, nu ducem lipsă. Cu siguranță nici de bani care să... facă bani. Lipsesc însă cu desăvârșire diriguitorii cu gând la țară și nu la propriile interese sau ale acoliților lor. Inși care să fie și să rămână verticali chiar și în fața mai-marilor Înaltei Porți de la Bruxelles. Interesele națiunii din care fac parte, pe care o reprezintă fie și vremelnic, trebuie să primeze.

Na, că m-am dus într-o zonă mocirloasă din care vizații ar putea ieși pentru o clipă scuturându-se de noroi și scoate colții. Numai că ar trebui să se și justifice pentru ce-au făcut mai bine de treizeci de ani din țara lor, a noastră.

Sar peste dezastrul economic național declanșat de capetele instalate la putere după ‘89, când se cataloga țara ca având o industrie plină de fiare vechi ori un sistem de irigații în agricultură care dovedește că este mai eficient să importăm decât să irigăm. Ba nu, sunt tocmai declarațiile care au condus țara spre degringoladă generală, iar dacă trebuie să ne referim la agricultură să nu uităm nici expresiile din renumita Lege 18: „lichidare“ și... „vechile amplasamente“ care au dat naștere la interpretări cu consecințe devastatoare asupra a tot ce se făcuse bine, organizat până atunci.

Ei bine, o să mă opresc la domeniul indispensabil fiecăruia dintre noi, agricultura.

Este greu orice început, dar trebuie pornit de undeva, cu voință și râvnă pentru a putea pune măcar câte ceva în locul a ceea ce s-a distrus sistematic în trei decenii.

Se vorbește tot mai mult despre necesitatea reconsolidării agriculturii, despre nevoia cooperării agricultorilor, organizarea lor în cooperative, asociații etc. Nu cred că mai trebuie spus că, fără sprijin politic și susținere financiară, mai cu seamă în actualul context, este tot mai greu de realizat ceea ce-și propun câțiva inimoși inițiatori. Poate doar prin puterea exemplului celor câteva astfel de structuri deja existente, la care se adaugă multiplele greutăți generate de tot felul de crize, inflație, cei mai mulți să agreeze constituirea și aderarea la astfel de structuri.

Vremea și vremurile generează însă, din păcate, tot mai mult scepticism față de ce va fi să fie în agricultura de mâine. Culturi tot mai des pârjolite de secetă, costuri tot mai mari ale input-urilor, lipsa resurselor financiare generată de producțiile mici realizate îi determină pe cei mai mulți fermieri să „cântărească“ mai mult asupra a ceea ce va trebui să facă azi pentru perioada următoare.

Dar, cum nevoia de hrană rămâne, se impun intervenții serioase, financiare, politice și administrative care să vină în sprijinul făuritorilor de pâine. Și, nu în ultimul rând, măsuri care să pondereze evoluția nefavorabilă a climei, cauza atâtor fenomene extreme și cu efecte dezastruoase asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Altfel, strategiile despre care tot vorbim rămân adresate doar... morilor de vânt.  

Ion Banu

Nu numai pentru România, ci pentru întreaga lume vara aceasta a stat sub semnul extremelor. Inundații, furtuni, precipitații cu grindină cât portocala și alte fenomene extreme au dat planeta peste cap. Iar dintre toate domeniile economice, agricultura este, firesc, cea mai afectată. De altfel, o parte din agricultura românească este, în fapt, calamitată. La momentul scrierii acestor rânduri, ministrul Daea spunea: „În momentul în care am ajuns în Bucureşti, împreună cu colegii, secretarii de stat, ne-am aşezat la masa de lucru, am proiectat actul normativ, l-am semnat cu ministrul Bode, a plecat la Monitorul Oficial, am avut videoconferinţă cu toate structurile din ţară, le-am transmis ce am făcut, le-am dat liber să decidă fermierul şi să păstreze o suprafaţă de 5% din tarlaua respectivă, ca să fie probă martor pentru executarea proceselor verbale de constatare a calamităţi şi pentru a nu fi penalizaţi de către APIA să-şi piardă subvenţia. Este primul pas concret pe care l-am putut face şi pe care l-au cerut fermierii“, a mai afirmat ministrul Agriculturii.

Cu alte cuvinte, situația nu e deloc pe roze. Și parcă anul ăsta e mai rău ca anii trecuți. În plus, se mai petrece ceva ciudat… Cel puțin 20 de incendii – toate în lanuri de grâu – au avut loc într-o lună în România în perioada 20 iunie - 8 iulie, relevă o trecere în revistă a presei autohtone. Situația este cu atât mai neobișnuită cu cât anul trecut, în toată perioada verii (1 iunie - 31 august), am putut găsi doar șapte astfel de incidente relatate de presă. Lucru curios, zilele de 20-21 iunie și 4-5 iulie au fost cele mai „prolifice“ – nu mai puțin de 9 incendii în lanuri de grâu au avut loc în aceste patru zile. Spre comparație, anul trecut, pe toată perioada verii (1 iunie - 31 august) am găsit pe Internet doar ȘAPTE știri despre incendii de grâu și/sau vegetație, se arată în cercetarea jurnalistică realizată de R3media. Interesant, niciunul dintre acestea nu s-a petrecut în luna iunie 2021. Spre comparație, în iunie 2022 în România au avut loc 12 incendii în lanuri de grâu! În zona Tulcea, deși temperaturile au avut un maxim de 24 de grade, au avut loc două incendii în lanuri de grâu în aceeași zi: 20 iunie. Este adevărat că în vestul țării au fost maxime de 34 de grade... În condițiile în care anii trecuți au fost și peste 40 de grade și parcă n-am avut parte de asemenea nenorociri.

Și asta nu e tot… De la Romsilva am primit un comunicat în care se arată că: „Numărul incendiilor produse în fondul forestier administrat de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a crescut semnificativ în prima jumătate a anului, fiind înregistrate 711 incendii, față de 98 de incendii înregistrate în perioada similară a anului trecut. Majoritatea acestor incendii, 693 din 711, s-au înregistrat în zone de deal și de câmpie, principala cauză fiind extinderea incendiilor de vegetație produse în proprietățile agricole vecine fondului forestier, în urma arderii miriștilor și a vegetației uscate.“

Și, ca o coincidență demnă de semnalat, în lunile mai, iunie și iulie, în America de Nord au avut loc peste 50 de incendii la mari ferme agricole.

Da, într-adevăr, se apropie o mare criză alimentară despre care unii știu de ceva timp…

Ion Bogdan

Îmi imaginam într-una dintre zile plutind miliarde de bancnote – lei, euro, dolari, lire sterline etc. – pe valurile unei ape curgătoare al căror drum era în neant. Adică, cum ar spune românul, se duceau „pe apa sâmbetei“. Doar câte-un ins răsărit pe marginea vadului mi-l imaginam încercând să „pescuiască“ câte una, spre satisfacția familiei lui.

Făceam apoi o analogie între miliardele pe care România le-a avut la dispoziţie, graţie politicilor comunitare, ba chiar atrase în bună parte, dar care nu prea se regăsesc în economie, și respectivele bancnote. Dacă din fondurile venite pe proiecte s-a mai mişcat câte ceva, din cei împrumutaţi de la diverse instituţii financiare internaţionale, nici atât.

Ei bine, la noi, ca la nimeni. În entuziasmul generat de apartenenţa la blocul comunitar am pornit o aşa-numită modernizare cu obiective care n-au urmărit deopotrivă şi dezvoltarea economică, investiţii care să vizeze siguranţa naţională, deşi bani, mulţi bani, s-au cheltuit irațional, spun economiștii, mai degrabă pentru satisfacerea unor interese.

Dacă tot ne-am propus să o luăm de la cap, după ce am demolat ce era deja făcut, în multe situaţii mai bine ca acum, ar fi trebuit început cu infrastructura strategică: căi de comunicare, unităţi de producţie, sisteme de irigaţii etc. şi numai după aceea, sau cel mult concomitent, cu parcuri prin toate cătunele ori abatoare prin locuri în care n-au ce abatoriza. Ca să dau doar două exemple.

Fără îndoială, priorităţile unui stat sunt multe, numai că… nu au prioritate.

Iată că, în situaţii de criză, viaţa însăşi ne trage de urechi şi ne judecă pentru ceea ce n-am făcut. Criză energetică, economică, socială. N-aş neglija-o nici pe cea morală cu care ne confruntăm la tot pasul. Încercăm disperaţi să facem acum ce n-am făcut timp de mai bine de 30 de ani pentru a ne proteja de ceea ce poate fi mai rău mâine decât azi.

Am închis minele, am distrus sistemele de irigaţii, am demolat imense structuri de producţie. Ne trezim acum în situaţia de a readuce în stare de funcţiune ruinele unei economii demolate de mult trâmbiţata democraţie. Costurile sunt imense, imposibil de susţinut de o economie în derivă. Şi asta pentru că niciun guvern ce s-a perindat pe la Palatul Victoria în ultimele trei decenii n-a avut o strategie care să vizeze dezvoltarea în adevăratul sens al cuvântului. S-au bucurat când au avut prilejul să se laude cu… creştere economică, din păcate generată de consum, nu de producţie. Consumul exclusiv, în absenţa producţiei, nu poate genera decât criză economică. Iar aceasta, spun specialiştii în economie, va dura mulţi ani de-acum, determinându-ne să ne schimbăm radical stilul de viaţă.

Să sperăm că actualele crize vor trezi minţile adormite ale celor din „capul trebii“ care ar fi trebuit demult să facă ceea ce încearcă acum, inclusiv pregătirea populaţiei pentru apărare. După ce s-a desfiinţat serviciul militar obligatoriu în speranţa că NATO va fi în măsură să ne apere, motivându-se necesitatea reducerii cheltuielilor militare naţionale, iată-ne în situaţia de a reveni la pregătirea populaţiei pentru apărare în cazul unei agresiuni majore precum cea din ţara vecină. Ce bine era, de era cap!

Ion Banu

Ceva se întâmplă. Țin minte, în anul de grație 1989, conștient că zilele-i sunt numărate, în ultimul său discurs din fața Comitetului Central, Ceaușescu promitea, „oamenilor muncii“ o creștere la salariu de 100 de lei. Vă dați seama că nimeni nu l-a luat în serios. Mai mult, promisiunea celor 100 de lei a fost văzută ca o gafă, turnând și mai mult gaz pe „focul“ așa-zisei revoluții. Acum, după aproape 33 de ani, cu o întreagă lume în colaps și cu o Românie care a rămas, cel puțin pentru moment, doar cu numele, conducerea „democrată“ a țării o ține din gafă în gafă. Haideți să nu vorbim de unele statistici publicate de presă potrivit cărora încă „stăm bine“… Se vede cu ochiul liber cât de bine stăm…

Mai bine să vedem ce spune un oficial guvernamental care declară cum s-au luptat autoritățile la baionetă ca să ieftinească într-un mod „considerabil“ benzina și motorina. Zice: „S-a elaborat textul Ordonanţei de Urgenţă (pentru ieftinirea combustibilor). Este vorba de acei 50 de bani pe litru (…). În urma acestei scăderi, România va avea un preţ, dacă nu mă înşel, la motorină, de 1,7 euro şi un pic şi la benzină, 1,61 euro şi un pic. Va fi practic, după Ungaria, care are deja un preţ plafonat, cred că cel mai mic preţ din Europa. (…) 25 de bani din aceşti 50 de bani vor fi susţinuţi de la bugetul de stat, prin Ministerul de Finanţe, iar 25 de bani vor fi susţinuţi ca o cheltuială deductibilă de către operatori. Şi sunt convins, ca să nu mă întrebaţi, că marii operatori, marii deţinători de reţele de staţii de distribuţie, care sunt şi producători, vor aplica această ordonanţă.“

Practic, norocul nostru că avem acum, după colosala ieftinire cu 50 de bani, cea mai ieftină benzină din Europa. De fapt, în Polonia, Serbia, Bulgaria și în alte câteva țări benzina este mai ieftină ca la noi. În plus, putem avea și doar un euro litrul, dar, dacă ar fi să comparăm salariul mediu pe economie România vs restul UE, în special vestul Europei, nu numai că ieftinirea cu 50 de bani e minusculă, dar e chiar ridicolă. De altfel, românii nemulţumiţi de preţurile mari la benzină şi motorină au ieşit în stradă. Cei mai mulţi consideră ajutorul de 50 de bani ca fiind o bătaie de joc. Aşa că s-au organizat şi au ieşit să protesteze atât în Capitală, cât şi în toate marile oraşe ale ţării.

A doua gafă făcută de un oficial de rang înalt și consemnată de presă intră în categoria „monumentelor“. Și ține tot de o declarație legată de fenomenala ieftinire a combustibililor. „Personal aș fi vrut să asigurăm o compensare mai mare, dar în momentul acesta, aceasta e realitatea, atât am putut asigura de la bugetul statului […] Am făcut în așa fel încât să discutăm inclusiv cu industria, pentru că nu dorim ca și în România să ajungem la restricționarea cantității de carburant care se poate alimenta la pompă […] Toate elementele au fost analizate ținând cont de realitate. România, în momentul de față, își poate asigura aproximativ un sfert din producția proprie de petrol. Chiar s-au vehiculat cifre: la o tonă de petrol național trebuie să importăm trei virgulă ceva tone de petrol sau produse petroliere pentru că, știm foarte bine, motorina nu se produce în țară. Acestea sunt elementele de realitate pe care le-am avut în vedere.“ Deci ați reținut, iar dacă nu, repet: „motorina nu se produce în țară“. Pe bune?! Singura scuză ar fi că personajul se gândea la altă țară… Iar România nu are nicio legătură cu ea…

Ion Bogdan

Stau și mă gândesc unde am ajuns în acest an de grație 2022. Chiar așa, unde? După pandemia care ne-a paralizat vreo doi ani, după începerea războiului din vecini lucrurile au început să se complice și mai tare. Sunt voci care susțin că ne paște o foamete. Se spune că războiul a declanșat o creștere uriașă a prețurilor grâului, părțile aflate în conflict fiind cei mai mari exportatori. Multe țări au interzis exportul de grâu, dar și alte exporturi de alimente, ca urmare a crizei. „Pe măsură ce războiul continuă, există o probabilitate tot mai mare ca penuria de alimente, în special de cereale și uleiuri vegetale, să devină acută, ceea ce va determina tot mai multe țări să recurgă la restricții asupra comerțului“, a anunţat recent Institutul Internațional de Cercetare a Politicii Alimentare.

Dacă la asta mai adăugăm și dorința UE de a face tranziția la o agricultură ecologică fără îngrășămintele „clasice“, se pare că, într-adevăr, dacă nu acum, în următorii ani ne cam paște o foamete. Și, tot legat de politicile UE care în ciuda a tot ce se întâmplă în lume – dezastre naturale sau războaie – merg înainte ca un crucișător, am auzit că mai marii europeni au pus pe tapet un nou „dușman“… Și mă refer aici la vite. Astfel, potrivit unui studiu, UE trebuie să reducă numărul de vaci dacă vrea să îşi atingă obiectivele de reducere a emisiilor de metan. Astfel, se crede că Uniunea Europeană va avea dificultăţi în a-şi atinge obiectivele de reducere a emisiilor de metan, dacă nu reduce şeptelul în regiune. Mai precis, blocul comunitar „va avea dificultăţi“ în a-şi respecta angajamentele asumate în cadrul Global Methane Pledge privind reducerea cu 30% până în 2030 a emisiilor pentru unul dintre cele mai puternice gaze cu efect de seră, arată lucrarea.

„Agricultura reprezintă călcâiul lui Ahile pentru strategia Europei în domeniul metanului. Emisiile de metan ale fermelor din UE sunt echivalente cu emisiile totale pentru 50 de termocentrale pe cărbune şi, cu toate acestea, politicile care ar duce la reduceri semnificative, prin încurajarea tranziţiei la diete mai sănătoase cu mai puţine lactate şi carne, sunt complet absente din planurile UE“, susţine Nusa Urbancic, director de campanie la Changing Markets, cea care a realizat studiul. Drept urmare, UE va trebui să convingă 10% din cetăţeni să facă trecerea la o dietă care să conţină mai puţine lactate şi carne și atunci ar fi atinsă o reducere de 34%. Cu alte cuvinte, carnea de vită și implicit, laptele, devin un fel de „dușmani“ ai mediului. Sigur, în Europa există ferme uriașe cu zeci de mii de capete de animale și poate acolo ar trebui să se ia măsuri. Nu să impui țăranului simplu cine știe ce măsuri aberante…

În fine, probabil că următoarele pe listă sunt oile. Cu porcii, noi, ne-am lămurit deja…

Ion Bogdan

77 de ani… 77 de ani au trecut de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Ani a căror sumă dau România de azi. După război și după venirea comuniștilor la putere, datorită „dorinței de nestăvilit“ de a instaura comunismul cu orice preț s-a trecut la industrializarea forțată. Pentru că, nu-i așa, România trebuia să devină forță economică „de nădejde“ în lupta cu „dușmanul imperialist“. S-au construit fabrici și uzine, sistemele energetice începeau să cuprindă întreaga țară, ce mai, procentul de industrializare lua avânt. Numai că, în toată această fervoare de construire a societății socialiste multilateral dezvoltate s-a observat fenomenul de migrație de la sat la oraș. Astfel, în plan social, au loc fenomene de amploare: colectivizarea forțată, migrația sat-oraș care rupe legăturile sociale atât de puternice în trecut în mediul rural, impunerea ideologiei comunismului, industrializarea agresivă și rapidă. Toate acestea au rupt România în două: o Românie a sătenilor deveniți orășeni peste noapte și o Românie a țăranilor intrați în cooperative. De remarcat că aproximativ 20% dintre țărani au reușit totuși să rămână rupți de sistem, cu propriile gospodării.

Și a venit „revoluționarul“ an 1989. Visând zeci de ani la bunăstarea capitalistă, după vreo 10 ani de expectativă – poate vine capitalismul și pe la noi – începând cu anii 2000 românii au luat calea străinătății. A bejaniei, cum se spune în popor. Au fugit să trăiască și ei „pe viu“ visul occidental al bunăstrării. Adică au fugit după ce n-au avut pe vremea comunismului: mâncare pe săturate, vacanțe și multe, multe obiecte de toate felurile și culorile. Dar pentru toate astea au trebuit să muncească pe rupte. Unii au făcut-o, alții s-au întors. Problema lor e că au plecat până nu s-au mai oprit.

Astăzi, în anul de grație 2022, după ultimele date oficiale, circa 5,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor. Cea mai mare migrație pe timp de pace cunoscută vreodată în lume! Problema e că, neoficial, cifra reală ar fi de 8 milioane. Am citit multe mărturii, am văzut interviuri în care românii declară cu lacrimi în ochi că ar da orice să se întoarcă în țară pentru că „mor de dor“… Unii o fac. Cei mai mulți nu… De ce? Pentru că vor să asigure viitorul copiilor…

Între timp au venit pandemia, războiul și acum criza economică. Criză care, se pare, se adâncește tot mai mult în întreg spațiul occidental. „Spațiu“ care oricum era sortit la un anumit tip de criză din cauza green-deal-ului agresiv… Adică o economie „verde“ în defavoarea bunăstării clasice occidentale.

Sunt anumite voci care spun că tocmai vremurile potrivnice vor face ca românii să se întoarcă acasă… Sigur, nu toți, dar mulți.

Mai mult de atât… Peste 100.000 de români părăsesc, în fiecare an, oraşele pentru a se muta la sat. Odată cu pandemia şi cu creşterea costurilor utilităţilor, a scumpirii vieţii la oraş, fenomenul tinde să ia amploare, după cum arată o analiză pe care o prezentăm în revistă. Potrivit datelor statistice, peste 250.000 de români s-au mutat, în cei doi ani de pandemie, de la oraş la ţară.

Oare renaște satul românesc sub o altă formă? Numai timpul ne-o va arăta…

Ion Bogdan