reclama youtube lumeasatuluitv

Vaca, oaia neagră a lumii moderne

Nici nu mai știi ce și pe cine să crezi atunci când se vorbește despre poluarea mediului și schimbările climatice. Cert este că totul este altfel acum față de vremurile din urmă cu 50-100 de ani, când anotimpurile erau bine delimitate, manifestările meteo moderate, iar oamenii, da, oamenii mai echilibrați în manifestări și comportamente față de ei înșiși, de muncă și semeni.

Sunt aspecte despre care se vorbește mult și demult, se arată cu degetul, care tremură când este îndreptat spre adevărații poluatori ai planetei, dar stă drept când se arată către cei, de fapt, mai puțin vinovați de răul produs mediului în care trăim.

Se caută soluții, cauze și vinovați, dar se pare că nu există curajul necesar de a vorbi, despre aceștia și, de ce nu, despre necesitatea eliminării lor spre binele tuturor. Pentru că răul, cunoscut de altfel, se impune a fi eradicat.

Dar care este acest RĂU? Sau mai marele RĂU?

Unii, din interese ușor de intuit, ocolesc adevărul despre generatorii catastrofelor globale – fenomene meteo extreme, tot mai frecvente și mai violente care amenință însăși viața în toate formele ei, inclusiv VACA, devenită OAIA NEAGRĂ în mintea unora, vinovată de... marea poluare a planetei.

Și uite-așa, globaliștii deturnează atenția opiniei publice, direcționând-o către cu totul altundeva. Se vorbește mai puțin despre industria chimică, cea constructoare de mașini, producătoarea miliardelor de motoare cu ardere internă care au invadat mediul terestru și aerian, industria electrotehnică, petrolieră etc., adevăratele surse principale de poluare a mediului.

Un studiu al unor activiști pentru un mediu curat, realizat cu ceva vreme în urmă, scotea în evidență câteva elemente asupra cărora ar trebui să se reflecte mult, din care am reținut câteva. De pildă, precizau aceștia, un avion de capacitate medie consumă oxigen cât 150 de autovehicule și elimină tot atâtea gaze cu efect de seră (CO2) vinovate de creșterea temperaturii globale, iar exemplele ar putea continua.

În ciuda acestor evidențe, vaca, biata de ea, alături de alte specii indispensabile unei vieți naturale normale, este socotită vinovată pentru ceea ce generează, scoasă în fața careului și judecată pentru ceea ce, de fapt, n-a săvârșit. Degeaba „avocații“ încearcă să-i dovedească nevinovăția, ba mai mult, importanța prezenței ei pentru ceea ce asigură omenirii, „acuzarea“ susține scoaterea acesteia „în afara legii“ inclusiv a ceea ce produce, aducând ca argument existența alternativelor la proteinele animale, zice-se nepoluante, respectiv cele produse în laborator sau anumitele specii și varietăți de insecte.

Mă întreb, de-ar fi să se întâmple asta s-ar reveni la o climă normală? Dacă aș știi că prezența atâtor consumatori de oxigen și generatori de poluanți ar fi mai benefică planetei, cu siguranță aș fi de partea celor care susțin că animalele sunt cea mai nocivă prezență, dar cum adevărul este contrar acestor opinii, rămân la convingerea, asemeni multora, că aceasta este o aberație a unor minți tulburi, parcă potrivnice vieții pe Planeta Albastră. De aici ar mai fi un pas până să spunem că însuși OMUL este un mare poluator. Ce-ar urma?

Ion Banu

Dorul de baștină

Trăim, iată, un NOU început, un alt an luat de la capăt pe care ni-l dorim, ca de obicei, mai bun decât precedenții, urându-ne de bine, sănătate întru MULȚI ANI.

Suntem și-acum cu gândul la voi, cititorii noștri fideli, care de mulți, de foarte mulți ani, ne sunteți aproape, sprijinindu-ne în truda noastră de a culege și oferi cele mai noi, pertinente și asumate informații pe care să le... savurați la o cafea ori în momentele de răgaz, citindu-le pe hârtia revistei Lumea Satului.

Sunt momente, multe asemenea de altfel, în care ne amintim, oriunde ne-am afla, de vatra satului din care ne tragem, de locurile în care am tras pentru prima dată aer în piept, de anii copilăriei, acolo unde am făcut primii pași și am scrijelit primul semn al inteligenței noastre umane.

Zilele trecute, ce-au marcat trecerea peste an, mi-au oferit încă un prilej de a revedea oameni dragi acolo, la mine acasă, în satul în care am respirat pentru prima dată: la Sângeru, o localitate prahoveană situată în cel mai minunat loc din lume. Unde poate fi mai frumos ca acasă?!

L-am reîntâlnit acolo pe Costel, un consătean, absolvent al unei facultăți tehnice, revenit dintr-o comunitate românească din diaspora pentru câteva zile. Familia i s-a mutat demult din sat, dar, se vede treaba, n-a uitat de unde a plecat. Ne-am îmbrățișat și salutat printr-un semn pandemic, după care a început povestea despre… pribegia lui (zic eu) prin Europa pentru un loc de muncă bine plătit. Mi-a mărturisit că nu-i prea place să vorbească despre existența lui pe-acolo pentru că sunt și bune, și rele. Era vădit mișcat de revederea noastră și a locurilor natale. „Seara vorbesc uneori cu ai mei – îmi spunea – și după aia stau până adorm cu ochii în tavan și-mi vin mereu în minte locurile unde-am crescut, în fine, toată viața mea și mă prinde uneori un dor de-mi vine s-o iau pe jos spre casă. Nu vreau să încercați acest sentiment…“

Și am tot discutat vreme de mai bine de o oră, timp în care am aflat, chiar din zgârcenia lui de cuvinte, cam cum stau lucrurile pe-acolo pe unde-și duce veacul. N-au fost multe lucruri care să mă surprindă. Știam deja că multe țări europene au simțul conservării și respectului pentru ceea ce dețin, că investesc mult creând locuri de muncă, surse importante de venituri la bugetele naționale, că susțin substanțial investițiile în alte țări, birocrația a fost redusă aproape la zero, iar raportul angajat-angajator-stat oferă siguranță și stabilitate.

Iată doar câteva dintre aspectele asupra cărora cârmuitorii români ar fi trebuit să se aplece demult, înainte ca economia țării să se prăbușească. Poate că se vor trezi măcar în al cincisprezecelea ceas.

Sunt speranțe pentru NOUL AN și următorii. Românii nu cer mai mult decât este normal și decent pentru vremurile pe care le trăim. Vor atât cât să se poată bucura de baștina de care, de sunt duși de-acasă, le este dor.

Ion Banu

DUDUIE ECONOMIA...

Nu-ți vine să crezi ce se poate scurge prin mințile unora. Mai că-ți vine s-o iei la fugă cu mâinile pe cap când auzi atâția gugumani vorbind despre ceea ce, de fapt, nu există. Sorb dintr-un pocal cu apă rece și te-aștepți să-i auzi rostind vorbe înțelepte, ancorate în realitatea vremurilor pe care le trăim. Surprinzător însă, par mai degrabă cu mintea betejiă ca după nopți cu licoarea lui Bachus sub nas. Ştiţi zicala „te îmbeţi cu apă rece!“, nu?

Lipsiți adesea de realism, respectivii „din capul trebii“ par mai degrabă dispuși să-și aroge virtuți de care habar n-au că le lipsesc cu desăvârșire. Încearcă un oratorism desuet, sperând să convingă că duduie economia, că se „trăiește bine“, deși pâinea și sarea se găsesc tot mai greu cu bani puțini.

Mă întreb adesea pe unde se ascund somitățile neamului de nu se află acolo de unde s-ar putea croi drumul drept al unei economii solide, garanția securității neamului sub toate aspectele sale – economice, alimentare, culturale...? Mi-aș dori să-i văd punându-și capacitățile intelectuale – pe care le afișează de multe ori, „garnisite“ şi cu un patriotism demn de invidiat – în slujba acestui popor lăsat parcă pradă unor interese individuale și de grup ce n-au nimic încomun cu cele ale neamului din care fac parte.

Perioada pe care o traversăm, iminența crizei energetice și, inevitabil economice, grijile pentru ziua de mâine, pentru viitorul generațiilor ce ne vor urma, fac din neamul urmaș al dacilor puternici și viteji, un popor trist, lipsit de speranță, preocupat doar de bruma lucrurilor ce-i aparțin la un moment dat. Cunoscându-i istoria, mă întreb uneori cât va mai suporta talpa care-l împiedică să ajungă acolo unde-și dorește, în locul care-l merită, la viața care i se cuvine? Nu i-ar trebui pentru asta mai mult decât resursele cu care l-a hărăzit Bunul Dumnezeu dăruite din minunata Lui grădină? Pentru că n-a râvnit niciodată la ceea ce n-a fost al lui.

Cuvintele așternute pe această bucată de hârtie aș vrea mai degrabă să îndemne la rațiune, realism și dorința de a face măcar atât cât să ne simțim în siguranță acasă, pe stradă, la locul de muncă, așezați pe făgașul pe care-l merităm și nicidecum să semene scepticism, teamă pentru ce va fi să fie. Iar pentru asta este suficient doar să fim uniți „în cuget și simțiri“. Atât.

Ne apropiem de momentul în care se trage linie după încă un an de trudă. N-o să fie un bilanț care să ne ofere satisfacții. Avem însă speranța, care moare întotdeauna ultima, că vom începe un NOU AN măcar cu gândul spre un viitor mai bun, bine așezat pe cărarea care va duce spre prosperitate, siguranță, sănătate și pace. Doar după aceea am putea spune, în fine, că… duduie economia. Asta doresc românilor mei dragi, împreună cu tradiționala urare de LA MULŢI ANI! Nu-i destul?

Ion Banu

Munții noștri aur poartă...

Ne place să spunem că suntem o țară bogată. Și suntem... Pe lângă faptul că avem cea mai mare biodiversitate din Europa, avem și bogății naturale pe măsură. Teoretic, dacă lumea „se închide“ cu resursele naturale autohtone (hrană, combustibili), putem trăi liniștiți. Dar toate lucrurile acestea sunt bine cunoscute, mai ales de specialiști. În ciuda bogățiilor cu care ne-a înzestrat Mama Natură, citeam deunăzi că România este singurul stat din regiune care importă mai multe produse agricole decât exportă… Sigur, era cunoscut faptul că, de exemplu, noi producem grâu pe care-l exportăm, iar apoi importăm pâine înghețată și alte exemple echivalente… Acum am ajuns la stadiul de „singurul stat din regiune“… Cel puțin așa susține Janos Lazar, fost şef de cabinet al premierului Viktor Orban, acum comisar guvernamental pentru agricultură. „Este greu să înţelegi de ce Ungaria trebuie să importe mâncare, deşi suntem o ţară care are suficient teren agricol şi apă proaspătă pentru hrănirea populaţiei“, a spus Janos Lazar într-un interviu pentru site-ul economic Portfolio.hu, preluat de ZF. Potrivit publicației, politicianul, un susţinător îndârjit al partidului de guvernământ, a explicat că este extrem de important ca jucătorii maghiari să dezvolte o producţie de materie primă de calitate, chiar dacă acest lucru se poate realiza doar prin intervenţia statului. El a sugerat şi că statul maghiar ar trebui să creeze un lanţ comercial integrat şi a amintit că există „o cantitate fără precedent de finanţare disponibilă pentru dezvoltarea zonelor rurale“. Potrivit aceluiași personaj, „este importată independenţa unei ţări, iar Ungaria trebuie să devină independentă în trei sectoare: cel al energiei, cel financiar şi cel alimentar. Până acum, Ungaria a reuşit să devină «suverană» doar la producţia de carne de pasăre. Agricultura ungară încă nu este capabilă de o producţie de calitate în industria cărnii de porc sau a laptelui“.

Potrivit datelor Comisiei Europene, Ungaria a exportat anul trecut produse agricole de 9,6 mld.  euro, la o populaţie de 9,7 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă exporturi agricole de aproape 1.000 de euro per capital. Importurile s-au situat la 6,5 mld. euro. În aceeaşi perioadă, Polonia a exportat produse agricole de 31,8 mld. euro, la o populaţie de 38 de milioane de locuitor, ceea ce înseamnă exporturi agricole de 837 de euro per capita. Importurile au fost de 28,5 mld. euro. În acelaşi an, România a avut exporturi de produse agricole de aproape 7 mld. euro, la o populaţie de 19,2 milioane de locuitori. Astfel, exporturile au fost de 364 de euro per capita. Dintre cele trei state, România este singurul care a avut importurile mai mari decât exporturile: a importat produse agricole de 8,8 mld. euro.

Comparativ cu majoritatea țărilor din zonă, bogățiile României urcă undeva până la cer. Dar ce folos? La mulți ani după evenimentele din '89, mai mulți lideri occidentali recunoșteau că revoluțiile din Europa de Est au avut, printre altele, și rolul de a deschide noi piețe de desfacere pentru economiile din Vest. Dar în cazul României miza a fost mult mai mare, dacă ne gândim și la resursele de care dispunem. Cum spunea poetul? „Munții noștri aur poartă,/Noi cerșim din poartă-n poartă“… Dar ce ne mirăm? Mai contează?

Ion Bogdan

CRIZĂ? DE CE CRIZĂ?!

Iată o întrebare ce frământă națiunile de ceva vreme, rămasă încă fără răspuns din partea celor îndrituiți să o facă. Autoritățile par a fi depășite de situație ori se tem să spună lucrurilor pe nume. De fapt, cine poate îndrăzni să se așeze contra curentului generat de cei care vor mai mult decât au ori altceva decât există.

„Tare aș vrea să spun câte ceva despre lucrurile ce ni se întâmplă în ultima vreme, dar mă străduiesc să-mi pun lacăt la gură și lațuri la degete să nu zic ori să scriu ceva necugetat“, îmi spunea recent un confrate trecut binișor prin viață.

I-am ascultat mai departe bănuielile, referirile la presupusa conspirație mondială menită a distrage atenții și concentra puteri și averi. Ce-i drept, amalgamul de informații, de multe ori contradictorii, aruncate prin toate mijloacele de comunicare precum frimiturile de pâine porumbeilor în piața mare, generează atâta nesiguranță și bănuieli față de ce va să vină încât poate duce cu gândul la ceea ce ar putea aduce atingere unei vieți normale.

Criza pandemică, peste care a venit ca o furtună din senin cea energetică, a amplificat temerile pentru ce ar putea urma.

Suntem de-acum – spun specialiștii – în plină criză economică care, cu siguranță, își va pune serios amprenta asupra vieții sociale, culturale, educaționale.

Ei bine, zarurile au fost aruncate. Nu ne rămâne decât să luptăm pentru a mai exista.

Ascultam zilele trecute un comentariu al unor experți americani care dezvăluiau secretele generării pandemiei Covid-19. Minți bolnave ori bine educate și disciplinate, subjugati unor interese personale și de grup, au creat diabolica armă biologică care, odată scăpată din laborator, inevitabil a generat o adevărată cursă a înarmărilor cu produse necesare combaterii ei. Miliarde de dolari se pritocesc printre sutele de entități având până la urmă destinația susținerii financiare a cercetării și producerii a ceea ce mulți cred că vine de la Mama Natură. În fapt, este o creație artificială care a îngenunchiat o lume întreagă și economiile statelor nevoite să se... înarmeze cu ceea ce se impune pentru a lupta cu... inamicul nevăzut.

Și, cum un rău nu era suficient, s-a mai creat unul: criza energetică, cu toate consecințele ei. Tot artificial, spun aceiași comentatori care își puneau o întrebare, retorică de bună seamă. Cum de s-au epuizat resursele energetice așa, peste noapte?!

Sigur, resursele sunt epuizabile, dar tot cercetarea, de data aceasta în slujba omenirii, a găsit alternative. Folosite rațional și treptat, se putea estompa efectele crizei energetice, care, după ce pandemia a făcut ca populația planetei să plece capul, aceasta din urmă aproape că a îngenunchiat-o definitiv.

Fără îndoială, se fac jocuri și se urmăresc scopuri greu de imaginat ori de perceput. Așa că rămânem cu întrebarea al cărui răspuns nu știu dacă îl vom afla vreodată: De ce criză, de vreme ce soluții există?

Ion BANU

Punct şi de la capăt

S-a spus de multe ori, cu diverse prilejuri, că revista Lumea Satului este poate printre cele mai complete, complexe şi diverse publicaţii de specialitate. Poate că cei care o apreciază astfel au avut în vedere diversitatea subiectelor abordate, modul de prezentare a acestora, fapt ce le face accesibile tuturor categoriilor de cititori. Fără îndoială şi domeniile din care cei care construiesc fiecare număr al revistei îşi extrag informaţiile sunt diverse, îmbrăcând o uriaşă paletă de activităţi.

Ei bine, nu observaţiile faţă de publicaţie am vrut să le scot în evidenţă, ci mai degrabă permanenta preocupare a colectivului redacţional de a face mereu mai mult şi mai bine. Este motivul pentru care existăm, acela de a răspunde exigenţelor tot mai mari ale potenţialilor cititori, fiecare având la rându-le diverse preocupări în tot lanţul activităţilor lor în spaţiul rural. Nu este uşor să oferi de fiecare dată atâtea informaţii cât este nevoie în toate aceste domenii şi, pe deasupra, să fie şi uşor accesibile tuturor categoriilor sociale.

Se ştie că cea mai pertinentă şi sigură sursă de informaţie, mereu la îndemâna celor preocupaţi de cunoaştere, rămâne presa scrisă, în ciuda aprecierilor multora că aceasta nu-şi mai găseşte locul. Fără îndoială şi presa audiovizuală este, cu mici excepţii,  o sursă sigură de informare, dar totuşi, ceea ce este scris rămâne, iar cei care-şi dau girul pentru o informaţie îşi asumă răspunderea pentru cele aşternute pe hârtie, ceea ce nu se întâmplă în alte medii de informare.

Preocuparea de a oferi cele mai pertinente şi sigure informaţii prin intermediul presei scrise a fost mereu în atenţia colectivului nostru.

Pentru a consolida însă percepţia faţă de ceea ce înseamnă informaţie sigură s-a hotărât constituirea, pe lângă redacţia revistei Lumea Satului, a unui Consiliu Consultativ, în componenţa acestuia aflându-se personalităţi de marcă din lumea agricolă (a se vedea pagina 4 a revistei tipărite nr. 21), care şi-au dat acordul pentru construcţia unei publicaţii de mare interes pentru cei în posesia cărora va intra.

Aşadar, punct şi de la capăt. Adică o nouă etapă a ceea ce înseamnă revista Lumea Satului. O etapă care-i va asigura publicaţiei o creştere a calităţii, o mai bogată şi tot mai sigură sursă de informaţii pentru lumea satului, piaţa agricolă şi nu numai.

Doar este şi... diversă.

Ion BANU

Iarna încercării noastre

Cred că nu e om în țara asta care să nu se fi întrebat „Cum trecem de iarna asta?“. La început s-a vorbit de liberalizarea pieței românești de gaze. Apoi s-a vorbit că în toată Europa gazele, energia în general, se vor scumpi. Toată lumea, toată presa europeană începuse să vorbească de scumpirile la energie dar și de creșterea inflației până la cote de nimeni știute încă. Apoi, autoritățile de la noi au recunoscut că vom avea o iarnă cu energie scumpă și au anunțat că vor acorda ajutoare de încălzire familiilor cu venituri mici între câteva zeci de lei până la două sute și ceva de lei la fiecare factură. Ajutoare care, cu factura în mână, vor părea mai degrabă un fel de praf în ochi...

Totuși, care sunt cauzele acestor scumpiri? Oficiali ai diferitelor companii de energie au declarat că este inevitabilă o majorare considerabilă a facturii, care s-ar putea chiar dubla în lunile de iarnă ca urmare a majorării costului de achiziție al gazului-marfă al furnizorilor. Cu alte cuvinte gazul de la import vine mult mai scump... De ce? Pentru simplul motiv că, obligați de „politica verde“ a UE, statele europene nu au mai încheiat cu exportatorii de gaz (Rusia în special) contracte pe termen lung ci doar pe termen mediu și scurt. Și de aici scumpirea... E firesc ca atunci când cumperi mai puțin să plătești mai mult. ”Cererea mare și oferta mică dau prețuri mari”, strigă toți furnizorii în cor cu gândul la profiturile istorice pe care le vor face...

Asta mi-aduce aminte de o poveste adevărată citită de mine mai de mult. Când o anumită țară a decis să-și liberalizeze piața de energie, patronii mai multor companii din domeniu au decis să-și saboteze propriile unități de producție. Motivul? Ați ghicit – ofertă mică, cerere mare – creșterea prețurilor... Păcat că e o poveste veche și nu-mi mai amintesc detaliile... Numai că acum nimeni nu va mai sabota nimic... Celebrul „sentiment“ de nesiguranță de pe bursele internaționale își va face treaba magistral. Prețurile explodează spre disperarea oamenilor și spre bucuria companiilor.

Ce e de făcut? Nimic... Cine își va permite, va plăti, cine nu, nu... Asta în teorie căci în practică, cel puțin pe plaiurile mioritice s-ar putea să iasă rău. Facturile astronomice care se preconizează nu ar face decât, după 32 de ani, să mai explodeze odată mămăliga. Despre neamul acesta se știe că e blând. Îndură orice fel de aberații venite din partea unor politicieni cu mintea bolnavă dar până la un punct. Românul mai îndură, mai strânge punga, își mai pune o pătură pe el. Până într-o zi când strigă: „Ajunge!“. Sper totuși că acea zi nu va veni... Sper că politicienii își vor da seama că există și alte interese în afară de propriul buzunar... Sper că oficialii UE își vor da seama că nu au cum să facă o „Europă verde“ în doar câțiva ani, nici măcar în câteva decenii. Un expert spunea că pentru o Europă cu adevărat „verde“ ar trebui, în medie, ca fiecare țară membră să aibă cel puțin trei centrale nucleare. Centrale care sunt considerate „verzi“ în ciuda dezastrelor majore pe care, accidental, le-ar putea produce...

Ion Bogdan

În groapa de gunoi

Când vremea, respectul şi dragostea faţă de meleagurile natale ne oferă prilejul să mai… drumeţim şi prin propria ţară realizăm, în fine, ce minunăţii avem în preajmă pe care le-am dat adesea prea uşor pe ale altora. Şi încă avem multe necunoscute pe care parcă nu vrem să le descoperim şi pune în valoare. Ba mai mult şi pe cele despre care ne place adesea să spunem că sunt parte din Grădina Domnului le neglijăm lăsându-le în beznă și gropi de gunoi.

Își rup unii până și cămașa de pe ei în lupta lor împotriva celor care nu fac nimic pentru protecția mediului, jefuiesc pădurile, îngroapă țara în gunoaie. Dar nu ei trebuie să rezolve cele mai acute probleme ale momentului, ci cei care, prin natura pozițiilor ocupate, au această obligație față de semenii grație cărora ocupă fotoliile de înalți demnitari în stat.

Nu există cărare pe care să nu vezi deșeuri de tot felul, de la simple bonulețe, mucuri de țigări și hârtii igienice, la peturi, pungi, până și articole vestimentare aruncate sau uitate pe drumuri, bănci sau cărări de munte. O adevărată groapă de gunoi națională.

Fără îndoială, este și consecința educației populației, de la cei șapte ani de-acasă, la școală și însăși societatea în care te afli, societate care prin atitudine ar trebui să contribuie la stoparea, sau cel puțin diminuarea fenomenului.

Apoi, acolo unde fenomenul este expansiune, ori greu de ținut sub control prin măsuri de popularizare a beneficiilor unui mediu curat, statul trebuie să intervină inclusiv prin măsuri coercitive în cuantum-uri pe măsura faptelor. Dar nu se întâmplă asta decât propagandistic și nici cum în realitate. O dovadă a lașității, lipsei de perseverență în luarea de măsuri și continuarea acestora și, nu în ultimul rând, a corupției în toate formele de manifestare.

Dar gunoaiele nu sunt singurele care generează rezerve în a-ți vizita propria țară și de a crea oportunități în dezvoltarea turismului național. Infrastructura, prăduirea pădurilor, inclusiv din rezervații și zonele protejate, o slabă preocupare pentru dezvoltarea capacităților de cazare și agrement, lipsa personalului specializat în ghidarea turiștilor sunt alte cauze care conduc la incapacitatea de a pune în valoare imensele bogății naturale de care dispune România.

Așadar, poluarea, până una-alta, fie ea la sol sau în aer, rămâne deocamdată un deziderat. Idei, măsuri, programe doar pe hârtie. Totul se blochează în interese politice și de grup, cercuri în care se învârt miliarde de euro și, nu în ultimul rând, în dorința de a se menține un electorat loial acestora.

Iată de ce mulți români spun adesea că „vor trece încă mulți ani și va mai curge multă apă pe Dunăre până când România va ieși din groapa de gunoi“. 

Ion Banu

Irigaţiile, încă un vis neîmplinit

Scriam cu ceva ani în urmă în acest spațiu despre nevoia de apă în câmp pentru asigurarea realizării unor producții stabile. Și mai spuneam atunci că nimic nu poate constitui prioritate înaintea asigurării securității alimentare.

Ei bine, după aproape zece ani mai nimic nu s-a întâmplat în sensul celor apreciate la vremea respectivă.

Mă întrebam atunci – o fac și acum – cum ar fi să mă trezesc într-o zi și să aud pe toate canalele de ştiri că România este pe primul loc în Europa la producţii agricole obţinute, că are cea mai mare suprafaţă agricolă amenajată hidroameliorativ, inclusiv cu scopul protejării mediului, şi că a devenit de ceva vreme una dintre cele mai căutate destinaţii ale investitorilor, evident, nu doar străini.

Ar fi, cu siguranţă, posibil un astfel de scenariu dacă am avea guvernanţi responsabili, cu experienţă şi viziune, care să ştie cum să prioritizeze lucrurile nu doar pe hârtie, ci şi prin proiecte efectiv implementate în teritoriu.

La începutul anilor ’90 niciunul (dintre cei care au luat frâiele ţării în mână) n-a ştiut sau mai degrabă n-a vrut să valorifice proiectele valoroase elaborate până atunci, proiecte pe care nu trebuia decât să le eficientizeze şi să le actualizeze tehnologic.

Dar vremea a trecut şi ţara parcă nu-şi găseşte calea. Luptele politice, goana după putere fac să se uite de nevoile celor cărora li s-au... cerşit voturile la alegeri.

Revenind la priorităţi, un guvern responsabil pentru administrarea ţării ar trebui, spun specialiştii neancoraţi politic, să înceapă cu infrastructura şi irigaţiile. Infrastructura – pentru a se facilita accesul în zonele de interes economic şi turistic, suficient de multe pentru a aduce plus-valoare comunităţilor, irigaţiile – pentru a exploata la maximum potenţialul agricol de care ţara dispune din belşug. Să nu mai vorbim de angrenarea economiei în ansamblu, pe orizontală şi verticală.

Mă simt obligat să reamintesc – pentru a nu ştiu câta oară – că apa este principalul factor limitativ al producţiei agricole, iar, în condiţiile în care anii secetoşi se succed la intervale din ce în ce mai scurte, asigurarea acesteia pentru culturile agricole este din ce în ce mai acută.

România, din fericire – spun iarăși pentru a nu știu câta oară – dispune de numeroase bazine hidrografice şi, ca urmare, de imense cantităţi de apă care, bine şi raţional valorificate prin sisteme de aducţiune poate nu întotdeauna simple, ar putea rezolva problema fluctuaţiei nivelurilor de producţie, cu consecinţe benefice asupra... siguranţei naţionale până la urmă. Nu-i puţin lucru să asiguri hrana necesară propriului popor, ba chiar să poţi şi controla pieţe cu produse agroalimentare.

Pe de altă parte, asigurarea apei pe terenurile agricole, alături de perdelele forestiere de protecţie şi alte lucrări hidroameliorative, ar putea contribui substanţial la îmbunătăţirea mediului, la limitarea fenomenului de deşertificare etc. Sunt lucruri ușor de înțeles, dar se pare greu de prioritizat, de așezat înaintea intereselor individuale, de grup sau politice.

Să sperăm totuşi că raţiunea va învinge şi... irigaţiile – ca să mă refer doar la acestea – nu vor rămâne doar un vis.

Ion BANU

Adevăr sau dezinformare

După un an cu secetă pedologică și atmosferică fără precedent, urmat de un altul aproape la fel în multe din zonele țării, fenomene care au generat dificultăți financiare și organizatorice multor fermieri, iată că vine o bună parte dintre autorități care susțin o Românie cu producții record la cereale și plante tehnice.

Respectivele declarații îmi aduc aminte de vremurile de dinainte de ’89, când unitățile agricole de stat și cooperatiste erau obligate să se înscrie cu niveluri de producție uneori de peste 4-5 ori mai mari față de realitate.

Dacă pentru perioada respectivă aveam să înțeleg mai târziu motivele – rating-ul de țară pentru a menține România eligibilă financiar în fața instituțiilor financiare internaționale – ei bine, acum nu prea se înțelege cui folosesc respectivele afirmații, motiv pentru care mare parte dintre fermieri, mai cu seamă cei greu încercați ca urmare a fenomenelor meteo defavorabile, le apreciază ca fiind total lipsite de adevăr, mai degrabă dezinformare, manipulare mediatică a opiniei publice.

„Iată cel mai bun motiv de a nu investi în agricultură, în sistemele de irigații, în susținerea agriculturii și agricultorilor, mai cu seamă a celor mici și mijlocii: de ce să investești dacă lucrurile merg și așa, dacă chiar și fără investiții se fac producții…“, spunea recent un fermier supărat foc pe autoritățile cărora, spunea el, nu le pasă de cei care asigură hrana noastră cea de toate zilele.

Până la urmă, dacă ceea ce se petrece referitor la subiect este adevăr sau dezinformare, vom vedea după ce se va mai strânge câte ceva prin hambare. Până atunci, scepticismul marii majorități a celor direct implicați în domeniu și nu doar al lor continuă să le bântuie mințile.

Fără îndoială, în agricultură trebuie investit mult și mereu, mai cu seamă în condițiile schimbărilor climatice generatoare de fenomene meteorologice din ce în ce mai frecvente și mai agresive. Să ne aducem aminte că, în urmă cu 40-50 de ani, din 10 ani, 2-3 ani erau moderat secetoși și 7-8 favorabili și foarte favorabili pentru agricultură. În perioada în care ne aflăm raportul este invers.

Iată principalul motiv pentru care autoritățile trebuie să se implice mai mult, nu doar declarativ, în fenomenul agricol. Pe de altă parte, fermierul va trebui poate să regândească structura speciilor cultivate, a soiurilor și hibrizilor folosiți pentru fiecare zonă, poate chiar renunțarea în parte la culturile convenționale și orientarea către specii alternative, cu o mai bună adaptabilitate și toleranță la fenomenele meteo extreme. Dar pentru asta și cercetarea agricolă trebuie să se reinventeze.

Este cunoscut faptul că fără cercetare și investiții nu există viitor. Așadar, cercetării nu trebuia să i se ia, ci trebuia să i se dea, să-i fie alocate fondurile necesare unei bune și eficiente activități în beneficiul tuturor, de la fermier la consumator.

Dar să sperăm că ne vom trezi la realitate până nu va fi prea târziu. Altfel, vom continua să pendulăm între adevăr și dezinformare. Ca să nu spun... minciună.

Ion BANU

Inundații + Risipă = ?

Este jale mare pentru agricultura românească. Sigur, nu pentru toată lumea anul acesta, cel puțin din punctul de vedere al vremii, a fost dezastruos. În special zonele din sud și din centrul țării au fost cele mai lovite da valuri succesive de secetă sau inundații. Așadar, toată lumea suferă, de la producători care-și văd producțiile periclitate, la consumator care scoate mai mulți bani din buzunar. Dar, pentru prima oară în ultimii foarte mulți ani dezastrele nu au fost doar în zona noastră, ci în întreaga Europă, ba chiar în întreaga lume la un nivel fără precedent până acum… De exemplu, inundațiile din Germania și cele din China au fost clasificate de specialiști ca fiind unice în ultima mie de ani. Și se pare că nicio țară nu a scăpat de calamități. De exemplu, în mass-media se vorbește de faptul că cel mai grav îngheţ din Brazilia din ultimele două decenii a adus o lovitură mortală tinerilor copaci de cafea, în condițiile în care cafeaua este crucială pentru economia țării. Apoi, inundaţiile din regiunea strategică în creşterea porcilor din China au afectat fermele şi au sporit ameninţările cu boli ale animalelor. Căldura arzătoare şi seceta au uscat culturile de pe ambele părţi ale frontierei SUA-Canada. Iar în Europa ploile torenţiale au blocat efectiv tractoarele în câmpurile îmbibate cu apă. Totul se petrece în condițiile în care niciun alt sector economic nu este mai la mila naturii precum agricultura. Așadar, putem să spunem că situația este cel puțin îngrijorătoare... Iar meteorologii avertizează că acesta este doar începutul și că, de la an la an, situația se va agrava și mai mult. Este clar că se întâmplă ceva de proporții epice. Oare chiar merităm asta? Se pare că da…

În altă ordine de idei, dar strâns „legat“ de rândurile de mai sus, potrivit unui nou raport realizat de World Wildlife Fund și citat de presă, o cantitate estimată la 2,5 miliarde de tone de alimente s-a pierdut la nivelul fermelor sau a fost risipită de retaileri sau consumatori la nivel global. Asta înseamnă aproximativ 40% din producţia mondială. Astfel, potrivit raportului care se bazează pe studiile realizate de FAO, 1,2 miliarde de tone de alimente sunt pierdute la nivelul fermelor. La acestea se adaugă alt miliard de tone de alimente risipite la nivelul retailerilor şi consumatorilor. Iar raportul WWF mai arată că ţările cu venituri mari şi medii din Europa, America de Nord şi Asia industrializată sunt responsabile pentru 58% din alimentele risipite la nivel mondial până la momentul recoltării. Asta contrar opiniei de până acum care arăta că țările sărace ar fi principalele responsabile de pierderi.

Și mai vorbim de foamete în condițiile în care atâta mâncare se duce pe apa sâmbetei?

Ion Bogdan

Prețul mirajului

Am citit recent un studiu european care vine cu o informație ce nu mai surprinde pe nimeni. Concluzia studiului este că România se află printre ţările UE cu cel mai mare declin al populaţiei urbane şi rurale prognozat până în 2050. Astfel, potrivit celor de la Eurostat, populaţia urbană va creşte în 15 state membre UE, în perioada 2019-2050, şi va scădea în nouă state membre, inclusiv în România. În fruntea statelor membre care sunt preconizate să înregistreze creşteri ale populaţiei urbane până în 2050 se află Malta, cu un avans de 35,4%, urmată de Irlanda (29,2%) şi Suedia (25,1%). Pe de altă parte, în cazul statelor unde populaţia urbană este prognozat să scadă pe primul loc este Letonia (minus 17,7%), urmată de Grecia (minus 16,7%), Polonia (minus 10,3%) şi România (minus 8,6%). Tot în perioada 2019-2050 se estimează că populaţia rurală va creşte în doar patru state membre UE: Irlanda (24,5%), Suedia (10,9%), Danemarca (1,2%) şi Belgia (1%). În schimb, România este printre cele 20 de state membre care ar urma să înregistreze un declin al populaţiei rurale. Amploarea acestei scăderi va fi cea mai gravă în Lituania (minus 43,5%), Letonia (minus 37,6%), Bulgaria (minus 26,8%) şi România (minus 25%).

Ne mai miră ceva? Deja nu ne mai miră să vedem zeci de sate părăsite, sute, poate mii de case goale, ulițe pustii. Furați de mirajul Occidentului, în ultimii zeci de ani milioane de conaționali au hotărât să-și încerce norocul p-afară. Nu contează că în multe, foarte multe cazuri chiar, o duc mult mai prost decât ar fi dus-o în țară, nu contează că „mirajul“ le vinde doar ce priește cetățenilor din Vest… Nu, nu contează, tot ce contează e că respire aerul occidental. Într-adevăr, speranța moare ultima, de aceea stau și înghit traiul dur de acolo, poate-poate într-o zi vor avea un nivel de trai „pur“ occidental. Oare? Dacă punem la socoteală pandemia și urmările ei, în special economice, situația este departe de a fi roz.

Și apropo de case părăsite… Pe lângă casele mai mult sau mai puțin „bătrânești“ părăsite, au mai apărut de peste 10-15 ani în peisaj un altfel de case, împrăștiate prin toată țara… Este vorba de adevărate vile construite de cei care au ales calea străinătății… Vile care sunt construite pentru copii, care atunci când vor crește să se poată întoarce în țară definitiv sau doar în vacanță. Sau vile care sunt văzute drept „refugiu“ la bătrânețe al celor plecați.

Totuși, de ce au plecat acești oameni prin străinătățuri? De ani buni, de când fenomenul a luat amploare, s-au încercat zeci, sute, poate mii de răspunsuri la această întrebare… Sigur, mulți au plecat să schimbe „atmosfera“, nu le mai plăcea aerul de aici… Alții au plecat pentru banii care nu-i puteau face p-aici… Alții au plecat la studii și o eventuală lansare pe o traiectorie profesională occidentală… Alții pentru a se simți respectați… Și tot așa… Toți au avut motive serioase. Și toți sunt de înțeles… Iar dacă nu li se face dor de plaiurile natale, nu-i nicio problemă… E chiar mai bine… Problema e cu cei care au de gând să se întoarcă… Dacă vin cu bani mulți, e în regulă, nu vor mai trebui să muncească. Dacă nu, e o problemă, chiar mai multe… Deja România este luată cu asalt de mii de muncitori veniți în special din Asia care văd în România o șansă unică de a se realiza preofesional și personal. Mai ales acum, în condițiile în care mai multe țări occidentale nu mai primesc imigranți din diferite motive. Ironic, nu? Să vrei să reiei traseul invers și să nu prea poți…

Ion Bogdan

Nostalgia vremurilor trecute

Asistăm de mai mulți ani la dezbateri interminabile cu referire la organizarea, reorganizarea agriculturii și agricultorilor sub motivația, de altfel pertinentă, a eficientizării activităților agricole. Bag seama însă că se vrea să nu se facă ordine în... dezordine de vreme ce nu se pot pune lucrurile cap la cap.

Din fericire, mulți iubitori ai pământului au reușit să-și croiască drum prin hățișurile legislative, astfel că încă de la momentul trecerii în noua epocă a libertăților democratice și-au constituit exploatații agricole, multe demne și astăzi de apreciat, chiar dacă unele se află pe mâna unora care nu prea flutură deasupra capului steagul românesc. Dar asta înseamnă puțin peste 40% din suprafața agricolă a țării, diferența aflându-se încă în exploatarea unor proprietari ce nu-și găsesc drumul spre rosturi bine așezate, în ciuda inițiativelor unora, poate bine intenționați, de a structura forme asociative menite a le veni și acestora în ajutor.

Deși au fost multe inițiative legislative, unele astfel construite încât să nu poată ajunge la capătul drumului, nimic parcă nu s-a legat. Conservatorismul, individualismul, teama de a nu se piardă iarăși dreptul real asupra proprietății îi fac pe mulți reticenți la tot ce înseamnă tovărășie în rezolvarea adevăratelor provocări ale modernismului în domeniu. Îndemnurile, sloganurile de genul „doar uniți învingem“ și multe altele asemenea sunt doar de natură a retrezi teama reconstituirii acelor forme de asociere de dinainte de ’89.

Cu toate acestea, au fost constituite diverse forme asociative ai căror membri, mai mult sau mai puțin numeroși, au consimțit să-și unească forțele întru rezolvarea, măcar în parte, a celor mai acute probleme. Așadar, interesele primează, iar când acestea vor fi de natură a stimula inițiative, cu siguranță lucrurile vor căpăta alte valențe. Dar mai este ceva până acolo.

Sunt voci cu referire la numeroasele forme asociative care nu-și justifică existența, spun inși cu brațele pline de bețe gata de pus în roți – asociații, federații, ligi, patronate etc. Pe de altă parte, sunt și nostalgici ai vremurilor trecute care fac referire, ori de câte ori au prilejul, la buna organizare a economiei și mai ales a agriculturii în vremurile socialist-comuniste. Cert este că din tot trebuia aleasă doar neghina, restul să fi rămas măcar la dospit, nu aruncat odată cu aceasta. Dar nu e prea târziu pentru a reveni la moduri de lucru și organizare care să ne facă activitatea eficientă, iar pentru asta nici nu este nevoie de atâta... stufăriș legislativ pentru a pune la punct lucrurile. Este însă nevoie de inițiativă, voință și înțelegere a fenomenelor prezente, de perspectivă cu ancorare în experiențe demne de urmat. De aici și de pretutindeni. Să nu uităm de puterea exemplului, care poate face mai mult decât orice slogan, discurs, ori inițiativă legislativă. Cooperativele agricole pot fi soluția pentru deschiderea unui nou drum spre performanță, chiar dacă sună a nostalgie față de vremurilor deja apuse. Sigur, cu condiția ca ele să rămână în posesia și la dispoziția irevocabilă a membrilor săi.

Ion Banu

Îți mai aduci aminte... doamnă?

Surprinzătoarea întrebare era adresată, mai în glumă, mai în serios, celor care refuzau să înțeleagă rosturile vremurilor și trăirilor de dinainte și de după momentul unor evenimente ce au scris ori aveau să scrie istorie.

Există, cum de altfel este firesc, opinii diferite ale istoricilor, filozofilor, politicienilor față de diversele momente ale parcursului unei națiuni de-a lungul istoriei, adevărul pur rămânând întotdeauna însă undeva în negura timpului care poate nu se va ridica niciodată. Doar ce trăiești și vezi rămâne certitudine, ceea ce transmiți și se transmite capătă accente de incertitudine din ce în ce mai mari de la o generație la alta. Istoria a demonstrat-o...

Cine, de ce și ce interese au stat, de pildă, la baza celor mai importante evenimente precum conflictele armate de mai mică sau mai mare amploare, „revoluțiile“ naționale etc., iată doar câteva din întrebările care nu-și găsesc un răspuns cert pentru opinia publică.

Revenind la ceea ce a schimbat cursul istoriei românilor cu mai bine de treizeci de ani în urmă, cei mai mulți din categoria celor care și-au consumat ani din viață înainte și după evenimente se întreabă de ce a fost nevoie de atâtea sacrificii umane, materiale, educaționale și culturale pentru a schimba un regim, un sistem. Nimeni nu poate da un răspuns cert în afara motivației simple privind necesitatea înlăturării unei dictaturi (cu alta, spun mulți). Cert este că s-a câștigat ceva: libertatea de mișcare, informare, exprimare – despre ultima ar mai fi de discutat. Prea puțin față de pierderile din economie și sistemul educațional al populației, în general, și al tinerei generații, în special. Nici măcar „compensațiile“ acordate de Europa sub formă de subvenții și alte măsuri nu le pot acoperi.

Fără îndoială, în ultimii ani s-au făcut ceva progrese în economie prin numeroasele investiții realizate, dar de unde s-a plecat și de unde s-ar fi putut pleca? Și, până la urmă, care sunt principalii beneficiari ai importantelor sume alocate pentru acestea? Da, s-ar putea invoca „necesitatea dezvoltării echilibrate a tuturor statelor membre“, numai că cei bogați sunt acum mai bogați, iar restul împing încă la căruța bătrânului continent. „Să le dăm cât să nu spună că s-au sacrificat degeaba“, își spun în barbă mai-marii Europei.

Cam așa ar putea fi judecate lucrurile după cum decurg ele. Ce va urma? Depinde de cât de mult și până unde vor înclina capul „negociatorii“ noștri în fața mai-marilor de la Bruxelles. PNRR-ul transmis și însușit mai ceva decât școlărește a dat o notă acestora care nu o depășește pe cea de trecere văzând suma și alocările pe domenii. Este inadmisibil ca unui sector vital pentru orice națiune – agricultura – să nu i se aloce niciun leu, măcar pentru lumânarea de veghe. Orice motivație nu poate anula corigența, poate chiar repetarea anului.

Întorcându-ne la întrebarea aceea retorică, să ne amintim măcar de câteva aspecte privind organizarea economiei de dinainte de ’90 asupra căreia n-ar fi rău dacă am reflecta mai mult. Trec adesea pe lângă obiective care altădată înglobau o imensă forță de muncă și care produceau, aduceau o plus valoare deloc de neglijat, astăzi ruine, ori privatizate pe doi lei care nicicum nu ajung la nivelul de producție de altădată. Cum era? „Îți mai aduci aminte... doamnă?“ Iată întrebarea la care puțini mai pot da un răspuns.

Ion Banu

„Dați bani, pungașilor...“

Cu ceva vreme în urmă, pe un post de televiziune era prezentat un animal sălbatic, o căprioară, care în urma unui accident a rămas fără un picior. Prin grija unui om de bine și a unui veterinar a fost salvată din gura jivinelor sau poate chiar a unor... jinduitori de carne proaspătă de vânat. Se străduia săraca, chiar așa, în trei picioare, să supraviețuiască. Se vedea cât de colo ce greu îi era, dar impresiona efortul său de a rămâne în rândul suratelor sale.

Mi-a revenind în minte respectiva imagine urmărind interminabilele dezbateri pe marginea Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), în care agricultura nu se regăsește. Ce-i drept, sunt puțini bani – cu puțin peste 29 mld euro – față de uriașele nevoi ale României. Și pâinea este puțină pentru o familie săracă, dar ea este împărțită după nevoi și vârstă tuturor membrilor ei. Nu la fel au procedat plămăduitorii români ai respectivului plan cu suma alocată României.

S-a împărțit tuturor, mai puțin pentru agricultură care astfel rămâne precum sărmana căprioară, cu handicapul său peren. Adică, tot mai săracă. Greu să-i ajungi pe alții din urmă șchiopătând și abia trăgându-ți sufletul. Fără suportul necesar... redresării și rezilienței, agricultura urmează să lupte în continuare pentru supraviețuire cu puținii bani din subvenții și alte câteva resurse, acordate precum dai bolnavului „o gură de oxigen“, așa încât să rămână fie în rândul lumii, fie și la coada ei. Despre dezvoltare și performanță... mai vedem.

Încă îmi amintesc strigătul unor fermieri cu prilejul unui miting: „Dați bani, pungașilor, nu ziceți că n-aveți. Mâncare vreți? Dați bani!“ – urmat, firește, de alte și alte... sloganuri, semn de suferință a domeniului.

Fără îndoială, nevoi sunt multe, investițiile în infrastructură, învățământ, sănătate și altele sunt la fel de importante, dar oricum am vrea, resursa alimentară, necesitatea asigurării ei, trebuie să primeze. Fără aceasta, nimic din celelalte nu poate fi realizat.

Greu de înțeles o astfel de... rânduire a banilor, de prioritizare a lor, atâta vreme cât se știu constrângerile – naturale – din agricultură și nevoia asigurării securității alimentare a țării. 

Mă întreb, care ar fi reacția mai-marilor țării – parlamentari, guvernanți și alte câteva categorii de învârtitori de hârtii – absenți de cele mai multe ori la „strigătul“ fermierilor, dacă măcar o zi ar rămâne fără să aibă ce pune pe masă?! Poate cineva ar îndrăzni să spună, IMPORTĂM! Au mai spus-o și alții pe la începutul anilor ’90 și iată, ne-am trezit datori vânduți străinătății. Există o zicală în popor: „Mai aproape ți-e cămașa decât haina.“

Așadar, să avem grijă și să folosim eficient ce avem lângă noi, pentru noi, până nu vom deveni pradă ușoară „jivinelor“ de oriunde.

Să punem puțin suflet, din puținul pe care poate îl mai avem, în construcția domeniului, dezvoltarea și modernizarea acestuia pentru a deveni tot mai performant, capabil să producă măcar cât să ne-ajungă. Altfel, va rămâne cu handicapul său, precum sărmana căprioară.

Ion Banu

Viața și rosturile ei

Se spune că, atunci când ne dorim chiar și imposibilul, speranța moare ultima. Este până la urmă un mod de viață, uneori un fel de a ne întreține psihic idealurile cel puțin până să descoperim cărarea împlinirii lor.

De cele mai multe ori însă, când suntem încercați de diverse greutăți – dezechilibre financiare, stări sufletești greu de suportat, dificultăți relaționale ori boli mai mult sau mai puțin grave – ne lăsăm pradă gândurilor și pasăm speranța în grija divinității. Batem la porțile „vindecătorilor de suflete“, cu credința depășirii tuturor relelor. Uităm însă ori nu realizăm că, de fapt, puterea împlinirii a tot ce socotim a ne fi necesar stă în noi, în modul cum gândim, organizăm, muncim. Este important să vrei și să lupți pentru... vrerea ta.

Fără îndoială, sunt și lucruri care nu ne stau în putere a le depăși, precum trecerea dincolo de granițele vieții pământești. Este greu și puțin confortabil să gândești astfel de scenarii, numai că orice drum, contrar vrerii noastre, începe de undeva și sfârșește, sigur, altundeva. Mai devreme sau mai târziu. Depinde de calitatea lui și a celui care îl parcurge, de puterea fizică și psihică a acestuia.

Vă întrebați, poate, ce mă determină să fac tocmai acum filozofia vieții nu fără sfârșit. Este un subiect care nu-mi face plăcere nici măcar să-l gândesc și cu atât mai mult să-l abordez aici și acum.

Ei bine, trecerea recentă în neființă și mult prea devreme a câtorva dintre cunoștințele, prietenii și colegii de breaslă mi-a creat o așa stare încât a apărut parcă din neant dorința de a comenta subiectul și, mai cu seamă, despre ultima dintre ele: moartea prematură și bruscă a lui Adrian Rădulescu. O veste care a cutremurat lumea agricolă și nu numai. Un OM, un bun specialist, întreprinzător, bun organizator, un optimist. Poate atunci când veți citi aceste rânduri evenimentul va fi deja demult consumat, dar cu siguranță greu, foarte greu de uitat multă vreme.

Uite așa este viața: trecătoare. Un ins, la un moment dat, în încercarea de a face filozofia acesteia, susținea că „viața este un non sens. Dacă tot mori, de ce trebuie să te naști?!“ –spunea respectivul. Este un mod de abordare a ceea ce suntem, a existenței noastre. Până la urmă, totul are sens în univers, uneori greu de explicat, lăsând astfel loc diverselor interpretări filozofice ori biblice.

Viața, se spune, este un dar căruia trebuie să-i dăm sens prin ceea ce facem în timpul ei. Să ne bucurăm de fiecare clipă, zi, an, de realizări care să ne ofere satisfacția unui timp trăit frumos, cu împliniri de care să fie mândri cei care ne vor urma. Altfel, trăim degeaba.

Ion Banu

România rustică?

Țin minte că, în urmă cu 10-20 de ani, tot vedeam cu diferite ocazii fie în presă, fie pe viu, străini care se minunau de România... „Ce frumoasă este țara dumneavoastră, ce rustică este, o minunăție!“, exclamau străinii din acele vremuri, aproape gâtuiți de emoție. Și, sincer, nu prea înțelegeam de ce... Apoi, au fost cazuri și mai ciudate, din punctul meu de vedere. Este vorba de străinii veniți de aiurea, în special din Europa, care vindeau tot ce aveau la ei acasă și se mutau, cu cățel, cu purcel în România... Și nu oriunde, ci în cotloane de țară uitate de lume. Nu găsisem încă o explicație... Sigur, am fost turist în multe țări din lume, inclusiv în Europa, dar, ca orice turist, vizitam și eu zonele de importanță turistică. Apoi, în urmă cu câțiva ani, am fost de vreo două ori în zona rurală a Germaniei. Și am observat câteva lucruri. Chiar dacă erau în zona rurală, nu am văzut niciun „sat“, niciun țăran, nicio vacă pe „ulițe“.

În schimb, am văzut gazon tuns până în buza pădurii și culturi de cereale perfecte, în sensul că diferența de înălțime între plante era de vreun centimetru, doi. „Mda, precizie tipic nemțească“, mi-am zis și am uitat... Apoi am vizitat Slovacia, pe care am bătut-o în lung și-n lat. La fel... Gazon în curte, oratănii ioc, iar „țăranii“ erau prezenți doar în cărți și revistele vechi. Apoi am vizitat o zonă rustică din Franța... La fel... De fapt, în toată Europa e așa. Poate cu foarte, foarte mici excepții. Și am înțeles de ce se îndrăgosteau străinii de plaiurile mioritice. Pentru că își păstraseră puritatea. Pentru că mai simțeai natura așa cum era ea, fără sistematizări, fără îmbunătățiri, fără așa-zisa civilizație. Și mi-am adus aminte de ce spunea cândva un filozof: „Niciodată cultura n-a distrus civilizaţia, dar civilizaţia poate fi moartea culturii şi, de obicei, cultura moare din cauza civilizaţiei.“ Nu știu dacă este sau nu așa, dar cert este că ceva se întâmplă. Se întâmplă ca atunci când te îngrijești de coroana copacului și uiți de rădăcini. Sau ca atunci când, din cauza exagerării formei, moare conținutul.

Dar cel mai trist lucru care a confirmat cumva că România e pe cale să prindă „civilizația“ din urmă l-am trăit în urmă cu mai multe săptămâni. Eram undeva la țară, iar stăpâna casei în care mă aflam mi-a spus că este foarte supărată fiindcă anul acesta, pentru prima dată, nu mai are cine să-i cosească iarba. Din simplul motiv că oamenii au renunțat să mai crească vaci în gospodărie... Animale în general... Pentru că e mai rentabil să cumperi de la magazin... Bineînțeles că am rămas fără cuvinte, iar singurul lucru care mi-a venit în minte a fost că ceea ce nu au reușit comuniștii – să distrugă vatra strămoșească – se întâmplă acum... Și totul în numele „civilizației“... Și poate, peste ani, celebra Miorița va începe ceva de genu’: „Pe-un tronson de plai/ Pe-un program de rai“... nu de alta, da’ să fie în concordanță cu directivele europene...

Ion Bogdan

Banii viitorului

Dintotdeauna a existat o monedă de schimb, iar când aceasta lipsea fizic schimbul se făcea direct în produse, cunoscut sub denumirea de troc sau, mai nou, barter. Țăranii, precum negustorii, știau mereu valoarea a ceea ce aveau de vânzare, astfel că schimbul era echitabil sau devenea astfel după o prealabilă negociere.

Istoria a oferit prilejul unor schimbări ce s-au dorit a fi tot mai facile pentru schimburile comerciale. Astfel, au apărut monezi sub mai multe denumiri, de diferite mărimi, valori și consistențe, apoi bacnote, de asemenea de diferite valori, în funcție de potențialul economic dintr-o anumită perioadă, de evoluția sau involuția acestuia.

Leul ca monedă a apărut abia în 1867, după care a avut o evoluție interesantă, aceasta fiind influențată și de evenimentele sociale, politice și economice ce au urmat.

Ei bine, cum toate lucrurile au suferit schimbări majore, mai cu seamă în ultimii 30 de ani, nu se putea ca banii de azi, leul în speță, să rămână neafectați. Grație politicilor de tot felul, guvernate de nici nu mai știi cine, leul românesc a ajuns mai întâi chel, apoi schilod, urmează să i se ia pielea și treaba-i gata.

Glumim noi dar, cum ar spune Nea Mitică din Valea Mare, purceaua-i moartă-n coteț. Plastică expresive, dar ea reflectă cum nu se poate mai bine realitatea zilelor noastre percepută astfel până și de către cei mai neinițiați în ale economiei. Evident, referirea este la devalorizarea leului, devalizarea economiei și, ca o consecință, la criza economică pe care guvernanții încearcă s-o mascheze inclusiv prin împrumuturi uriașe prin care se străduiesc să dea impresia unei... creșteri economice. Și mai trist este că se acceptă împrumuturi la un nivel al dobânzilor uriaș – până la 2,75%, față de 0,2-0,5% negociate de alte state – ce vor fi greu de suportat pe termen lung de o economie în colaps.

Pe de altă parte, se vorbește tot mai des în ultima vreme despre bani, despre leul românesc, valoarea și viitorul lui incert și poate invizibil peste nu prea mult timp. Ofertele băncilor tot mai încurajatoare în a folosi bani virtuali vor duce cu siguranță monezile actuale către muzee. Să ne gândim totuși la partea practică a lucrurilor, la stilul de viață al celor mai mulți, la obiceiuri și tradiții.

Dintotdeauna banii au avut corespondență materială, echivalând valoarea mărfurilor, a diverselor produse și servicii. Cei mai mulți se întreabă, de vor lipsi fizic banii din buzunar, cum o să mai poată plăti marfa unui mic producător în piață ori micile servicii oferite ocazional de către unii întreprinzători? Este apreciată totuși intenția generală de a se supune fiscalizării veniturile, indiferent de proveniență, volum ori deținător, dar oricum ar fi, banii trebuie să existe și fizic alături de cei virtuali, criptomonede și altele câte-or mai fi. Ei nu aduc fericirea, dar fără ei ești tot mai nefericit.

Ion Banu

Calea globalizării

Ne mâhnim de fiecare dată la primirea unei vești care ne tulbură viața sau care îi schimbă sensul. Este în firea omului să se simtă trișat, deranjat când ceva, ori cineva intervine în locul în care se simte confortabil.

Fără îndoială, regulile impuse în ultima vreme, persistența lor ce face să se schimbe un anumit ritual al existenței noastre, conduc în multe cazuri la stări psihice și fizice cu consecințe asupra întregului mediu în care ne desfășurăm: familie, loc de muncă, societate.

În vremurile pe care le trăim nu doar pandemia creează disconfort general, ci și nesiguranța în actul conducerii, măsurile luate pompieristic, impuse apoi la nivel național și local care, de cele mai multe ori, oferă motiv de condamnare a celor care conduc țara la un moment dat. Nu-i puțin lucru să te vezi în neputința de a-ți produce ceea ce ai nevoie, deși știi că poți, să te împrumuți ca să trăiești de la o zi la alta, ori să te simți urmărit la tot pasul ca un posibil infractor.

Tehnologia de care beneficiază omenirea acum este, fără îndoială, benefică atâta vreme cât oferă facilitățile desfășurării unei activități și a unui volum de muncă într-un timp mai scurt și de calitate cu eforturi fizice reduse, posibilitate de cunoaștere și comunicare rapidă. Doar atât. Utilizarea acesteia cu scop restrictiv ori pentru a crea posibilitatea conducerii globale a societăților și cetățenilor acestora, idee vehiculată deja în multe medii, este de-a dreptul împotriva firii lucrurilor, a naturii umane însăși.

Uniunea economică, apoi uniunea monetară către care se tinde reprezintă preludiul unei uniuni politice, spun analiștii în domeniu, care presupune, spun aceștia, globalizarea întregii activități economice, sociale, politice. Câtă vreme acest parcurs aduce beneficii componentei umane nu avem a ne teme, numai că intrarea într-o federație a atâtor popoare cu obiceiuri, tradiții, limbă diferite este o provocare uriașă pentru… globaliști. Dar până acolo mai este de parcurs un drum lung, cu încă multe sensuri și necunoscute. Cel puțin pentru cei rămași pradă diversionismului.

Revenind la ale noastre, apropiate sufletului și preocupărilor zilnice, presupun că nu lasă indiferentă populația, mai cu seamă cea din mediul rural, făuritoare a ceea ce trebuie să punem pe masă de cel puțin trei ori pe zi, starea agriculturii, grija față de pământ și viitorul satului românesc.

Ei bine, dacă industrie nu mai avem, servicii proprii nici atât, măcar față de pământ să avem respect și să păstrăm așa cum ni l-au lăsat înaintașii noștri. El a avut și are un rol bine definit. Să îl respectăm măcar și pentru faptul că a stat la originea cuvântului ȚARĂ – țărână, țarină, țăran… Pe deasupra, ne-a oferit și bună parte din viața și bogățiile lui. Până la urmă, șansa de a exista cu bunele și relele noastre. Nu cred că există român care să agreeze ideea de a călca pe pământ străin în propria țară. A se lua aminte. Chiar și de-ar fi să ne... globalizăm.

Ion Banu

Pe ulițele Satului

Încercam într-una din zile să mă strecor pe uliţa unui sat vrâncean în căutarea unui crescător de animale. Îi aflasem rosturile de la unul dintre… tovarăşii lui de suferinţă, după cum îi plăcea să spună.

Mergeam şi parcă paşii îmi erau tot mai mici după ce frământasem vreo doi kilometri de drum plin de gropi, şanţuri şi noroi. Ninsese şi soarele, uşor pătrunzător prin stratul subţire de ozon, topise deja puţina zăpadă căzută.

Urcam şi mai purtam de grijă şi operatorului meu căruia încercam să-i dau o mână de ajutor la căratul echipamentelor. Mai aveam ceva până la destinaţia aflată la piciorul unui munte, paravan pentru curenţii specifici anotimpului de iarnă-primăvară.

Auzim lătratul câinilor, doar atât, semn că eram aproape de omul pe care-l căutam şi treburile lui. Mai că începusem să ne temem de ceea ce ar fi putut urma. În acea pustietate agitarea paznicilor patrupezi presupunea pentru stăpânul lor apariţia unui intrus în… imensa lor ogradă.

Auzim în sfârşit un fluierat, un hăulit şi câteva cuvinte rostite, după care linişte. Era ritualul specific domolirii dulăilor din pornirile lor agresive.

Îl vedem pe om apărând de după o construcţie specifică activităţii lui. Probabil un saivan de oi. Ne venea agale în întâmpinare cu un ochi către noi şi cu altul către paznicii ogrăzii lui a căror reacţie poate fi neprevăzută.

Ne salutăm de la distanţă pentru a înţelege că avem gânduri bune. Se apropie şi începem să dialogăm, mai întâi uzând de expresii scurte, mai degrabă interogatoare. Ne apropiem repede, omul nostru începe să-şi deschidă sufletul şi să ne povestească despre viaţa şi familia lui, dar nu înainte de a ne spune amarul legat de drumuri, iluminat electric, sprijinul acordat fermierilor şi multe altele de care autorităţilor, spune interlocutorul nostru, nu le pasă.

„Nu-i pasă nimănui, domnule, de noi, ăştia care de bine, de rău, nu cerem bani de la stat, le dăm noi, dar măcar să-i vedem că ne sunt alături. Nu-i punem să mulgă, să îngrijească animalele, să le dea de mâncare, e treaba noastră, dar să le simţim măcar bunăvoinţa. De drumuri? N-aţi văzut pe unde aţi venit? Trebuie să pui doi cai la o teleguţă să ajungi aici iarna ori după ploi. Cred că ar trebui ca din banii ăştia mulţi europeni de care se vorbeşte atât să se facă drumurile, domnule. Ia uitaţi-vă aici câtă frumuseţe, ce zonă şi pentru creşterea animalelor, dar şi pentru vacanţe. Eu stau aici de 20 de ani, mi-am făcut casă, lângă mine, mai sus, mai sunt câteva familii, ne-am putea extinde şi să facem rai aici, dar cine va veni pe drumurile astea?“

Un sat vrâncean, parte dintr-o localitate renumită. Asemeni acestuia sunt multe în ţară, locuri deosebite, parte „din grădina Domnului“ cum ne place să spunem, care ar putea aduce plus-valoare. Mulţi bani pentru o ţară săracă. Dar pentru asta trebuie voinţă, pricepere şi bani. Bani sunt, mai trebuie restul.

Ion Banu

Abonează-te la acest feed RSS