cemrom doloflor
update 22 May 2018

Săraca țară...

După ce că fermierul român e cocoșat de treburile cotidiene, de taxe, impozite, de secetă, se creează acum o conjunctură care nu anunță deloc vremuri bune. Pe la începutul lunii, comisarul european pentru Buget şi Resurse Umane, Günther Oettinger, a anunţat că viitoarea Politica Agricolă Comună (PAC) va dispune de mai puţini bani, mai precis cu 5 procente decât sumele alocate până acum.

Decizia a venit ca un răspuns la criticile cum că în prezent 80% din subvenţiile europene sunt direcţionate către... 20% dintre ferme. De aceea, Comisia Europeană a solicitat o plafonare a subvenţiilor pe exploataţie la pragul de 60.000 de euro. Evident că asta va afecta cu vârf și îndesat pe unii dintre noi. „Asta înseamnă că fermele de dimensiuni medii, cu 40 ha sau mai puţin, nu ar trebui să fie afectate de această dimi­nuare a bugetului PAC“, a ținut să liniștească comisarul pe Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Phil Hogan. Stați, că asta e nimic față de ce urmează. Am aflat cu o oarecare stupoare că președintele Klaus Johannis a trimis spre analiză Curții Constituționale două acte normative.

E vorba de Legea privind aprobarea Programului de susținere a crescătorilor de suine pentru activitatea de reproducție și Legea privind aprobarea Programului de susţinere pentru activitatea de reproducţie, incubaţie şi de creştere în sectorul avicol. În sesizarea președintelui Iohannis se precizează că: „din ansamblul normelor europene și interne rezultă că măsurile ce constituie ajutor de stat pot fi adoptate și acordate numai sub condiția autorizării de către Comisia Europeană. (...) Drept urmare, adoptarea unei legi care să acorde ajutor de stat cu nesocotirea acestor norme este de natură să încalce nu numai prevederile art. 148 alin. (2) şi (4), dar şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componența sa privind principiul legalității şi principiul securităţii raporturilor juridice“, arată instituția Președinției.

De cealaltă parte, oficialii MADR sunt de părere că președintele pune fermierii într-o situație dificilă. „Nu putem să nu exprimăm regretul că această lege care vine să echilibreze un sector important din economia agrară românească se lovește, constant, de folosirea tuturor tertipurilor de natură juridică care au ca efect întârzierea aplicării lor și, evident, punerea într-o situație economică dificilă atât a fermierilor, cât și a consumatorilor români“, se arată în comunicatul MADR. Sigur, poate că la modul rațional președintele are dreptate, dar totuși, să ții (indiferent de motiv) parte străinătății parcă e cam mult... Pentru că, nu-i așa, cele mai afectate de cele două legi ar fi firmele de prin străinătățuri... Și asta lăsând la o parte faptul că fermierii din vest primesc ajutoare de stat de tot felul, la greu...

Ion BOGDAN

Câte bordeie…

Este bine cunoscută zicala printre români. Ea se potriveşte cum nu se poate mai bine acum când fiecare dintre instituţiile centrale şi corespondentele lor din teritoriu interpretează actele normative de pildă, după cum le taie capul… interpreţilor lor. Sau, după cum le dictează interesele, personale sau de grup.

Dacă ar trebui să mă refer la câte astfel de acte normative sunt tălmăcite uneori de inşi care sunt rupţi de realităţile din teritoriu, să nu mai spun de cei care „creionează“ astfel de documente ce ar trebui să reglementeze viaţa socio-economică, culturală etc. a românilor, nu cred că mi-ar ajunge paginile unui număr al acestei publicaţii.

O să încerc să rămân în zona de interes a agricultorilor, în general a locuitorilor satelor, oameni care fără o minimă cultură legislativă, devin cele mai uşoare victime ale notarilor, bancherilor, Oficiilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, birocraţilor de pe la multe structuri cu care, vor, nu vor, trebuie să relaţioneze pentru o speţă sau alta, indivizi care cer hârtii, cât mai multe hârtii care să dovedească… nimic.

De pildă, pentru accesarea fondurilor europene pe oricare dintre măsuri, solicitantului i se cer, în funcţie de judeţ, zonă etc., avize, adeverinţe, declaraţii care, judecate în raport cu obiectul proiectului, n-au nici-o legătură cu acesta.

Să vă dau un exemplu? Iată-l: pentru un proiect privind achiziţii de utilaje agricole sunt solicitate – repet, în funcţie de judeţ – aviz de la DSP, DSVSA, mediu, ape etc. Ce legătură au veterinarii de pildă, cu tractorul, plugul, ori semănătoarea?! Mulţi dintre cei din respectiva breaslă rămân la rându-le uimiţi, dar dacă autorităţile o cer…

Apoi, pentru toate acestea se plătesc taxe, se pierde timp, se consumă nervi. Motivaţia autorităţilor: „s-au petrecut abuzuri şi vrem să le evităm!“ Păi, dacă pentru asta trebuie să supui unei birocraţii excesive un neam întreg, să-mi fie iertat, dar este lipsă de raţiune. „Când cineva comite un abuz, să fie pedepsit exemplar, nu să chinuie pe toţi ceilalţi pentru fapta sa“ – îmi spunea unul dintre miile de solicitanţi de fonduri europene pentru investiţii în agricultură.

„Pe de altă parte – continuă interlocutorul meu – să vrei să întabulezi un teren, casă etc., te costă mai mult decât valoarea respectivului imobil. Notariatele şi Oficiile de cadastru au ajuns stat în stat. Ei stabilesc tarife, ei iau banii şi tot ei, la urmă, huzuresc. Păi, este corect domnule?“

Ce i-aş putea răspunde?! Este un adevăr trist, poate cu unele diferenţe de la un judeţ la altul. Cert este că dintotdeauna cadastru a fost la instituţia care coordonează, mai nou, creionează politicile pentru agricultură. Dacă ar fi rămas unde a fost mereu, cu siguranţă aveam chiar şi cadastru funciar executat până acum. Dar aşa, vom mai aştepta încă ani buni, chiar dacă din 2020 nu se vor mai acorda subvenţii pe suprafaţă decât pentru terenurile cadastrate.

Dar, cum spuneam, câte bordeie, tot atâtea obiceie! Să fie consecinţa absenţei unei legislaţii clare şi obligatorii – la propriu? A unei structuri şi organizări a instituţiilor raţionale? Cu siguranţă.

Ce să mai spun?! Baftă la bordeie, că obiceie avem, slavă domnului.

Ion Banu

Lupta din noi înșine

M-am uitat cu groază la câteva știri care au umplut în ultimul timp spațiul mediatic românesc. Nu intru în detalii doar amintesc câteva: într-o zi un tânăr și-a aruncat de la balconul etajului 10 bunicul invalid. Într-altă zi, alt tânăr și-a bătut cumplit (tot) bunicul, l-a băgat în portbagajul mașinii și apoi l-a aruncat pe un câmp. O femeie și-a omorât fetița de numai doi ani... Și ultima: un bărbat și-a omorât nevasta și cei doi copii după care și-a făcut selfie cu cadavrele...

Dacă ar fi să mergem mai departe cu știrile „de groază“ în fiecare dimineață suntem bombardați cu accidentele tragice care înroșesc șoselele țării. Copii de toate vârstele uciși de bolizii șoselelor, femei gravide, bărbați mor în cele mai groaznice accidente. De altfel, România se situează pe primul loc în Uniunea Europeană ca număr de decedați pe șoselele patriei raportat la numărul de locuitori.

Văzând aceste tragedii nu poți să nu remarci scenariul de groază în care trăim. De unde toată această nebunie? De unde acest „sâmbure“ al strechei care pare că ne-a lovit pe toți?

Înainte de a încerca un răspuns mi-am adus aminte de o istorioară povestită de un prieten stabilit în Germania, povestită lui de un vecin de apartament. „Așadar, spunea neamțul, după ce am participat la mișcările de stradă din 89, împreună cu un grup de est-germani am pășit emoționat în Berlinul de Vest, însoțiți de un grup de vest-germani. Mă minunam de luminile de pe străzi și de coloratura peisajului. La un moment dat, fiind la baza principalei străzi comerciale din Berlin, unul dintre vestici, întinde mâna în lungul străzii pline de magazine și ne spune pe un ton victorios «V-ați câștigat libertatea de a avea ce vă doriți!». Iar pe mine m-a lovit firesc întrebarea: «Pentru asta era să mor? Pentru obiecte?»“.

Sigur, vecinul amicului din Germania se înșela, putem spune. Ce înseamnă de fapt libertatea câștigată în urma evenimentelor din 1989? Fundamental, înseamnă accesul la o piață de consum diversificată, dar și libertatea de a face afaceri, de a călători și altele…

Înțelepții lumii (cei care nu sunt băgați în seamă de cultura materialistă occidentală) spun că singura libertate pentru care merită să te lupți este cea interioară, cea sufletească. Restul sunt iluzii. Tocmai lipsa acestei libertăți duce la tragediile care ne marchează zilnic existența. De ce? Făcând abstracție de existența sufletului, materialismul occidental ignoră cu bună știință și normele morale sub sintagma „Ce nu este interzis este permis“. Or, când un om se trezește în fața libertății absolute, fără nicio urmă de constrângere morală (sau religioasă – vezi Cele Zece Porunci), se suie la loc în copacul de unde a coborât acum mii de ani, mânat din spate de reminiscențele sălbatice din el.

Așadar, lipsa barierelor morale naște monștrii. Monștrii ai nesimțirii, ai lipsei de respect, ai egoismului, ai binelui propriu absolut în detrimentul binelui colectiv. Ce e de făcut? Cam ce faci când două animale sălbatice se bat… Aștepți să se termine lupta… Iar în cazul nostru nu există decât o luptă reală: cea interioară…

Ion Bogdan

ROMÂNIE, ÎNCOTRO

Bântuie în mai toată ţara gripa, indolenţa, indiferenţa şi prostia. Pe deasupra, natura parcă intră-n ton cu toate astea creând o atmosferă de-a dreptul deprimantă. Mor oameni, mai grav, copii, tinerii se întrec în a pleca oriunde-şi pot găsi linişte sufletească şi, mai cu seamă, financiară, bătrânii îşi numără mărunţeii pe care trebuie să-i împartă între pâine şi medicamente, alte zeci, poate sute de mii îşi duc zilele pe străzi şi prin canale.

Cei rămaşi fără griji pe tărâmurile natale sunt, mulţi dintre ei, cei care au jefuit ţara sau au contribuit la asta, lăfăindu-se acum în palate şi maşini de lux, majoritatea continuându-şi şi acum opera sub masca apartenenţelor politice ori a funcţiilor înalte de unde învaţă arta manipulării şi minciunii.

Alţii, mult prea mulţi din păcate, s-au împăcat cu gândul unui trai modest, sărmani prin satele izolate ori prin blocurile oraşelor de un gri deprimant.

Puţini dintre „cerşetorii“ de voturi simt pulsul ţării, nevoile oamenilor. Le simt însă şi le trăiesc cu adevărat pe-ale lor.

Pe cine interesează că satele dispar odată cu oamenii? Că aproape nimic din ce aveam, nu mai avem? Că suntem încă la coada Europei în ceea ce priveşte infrastructura, nivelul de trai, puterea de cumpărare, presiunea fiscală şi, mai nou cuantificat, gradul de fericire?

Cui îi pasă că pământurile fug la vale sub presiunea puhoaielor nestăvilite de lucrări hidroameliorative, că mănoasele câmpii suferă de lipsa apei sau de excesul ei în lipsa sistemelor de irigaţii şi a celor de desecare? Că sunt încă imense suprafeţe necultivate sau nevalorificate la adevăratul lor potenţial din lipsa resurselor financiare şi tehnice ale deţinătorilor lor?

„Se întrevăd vremuri şi mai grele!“ – îmi spunea un agricultor într-una din zilele trecute. Se referea la climă şi efectele ei, dar şi la ce va fi poate, după 2020. „Nimeni nu se gândeşte – a continuat interlocutorul meu – cum se va putea face agricultură fără subvenţii sau cu ele mult diminuate, ori şi mai grav, dacă relaţiile comerciale specifice uniunii ţărilor noastre se alterează. Acum depindem de input-urile asigurate de multinaţionale, de tehnică străină, fiindcă nimic nu se mai fabrică în România. Aici este vorba şi de siguranţa naţională despre care se vorbeşte doar în CSAT unde, din păcate, nu sunt abordate şi subiecte privind siguranţa alimentară şi nu numai. Prioritare sunt subiectele privind apărarea, deşi nu ştiu de cine trebuie să ne apărăm, pentru care se avansează cheltuieli de miliarde, dar despre obiective care să conducă la dezvoltarea infrastructurii şi economiei, valorificarea potenţialului turistic, susţinerea sănătăţii, învăţământului, cercetării, creşterea producţiei şi diminuarea importurilor se vorbeşte tot mai puţin.“

Cam aceasta este opinia multor români despre… starea naţiunii române şi perspectivele ei. Mă întreb dacă vor exista cumva, cândva, urechi care să le audă şi minte care să le ducă pe un făgaş normal. Pentru că până acum…

Ion BANU

Ce n-am da să fim ca la-nceput

Este greu de înţeles ce vor aleşii, către ce direcţie vor să ne îndrepte, deși promit că suntem mai gata scoşi, chipurile, din această lume cenuşie, în care, de fapt, parcă nimic nu se leagă.

În vreme ce guvernanţii se văd într-o mare plină cu lapte şi miere, dispuşi nevoie mare să ne mai dea şi nouă câte-o linguriţă, lumea este tot mai săracă, ţara tot mai lipsită de cele necesare pentru a oferi românilor o viaţă măcar decentă pe acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu.

Citeam zilele trecute un comentariu referitor la previziunile privind politicile Uniunii după 2020 care nu par a fi prea încurajatoare, mai cu seamă pentru sectorul care trebuie să ne asigure ceea ce trebuie să punem pe masa de cel puţin trei ori pe zi: agricultura. Apoi, analizam opiniile euroscepticilor care, din păcate, sunt tot mai mulţi, opinii potrivit cărora politicile UE sunt depăşite de evenimente ceea ce ar impune o nouă ordine europeană. Ca orice român poate, mă gândeam ce-ar însemna pentru noi această… nouă ordine?!

Ei bine, pentru România, spun economiştii, analiştii, dacă „noua ordine“ ar însemna dizolvarea UE, s-ar putea traduce în dezastru. Dezastru economic, social, poate mai puţin cultural pentru că aici nu prea s-au găsit „investitori“ care să impună alte reguli. Până acum.

Fără sprijin comunitar, în condiţiile în care nimic nu ne mai aparţine şi nici nu mai există din ceea ce am avut cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, ar însemna o stare asemănătoare celei de după război când a trebuit să fie totul reconstruit din temelii.

Şi tot ei, analiştii economici, poate după un calcul de genul „ce-am avut şi ce-am pierdut“, în sens realist însă, au scos în evidenţă faptul că din România s-au furat după 1990 şi până în prezent peste 113 miliarde de dolari, la care se adaugă alte pierderi care ar putea fi comparate cu ce s-a prădat de mai toate imperiile la un loc în decursul istoriei.

Într-o astfel de stare economică în care ne aflăm am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm, ce n-am da să fim ca la-nceput. Adică, aşa cum eram pe la începutul anilor ’90, de unde am fi putut porni într-o economie de piaţă eficientă şi corect gestionată, fără impostorii înşurubaţi în averea statului care însemna pe-atunci peste două miliarde de dolari, la care se adăugau alte opt miliarde pe care România le avea de încasat din investiţii şi datorii. Impostori care au transformat aceste resurse şi capitalul productiv al ţării în vile şi maşini de lux, în vreme ce în jurul lor „prospera“ sărăcia. 

Asta este ţara mea de care guvernanţii ar trebui să se ocupe şi nu doar de construcţia turnurilor de fildeş unde nu-i mai poate atinge nimeni. Fiindcă încă se poate, încă mai avem resurse să putem construi şosele, consolida economia mică şi mare, poate şi oameni care să susţină raţional politicile menite a  conduce la performanţă şi bunăstare.

Ion Banu

Revoluţia aristocraţilor

De mai bine de două luni, pe oriunde se întâlnesc două sau mai multe persoane, subiectul principal al discuţiilor, disputelor, dezbaterilor a rămas unul singur: revoluţia fiscală. Ba chiar au fost susţinute conferinţe, mese rotunde pe acest subiect arzător.

Idei, aprecieri, comentarii, condamnări ale clasei politice, toate ducând, în opinia acestora, la o singură concluzie: trădarea interesului individual şi naţional.

Recent, s-a mai adăugat un subiect: lupta împotriva corupţiei – pardon, împotriva celor care se luptă cu corupţia – care, după aprigele dispute pe marginea legilor justiţiei, a culminat cu demiteri, revocări etc. O confruntare care, se pare, este departe de a se fi terminat, pentru că niciuna dintre părţile „beligerante“ nu admite ridicarea steagului alb.

Două subiecte care au pus românii pe jar, împărţindu-i în mai multe tabere, fiecare dintre ele, manipulate sau nu, condamnând o parte sau alta, în funcţie de interesele personale sau de grup.

Prin natura firii, ascult oamenii şi încerc să le înţeleg păsurile, trecându-le, firesc, prin filtrul minţii.

Ei bine, spun cei mai mulţi, pe lângă interesele unora de a scăpa de condamnarea pentru fărădelegile săvârşite, se pare că, cel puţin al doilea subiect, este mai degrabă o diversiune menită a distrage atenţia de la adevăratele probleme ale României şi românilor, printre care mult disputata „revoluţie fiscală“, la care se adaugă multe altele despre care am mai amintit în numerele trecute ale revistei, tot pe acest spaţiu.

N-aş spune că n-au dreptate, mai cu seamă cei din mediul de afaceri autohtone, când se ştie de-acum cât de „înghesuiţi“ se simt cei de la cârma ţării văzându-se cu mâna în fundul sacului rămas fără nici-un sfanţ, incapabili să se achite de promisiunile electorale, nevoiţi acum să strângă chinga şi pentru doi lei. Motivaţia? Nu sunt bani sau, mai finanţist spus, resurse financiare. Păi n-au cum să fie când lucrurile sunt prost administrate, când cheltuielile sunt mai mari decât ceea ce se produce.

Orice individ raţional înţelege că nu creşterea salariilor şi pensiilor – de fapt, o falsă creştere – era prioritară, ci mai degrabă investiţiile în economie care ar fi generat creşterea veniturilor ţării şi, implicit, a populației ei. Nu achiziţionarea de tehnică militară pentru care se cheltuiesc sute de miliarde de dolari, doar ca să intrăm în graţiile nu ştiu cărei mari puteri militare era prioritară, ci stimularea mediului de afaceri pentru a deveni performant, capabil să susţină o balanţă comercială cel puţin echilibrată. Nu de aproape 500 de parlamentari are nevoie ţara, care ne costă alte câteva sute de miliarde, ci de câteva zeci care cu siguranţă ar asigura o activitate legislativă mult mai eficientă decât cea de până acum. „Nu de hoţi şi penali avem nevoie în frunte, ci de profesionişti curaţi, oneşti ale căror interese coincid cu cele ale majorităţii acestui neam“ – mai susţin oamenii. Şi tot ei adaugă:

„Aceasta nu este revoluţia noastră, ci a aristocraţilor acestei ţări. Lupta noastră este menită să asigure linişte, un mediu constructiv, siguranţă legislativă şi financiară. Vrem prea mult?“

Cine ar putea avea opinii contrare acestora? Aş vrea să le aud!

Ion Banu

Impozitarea prostiei, salvarea statului

Așadar, domnii guvernanți sunt hotărâți să aducă bani, cât mai mulți bani la buget. După ce au născocit povestea cu Formularul 600 unde liber-profesioniștii ar urma să fie impozitați (deci și o parte dintre lucrătorii din agricultură) acu li s-a cășunat pe Biserică. „Adică vor să o impoziteze“, s-a zis inițial... Apoi, reprezentanții autorităților au venit cu precizări și au zis că, de fapt, statul nu va lua niciun ban la modul real, ci împreună cu oamenii bisericii, vor să gestioneze banii care vor fi dați în scopuri caritabile. Adică statul să decidă ce sume vor merge la acțiunile de caritate, umanitare.

Parcă și văd un birou nou-nouț înființat la Patriarhie plin-ochi cu funcționari de stat care, cu cele mai bune și creștinești intenții, socotesc ei cu abacu’ în brațe, unde să meargă banii lăcașurilor de cult. Foarte isteț, foarte așa, incitant cum vrea statu’ să-și bage coada peste tot. Dar să nu credeți cumva că e vina statului nostru. Nu... De vină e modelu’ venit de undeva din puțu’ gândirii unuia (care sigur nu e român) și care privește oamenii ca vitele în țarc. Sau ca porcii în coteț. Sau ca porcii împreună cu găinile în coteț, că vorba aia tre’ să fie diversitate... Mda... Și în timp ce mă gândeam ce stat prost avem, mă sună un amic căruia îi povestesc de revolta mea. Și ce zice omu’? „Da, la prima vedere pare că și-a băgat dracu’ coada în povestea asta cu impozitarea Bisericii, dar... explică amicu’ meu...

Dar să nu uităm că aceeași instituție are business-uri, aceeași instituție are tarife – bineînțeles neoficiale și privite ca donații – la nunți, botezuri, înmormântări și altele. La prima vedere se pretează la impozitare, dar crede-mă, nimeni niciodată nu va avea curajul să facă asta. Iar motivul e simplu: biserica este autonomă față de stat, iar orice impozit plătit va dizolva această autonomie lucru care nu va fi acceptat de nimeni...“ Cam asta mi-a zis amicu’... Să-i dau dreptate, să nu-i dau, habar n-am. Dar cert e un lucru: dacă statul sau altcineva (poate UE) ar inventa un impozit pe prostie aplicat la deciziile și declarațiile aberante ale oamenilor politici din ultimii 29 de ani, cu siguranță că statul român ar deveni cel mai bogat din lume. Iar după ce România ar deveni cea mai bogată țară, cu siguranță și-ar câștiga și marele respect cuvenit printre națiunile lumii. Și, bineînțeles că, peste ani, toată lumea ar uita care este originea respectului care ne-a făcut cunoscuți... Iar cei câțiva „deștepți“ care ar dori să amintească lumii că banii au fost făcuți din prostie pură, ar fi etichetați drept „elemente destabilizatoare“ și vânate de... Ghiciți voi...

Ion Bogdan

Camerele agricole istorie sau perspectivă?!

Încerca cineva zilele trecute să-mi afle părerea despre camerele agricole a căror facere, se vede treaba, este tare greoaie. Câteva acte normative, o mie de păreri ale unora puşi pe „moşit“ şi uite-aşa, au… murit. Ştiţi povestea copilului cu multe moaşe.

Ei bine, sunt printre cei care susţin orice iniţiativă care ar putea conduce către progres, indiferent de inițiator. Numai că, interese nu prea ortodoxe, ambiţii şi orgolii mai mult sau mai puţin justificate, manifestate de diverse grupuri, au făcut ca totul să se năruie înainte de a avea ce. Adică, înainte ca acestea, camerele zic, să prindă contur.

Am stat mai apoi şi-am cugetat încercând să înţeleg vrerea părţilor. Nu mi-a fost prea greu, dar disecând subiectul mi-am format, să zicem, propria opinie. 

Mă gândesc de pildă, dacă nu cumva înfiinţarea unei noi structuri în agricultură ar conduce la o supra-structurare a acesteia în condiţiile în care există deja o mulţime de asociaţii, federaţii, confederaţii, cooperative etc., pe deasupra şi Direcţiile Agricole Judeţene, APIA, AFIR, alte structuri în teritoriu?! Până la urmă, cui se adresează agricultorul mic sau mare? Care ar putea fi atribuţiile camerelor agricole în acest context, comparându-le pe cele declarate cu ale celorlalte structuri?

Poate că în primii ani de după ’90, când lumea toată era în febra demolării, camerele agricole şi-ar fi putut găsi mai repede locul şi rolul, înlocuind direcţiilor agricole de pildă. Poate şi alte structuri existente la acea vreme. Dar acum?

Mulţi dintre susţinătorii înfiinţării camerelor propun printre altele preluarea, sau transferarea unor atribuţii de la actualele structuri de stat şi private către acestea. Păi, dacă nu se vine cu ceva nou, cu atribuţii noi, inedite în sprijinul agricultorilor mici şi mari, atunci de ce le declarăm necesare?

Preocupându-ne prea mult de aceste aspecte, care ar putea conduce doar la creşterea numărului de şefi în agricultură, mă tem că riscăm să ne scape din vedere lucruri mult mai importante.

De pildă, înfiinţarea şi dezvoltarea capacităţilor de procesare a producţiilor agro-zootehnice în cadrul actualelor structuri private ale agricultorilor, cadastrarea terenurilor agricole, zoo-tehnicizarea agriculturii ca soluţie pentru valorificarea superioară a producţiei principale şi secundare din sectorul vegetal, soluţii pentru dezvoltarea fermelor de familie, pentru valo­rificarea resurselor umane şi naturale din zonele de deal şi munte etc. şi, nu în ultimul rând, politicile agricole de după 2020 care nu sunt prea îmbu­curătoare pentru agricultori în general şi pentru români în special.

Apoi, ar trebui să ne preocupe mai mult ceea ce înseamnă identitate naţională, culturală, produsul românesc şi valorificarea lui în condiţii care să aducă profit celor care-l produc.

Iată aşadar, ceea ce ar trebui să ne preocupe şi pentru ce ar trebui să luptăm. Cel puţin acum. 

Ion Banu

NEBUNIA PUTERII

Mai că nu-ţi vine să crezi ce poate debita uneori câte un ales al neamului. Asculţi, urmăreşti ideea, apoi scuturi uşor din cap să te trezeşti în speranţa că poate ai visat ceea ce ai auzit.

Mai zilele trecute un parlamentar, bag seama mare iubitor al bolizilor pe patru roţi, propunea un nivel al impozitării acestora mult sub cel pentru autoturismele cu capacitate cilindrică mai mică, urmând ca diferenţa să fie compensată printr-un nivel mai mare al taxelor aplicate celor din urmă. Nu realizează insul şi poate nici cei care catadicsesc să-i susţină ideea că o astfel de măsură ar fi împotriva naturii, împotriva a tot ce se încearcă a se întreprinde pentru diminuarea poluării mediului și nu doar atât.

Oare nu ne sunt de ajuns deciziile care au condus la distrugerea transportului feroviar şi maritim – cele mai eficiente şi puţin poluante – în favoarea dezvoltării celui terestru extrem de poluant şi costisitor nu doar prin consumul de combustibil fosil, ci mai ales prin nevoia de a dezvolta infrastructura pentru acest gen de transport?!

Propunerea mi-a adus aminte şi de alte greşeli făcute de politicienii noştri. De pildă, anularea taxei de mediu pentru autoturisme care a condus la transferarea mai rapidă a cimitirului de maşini din vestul Europei în biata noastră ţărişoară şi aşa îmbâcsită de tot ce poate fi mai poluant, de la maşini gunoaie la ceea ce se impune a îngurgita zilnic pentru a exista.

Să mai amintesc şi altele? Sunt multe, de pildă permisiunea de a se vinde pământul, cel mai de preţ bun al unei naţiuni, oricui vine măcar cu ceva mărunţei prin buzunare. Apoi deciziile care au condus la distrugerea economiei în ansamblul său, dar și a industriei, considerată de un prim-ministru „maldăr de fiare vechi“, a agriculturii, socotind acelaşi ins că „este mai eficient să importăm decât să irigăm“, şi a mai multor domenii care ne dezonorează neamul din cauza unor politicieni care în cei 27-28 de ani s-au aservit străinătăţii sub masca nevoii de investiţii străine. O aservire, se înţelege, nu gratuită.

Şi uite-aşa am ajuns, din producători importanţi pe piaţa mondială, importanţi importatori şi consumatori de tot ce vrei, singurul aspect cu care ne mândrim când vorbim de creştere economică. Halal creştere bazată pe consum plătit cu bani de împrumut pe care nici nepoţii nepoţilor noştri nu vor reuşi să-l ramburseze.

Şi-atunci cum ar putea fi altfel caracterizate asemenea demersuri, atitudini şi măsuri ale celor cu pâinea şi cuţitul decât nebunii generate de putere și dorința de a-și… doldorá buzunarele?

Ion Banu

Comunism, democraţie ori monarhie!?

Dacă ar trebui să luăm în calcul opiniile celor mai multe categorii sociale, zău că nu mai şti către ce ar trebui să se îndrepte ţara.

După evenimentele din ’89, ba chiar şi înainte de acestea, marea majoritate boicota, condamna comunismul. De fapt, aşa-numitul comunism, pentru că respectiva orânduire n-a existat niciodată, doar partidul cu această titulatură. Socialism da, de fapt un fel de democraţie dictatorială. Adică, eşti liber, ai drepturi, dar faci ce-ţi spune… partidul.

Mai apoi, adică după câţiva ani de aşa-zisă democraţie şi după decimarea economiei de către ,,aleşii poporului“, au apărut alte opinii, de data aceasta în apărarea comunismului „care a construit, n-a demolat“.

În ultima vreme, dar mai cu seamă după ce au început să treacă la cele veşnice, unul câte unul, membrii „Familiei Regale“, mai toată suflarea neamului plânge după monarhie.

Mă întreb de multe ori: de fapt unde ne aflăm şi ce ne dorim?! Realizez că această perpetuă nehotărâre, îndoială, teamă pentru ce va fi mâine este generată de degringolada economică şi mai ales politică în care ne zbatem de aproape trei decenii. Căutăm soluţii variate şi sperăm. Dacă n-a mers comunismul, mai apoi nici democraţia postdecembristă, poate merge cu monarhia, îşi spun oamenii.

Poate, zic şi eu. Dar probabil că cea mai bună variantă ar fi totuşi să ne punem în frunte oameni integri, buni profesionişti, patrioţi care să pună în valoare aurul cenuşiu, negru şi verde de care dispune ţara, iar noi să ne punem pe treabă. „Nu se mai poate, domnule – aud adesea spunându-se – ţara e falită, ne va trebui poate cincizeci de ani să redevenim ceea ce am fost.“

Nu zic ba, dar nici nu sunt sigur că România nu va putea ieşi din marasmul economic în care se află acum.

Românii au trecut în decursul istoriei prin multe încercări pe care le-au depăşit uneori cu vărsare de sânge ori chiar cu preţul vieţii. De data aceasta sper că nu va fi nevoie de asemenea sacrificii. Încerc să cred că raţiunea va învinge, că cei aflaţi cu pâinea şi cuţitul în braţe vor avea demnitatea de a-şi recunoaşte greşelile şi vor lua cele mai pertinente măsuri pentru a readuce ţara pe făgaşul normal. Nu trebuie decât politici care să conducă la o relaxare economică, încurajarea iniţiativei private, susţinere financiară, investiţii în infrastructură şi nu constrângeri fiscale pentru a bugeta nemunca ori de a finanţa clientela politică. Ţara are încă resurse, trebuie doar bine gestionate şi administrate în beneficiul tuturor.

Sper ca acum, la început de an, mai-marii ţării să fi revenit din vacanţă cu mintea mai luminată, cu gânduri bune, raţionali şi consecvenţi în realizarea promisiunilor făcute celor care le-au oferit fotoliile în care stau bine aşezaţi acum.

Cât despre comunism, democraţie ori monarhie, alegeţi repede, timpul nu aşteaptă!

Am convingerea că varianta cea mai bună este doar cea care conferă linişte, siguranţă în tot şi toate.

Ion Banu

Abonează-te la acest feed RSS