Adama Sultan iulie 2020
update 9 Jul 2020

Satul la răspântii

Nu cred că există ins care să nu aibă măcar o singură „spiţă“ ancorată într-un sat sau altul. „Veşnicia s-a născut la sat“, spunea Lucian Blaga, iar eu aş mai spune că tot acolo s-au născut și libertatea, poate şi timpul, apoi umanitatea, croită după… chipul şi asemănarea sătenilor fiecărui loc.

Oamenii sunt altfel acolo unde mulţi dintre noi ne-am dori să fim măcar din când în când: mai prietenoşi, mai buni, gata oricând să-şi deschidă larg uşile oricui şi-ar dori să le treacă pragul.

Apoi ei, oamenii satelor, ţăranii (nume frumos care înseamnă suveran, stăpân pe ce-i al lui, om liber dar cu credinţă în Dumnezeu) mai mult ca oricare alţii s-au înfrăţit cu locurile de baştină, cu pământul şi ţara căreia-i aparţin, o legătură dintotdeauna şi care va dăinui „cât lume va fi pe pământ“. Însăşi obârşia cuvântului „ţăran“ explică cum nu se poate mai bine acest legământ: ţărână – pământ bun pentru agricultură; ţarină – pământurile cultivate din preajma comunităţilor; ţăran – cei care lucrau pe ţarină, apoi… ţară – totalitatea comunităţilor de ţărani.

Dar satul de azi nu mai seamănă cu cel ştiut de moşii şi strămoşii noştri. Nici măcar cu cel pe care ni-l mai amintim din copilăria noastră. Poate nici nu trebuie să mai fie ca acum o sută, sau cincizeci de ani, cu atât mai mult cu cât peste el vine o lume aflată într-o continuă schimbare, modernizare.

Ce-i rezervă viitorul satului românesc? Cu siguranţă emanciparea locuitorilor lui şi, sigur conservarea a tot ce are mai valoros: obiceiurile moştenite, datinile, folclorul, arta populară. Sunt valori pe care trebuie să le regăsim oricând acolo unde au fost create şi nu între câţiva pereţi ai vreunui muzeu.

Fireşte, satul nu înseamnă numai artă, iar pentru săteni doar munca pe câmp, stupăritul şi creşterea animalelor, aşa cum am învăţat despre îndeletnicirile ţăranilor din vremurile de demult.

Aflate la răspântie de drum, între vechi şi nou, comunităţile trebuie să aleagă şi încă repede, pe ce cărare s-o apuce. Liderii acestora îşi pot juca rolul vieţii lor. Le stau la îndemână banii europeni.

Numai că modernizarea satului cu prioritate prin investiţii în infrastructură, e ca şi când ai „pune carul înaintea boilor“. Logica lucrurilor arată ca mai întâi sau concomitent trebuie investit în activităţi care să creeze plusvaloare: agricultură, turism rural, agroturism, apoi diverse alte activităţi non agricole pentru ca sătenii să-şi poată asigura veniturile necesare cel puţin pentru a-şi permite suportarea costurilor serviciilor oferite prin realizarea unor astfel de investiţii.

Dar câte alte priorităţi nu sunt?! Numai că cele mai multe sunt antamate de inşi ce n-au nimic comun cu vrerile… ţăranilor. Şi nu doar ale lor.

Ion Banu

Dominanta vremii

Știe cineva care este? Din multitudinea de informații cu care suntem bombardați în fiecare minut, cine poate spune care dintre acestea sunt ancorate în realitate și care doar sunt menite a crea senzații tari, ori satisface dorințe bolnăvicioase de a crea panică și a dezorienta populații întregi?!

Se vorbește de ceva vreme despre o iminentă criză economică, financiară și, evident, socială. O prevesteau nespecialiștii, susținuți de o bună parte dintre… analiștii economici. Aveau sau nu dreptate, cine putea ști atunci?!

Evenimentele din ultima perioadă a amplificat teama de criză, pandemia fiind considerată premergătoare unei stări economice generale precare. Cert este că dominanta vremurilor pe care le trăim este… nesiguranța zilei de mâine.

Pentru cei mai mulți este justificată temerea. Trăim de treizeci de ani într-o Românie în care valorile umane sunt îndepărtate, cele materiale distruse, vândute ori privatizate, o Românie în care nu mai producem, doar consumăm.

Avem – aveam – însă creștere economică. O iluzie a cărei consecință nu poate fi decât un colaps economic. O spun tot cei avizați. Și tot ei se întreabă – ca mai toți românii de altfel – ce vremuri am fi trăit în contextul în care România continua să producă mai mult?! Măcar cât o făcea până în 1989 când își asigura cel puțin necesarul de autocamioane, autobuze și tramvaie, locomotive şi vagoane, macarale și tractoare, avioane și elicoptere, ciment și cărămidă, confecții și mobile, pâine, carne şi lapte…, apoi să vândă mai mult decât cumpără.

Dar ce-a fost, s-a dus. Rămâne doar de văzut ce mai poate fi reconstruit după „războiul“ economic de treizeci de ani dezlănțuit pe meleagurile noastre și, cum putem reasigura securitatea economică şi alimentară în contextul în care hienele planetare continuă să ne încolțească încercând să mai smulgă câte ceva din ce se mai găsește prin ținuturile noastre mioritice.

Ei bine, încă putem conserva și valorifica în interesul românilor bogățiile la care râvnesc atâția: pământul, resursele naturale terestre și subterestre și istoria acestui neam exprimat în tradiții, obiceiuri, edificii de o valoare inestimabilă, zonele turistice, codrii și cântecul.

Este greu să mai fim ceea ce am fost, spun nostalgicii. În parte le dau dreptate deși nu mă aflu în respectiva tagmă. Nu pentru că trăim „mai democratic“, ori suntem mai liberi, ci pentru că, din păcate, nu trăim vremurile pe care le speram în `90. Nu este suficientă libertatea de mișcare, exprimare și informare, românii au nevoie de siguranță socială, familială și personală, de un trai decent și nu de polarizarea  societății, de bogați și săraci.

Așadar, dominanta vremii rămâne teama de necunoscut și, cum spuneam, nesiguranța zilei de mâine. Cine poate schimba paradigma? De la cei cu pâine și cuțitul de azi, slabe speranțe... Rămâne doar voința românilor, uneori de nezdruncinat...

Ion BANU

Sărutul pământului

Se vorbeşte adesea, în ultima vreme parcă mai mult ca oricând, despre PĂMÂNT şi APĂ, două elemente naturale fără de care nu poate exista VIAŢĂ. Câţi înţelegem acest lucru? În tumultul acestor vremuri, care ar trebui să îndemne cu atât mai mult la prudenţă şi raţionament, la grijă pentru mediul în care ne desfăşurăm, se pare că nu mai realizăm ce-ar însemna chiar şi o oră fără apă, ori câteva luni fără pământul pe care să-l cultivăm cu ceea ce trebuie să ne hrănească zi de zi.

Am reţinut îndemnul unui profesor universitar adresat studenţilor săi: „Pământul vă sărută în fiecare zi tălpile; respectaţi-l!“. Fără îndoială se referea la modul cum „cel mai important mijloc de producţie“ trebuie lucrat, folosit, astfel încât să nu-i alterăm proprietăţile fizico-chimice, ba mai mult, să-i îmbunătăţim calităţile, fertilitatea. Numai că goana după profit, tendinţa şi îndemnul la utilizarea unor produse, nu întotdeauna prietenoase cu mediul şi sub pretextul… exploatării eficiente a pământului, nu-i mai lăsăm acestuia răgazul necesar revenirii, cel puţin în parte, la forma, structura şi textura iniţială. Aşa se face că importante suprafeţe de teren agricol – arabil, în mod deosebit – se află într-o stare avansată de degradare, în unele zone chiar de deşertificare. Fără îndoială la aceasta contribuie substanţial şi mult mediatizata încălzire globală generată, la rându-i, tot de OM.

Apoi, respect pentru pământ presupune să şi-l păstrezi, aşa cum au făcut-o generaţii întregi. Înstrăinarea lui înseamnă trădarea a ceea ce ne-a ţinut milenii pe aceste meleaguri şi pentru care s-a vărsat mult sânge, lipsă de recunoştinţă pentru cei ai căror urmaşi suntem.

Se vorbeşte mult, ba chiar mai mult decât se face în acest sens, despre modalităţile prin care să fie adusă apa la plantele de cultură pentru a completa ceea ce natura se încăpăţânează să ne ofere parcă din ce în ce mai mult. Este important să diminuăm măcar o parte din efectele uneori dezastruoase generate de lipsa apei în perioadele importante de vegetaţie.

M-am întrebat de multe ori şi cu siguranţă nu sunt singurul, de ce atâta îndărătnicie, ca să nu spun nepricepere şi incompetenţă pentru valorificarea resurselor de apă existente în atâtea bazine hidrografice de care dispune România, exceptând Dunărea?! Câtă economie de energie s-ar obţine utilizând forţa gravitaţională în aducerea apei prin cădere în sistemele de irigaţii şi-a făcut cineva un calcul? Dar cine să mai facă astfel de studii? Cercetare în domeniu nu mai există. Proiectare, nici atât.

Pe de altă parte, să nu uităm că şi APA este, cum spuneam, un element natural important care, ineficient gestionat mai cu seamă în vremurile pe care le trăim, ne-ar putea lipsi în bună parte în viitorul nu prea îndepărtat. Ce-ar însemna pentru omenire o criză a apei? Vă las pe voi măcar să vă imaginaţi.

Aşadar, să respectăm ceea ce ne sărută tălpile şi potoleşte setea. Nouă şi a tot ce există pe pământ.

Câtă legătură existenţială între cele două şi viaţa!

Ion Banu

Pandemia trezirii noastre

Au fost două luni de carantină... La nivel global... Oamenii au fost obligați să stea în case... Unii au trăit iadul pe pământ... Alții, dimpotrivă, și-au dat seama că se simt minunat... Adevărul e că această perioadă de izolare a fost mai eficientă, din multe puncte de vedere, decât orice altceva... Oamenii au fost obligați să facă ceva ce altfel nu ar fi făcut nici în ruptul capului: să se uite în ei. Să fie mai aproape de sufletul lor ca niciodată și... să facă curat. Ce am avut înainte de pandemie? O societate abuzivă din toate punctele de vedere. Consumerismul exacerbat aproape că ne înnebunise. Dar, de fapt, de unde venea dorința nestăvilită de a face cumpărături, de a consuma mult mai mult decât avem nevoie? Din lipsa unor repere.

În primul rând morale și cu tot ce decurge de aici... În momentul în care tot ceea ce contează este corpul tău și interesele lui, partea nevăzută (sufletul) suferă. Și de aici senzația de gol. De un gol nesfârșit care provoacă o așa o durere încât trebuie să înceteze... Iar cumpărăturile, nu de puține ori excesive, acționează ca un drog. Care ne liniștesc pe moment, iar apoi o luăm de la capăt. Tocmai incapacitatea noastră de a avea grijă de noi înșine, de a ne lăsa purtați de val duce la drame și tragedii... Incapacitatea noastră de a vedea ce e cu adevărat important în viață creează drama care ne împinge înspre nenorociri și boli. Suntem, cumva, ca niște „păpuși perfecte“ în mâna destinului, cu noi, spectatori ai propriei vieți... Iar când lucrurile nu merg bine mergem la doctor sau la vraci, „lacomi“ de vindecare, fără să ne punem niciun moment întrebarea cum am ajuns în respectiva situație și care au fost cauzele. Iar, în multe cazuri, singura cauză a fost fuga... Fuga de noi înșine... Iar tocmai această fugă ne împingea în brațele lăcomiei, judecării, urii și, într-un final, ale uitării. Sigur, ce am spus aici pot părea doar „vorbe“, lucruri idealiste, fără nicio legătură cu realitatea. Care realitate? aș întreba eu... Cea din exterior, în condițiile în care absolut tot ceea ce contează cu adevărat în viața unui om se întâmplă în sufletul lui? Cât de „real” este sentimentul iubirii, al compasiunii, al solidarității? Lucrurile care contează cu adevărat. Este și o vorbă: „Unii oameni sunt atât de săraci că nu au decât bani...“

Dar totuși ceva se vede și la exterior. Știați că anual, în lume, aproximativ 30% din hrana produsă ajunge să fie aruncată la gunoi? Și asta în condițiile în care aproape un miliard de oameni se duc la culcare flămânzi? Mai știați că, potrivit statisticilor, fiecare român aruncă, pe lună, 16 kilograme de alimente? Și asta în condițiile în care 1 din 2 copii români este în prag de sărăcie, iar 150.000 adorm flămânzi?

Această pandemie nu a fost decât un semnal de alarmă dat nouă de către natură. Că trebuie să ne trezim. Că trebuie să facem ceva... Că trebuie să schimbăm lucrurile în profunzime... Că așa nu mai merge... Deloc... Iar dacă rămânem în continuare cu vechile metehne, viitorul nu va fi mai bun, ci mai rău. Pentru că natura are un mecanism infailibil de a elimina nenaturalul de la sânul ei...

Ion Bogdan

Natura şi figurile ei

Dintotdeauna omul a privit natura înconjurătoare ca pe un dar divin menit a-i croi viaţa după cum e dat. Relele ei au fost însuşite ca o pedeapsă a divinităţii pentru  ceea ce omul a făcut la rându-i rău.

Ştiinţa, cercetarea, evoluând în timp, au încercat să demonstreze că totul poate fi ţinut sub control. Viaţa a dovedit însă că nu putem înfrunta natura oricâtă carte am şti, aceasta manifestându-se, evident şi în funcţie de ceea ce-i oferim prin comportamentul nostru zi de zi. Dar asta este o altă poveste asupra căreia ar trebui să reflectăm mai mult.

Revenind la evoluţia omului prin ceea ce a creat în timp, ei bine, el a reuşit să demonstreze doar cât de util ar fi  de-am putea măcar să compensăm prin facerile noastre parte din ceea ce natura uneori se încăpăţânează să nu ne ofere.

Nu mai este o noutate penuria de apă la nivel global şi creşterea temperaturilor, generatoare de secete pedologice şi atmosferice prelungite cu efecte grave chiar asupra vieţii pe planetă, apoi furtunile, uraganele, taifunurile, fenomene care pun la grea încercare planeta.

Fără îndoială că o bună şi raţională gospodărire a resurselor şi folosirea eficientă a ceea ce ştiinţa a pus la dispoziţie potenţialilor beneficiari  ar putea diminua considerabil efectele secetei de pildă, ba chiar a dezastrelor naturale în general, care se manifestă cu o frecvenţă şi intensitate tot mai mare şi ale căror efecte sunt uneori dezastruoase.

Mă gândesc în acest moment, când lumea agricolă se confruntă cu o secetă prelungită fără precedent, spun specialiştii, la ceea ce s-ar fi putut face pentru a reduce cel puţin din efectele acesteia. Sigur că investiţiile în infrastructura de irigaţii, valorificarea resurselor naturale de apă din atâtea bazine hidrografice cu care ţara asta a fost hărăzită, ar fi diminuat considerabil efectele acestor fenomene.

Dar lumea politică, cu mici excepţii – fără să vreau trebuie să mă refer la aceasta – alocă timp şi resurse inclusiv financiare luptelor pentru putere şi câştigarea potenţialilor electori. Nevoile reale ale ţării, ale economiei şi ale populaţiei în general, sunt neglijate.

Discursurile politice abundă în promisiuni, din păcate rămase fără răspuns real în economie. Sunt ignorate probleme precum investiţiile în ceea ce, vrem sau nu să recunoaştem, ne asigură existenţa fiecăruia dintre noi: HRANA. Eforturile fermierilor în acest sens, fără un program naţional gestionat de guvern/guverne sunt, parafrazând un lucrător din domeniu, „apă de ploaie“. Acestea trebuie să fie comune, strategia privind siguranţa alimentară trebuie să fie însă a celor care au „pâinea şi cuţitul“.

Aşadar, ar fi momentul să ne trezim, fie şi în al cincisprezecelea ceas, pentru a încerca să mai salvăm ceea ce se mai poate acum, să ne pregătim pentru viitor. Altfel, natura ne va face în continuare… figuri.

Şi câte altele mai sunt de aşezat în adevărata lor matcă!

Ion BANU

Urgia planetară

După atâta amalgam de informaţii de care avem parte „graţie“ numeroaselor reţele sociale derulate pe tot atât de numeroase canale social media, completate de societăţile de radio şi televiziune, mai că simţi c-o iei pe arătură, ca să folosesc o expresie de pe la noi.

Nici nu mai ştii ce este bun şi ce nu în jurul tău, ce şi pe cine să mai crezi. Furnizorii de informaţii nu mai sunt interesaţi de calitate şi autenticitate, ci de audienţă, de bani. Ştiu că sunt apreciaţi ca formatori de opinie şi-atunci… opinează după cum dictează interesele de grup, locale, naţionale şi internaţionale.

Citiţi textul şi priviţi titlul acestuia. Vă întrebaţi, poate, ce legătură au.

Ei bine, dacă trecem în revistă acum doar câteva dintre evenimentele de mare interes desfăşurate în timp pe mapamond, realizăm cât de uşor a fost manipulată omenirea şi cât de uşor a fost împinsă inclusiv în mari conflagraţii. În interesul sau interesele cui? Nicicum în ale gloatelor împinse, de pildă, în focul armelor. Şi câte astfel de urgii la nivel planetar nu s-au petrecut în decursul istoriei! Dar, nu ne oprim. Interesele economice, financiare – mai puţin sau deloc sociale – primează şi în zilele noastre. Întotdeauna s-au căutat metode care să înşele vigilenţa, să ascundă scopurile şi, mai ales, mijloacele. Într-o lume „civilizată“ nu se mai folosesc arme de foc. Doar prin locuri special ţinute în tensiune, sub diverse motivaţii, se mai află... Alt gen de interese, mai cu seamă pentru ce bogăţii se mai găsesc prin părţile locului.

Cele mai sofisticate arme nu se mai fabrică acum în uzinele de armament, ci în laboratoare. Somităţi în ale cercetării creează pentru omenire. Din păcate, în nebunia, poate a unora ori sub presiunea intereselor diabolice creează produşi sau produse care nu întotdeauna s-au dovedit a fi benefice vieţii, ba dimpotrivă. Scăpate de sub control, pot produce adevărate catastrofe umanitare. Adevărate urgii planetare. Poate că ceea ce trăieşte omenirea astăzi este tocmai consecinţa activităţii nesăbuite a unora dintre cei la care făceam referire. Un adevărat calvar, cu siguranţă mult mai greu de suportat decât cel mai agresiv război mondial. De bombe şi gloanţe te poţi ascunde pentru că afli de unde vin. De un inamic invizibil, precum mult mediatizatul virus Covid 19, nicidecum.

Vorbeam la început despre… amalgamul de informaţii care năvălesc ca o avalanşă peste noi, de data aceasta parcă mai alarmiste ca oricând, concentrate în exclusivitate pe un subiect, ce-i drept, de mare interes acum pentru omenire. Dar la fel de important este că la fiecare secundă mor în lume zeci de mii de oameni în accidente, de foame şi boli incurabile, avorturi etc. despre care nu se vorbeşte sau citeşti prin statistici când îţi cad în mână.

Nu minimalizez efectele epidemiei generate de coronavirus în aceste zile care a impus declararea pandemiei, dar nici efectele informaţiilor, parcă prea agresive şi alarmiste care induc temeri şi reţineri ale căror consecinţe economice şi psihice sunt greu de estimat.

Fără îndoială, este bine să ne protejăm, ca de altfel faţă de orice alt factor ce ne poate influenţa negativ sănătatea, pentru acest Covid-19 cu atât mai mult, fiind un virus mai agresiv decât precedentele. Să nu uităm, totuşi, că un organism bine consolidat fiziologic, cu un sistem imunitar ridicat, rezistă bine factorilor externi. Să avem aşadar, mai multă grijă de conduita noastră în viaţă şi, sigur, nu va mai trebui să… stăm în casă. Hrana sănătoasă, mişcarea şi odihna sunt cele mai bune mijloace de luptă împotriva „atentatorilor“ la sănătatea fiecăruia dintre noi.

Ion Banu

Războiul invizibil

Omenirea s-a confruntat în decursul istoriei sale cu multe conflicte interstatale, interetnice, economice ori sociale ce s-au transformat de multe ori în conflagraţii mai mult sau mai puţin mondiale. Niciodată însă nu a cuprins întreg mapamondul precum „războiul“ din perioada în care acum ne aflăm, ale cărui consecinţe sunt devastatoare la nivel social şi, evident, economic. O stare devenită aproape imposibil de gestionat. Cad oameni de toate vârstele seceraţi de fantoma COVID 19.

Autorităţilor nu le-a mai rămas decât să recomande şi să impună măsuri pentru a limita dezastrul umanitar. Populaţiei – să le respecte. Din păcate, în inconştienţa specifică multora, toate acestea sunt ignorate.

Treceam zilele trecute printr-o localitate prahoveană sărăcită până nu demult de o populaţie dusă aiurea pentru un câştig mai bun, prin muncă mai mult sau mai puţin cinstită.

Dar asta este o altă poveste care trebuie atribuită unei anumite categorii de cetăţeni.

Ei bine, acum abia întorşi la baştină din „zonele roşii“ de teama „încarcerării“ menită a limita contaminarea generală, ori pur şi simplu speriaţi de eventuala „achiziţie“ a temutului virus scăpat de sub control precum o cireadă turbată din staul, inşii îşi etalează noua apartenenţă voiajeră occidentală prin întruniri gălăgioase sfidând orice recomandare privind izolarea faţă de semenii lor pentru evitarea răspândirii în comunitate a mult mediatizatului agent patogen. O stare de lucruri, o atmosferă ce seamănă teamă în rândul populaţiei respectivei comunităţi faţă de care, spun localnicii, nimeni nu ia măsuri.

Dar să lăsăm asta în seama celor îndrituiţi să aplice legea, mai cu seamă în perioada decretării stării de urgenţă. Sperăm s-o facă, altfel vom continua să asistăm la escaladarea acestui război invizibil generator de mii, multe mii de decese.

Mă întorc la ceea ce interesează agricultorii în această perioadă în care trebuie să pună bazele noii recolte a anului. Restricţiile impuse privind libera circulaţie, inclusiv a mărfurilor, în cazul lor al input-urilor necesare înfiinţării şi întreţinerii culturilor – se întreabă mulţi fermieri – în ce măsură pot fi depăşite? Care dintre autorităţi poate acorda „liberă trecere“ pentru astfel de activităţi. Se ştie că în agricultură timpul nu aşteaptă, o zi pierdută poate avea consecinţe greu de estimat. Or, în situaţia în care „trebuie să stăm în casă“, cum vor putea fi şi în câmp? Sunt furnizori de produse specifice care şi-au închis porţile sau, în cel mai bun caz, şi-a restrâns considerabil activitatea, situaţie care conduce la imposibilitatea aprovizionării cu cele obligatoriu necesare. Apoi, în ce condiţii mecanizatorii, personalul auxiliar se pot deplasa la locul de muncă, uneori la distanţe considerabile?

Sunt doar câteva din multitudinea de întrebări pe care şi le pun, le pun acum fermierii, în condiţiile atâtor restricţii, de altfel necesare în situaţia dată.

Să sperăm însă că acest război invizibil, cu un inamic invizibil, dar deosebit de periculos şi imprevizibil, va lua repede sfârşit. Astfel, limitările vor fi anulate şi viaţa va reintra în normal. Depinde, fără îndoială, de fiecare dintre noi.

Ion BANU

Raiul uitat

Stăteam zilele trecute în balconul casei mele de la ţară privind în josul drumului, tot mai lipsit de forfota pe care o ştiam în vremea copilăriei. Puţini copii, adolescenţi la fel de puţini, adulţi absenţi parcă la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Din cele câteva zeci, poate sute de persoane existente cândva pe strada noastră, parte au trecut la cele veşnice, unele şi-au găsit rostul pe alte meleaguri, rămânând doar câteva familii, la rândul lor tot mai sărace în membri, fără perspectiva capacităţii fizice, materiale, de a creşte numeric.

Este ceea ce se constată, de altfel, în mai toată ţara, după anii 90: depopularea satului românesc. Nimeni nu şi-a imaginat la începuturi declinul demografic ce  urma să se întâmple cu consecinţe asupra economiei în general, iar pentru sat, asupra agriculturii şi serviciilor conexe.

Case părăsite, pământul la fel, dealuri fără animale şi oameni care să le aibă în grijă. Bogăţii care ar fi putut face satul şi ţara mai bogate, oameni mai sănătoşi, copii mai mulţi şi mai veseli.

Cândva, „colţul meu de rai“ în care ajung acum la fiecare sfârşit de săptămână, vuia de vocile cristaline ale copiilor, vara la fotbal cu mingi din păr de capră, şotron sau concurs de giugea, iarna la săniuş printre nămeţi ori schiat pe schiuri improvizate din scânduri de salcâm uşor îndoite la foc în care-ţi prindeai ciubotele cu resturi de cureluşe sau ceva sfori din cânepă. Nu erau, nu eram, lipsiţi nici de la treburile gospodăreşti, păscutul animalelor, dar nici de la şcoală. Era perioada în care începeai să capeţi experienţă şi să înţelegi valoarea a ceea ce faci. În veselia noastră perpetuă ce părea absentă faţă de realităţi, urmăream şi înţelegeam rostul obiceiurilor părinţilor, vecinilor, rudelor şi le ascultam poveţele. Ştiam, învăţam că trebuie să-i respectăm, să le dăm bineţe şi să spunem sărut-mâna mamei, tatei, bunicilor… Ştiam că învăţătorul este mama şi tata la şcoală, chiar şi după ce părăseam băncile clasei.

Aşa era atunci. Indrăznesc să cred că şi acum, în perioada tehnologizării, informatizării, democratizării, adesea prost înţeleasă, ne-ar „pica“ cum nu se poate mai bine reconsiderarea atitudinii faţă de şcoală şi dascăli, întoarcerea  la mişcarea în aer liber, iar cei mai mulţi dintre adulţi la atitudinea faţă de tot ce ne stă la dispoziţie, parcă aşteptând să ni le facem utile şi plăcute. Izvorul bogăţiei materiale şi spirituale se află lângă noi. Să nu le ignorăm.

Satul românesc trebuie să renască. Altfel, veşnicia acestuia va păli. Trebuie să ne trezim „din somnul cel de moarte“, iar primii care să ridice fruntea şi să privească în faţă realitatea şi pei cei în slujba cărora se află, fie şi vremelnic, trebuie să se afle aleşii neamului. Ar trebui să dispară interesele personale şi de grup. Să aşezăm ţara pe adevăratele sale temelii aducându-ne aminte de faptele înaintaşilor, istoria şi limba neamului care ne-a asigurat continuitatea milenii la rând. Trebuie să rămânem ceea ce-am fost, ba mai mult de atât.

ION BANU

Copiii de azi

Auzim deseori vorbindu-se despre regresul din învăţământ şi, evident, despre educaţia tinerei generaţii care, sincer vorbind, în multe situaţii lasă mult de dorit. Urmărind fenomenul, constat pe zi ce trece că schimbul nostru de mâine – oricât de isteți ar fi copiii noștri – o parte din el va fi  tot mai puţin ancorat în realităţile vieţii sociale viitoare. De ce aşa? Gurile rele spun că… aşa se vrea. Adică, o degringoladă generală, o populaţie tânără fără educaţie, cu puţină informaţie şi puţine cunoştinţe generale, „construită“ astfel pentru a putea fi uşor manipulată.

O generaţie ferecată între butoanele smartphone-urilor, tabletelor şi calculatoarelor de tot felul va fi cu atât mai mult ruptă de societate şi lipsită de capacitatea de a comunica, mai cu seamă în lipsa unui vocabular format prin lectură. Strămoşii noştri în urmă cu zeci de mii de ani au comunicat mai întâi prin semne, apoi articulând sunetele, care în timp au evoluat în cuvinte, socializând astfel în cadrul grupurilor şi între grupuri.

Să păstrăm aşadar acest trend al comunicării directe prin cuvinte, expresii, de ce nu, cât mai elevate şi nu doar prin reţelele de... socializare. Numai astfel evoluăm la rându-ne.

Revin la tânăra generaţie, mai ales la copiii care primesc o educaţie adecvată vârstei, începând cu cei şapte ani de-acasă şi continuând cu formarea lor pentru viaţă în şcoală, ba chiar şi prin activităţi extraşcolare.

Opus acelor... exemplare care creează probleme în şcoli, societate, chiar în familii, copii agresivi care nu se pot cu mai nimic împăca şi faţă de care nu se poate lua atitudine pentru că, nu-i așa, „afectăm personalitatea copilului“...

Dar, sunt şi copii care impresionează prin calitatea a tot ceea ce fac chiar de la vârste fragede.

Este, fără îndoială, rodul educaţiei, dar şi al unei îndrumări adecvate vârstei, atitudinii şi aptitudinilor fiecăruia, atent cultivate şi modelate în familie, şcoală, alte medii complementare. Sunt copii care citesc, gândesc trecând totul prin filtrul propriului sistem neuronal. Îi asculţi sau le citeşti gândurile privindu-i ori citindu-i atunci când plăcerea de a scrie le completează pe celelalte. Am la îndemână un astfel de exemplu, care am apreciat că merită a fi cunoscut. Sunt gândurile unuia dintre... copiii de azi. Este ceea ce înţeleg ei azi despre ce a fost ieri. Cu siguranţă aceştia vor fi cei care mâine vor schimba societatea din temelii.

Citiţi în pagina următoare.

Ion BANU

Ce te faci cu mârlănia?

Nu mă simt deloc confortabil în preajma inşilor cu aere de domn sub care, de fapt, stă ascuns un individ fără scrupule, arogant, agramat, rupt de orice realitate în care încearcă să se desfăşoare, în fine, un om fără nici cea mai vagă urmă de educaţie. Se pare că astfel de atitudini sunt specifice acelora care încearcă să-şi ascundă superficialitatea, lipsa de cunoaştere, incultura, încercând să domine uneori chiar prin intensitatea fonică a vorbelor, câteodată chiar şi vulgare.

Mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni prin unele ministere şi alte instituţii ale statului, dar şi prin câteva multinaţionale care s-au grăbit să angajeze, uneori în funcţii cheie, inşi, mai cu seamă tineri, superficial testaţi sub aspectul cunoştinţelor profesionale, dar şi al educaţiei, al modului cum trebuie să interacţioneze în diferite împrejurări.

Nu dau sfaturi, doar trag concluzia şi simt nevoia s-o fac cu atât mai mult cu cât astfel de semnale le primesc adeseori din partea celor care au trecut prin acest gen de încercări în drumul lor către rezolvarea problemelor.

Presa în general, dar mai cu seamă cea de specialitate agricolă, fie ea scrisă, audio sau vizuală, nu este lipsită de astfel de surprize în încercarea ei de a desluşi… enigma unor astfel de comportamente. Am înţeles, poate în nebunia mea, că cei care de fapt trăiesc şi se desfăşoară într-un anumit loc, hărăzit prin natura lucrurilor, s-ar cuveni să se comporte nu ca stăpâni peste tot şi toate, ci ca… servanţi în slujba celor din banii cărora există: contribuabili, beneficiari ai unor servicii ori input-uri pentru desfăşurarea diverselor activităţi.

Trăim adesea experienţe în relaţiile cu exponenţii unor entităţi – economice sau administrative – joviali, atenţi, curtenitori până şi-au văzut saci-n căruţă, cum se spune, după care devin aroganţi, cu un comportament incompatibil cu poziţia pe care vremelnic o ocupă, o atitudine pe care cei mai mulţi o numesc… de mârlan.

Nu mi-aş fi imaginat cu ceva ani în urmă că am să ajung să abordez un astfel de subiect, fie el şi demn de luat în vârful peniţei, dar se pare că educaţia primită de cei mai mulţi în familie, la şcoală şi în societate lasă atât de mult de dorit încât, uşor, o parte a membrilor unei comunităţi pot ajunge într-o aşa degradare morală încât chiar şi expresia folosită mai devreme este poate prea blândă.

Sigur, nu putem generaliza, pentru că sunt şi semeni de-ai noştri care, indiferent unde se află, ce rol îndeplinesc la un moment dat pe scena vieţii, ce nivel de pregătire şi educaţie au, rămân aceiaşi OAMENI. Joviali, atenţi, sfătuitori, gata oricând să ajute şi să împărtăşească din experienţa lor. În faţa lor nu ne rămâne decât să ne înclinăm. Ca şi în faţa făuritorilor de pâine. Cuvintele, oricare şi oricâte ar fi, sunt prea puţine pentru a-i caracteriza. M-aş bucura ca astfel de oameni, de specialişti, să domine numeric pentru că, altfel…, ce te faci cu mârlănia?

Ion BANU

DARUL DIVINITĂŢII

Atâta dezordine economică, socială şi, mai ales, politică greu să-ţi fi imaginat cândva că ai să te confrunţi vreodată cu ea. Trăim într-o adevărată convulsie de idei, proiecte care nu duc nicăieri.

O ţară parcă a nimănui, dar zice-se, are stăpân. Ba chiar… stăpâni. Un ţinut rămas fără cârmă, fără motor şi nici măcar cu vânt în pupă, aflat, cum ar spune marinarii pe furtună, în derivă.

Cam aşa ar putea fi caracterizată România, iată, după treizeci de ani de democraţie deşănţată în care, de vrei s-o porneşti acum de undeva, nu găseşti nici măcar un firav capăt de aţă. Nu mai avem nimic, sau aproape nimic din ce aveam cândva, iar ca să ne mai ţinem pe picioare stăm cu mâna-ntinsă la bancherii lumii asemeni cerşetorilor în stradă. Măcar ei nu plătesc dobânzi...

Mă îngrozesc la gândul că vom putea curând călca pe vreascurile de deasupra gropii în care vom ajunge ca nişte sfârşiţi ai vremurilor.

„O situaţie în care s-a ajuns – explica recent un psiholog – pentru că oamenii, presaţi de nevoi, aflaţi sub un continuu stres, nu mai au timp să citească, să meargă la un spectacol şi, mai grav, să gândească. A devenit mai comod să se preia informaţia diseminată pe diverse canale aşa cum este transmisă fără să mai fie «filtrată» prin propria minte şi, ca atare, se procedează în consecinţă. Or, ştim că orice structură, partid, guvern, în funcţie de propriile interese, diseminează informaţia care avantajează. Toată lumea emite acum teorii, dă sfaturi, judecă. Dacă toate acestea ar fi trecute atent prin intelectul fiecăruia, cu siguranţă s-ar constata că mai totul este diversiune, manipulare şi-atunci am alege doar ceea ce este în spiritul legii şi al dorinţei reale a societăţii din care facem parte. Ne-am alege mai atent şi «stăpânii» care să ne reprezinte. Nu s-ar mai accepta cu atâta uşurinţă aberaţiile cu care suntem zilnic bombardaţi.“

Iată, aşadar, ce ne desparte de realitate. Să gândim este un dar al Divinităţii, să-l folosim cât mai intens pentru a ne întreţine valorile, printre ele aflându-se OMUL, menit a aduce plus­valoare vieţii. A discerne între bine şi rău trebuie să rămână în firea noastră. Doar aşa vom putea avea continuitate, linişte şi bunăstare.

Ion BANU

Ziceri, pilde și... întrebări

Există în popor multe vorbe înţelepte, aşa-numitele proverbe, pilde, zicale şi zicători, scrise sau transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, toate având un substrat puternic ancorat în realităţile vremii, vremurilor, dar şi în obiceiurile şi tradiţiile neamului.

A-şi pune poalele-n cap este una dintre zicale, expresie care într-un mod subtil, face trimitere la acei indivizi ce-şi pun la mezat – o altă expresie folosită uneori cu uşor iz sarcastic – totul fără niciun fel de discernământ.

Ei bine, indivizilor „ajunşi în capul trebii“, vremurilor pe care le trăim, mai cu seamă cele de după „loviluţie“, li se potriveşte ca o mănuşă respectiva expresie.

Sub masca aşa-zisei democraţii, liberalismului şi libertăţilor de tot felul, a falsei nevoi de investiţii străine, indivizi autoinstalaţi în fruntea unui stat până atunci bine şi corect aşezat economic – poate cu unele mici excepţii – au scos totul la vânzare după o iraţională şi ineficientă evaluare şi privatizare.

Mă întreb, asemenea multor români mai greu de manipulat, pe cine-am deranjat atât de tare încât a trebuit să fim aduşi atât de repede în sapă de lemn? Adică săraci şi dependenţi în totalitate economic şi financiar de marile corporaţii, după o independenţă aproape totală prin anii `80?

Cine şi ce interese, în afara celor naţionale, au avut şi jocurile cui le-au făcut respectivii de şi-au pus cu atâta uşurinţă „poalele-n cap“, adică lăsând la vedere şi dispoziţia oricui neavenit imensele bogăţii ale ţării?

Cine-şi permite să ţină ascunse rezervele naturale ale ţării sub motivaţia ineficienţei exploatării lor, în vreme ce altele sunt exploatate doar în beneficiul… exploatatorilor?

Cum de românii n-au avut acces în piaţă precum aşa-zişii investitori străini? Cum de aceiaşi români n-au avut acces la credite ieftine precum investitorii de aiurea pentru a putea cumpăra măcar o parte din investiţiile româneşti? Sigur că investitorii străini au venit la pachet cu băncile care au creditat cu oricât, la costuri aproape de neglijat, orice achiziţie de pe tărâmurile româneşti. O fi fost oare întâmplătoare „bunăvoinţa“ acestora?

Sunt o parte din miile de întrebări pe care orice om raţional şi le pune, ale căror răspunsuri se cunosc, dar care nu vor fi rostite decât poate atunci când… făuritorii dezastrului economic vor trebui să dea socoteală pentru faptele lor, de va fi să se întâmple asta vreodată.

Până atunci însă rămâne să ne zbatem în nevoi, să ne lăsăm manipulaţi pentru că asta place şi să permitem inocularea tinerei generaţii cu ideea dezastrului socialist.

Fără îndoială că evenimentele din `89 au adus şi unele schimbări la care românii tânjeau demult: libertatea de mişcare şi informare. Ba chiar şi de exprimare. Numai că aceste deziderate au fost însoţite de condamnabile măsuri neeconomice pe care românii nu şi le-au dorit. Să ne amintim doar de bine-cunoscutele sloganuri „mai bine importăm decât să irigăm“ şi „industria românească, un maldăr de fiare vechi“.

Ce-am primit în schimb? Politică şi politici care a dus în degringoladă întreaga viaţă socială, economică şi educaţională, inteligent mascată de aşa-zisul sprijin european  despre care puţini ştiu cât costă România şi pe români.

Dar, până va fi să tragem linie… ne supunem Înaltei Porţi de la Bruxelles. Acum. Doar avem experienţa capului plecat acumulată în atâtea secole, nu? Iar celui care a îndrăznit să ridice fruntea capul i-a fost tăiat sau trupul împroşcat cu plumbi.

„Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi!“

Ion BANU

URARE DE AN NOU

A mai trecut un an. Parcă mai repede decât cei de dinaintea lui, poate şi urmare a atâtor evenimente petrecute într-o succesiune la care greu uneori ne putem conecta.

Dar vremurile trec, cu bunele şi relele lor, altele vin poate la fel. Speranţa fiecăruia însă, cel puţin la început de AN când ne urăm de bine, este de natură a încuraja să mergem mai departe.  Adică pe un drum la capătul căruia să descoperim noi motive pentru a ne putea susţine în a face mai mult decât în anul care a trecut şi, de ce nu, mai puţin decât în următorii.

Fără îndoială, mediul în care ne desfăşurăm - în familie, la locul de muncă, în societate – influenţează calitatea individului sub aspect educaţional, calitatea şi eficienţa activităţii sale şi, nu în ultimul rând, sănătatea la care facem referire de fiecare dată când ne salutăm, ne strângem mâna, ori ne transmitem o urare. Cât de importantă este respectarea regulilor într-o societate!

Suntem până la urmă, părtaşii sau victimele unor stări de lucruri generate la nivel global, a unor tendinţe de ,,înnobilare” a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti care au stat la temelia existenţei durabile a unei naţii pe un teritoriu, cu metehne de tot felul menite a altera tot ce este de calitate construit poate în milenii. Strădaniile unora de a conserva ce au mai valoros – lingvistic, educaţional, religios - pare să pălească sub presiunea acestui rău venit, sau adus, de aiurea. Un rău inteligent cosmetizat cu tehnologii ,,de ultimă generaţie” care poate face şi mai rău vieţii fiecăruia dintre noi, vieţii acestei minunate planete prea îngăduitoare cu neghiobiile noastre. Ferească Cel de Sus de răzbunarea ei.

Să sperăm totuşi că raţiunea va învinge, că omul răului va deveni OMUL binelui prin renunţarea la tendinţele sale secesioniste, de dominare a tot şi toate, a conştiinţei umane. Guvernele trebuie să-şi pună în ordine priorităţile, chiar dacă asta ar presupune intrarea în contradicţie cu forţe oculte. Trebuie să-şi respecte semenii din rândul cărora provin, obiceiurile şi tradiţiile lor, valorile intelectuale şi educaţionale spre binele tuturor şi mai cu seamă a generaţiilor viitoare.

Asta urez eu tuturor, în primul rând alor noştri, acum la început de AN NOU.

Şi, dacă tot am vorbit de obiceiuri, transmit tuturor românilor  tradiţionalul LA MULŢI ANI!                                           

Ion Banu

Lumea Nouă

În 1492 Columb a plecat în căutarea unor tărâmuri noi fără a avea nici cea mai vagă idee ce urma să descopere. O lume nouă, ostilă intruşilor, avea să-l întâmpine.  O lume care mai târziu dispărea în bună parte sub presiunea celor care se credeau superiori şi erau hotărâţi să îi stăpânească teritoriile şi, de bună seamă, să înşface din bogăţiile ,,Indiilor de Vest“: spanioli, portughezi, olandezi, francezi, englezi...

Vizitând recent parte din zona la care fac referire – nordul Americii de Sud, parte din insulele Antilelor Mari – am încercat să fac o punte peste timp pentru a înţelege viaţa celor de-atunci şi de-acum, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea europenilor aici.

O lume cu adevărat nouă, în curs de emancipare, dar mai săracă în bogăţii şi cu încă multe sechele ale perioadei sclavagiste – abolită prin 1863 – perioadă în care a fost adusă aici ,,marfă umană“ din Africa. Rar mai întâlneşti acum populaţie indigenă. Doar prin junglă, şi asta defrişată prin multe locuri, mai descoperi câte o mică comunitate de… amerindieni.

În rest, etnii din toată lumea, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi credinţa lor. O lume, parte din ea risipită pe oriunde poate câştiga mai mult. Cei rămaşi, mulţi dintre ei, aşteaptă precum puii de înaripate să le vină câte ceva ,,de-afară“ pentru a mai goli din market-urile chinezeşti aflate la tot pasul.  Parcă… așa cam cum este pe la noi.

Nu, n-am vrut să spun povestea unei călătorii, ci să prezint o stare de lucruri care, se pare, este caracteristică aproape lumii întregi, Europa şi România ca parte a ei, nefăcând excepţie. Globalizarea, despre care se vorbeşte de ceva vreme, se pare că este pe cale a se înfăptui. Dar ce înseamnă globalizare? După cum evoluează lucrurile şi din presupunerile sociologilor, politologilor şi economiştilor, ar părea că asta presupune concentrarea puterii la nivelul unui grup de state dezvoltate, chiar a unui grup de indivizi. Iar puterea înseamnă stăpânirea a tot şi toate. Miliardele de locuitori ai planetei? La dispoziţia celor cu pâinea şi cuţitul dispuşi să facă orice şi oricât pentru a exista.

Apoi, ce s-a petrecut prin unele părţi ale lumii cu sute şi mii de ani în urmă, sub o formă mai… elevată se petrece acum în Europa şi nu numai. Oamenii nu se mai mişcă acum ca marfă, ci împinşi de nevoia unui altfel de trai, atraşi conştient şi interesat de cei care vor forţă de muncă ieftină. Iar ca să li se arate îngăduinţă, bunăvoinţă, sunt primiţi cu ,,căţel şi purcel“, adică la pachet cu toate obiceiurile şi vrerile lor, ba chiar şi cu limba gata s-o impună până şi celor în bătătura cărora poposesc. Spun gurile rele că peste ani, după aşa-zisa… islamizare a Europei, atât de mult clamată de mai mulţi lideri europeni, vom mai găsi câte un sătuc de europeni şi de români de bună seamă, pe meleagurile noastre doar prin cătune aflate pe nu ştiu ce costişă ori vârf de munte pe unde musafirii împământeniţi de la o vreme ne vor mai îngădui să existăm.

Dar să fim optimişti. Dacii, înaintaşii şi urmaşii lor au existat pe aceste meleaguri de mii de ani. Obiceiurile şi limba lor au fost leagăn al multor altora de pe acest continent în ciuda a atâtor năvălitori care au tânjit la aceste ţinuturi. Măcar în memoria lor nu trebuie să cedăm oricărui neavenit. Ceea ce am spus mai înainte, sigur şi sub imperiul celor văzute prin lumea asta, citite şi ascultate prin multe locuri importante, este doar o fabulaţie. Luaţi-o ca atare, dar nu neglijaţi totuşi… fabulaţia.

Ion BANU

La mâna a treia

Iată, au trecut și alegerile... Până la urmă avem ce merităm, cu bune și cu rele în plan personal, social sau economic. Iar în societatea contemporană cele trei se împletesc. La o primă vedere economicul influențează socialul și politicul. La o privire mult mai profundă starea interioară a fiecărui individ se adună într-o sumă din care rezultă bunăstarea materială și spirituală a societății. După această logică starea în care se află societatea românească depinde de fiecare dintre noi. Numai că asta e mai greu de judecat, deci de analizat. Și totuși, cum am ajuns aici? La această întrebare putem răspunde momentan doar prin prisma unei judecăți sociale și economice. Iar cum economicul primează... Puțini știu că în prima parte a acestui an a murit economistul Constantin Cojocaru.

Trebuie spus că profesorul Cojocaru a fost, alături de prof. Anghel Rugină, unul dintre primii economiști reveniți în România după 1990, adevărați profesioniști care au încercat să ofere soluții pentru o trecere inteligentă la capitalism. Din păcate, nici unul, nici celălalt nu au fost ascultați. În anii ’90 a fost una dintre vocile lucide și a atras atenția că România va avea mari probleme dacă nu devine mai „responsabilă“... Se referea la oamenii politici „flămânzi“ de atunci. În mai multe luări de poziție Cojocaru a precizat că privatizarea a făcut distrugeri în România mult mai mari decât cele două războaie mondiale în ceea ce înseamnă pierderile de capital şi consecinţele sociale. „Noi trebuie să le spunem oamenilor că singura cale de a ajunge la bunăstare e munca proprie, producţia, economisirea unei părţi din ce produci pentru a investi şi a crea capitalul nostru propriu. (...) „În Elveția, stat de la care România ar trebui să ia exemplu, capitalul nu este concentrat, nu este oligarhizat, dar este distribuit către o masă mare de oameni.

Este o economie puternic tehnologizată. Important este că elveţienii au acumulat capital dar au reuşit să şi-l şi păstreze. Acest capital, odată acumulat, rămâne şi tot creşte. Şi nu există altă soluţie pe lume să creşti bunăstarea decât crescând valoarea capitalului utilizat în economie. El în mod natural creşte de la un an la altul dacă nu intervin factori destructivi, cum ar fi un război sau cum ar fi ceva mai rău decât războiul – privatizările din fostele ţări comuniste. Privatizarea a făcut distrugeri mult mai mari decât cele două războaie mondiale; mă refer la pierderile de avuţie, de capital. Asta este explicaţia. Nu are nicio legătură cu faptul că în Elveţia băncile sunt foarte solide şi din cauza asta foarte mulţi deţinători de lichidităţi îşi depun banii acolo.

Asta se datorează stabilităţii economice a Elveţiei care provine din caracterul democratic al capitalului“, explica cu ani în urmă într-un interviu Constantin Cojocaru. Concluzia? „În România, cel puțin, marea majoritate a avuției care se acumulase până în 1989 a trecut în proprietatea străinilor, dar s-au ales și cozile de topor din interior. Avem și noi miliardari, mai mult sau mai puțin de carton, dar există o pătură de 5-6% dintre români care s-au îmbogățit cât alții în 2-300 de ani. Acesta este prețul trădării, al vânzării, simplu, românește“, mai spunea economistul. Pare o viziune extremistă? Sau naivă... Se poate, dar realitatea îl contrazice... Realitate care ne spune că Elveția este o țară de primă mână... Iar orice comparație e inutilă...

Ion Bogdan

„Supărat sunt, Doamne…“

…auzim adesea pronunţându-se semeni de-ai noştri referindu-se la starea naţiei din vremurile pe care le trăim.

Evident, este vorba despre atmosfera politică la nivel naţional, apoi despre educaţie, sănătate, infrastructură, în fine, despre starea economiei şi nivelul de trai.

De-ar fi să intru în dialog cu vreunul dintre ei nu cred că aş putea avea argumente care să le spulbere, măcar în parte, supărarea afişată, justificată de altfel aproape în totalitate.

Încerc adesea să găsesc o explicaţie pertinentă pentru tot ce se întâmplă în societatea românească, la nenumăratele nemulţumiri generatoare de tensiuni sociale. Este greu să descopăr măcar una care să justifice ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Pentru că, aşa cum spun oamenii, nicio ţară nu-şi vinde pământul, aurul, petrolul, gazele, pădurile, apa, forţa de muncă, diversele servicii aşa cum o face România de aproape 30 de ani.

Apoi şcoala, educaţia, cultura în general, nu oferă nici măcar speranţa unor generaţii viitoare educate pentru muncă, pentru bună convieţuire familială şi socială. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce în familie copiii nu mai primesc învăţăturile străbune privind respectul faţă de părinţi şi apropiaţi, faţă de semenii lor în general. Nu întâmplător se face referire la cât contează cei şapte ani de-acasă.

În şcoală s-a ajuns ca elevii să „educe“ profesorii şi nu invers. A devenit periculos pentru orice cadru didactic să atenţioneze abaterile elevilor, iar de îndrăzneşte s-o facă sar părinţii în ajutorul lor, apoi media în general, acuzând nu abaterile de la norme ale celor vinovaţi, ci pe cei care au catadicsit să deranjeze odraslele. Uităm că un om îşi „şlefuieşte“ caracterul în primii ani de viaţă şi şcoală. Să privim doar în stradă, prin diverse instituţii, la generaţiile ce ne vin din urmă şi tragem uşor concluziile privind viitorul naţiei. Fără îndoială, sunt şi excepţii. Multe. Dar cu o floare nu se face primăvară, spune o vorbă din bătrâni.

Să mai spun de sănătate? Se ştie că, dacă nu pui „ceva“ pentru „domn doctor“ eşti lăsat să mori sau, în cel mai bun caz, tratat cu ceva care convine şi farmaciştilor, deşi plăteşti lunar din salariu sume importante pentru sănătate.

La infrastructură nu mă mai refer pentru că se cunosc datele: câţiva kilometri de autostradă pe an. Noroc cu fondurile europene care au contribuit cât de cât la… modernizarea satelor. A unor sate.

Ne lăudăm în schimb cu creştere economică, numai că din datele statistice aceasta se bazează pe consum şi nu pe producţie, ceea ce creează, aproape inevitabil – spun economiştii –, premisele unei crize economice de proporţii.

Aşadar, cum spuneam, nu prea sunt argumente care să-i facă pe oameni mai fericiţi, mai încrezători în viitorul lor şi al ţinuturilor mioritice despre care ne place să spunem că ne aparţin. Încă.

Ion BANU

Politica și agricultura

Publicaţiile de specialitate nu fac sau n-ar trebui să facă politică. Sigur, atât timp cât interesele celor în slujba cărora se află nu sunt afectate ca urmare unor hotărâri politice. Am trăit în timp asemenea momente la care presa în general, dar mai cu seamă cea de specialitate, a reacţionat cu vehemenţă, determinând chiar schimbare de opinie la nivel guvernamental.

Ei bine, în ultimii ani, cu unele mici şi poate neînsemnate situaţii, nu am asistat la măsuri care să împiedice, de pildă, iniţiativa privată sau să priveze de drepturi legitime pe cei care fac, de regulă, să avem noi toţi ce pune pe masă de cel puţin trei ori pe zi. În ciuda chiar şi a unor ironii adresate iniţiatorilor unor măsuri care au condus la relansarea ori redescoperirea unor activităţi şi utilizarea eficientă a unor resurse şi materii prime, stimularea unor activităţi de producţie, multe dintre măsuri s-au dovedit a determina creştere economică.

N-aş putea spune însă acelaşi lucru atunci când se vorbeşte despre miliardele de lei alocate anual de guvernanţi nu pentru producţie, ci pentru  nemuncă, lene, sfidând astfel pe cei care contribuie substanţial inclusiv la bugetul din care se înfruptă beneficiarii acestor fabuloase sume.

Asistam cu ceva vreme în urmă la o discuţie iniţiată ad-hoc de către un grup de cetăţeni pe marginea unui subiect ce priveşte, aveam să constat, întreaga societate pusă pe treabă. Se referea la ideea pe care tocmai am înserat-o în fraza anterioară. Se făceau comparaţii, paralelisme între moduri de viaţă, între indivizi şi diverse categorii sociale. M-au dus atunci gândurile la problemele agricultorilor referitoare la forţa de muncă, calificată sau nu. Lipsa de lucrători în câmp ori pe tractoare, în vreme ce cârciumile satelor sau colţurile străzilor sunt pline de inşi care cerşesc ori beau pe datorie în aşteptarea ajutorului social. Apoi, subiectul aprins discutat făcea trimitere la infractorii de toate speţele „care trăiesc mai bine în puşcării decât la ei acasă. Masă, casă, televizor, timp de plimbare, în vreme ce noi, ăştia, muncim, plătim impozite, ba chiar şi doctorii, spitalele şi câte altele. Ei? Huzuresc pe banii noştri.“

N-am vrut să particip la discuţie pentru că, spuneam, presa de specialitate – agricolă, despre aceasta este vorba – nu face politică, dar nici nu poţi trece cu vederea anomaliile pe care le descoperi, susţinute de politicieni pentru câteva mii de voturi. Parcă prea mult costă. Dar când nu pui din propriul buzunar, mai contează?

Şi-apoi, fir-ar să fie, prea dese sunt campaniile electorale...

Ion Banu

Cu știuletele în... mână ne uităm încet la lună

Ne mândrim cu cea mai mare producție de porumb din Uniunea Europeană... O fi bine? O fi rău? Teoretic e bine, practic însă... Vorbeam deunăzi cu un mare fermier care-mi spunea că degeaba are o producție record la hectar dacă nu prea are unde s-o depoziteze. Și nici cu transportul recoltei situația nu stă prea bine. Dacă ne gândim bine, nu facem decât să culegem roadele entuziasmului de după 1990...

S-au distrus silozuri, s-a distrus într-o veselie generală sistemul de irigații... Și acum stai cu știuletele în mână și te uiți undeva în zare. Și te întrebi: „Ce să fac cu el?“ Asta în condițiile în care fabricile de procesare lipsesc, în condițiile în care silozurile sunt „sublime, dar lipsesc cu desăvârșire“, vorba lui Nenea Iancu. Iar răspunsul, pentru unii fermieri (sau intermediari), vine firesc: „Păi trimitem recolta cât se poate de repede la export!“ Și uite cum porumbul patriei ia calea exportului fără pic de regret... Numai că acum intervine ironia întregii situații. Porumbul pleacă de la agricultorul român cu 55 - 70 de bani kilogramul şi se întoarce înapoi în ţară sub forma unor produse...  pentru care plătim înzecit. Cu alte cuvinte, sunt 90% șanse ca atunci când țăranul merge la alimentară să cumpere mălai pentru mămăligă să cumpere un produs de import. Chiar dacă pe pachet scrie că e un mălai „cu tradiție românească“ să fie de fapt fabricat prin Ungaria, Franța, Italia ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, țeapă... Și asta nu e nimic...

După porumb ne lăudăm și cu o producție record de cereale. Și de această dată exportăm grâu într-o veselie şi cumpăram de la străini produse din aluat congelat: pâine, baghete, produse de patiserie. De exemplu, anul trecut importurile de produse de panificație au valorat aproape 300 de milioane de euro, în timp ce exporturile de grâu au atins un miliard de euro. Ca și în povestea cu porumbul, în 2018, România a exportat grâu la un preţ mediu de aproape 80 de bani pe kilogram şi a importat produse de brutărie și patiserie la un preţ mediu de aproape 10 lei pe kilogram. Cu alte cuvinte, produsele cu valoare adaugată mare pe care România le importă sunt de 12 ori mai scumpe decât suma pe care o primeşte fermierul român pentru un kilogram de grâu. Și toate astea în condițiile în care România plătește pe gaze în acest moment la un nivel dublu faţă de prețul de pe pieţele internaţionale. Și tot așa și la electricitate, apă și ce-or mai fi...

Să mai vorbim de dublul standard? La alimente, de exemplu, Protecția Consumatorilor a constatat recent că 22,78% din totalul produselor verificate prezintă diferenţe în România faţă de versiunea comercializată în Vestul Europei. Altfel spus, probabil sunt șanse mari ca mămăliga făcută în Vest din porumb românesc să fie mai bună decât „mămăliga“ importată?

Ion BOGDAN

Ciobanul vietnamez

Cu atâta agitație în lume, cu atâtea discuții despre tot felul de nenorociri din jurul nostru, cu atâta tehnologie care ne înconjoară am fost oarecum surprins dar și adus cu picioarele pe pământ de o statistică europeană. Nu-i așa, că la o primă vedere, cel puțin în România, ai senzația că satele sunt pustii iar agricultorii și-au cam luat tălpășița în favoarea vieții la oraș? Ei bine, din respectiva cercetare sociologică am aflat că România este, între țările UE, țara cu cele mai ridicate ponderi ale populației angajate în agricultură. Potrivit Eurostat, aproape un sfert (23%) din populația României era ocupată în agricultură în 2018, ceea ce plasează România pe primul loc în Uniunea Europeană, unde media populației ocupate din sectorul agricol era de 4%. Mai exact, în rândul statelor membre, cea mai ridicată pondere a populației ocupate în agricultură se înregistra anul trecut în România (23% din totalul angajaților), Bulgaria (18%), Grecia (11%) şi Polonia (10%), în timp ce în domeniul industrial cel mai ridicat procent era în Cehia (37%), Slovacia (32%), Polonia (31%), Slovenia și România (ambele cu 30%). Aceeași statistică spune că, în agricultură, silvicultură și pescuit, în rândul statelor din estul şi sudul Uniunii Europene, 27 de regiuni diferite au raportat în 2016 un procent de angajați de cel puțin trei ori mai ridicat decât media UE de 4,5%, inclusiv cinci din șase regiuni din Bulgaria, opt din 13 regiuni din Grecia, șase regiuni din Polonia și cinci din opt regiuni din România.

Așadar, 23% dintre români sunt agricultori. La o privire mai atentă, situația este, puțin spus, dramatică. Și asta pentru că, în decurs de un deceniu, numărul de agricultori a scăzut semnificativ. Spun asta deoarece aceleași statistici arată că, la mijlocul deceniului trecut, aproximativ 33% dintre români erau agricultori – chiar dacă majoritatea erau agricultori mici și „foarte mici“. Ce să mai vorbim de 1990... Oricum, și atunci, dar și acum circa 40-45% dintre români locuiesc în localități rurale. Asta spun statisticile... Dacă ne gândim că peste 4 milioane de români au plecat să muncească în străinătate, procentul ar putea să scadă dramatic. Iar dacă mai punem la socoteală faptul că mulți conaționali din provincie au lăsat coasa pentru activități mai bănoase precum agro-turismul, tabloul pare complet. Ar trebui să ne mai mire faptul că de câțiva ani este o lipsă acută de mecanizatori în sectorul agricol? Că nu mai vrea nimeni să muncească pe tractor nici măcar pentru un salariu de peste o mie de euro pe lună? Dar nu trebuie să ne facem probleme... Mai avem o soluție... În cele din urmă, și agricultura recurge la aceeași metodă la care au apelat firmele de construcții de pe la noi. În ferme vor fi angajați muncitori străini. Și e foarte posibil ca Miorița să fie veghetată pe câmpiile și dealurile patriei de un cioban... vietnamez...

Ion Bogdan

Răul necesar

În naivitatea mea şi poate a multor semeni, socoteam la începutul erei internetului că acesta ne va face mai deştepţi, mai ageri în fapte şi gândire şi, evident, mai liberi, iar ca o conse­cinţă, mai sănătoşi. Mamele la rându-le, mai fericite pentru că au găsit antidotul năzdrăvăniilor pruncilor, a ţipetelor prin casă, ogradă, ori prin magazine la vederea a ceva ce-şi doresc. Suficient o tabletă, telefon ori laptop şi… linişte deplină.

Adulţii se întrec şi ei în a-şi înlocui bună parte din timpul pentru mişcare, plimbare, socializare cu butonarea instrumentelor pe care de-acum şi cei mai simplii oameni le au la îndemână.

De la mic la mare, oriunde s-ar afla – pe stradă, în maşini, la serviciu şi chiar în Parlament – mai toţi butonează, completându-şi zic, informaţiile, ori socializând pe această cale. Prietenii, grupuri, poveşti mai mult sau mai puţin personale, dar şi „informaţii“ care te fac să te gândeşti dacă au vreo legătură cu realitatea sau dacă mai există raţiune. Toate le găseşti pe „reţelele de socializare“. De, lumea se exprimă… liber.

Fenomenul s-a extins atât de mult încât au devenit o raritate indivizii fără astfel de preocupări.

Ei bine, cu toate avantajele pe care ni le oferă internetul, specialiştii din diverse medii, dar mai ales medici, avertizează asupra pericolului utilizării excesive a acestei „ultime cuceriri a ştiinţei“. Viaţa însăşi este în pericol, spun aceştia, categoriile cele mai vulnerabile fiind copiii şi adolescenţii. Acest RĂU NECESAR de-acum, poate fi de natură a ne lăsa fără urmaşi, a diminua populaţia şi astfel a depopula comunităţi întregi. Se adaugă astfel unei politici făcute pe genunchi, care a generat un adevărat exod al populaţiei lipsite, pe tărâmurile natale, de posibilitatea asigurării unui trai decent, dar şi a unei tendinţe secesioniste a multor ţări care au creat „şansa“ acestui fenomen, cu un scop bine definit.

Totul, fir-ar să fie, parcă se leagă şi, din păcate, mulţi dintre cei care şi-au dorit schimbarea în urmă cu treizeci de ani, abia acum încep să realizeze ce s-a vrut de fapt. Cert este că ţara a devenit tot mai săracă, fără forţa necesară – umană şi materială – de a-şi reveni. O ţară dependentă aproape în tota­litate de economiile altora, mai ceva ca după cel mai sângeros război.

Avem însă ceva în loc. INTERNETUL, răul necesar indispensabil vieţii de-acum şi, mare parte din media aservită mai degrabă intereselor străine, o media care ne oferă zilnic subiecte incitante, dar fără esenţă, fără sens, fără idei care să ne aducă pe făgaşul normal. Dar cine să aibă acest interes?

Ion BANU

Abonează-te la acest feed RSS