Mare dilemă. A fi sau a nu fi ceva care să apere pământul de furia naturii.

Se știe, fenomenele naturale s-au manifestat dintotdeauna mai mult sau mai puțin agresiv, generate de factori independenți de voința celor care au trebuit să le suporte. Preocuparea primordială a acestora era concentrată mai întâi pe apărare împotriva fenomenelor naturale anormale, apreciindu-se a fi imposibilă înlăturarea lor.

Vijelii, tornade, înghețuri timpurii sau târzii, secetă pedologică și atmosferică și, peste toate acestea, grindină care uneori a distrus recolte, case, a ucis oameni și animale.

Intensificarea acestora, mai cu seamă în ultimele decenii, agresivitatea lor tot mai accentuată, a determinat creșterea interesului cercetătorilor pentru a descoperi metode menite a diminua cel puțin din intensitatea și consecințele lor. Numai că, nu întotdeauna noul este întâmpinat cu bucuria unui fapt împlinit.

Raportându-ne la amploarea și efectele fenomenelor naturale asupra agriculturii, domeniu de interes nu doar pentru fermieri, complexul de împrejurări în care aceștia își desfășoară activitatea îi determină cu atât mai mult să fie reticenți față de așa-zisul nou pe care autoritățile încearcă, sau au încercat, să-l aducă pentru protejarea afacerilor din domeniu.

Pe lângă lansarea de noi tehnologii propuse de cercetători, noi și variate metode de asigurare a apei pentru plante, noi soiuri și hibrizi toleranți față de fenomenele tot mai puțin prietenoase cu mediul și agricultura, au fost lansate și noi tehnici de prevenire a acestora, precum sistemele antigrindină și, mai nou, cele care... aduc ploaie.

Minunate idei pentru care autorii și promotorii lor se străduiesc de mulți ani să le implementeze. Rămâne doar ca cei cărora li se adresează toate acestea să le îmbrățișeze și să le pună în practică, cel puțin în măsura în care apreciază valoarea lor.

Până una, alta, vremea și vremurile creează disfuncționalități, mult mediatizata încălzire globală se manifestă tot mai agresiv, estompând de multe ori bunele intenții. O parte dintre fermieri se întreabă dacă sunt sistemele antigrindină, de pildă, benefice agriculturii sau, mai degrabă, generează o lipsă acută de precipitații.

Argumentele specialiștilor susțin importanța lor în eliminarea pericolului distrugerii culturilor ca urmare a căderilor de grindină.

Agricultorii, pe de altă parte, susțin contrariul, apreciind că pagubele generate de grindină la nivel global sunt mult mai mici decât cele cauzate de lipsa precipitațiilor, lipsă ce este atribuită în multe zone sistemelor care „sparg norii de ploaie“.

Un subiect care a creat două tabere aflate în conflict. Și totuși, argumentele științifice trebuie să învingă. Dacă sunt științifice și se dovedesc benefice. Până atunci, să dăm crezare faptelor.

Ion BANU

Nu este moment din an în care, provocați sau nu, oamenii să nu intre în adevărate campanii de dezbateri pe teme care, de cele mai multe ori, n-au nimic în comun cu realitățile care de fapt… mișcă omenirea din temelii. Conflicte armate, crize economice și sociale, încălzire globală, secetă, campanii electorale, toate garnisite cu politici care mai degrabă dezinformează, sporind astfel tensiunile și, până la urmă, deturnând atenția de la adevăratele probleme.

Nu este criză economică, spun unii analiști, ci o reașezare globală a economiei care, spun tot ei, începuse să… gâfâie ca urmare a dezorientării. Nu știu ce înseamnă asta, probabil o supraproducție a unor sectoare pentru care începuse să scadă interesul consumatorilor de orice rang.

Nu este încălzire globală, spun specialiști în domeniu, ci efectul normal al activității soarelui – exploziile de energie repetate/ciclice ale acestuia – cu efecte în Univers și, evident, asupra Terrei, activitate care a început în 2019, durează circa 11 ani, în acest an apropiindu-se de un vârf.

Este secetă, dar nu generată de așa-zisa încălzire globală, ci de efectele activității solare, așadar fenomenul având aceeași ciclitate, spun alte categorii de specialiști, analiști și ce-or mai fi ei.

Și uite-așa, oamenii nu mai știu ce și pe cine să creadă, fiecare până la urmă creându-și propria imagine pe care, încercând să și-o impună, generează dezbateri prin toate ulițele și cârciumile mai ceva ca în Parlament.

Despre campanii electorale și alt gen de dezbateri și promisiuni, tot inși cu vocație de analiști spun că sunt normale într-o democrație… normală, numai că ce există pe plaiurile noastre mioritice seamănă mai degrabă cu… sălbăticie democratică, ca să parafrazez un ins încins într-o astfel de discuție fără sfârșit dacă te încăpățânezi să crezi doar ceea ce vrei.

Și tot în această categorie ar putea intra și interminabilele discuții pe teme de agricultură și protecție a ei. Susținerile financiare în situații de criză solicitate de fermieri, pertinente dacă se ia în calcul situația economică creată de conflictul ruso-ucrainean pe de o parte și seceta prelungită cu efecte asupra potenței de a se relua activitatea, dar și asupra populației în general în ceea ce privește capacitatea de asigurare cu produse agroalimentare, pe de altă parte, sunt aspecte care tapetează activitatea guvernanților cu noi provocări.

Mai nou, dezbateri pe marginea unui nou subiect – de parcă mai lipsea unul din paleta disputelor – sistemul antigrindină, tema generând tabere pro și contra. Este de înțeles preocuparea fermierilor privind asigurarea condițiilor naturale, în lipsa altor posibilități, pentru desfășurarea normală a activității agricole, dar ar trebui să se țină seama și de preocupările susținute ale statului privind protecția acestor activități. Sigur, nu întotdeauna bunele intenții au un deznodământ fericit, dar să alegem neghina dintre boabele de grâu, dacă ea există, este la îndemâna fiecăruia.

Ion BANU

Scriitorul Constantin Grigore (Dinu) Săraru, care împlinise 92 de ani în ianuarie, a murit pe 2 martie 2024, la Spitalul Municipal din București... Născut în comuna Slătioara, județul Vâlcea, pe 30 ianuarie 1932, a debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radiodifuziunea Română, conducând, în lunga sa carieră, numeroase ziare și reviste.

Despre „ultimul poet al țăranului român“ se pot spune multe. A debutat editorial în 1974 cu romanul „Niște țărani“, inaugurând „Trilogia țărănească“ compusă din cărțile „Niște țărani“, „Iarba vântului“, „Crimă pentru pământ“. A fost distins cu numeroase premii literare și artistice și cu premiul Academiei Române. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1961 și al Academiei Oamenilor de Știință din România.

Despre Dinu Săraru, academicianul Ilie Bădescu spune, printre altele: „Opera maestrului Dinu Săraru are înțeles inițiatic și calitate de învățătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de golul provocat prin dispariția țărănimii. Și ce fel de recompensă, ce fel de mulțumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în dreptul neamului românesc la chemarea lui Dumnezeu cea din veac? Contra lui Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. Nu-l voi evoca aici ca să nu maculez frumusețea de cristal a clipei.“

Referindu-se la romanul „Niște țărani“, basarabeanul Ion Ungureanu mărturisește: „Scris parcă dintr-o respirare, «Niște țărani» pur și simplu te zguduie. O asemenea carte despre Țărani face cinste Țării. Poate că sunt subiectiv, fiind și eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! (...) Năiță Lucean și scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viață scutierul – mi-a sângerat inima și am plâns la moartea lui... Mi-a sângerat inima și am plâns.“

„Țăranii, cărora li se spunea și «talpa țării», a țării pe care o și apăraseră până de curând, cu viața lor, în războiul abia încheiat, trei ani ne despărțeau de el, și în care muriseră, ca și tatăl meu, și așa am avut pentru prima dată sentimentul identității lor și a mea, firește, sentiment pe care îl am și acum: o lume, stimat auditoriu, care azi, însă, nu mai există, din nefericire, pentru că țăranii pe care i-am iubit eu și pe care aveam să îi descriu eu, cu gândul necontenit la ei din clipa aceea, nu mai există!“, a spus Dinu Săraru, acum câțiva ani, într-un discurs susținut în Aula Academiei Române.

Așadar, ultimul Cronicar al Țăranului Român s-a dus. Dar nu trebuie să ne facem probleme... Acolo unde a plecat el, cu toții ne vom duce într-o zi. Și în acea zi, de trecere, vom vedea că nu are de ce să ne fie frică... Dimpotrivă...

Ion BOGDAN

După multă vreme l-am zărit, din curtea casei mele de la țară, pe Neica Ilie trecând la vale în drum spre sat. Mă vede la rândul său și, cu respectul specific țăranului bine crescut ce nu uită „cei șapte ani de-acasă“, se oprește, mă privește îndelung, încercând parcă să se dumirească asupra identității mele și-mi dă binețe. Mă grăbesc să-i răspund ușor rușinat că mi-a luat-o înainte. Se apropie încet, sprijinindu-se de un... parcă e prea mult să-i spun baston.

Nea Ilie, cum îi spuneam cu toții în vremurile pe care încă mi le amintesc, este acum ușor trecut de 90 de ani. O viață cu experiențe, greutăți, împliniri, duse prin tumultul vremurilor cu bărbăția specifică țăranului neoș, hotărât să înfrângă orice și oricând pentru a rămâne cu „pieptul în față și umerii înapoi“, cum îi place și-acum să spună.

Îl invit alături de mine pe o bancă sub cireș. Bag seamă că-i cade bine un pic de odihnă, mai cu seamă când are și cu cine schimba o vorbă. Îl întreb de una, de alta, atât cât să-l incit la poveste. Îi place și se pornește. Se simte că-i pică bine prilejul de a-și depăna amintirile. Îl ascult, îl aprob și-l încurajez atunci când încearcă ușoare nostalgii.

La un moment dat, parcă trezit dintr-o adâncă meditație, mă privește și mi se adresează:

„Dar spune-mi despre dumneata, ce se aude pe-acolo, pe la București, prin lume, se spune că ne cam zornăie puștile la pârleaz.“

„Ei, nu-i chiar așa“, îi zic.

Și ne-am antrenat în discuții din care aveam să aflu părerea oamenilor satelor despre economie, politic, administrație și… siguranță. Se vede treaba că de-acolo, din lumea satului, lucrurile se văd altfel decât din „buricul târgului“, cum se spune. Oamenii aici sunt mai bine ancorați în realitățile vieții, ale vremii și vremurilor pe care le trăim. Temerea, însă, pentru „ziua de mîine“, pentru viitorul tinerei generații, al lumii în ansamblul său, generată de starea generală a economiei, alterarea vieții sociale, conflictele armate tot mai apropiate de propriile granițe, este acum parcă mai mare ca oricând.

Oamenii se tem de ce va fi să fie, de ce s-ar putea întâmpla. Așadar, încerc să cred că Neica Ilie cam are dreptate când spune că „noi, oamenii, ne-o cam facem cu mâna noastră. N-avem grijă de țară, de oamenii și bunurile ei și nici nu ne-am prea respectat vecinii. În loc de binețe, le-am cam băgat bățul prin gard. Vecinului oferă-i măcar un zâmbet, dacă nu-ți dă mâna să-i dai și-o bucată de pâine. Mare lucru respectul! Apoi, să știi să te gospodărești, să-ți pui de-o parte nu doar ce-ți trebuie azi“.

Înțelepte vorbe! Sunt, de fapt, concluziile omului simplu, ale țăranului neaoș, cu experiență și respect pentru semeni.

Un dialog, o poveste și multe puncte de vedere pe care n-am cum să nu le respect, mai cu seamă când asupra lor zăbovește un bătrân simpatic ca Neica Ilie. Este de luat aminte. Iar despre vreme și vremuri, cum spuneam, să sperăm că viața își va urma cursul firesc, iar armele de la... pârleazul țării își vor sfârși zornăitul înainte să-l treacă. Ce minunat ar fi!

Ion BANU

LUMEA MIȘEILOR?

Disputele, contradicțiile, poate chiar și încrâncenările mai fioroase au condus de multe ori în istoria neamurilor la progres. Civilizațiile ce s-au succedat în diverse părți ale planetei, evoluând, firește, în ritmuri diferite, au făcut lumea tot mai... pestriță, împărțind-o în clase sociale, în funcție de capacitățile indivizilor de a se diferenția între ei. Cultura, educația, abilitățile de lideri, apoi nevoia acerbă și plăcerea de a avea un trai mai bun au generat idei, sete de putere, dominație, sămânța atâtor conflicte între indivizi și nații.

Au trecut mii de ani în care omenirea a evoluat cultural, tehnic, făcând ca viața să capete altă valoare, nevoile existențiale fiind satisfăcute atât cât să nu ne mai uităm în grădina vecinului. Nu a fost și nu este să fie așa. În ciuda așteptărilor apar tot mai multe „zone fierbinți“ în care mor oameni, conflicte generate de cercuri de putere doar pentru a-și extinde sferele de influență, a domina și… aduna. Și nu le este deloc greu când țevile armelor nu le zăngăne prin bătătură. Bățu-l bagă prin gardul altora, asmuță și încurajează. La urmă plătesc vinovații fără vină.

Lumea, se vede treaba, este împărțită în „smintiți și în mișei“, vorba poetului. Știu însă „mișeii“ ce vor, numai că vrerea lor nu este și a celor de dincolo de gard, unde am putea aprecia că ne aflăm și noi, românii. Se judecă oameni, nații fără să se știe, de fapt, pe cine și de ce. Sunt zeci, sute de astfel de exemple. Unul mi-a fost dat să-l pot urmări pe rețelele de socializare austriece prin care câțiva indivizi adresau cuvinte de-a dreptul jignitoare la adresa poporului român după ce autoritățile au dat publicității un caz în care era implicat un tânăr al acestei țări. Câtă pornire, lipsă de educație și cunoaștere a acestor indivizi ce fac parte dintr-o țară considerată civilizată!

Este de-a dreptul lipsă de cultură să apreciezi un popor prin prisma faptelor unui individ. Românii nu au judecat popoare atunci când infractori din toate neamurile Apusului au comis fapte grave pe teritoriul României. Ele au fost apreciate ca excepții ce nu caracterizează țările din care fac parte.

Inșii respectivi ar trebui să ne calce pragurile, să învețe din istoria românilor, să afle că pe aproape jumătate din Europă au păstorit strămoșii noștri, transmițând din generație în generație gena unui neam pașnic, muncitor, primitor, civilizat. O genă transmisă și altora, numai că nu peste tot s-a grefat în locuri care să genereze plus-variante. Din păcate.

Fără îndoială că astfel de atitudini sunt alimentate și de autoritățile statului respectiv, care n-au avut nicio rezervă în a ne face vinovați fără a avea vreuna. Românii vor să meargă acolo liberi, să cunoască, să muncească și nicicum să le ia pământurile, pădurile, petrolul sau gazele. Le-am dat și pe-ale noastre și tot cât am avut. Până și ultima bucată de pâine. Pentru noi împrumutăm. Am dat pe nimic și cumpărăm scump. Mult prea scump. Halal afacere! Americană. De era evreiască…

Ion BANU

SUNĂ ZURGĂLĂII

Trec adesea prin sediile principalelor instituții centrale și, surprinzător, constat că dintre miile de bugetari care se-nvârt pe-acolo, puțini, foarte puțini sunt cei care par a fi preocupați de ceea ce au de făcut potrivit... fișei postului. Restul parcă așteaptă o schimbare sau poate apropiatele sărbători și micile vacanțe ocazionate de acestea, dar mai degrabă... nu-i interesează ce se întâmplă în jur, în instituție, în țară.

Degeaba „țipă“ lumea, organizațiile profesionale cu greu constituite, câte-o personalitate deja obosită de-atâta strădanie în van. Inșii se trezesc un pic din amorțeală, își freacă ochii, se șterg pe frunte, ascultă absenți și se-ntreabă între ei: „Ce zic? Ce vor ăștia?“

Demnitarii, la rândul lor, afișează preocupări din cale-afară de importante, mai trag câte-o fugă pe la Înalta Poartă de la Bruxelles, se-ntorc și declară ce și câte isprăvi au săvârșit în minunata lor călătorie.

În țară-i criză. Declarată sau nu, ea se manifestă din plin. Să-i facă față, măcar până la alegeri, aleșii noștri aleg cea mai comodă variantă: biruri cât mai mari pe tot ce mișcă în țara asta. Nu se ia în calcul existența unei limite a suportabilității economiei peste care, dacă se trece, sursele de venit la bugetul statului pot fi și mai grav afectate.

Mica inițiativă, mai cu seamă a tinerei generații, în lipsa unei conduite dictate prin legi stimulative, mai degrabă este îngrădită și nu de natură a fi susținută. Declarațiile în acest sens sunt vagi, nesusținute de realitate.

Investițiile, cercetarea – cele mai importante generatoare de venituri pe termen mediu și lung – nu prea se află în atenția diriguitorilor.

Agricultura este încă dependentă de natură, deși se vorbește tot mai mult despre tehnici noi și digitalizare. Atenția celor care trebuie să tragă linie, să adune și să dispună măsuri pentru progres și siguranță alimentară este, ca mai întotdeauna, îndreptată către interese de cu totul altă natură. Nu cred că vreun ins poate face vreo mișcare fără să… îmbuce măcar doi dumicați, ca să folosesc o expresie din popor. Ce-ar fi de n-ar avea nici măcar un… coltuc de mămăligă?!

Ei bine, ne aflăm în preajma unui nou sfârșit de an, cu bunele și relele lui. Sună zărgălăii, se cântă și se urează de bine cu speranța că anul nou va fi mai bun, mai bogat. Așa va fi doar dacă ne vom sluji cu credință neamul și interesele acestuia. Măcar atât cât au făcut-o străbunii noștri. Ei n-au dat nimic din propria ogradă. Pentru ea, la nevoie, și-au dat viața. Noi…

Sună zurgălăii, să cântăm și să sperăm într-o lume mai bună și un AN NOU 2024 așa cum ne place.

LA MULȚI ANI!

Ion BANU

Fiecare dintre dumneavoastră, care ați fost în Occident, știe că, practic, în țările vestice nu mai există sat. Nu mai există gospodărie țărănească. Până acum câțiva ani am crezut că, în țările foste comuniste din Estul și Centrul Europei, satul va mai avea o viață lungă. Dar, la un moment dat, am vizitat o țară din Centrul Europei și am văzut cum, practic, nimeni nu mai creștea niciun animal în gospodărie, nicio plantă. Satele mai existau, dar în fața caselor era doar un gazon atent tuns. Am întrebat un localnic ce s-a întâmplat și mi-a răspuns sec: „Supermarketurile au făcut asta“.

Din păcate, și la noi procesul s-a declanșat... Prima etapă a fost depopulare satelor. A doua etapă, în desfășurare, prevede distrugerea tradițiilor. Nu pe toate odată... Ci încet, încet dar sigur. Dacă acum 10-20 de ani cineva ar fi afirmat că peste ani românii nu vor mai avea voie să crească porci i s-ar fi zis că e fie nebun, fie conspiraționist. Dar, de când a apărut așa-zisa Lege a Porcului în spațiul public oamenii par a se dezmetici. La finele acestui an, discuțiile legate de creșterea porcilor în gospodărie au revenit în forță, în contextul crizei legate de pesta porcină africană – se afirmă oficial, mai ales că se apropie și perioada Sărbătorilor de iarnă. Iar mulți români aleg să taie porcul în propria gospodărie. Printre altele, legea impune atât gospodarilor, cât și fermierilor circuite duble, încălțări sterilizate, nutrețuri ținute o lună la uscat și analize periodice. În plus, legea spune că „porcinele deţinute trebuie să fie identificate individual, înregistrate în Baza naţională de date (...), iar comercializarea porcinelor şi a produselor provenite de la acestea este interzisă“. Cu alte cuvinte, statul vrea să-i ia țăranului român „pâinea“ de la gură. De altfel, Legea Porcului a început să facă deja victime. La finele lunii octombrie, inspectorii Direcției Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA) din Satu Mare l-au amendat pe un bărbat cu suma de 6.000 de lei după ce și-a tăiat porcul în curte. Motivul? Potrivit presei locale, care citează inspectorii, bărbatul nu a anuțat în prealabil medicul veterinar concesionar sau medicul veterinar oficial.

Ne-am putea întreba: ce minte ar fi putut imagina o asemenea lege? Aceeași minte care, în numele „civilizaței“, a eradicat satele din Vest. Aceeași minte care, ghidată de logica lăcomei, a inventat tot soiul de „probleme globale“ pentru a controla strict tot ce-i intră și iese din buzunare... Ș.a.m.d... 

Dar, autoritățile de la noi și-au dat seama că 2024 este an electoral. Și au dat-o la întors... „Tăierea și vinderea porcilor crescuți în gospodării nu va fi interzisă“, au anunțat oficialii. „Tradiția sacrificării porcului în gospodării poate fi păstrată cu siguranță și anul acesta“. Rețineți... „Și anul acesta...“ Că de la anul... Pentru că este inadmisibil, nu-i așa, ca la fiecare final de an supermaketurile să raporteze scăderi ale vânzărilor la carnea de porc...

Care ar fi următorul pas logic? Păi, din motive de securitate alimentară, logic ar fi să urmeze interdicția tăierii găinilor. Urmează sacrificarea oricărui animal în gospodărie, intezicerea wc-ului în curte, că de interzicerea lemnului de foc deja se vorbește că se va aplica de prin 2027, parcă... Și totul până când cuvântul „sat“ va dispărea din vocabular.

Să sperăm că, totuși, nu se va ajunge aici. Și probabil că nu se va ajunge dacă ne uităm la ce spun economiști vestiți cum că Occidentul este într-un colaps pe mai multe niveluri – economic, social, politic. Poate avem noroc și ne lasă în pace. Nu de alta, dar nu vor mai avea timp și de noi... Săracii...

Ion BOGDAN

Cu ochii pe cer

spus ceva de genul: „Dacă nu ne unim în cooperative, măcar noi, aștia care ne înțelegem, mai devreme sau mai târziu intrăm în faliment.“ Toți cei prezenți, în jur de șapte, au fost de acord... Numai că, în acest moment, niciunul nu este gata... Adică, finalul discuției a fost un foarte sincer „Bine, mai vorbim...“. Și i-am întrebat de ce nu sunt hotărâți în decizia lor de a se uni într-o cooperativă. Unul dintre participanții la discuție, o domnișoară foarte amabilă, a zis: „Sincer, nu știu de ce suntem nehotărâți. Am mai discutat problema și în alte dăți și e ceva care ne face să stăm departe de această idee...“ Curios, am întrebat-o: „Ai auzit de la bunici sau în familie povești despre cooperativizarea forțată de pe vremea comuniștilor?“ „Sincer? Nu, în familie nu am auzit astfel de povești. Știu puține lucruri din filme și documentare.“

Și totuși, ce-i face pe tineri să nu aibă încredere unul în altul sau, chiar dacă au, ce-i reține să se alieze în cadrul unei cooperative? Sigur, răspunsurile de la „specialiști“ pot fi multe și variate...

De exemplu, din 2018 până în prezent, MADR a cheltuit 3,5 milioane de euro în programe specializate pentru ca 10.000 de fermieri să afle cum să se asocieze. După patru ani, au rezultat doar opt cooperative, multe funcționale doar pe hârtie. Cu alte cuvinte, la scara întregii țări efectul e aproape zero.

Și asta în ciuda faptului că, potrivit specialiștilor, asocierea producătorilor este poate singurul mod în care aceștia îşi pot creşte productivitatea şi competitivitatea într-o lume dominată de marii producători şi de marile lanţuri comerciale. Nicio țară din lume nu şi-a dezvoltat o agricultură puternică numai datorită potențialului. Este nevoie, în primul rând, de consecvență şi de stabilitate, iar cooperativele agricole pot asigura acest lucru. Conform dicționarului explicativ al limbii române, termenul de cooperativă are semnificația de „organizație economică formată prin asocierea liber consimțită a unui grup de persoane (producători, meseriași, consumatori) pentru producerea, cumpărarea, desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii“.

Problema care se pune acum, la finele anului 2023, este că, ușor-ușor, modernitatea distruge tradiția. Lumea arhaică, cu sau fără cooperative de producție, este distrusă de fluxul dezvoltării din capitalismul global. Lumii rurale românești i s-au arătat în ultimele decenii două alternative: migrația și agricultura micilor ferme de subzistență. Paralel, se creează marile latifundii prin cumpărarea micilor exploatații agricole mai ales de către investitori străini. Și să nu uităm că România este printre puținele țări care a permis vânzarea terenurilor agricole către străini și nu concesionarea lor...

Să ne facem griji de tot acest proces „distrugător“? Din punct de vedere rațional, cu siguranță, da... Pe de altă parte, ceea ce a „funcționat“ cel mai bine pentru țăranul român de-a lungul secolelor, indiferent de amenințări, au fost ochii îndreptați spre cer, mâinile împreunate în rugăciune și vorba „Lasă că știe Ăl de Sus mai bine!“ Fundamental, așa și este!

Ion BOGDAN

O caricatură descoperită recent pe un colț de hârtie mi-a recreat imaginea multor inși „cu capul în nori rugându-i pe sfinți cu aureolă deasupra capului să le... povestească ce mai este pe pământ“.

Caricaturistul și-a dorit să scoată la lumină un adevăr pe care l-a simțit poate „învârtindu-se“ prin diverse cercuri.

Referirea era, cu siguranță, la inși înscăunați politic în diverse înalte funcții și în fruntea unor instituții cu care, profesional, n-au nici cea mai mică tangență.

Rupți de realitate, puși să administreze domenii despre care n-au auzit până în momentul „ungerii“ cu balsamul puterii, nu le rămâne decât să se roage la „cei de sus“ pentru a înțelege unde se află, ce-au de făcut pentru a rămâne cât de cât „înfipți“ în scaunul care, se pare, se află în trei picioare, și alea deșchiolate.

Și cum cei din ceruri nu întotdeauna îndeplinesc oricui dorințe, speranța le rămâne în... tovarășii de la partid. Dar nici aici nu-i simplă treaba. Dacă nu iau poziția ghiocelului în fața șefului ori nu răspunde prompt indicațiilor, se năruie tot scaunul.

Cam așa stau lucrurile în bolnava noastră democrație. Rareori se-ntâmplă ca profesioniștii să încapă acolo unde le-ar fi locul, iar de-ar fi să fie totuși, alege verticalitatea în propria ogradă, unde nu are obligații decât față de casă, familie și țara în care se află.

Și uite-așa se creează locuri pentru oportuniști. Ei au făcut ca o țară cu atâtea oportunități și suporturi umane și materiale să devină tributară străinătății.

Nu s-a învățat nimic din frământata noastră istorie din care am fi putut înțelege ce-nseamnă să fii supus regulilor altora, să ai de toate și mai apoi să rămâi aproape fără nimic și, mai cu seamă, ce-nseamnă să calci pe pământ străin în propria țară. Și cum parcă răul deja făcut nu era de ajuns, se mai și împovărează neamul pentru a-i îmbogăți pe cei care ne-au luat totul de parcă nu le-ar fi fost de ajuns.

Nu s-a învățat ce înseamnă bună guvernare, grijă față de cei în fruntea căreia vremelnic se află și de bunurile țării. A apărut, în schimb, un curent al renegării a tot ce s-a creat bine și solid, boicotând regimuri, dar neglijând eforturile adevăraților creatori. Ei sunt și astăzi, dar împinși pe cărări neștiute, mereu în căutarea celei drepte. O va găsi oare? Speranța moare ultima. Așadar, să sperăm. Încă.

Ion BANU

Nu-mi amintesc să fi aflat din vreo scriere că țara asta, în care vremelnic ne aflăm, să fi fost vreodată cu adevărat liberă și independentă. Strădania conducătorilor ei în decursul istoriei de a o aduce într-o astfel de stare a fost zădărnicită de interese obscure generate de avarii lumii în goana lor după bogățiile altora.

România, aflată la răscruce de vânturi, țară mică și doar cu viteji gata de luptă, dar mai mereu neputincioși în fața năvălitorilor, a fost mereu râvnită și stoarsă de tot ce avea mai frumos și prețios, de oameni cu minți sfredelitoare în ale științei și culturii, bunuri terane și subterane.

Vremurile în care trăim nu sunt cu nimic diferite de cele de acum câteva sute, chiar mii de ani. Doar metodele de cucerire sunt altele. Tehnicile, noile structuri financiare mondiale, mult mediatizata globalizare fac diferența.

Diversiunea, dezinformarea, dorința de schimbare ne-au determinat să credem că trecerea dintr-o barcă în alta ne va aduce „lapte și miere“ pe ulițele țării. Și uite-așa am fost iarăși prinși la cotitură, mai ceva decât pe vremea multora dintre cei care au domnit pe aceste meleaguri în decursul istoriei.

Se vede treaba că nimeni nu ne iubește mai mult decât noi înșine. Dar cum și dragostea trece prin ceea ce ne asigură până la urmă existența, nevoile, grijile pentru ziua de mâine fac să se schimbe comportamente, oamenii devenind mai puțin prietenoși, suspicioși, invidioși, dedați uneori la vicii incompatibile cu un mod civilizat de a coexista. Semn al sărăciei și deznădejdii. O sărăcie generată de o prea mare supușenie față de Înalta Poartă și de o administrare defectuasă a țării. Prioritățile par a nu fi creșterea economică generată de producție și valorificarea eficientă a resurselor, ci mai degrabă grija pentru acoperirea găurilor negre rezultate în urma devalizării succesive și sistematice a economiei timp de peste trei decenii.

Mă întorc la... dragostea dintâi: AGRICULTURA. Nici aceasta n-a scăpat de flagelul sărăciei, stare ce se adâncește parcă pe an ce trece. Secetă, costuri, prețuri, un complex de factori ce fac din ce în ce mai grea viața chiar și celor mai experimentați fermieri. Pe deasupra, regulile Bruxelles-ului, impuse sub masca protecției mediului, fac criza în rândurile fermierilor cu atât mai greu de suportat. Diminuarea cu 10% a suprafețelor cultivate prin înființarea așa-ziselor zone de interes ecologic, dar mai cu seamă cele 5% pârloagă, nu fac decât să contribuie la diminuarea potenței financiare a agricultorilor.

PÂRLOAGĂ! Termen care mai degrabă înseamnă lipsă de respect față de cel mai important mijloc de producție: PĂMÂNTUL. Acesta trebuie cultivat, sigur, rațional, eficient și durabil astfel încât să-și păstreze potențialul de producție.

„N-am înțeles rațiunea pentru care se impun astfel de lucruri. Să lași pârloagă un teren, dar să-l întreții totuși, cu costuri deloc de neglijat, nu este deloc mai eficient decât dacă ar fi cultivat cu specii fixatoare de azot, de exemplu. Cu siguranță potențialul solului ar fi cu atât mai mult și mai repede refăcut“, îmi spunea recent un mare fermier doljean.

Așa zic și eu. Poate devenim mai raționali în luarea unor astfel de decizii. Mare lucru să fii ancorat în realitate.

Ion BANU

Acum, în aceste vremuri de restriște, nimeni nu mai crede în nimeni și nimic… Iar nebunia e mai mare ca niciodată… Ce se poate face? Cert e că realitatea „adevărată“ nu apare la televizor. Niciodată… Cel puțin de câțiva ani încoace… Ce se poate face? Să revenim la noi, la cei care mai suntem aici și care, în sufletul nostru, nu am uitat… Nu am uitat de noi…

Românii au un spirit blând, bun, creștinesc, chiar dacă nu o conștientizează. Am fost bombardați și am făcut monument eroilor care au căzut la noi în timp ce ne bombardau. D-asta am supraviețuit ca nație. Am dat de la noi. Nu am judecat (decât superficial, printre dinți), nu am blamat. Ne-am văzut de treburile, nenorocirile și bucuriile noastre cum am putut. Și am avut mereu ca motto vorbele poetului, chiar dacă erau încă nescrise: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea.“ Și exemple sunt multe. Sigur, ultimii 20 de ani parcă vin să contrazică toate acestea. Milioane și milioane de români au plecat în Vest pentru un trai mai bun. Da, poate au găsit un trai material mai bun… Dar traiul sufletesc, esența lor, le-a înghețat în vine… Pentru că în Vest „povestea sufletului“ e doar o poveste de adormit copiii, nu-i așa? Și d-asta mulți aleg să se întoarcă. Și se întorc…

La prima vedere, în decursul istoriei, românul a fost precum un îndrăgostit, trădat de marea iubire. Dezamăgit și părăsit de omul iubit îl judecă și îl blamează pentru că l-a părăsit. Dar, în sinea lui, îl iubește cu un dor nesfârșit. Așa și cu România… Zice vrute și nevrute, dar în sinea lui își iubește țara mai mult decât orice.

Și cu năvălirile de toate felurile care s-au petrecut de-a lungul istoriei românul a fost răbdător. Dacă a putut să le facă față din punct de vedere militar, a luptat vitejește. Dacă nu, a „bătut palma“ cu dușmanul, știind că, în cele din urmă, acesta va pleca și el tot aici va rămâne. Pentru că era convins în sinea lui că Dumnezeu nu greșește niciodată, de aceea nimic nu are cum să fie întâmplător. Și și-a iubit dușmanul, chiar dacă nu era întotdeauna conștient de asta.

Și acum, în aceste vremuri tulburi, de restriște, românul continuă să spere și, așa cum istoria a dovedit, bine face! Da, e conștient că țărișoara lui nu mai e „a lui“ de vreo 30 de ani. E conștient că țărișoara lui nu este decât un biet „județ“ arondat marilor puteri și că nu are ce să facă. E conștient că acum lumea e condusă de nebuni. D-abia acum înțelege și el spusele citite din Biblie, în copilărie de bunica lui, despre „vremurile din urmă, când nebunii vor conduce lumea“. În sinea lui știe că toate astea vor avea un final… Pentru că nimic nu este veșnic. Pentru că nimic nu se poate pune cu Natura și nici cu Dumnezeu. De aceea credința lui e nestrămutată. Pentru că această credință e, de fapt, sufletul lui. Nu pot fi rupte una de alta. Nu pot fi separate. Și, în credința lui, românul știe că țărișoara lui e iubită, a fost și va fi iubită până la sfârșitul timpurilor. De aceea, pentru el, mai presus de pământul pe care se află, România e un sentiment, o trăire, o împlinire, chiar dacă de multe ori nevăzută sau neînțeleasă. 

Ion BOGDAN

La loc comanda?

Mă uit la lume și nu mai înțeleg nimic… Singurul lucru pe care-I înțeleg cu adevărat acum e ce înseamnă „o lume fără Dumnezeu“… O lume care se bazează pe noul „zeu“ – știința. Sigur, știința e bună și realizările ei remarcabile. Practic, cu ajutorul științei s-a pus actuala civilizație pe picioare. Dar ar fi două probleme… Prima – știința e limitată la oameni, la nivelul lor de gândire și conștiință. A doua problemă – cele mai mari descoperiri științifice au fost făcute prin moduri total neștiințifice – vise, viziuni, intuiții șamd.

De exemplu, înainte de a-l pune pe hârtie, lui Mendeleev i-a apărut în vis Tabelul periodic al elementelor, fapt recunoscut de savant… Cam neștiințific, nu credeți? Iar exemplele pot continua la nesfârșit. Cu alte cuvinte, până în aceste vremuri, chiar și în Occidentul ateu, lumea în care trăim era o „împletitură“ între cele văzute și nevăzute. Ei bine, de vreo 10 ani încoace, societatea, în special clasa politică și anumite ONG-uri, au încercat și încearcă, mai mult sau mai puțin forțat, o păgânizare cu orice preț a tot ce mișcă.

Legile naturale și cele morale sunt date peste cap, se încearcă o rescriere a orice, inclusiv a naturii. De exemplu, s-a relatat – după cum informează mai multe publicații – că o echipă de cercetători a reușit să creeze o „entitate“ umană care nu are nici mamă, nici tată. În fapt, a fost creată „fără a se utiliza spermă, ovul sau uter“... Oamenii de știință au raportat că au creat primele stadii ale unei entități asemănătoare cu un embrion uman fără a utiliza spermă, ovul sau uter. „Modelul embrionar“ secretă chiar și hormoni care declanșează o reacție pozitivă la un test de sarcină. Sigur, ideea pare absurdă și total irațională pentru un om întreg la cap… În schimb, pentru cei care conduc lumea și care se cred „zei“ pare ceva normal. Numai că această dorință de control total al umanității prin orice mod – științific, politic, social numai normal nu e. Iar experimentul de mai sus face parte din acest plan de subjugare totală a omenirii… Teoria conspirației? Nici vorbă! Într-o societate hiper-materialistă nu mai vorbim de teorii, ci doar de fapte concrete, certe, după cum bine s-a văzut în ultimii ani.

Până la urmă, nu e vorba decât de eterna luptă între bine și rău care a marcat întreaga istorie a civilizației actuale. Până la urmă, ce e „bine“ și ce e „rău“? Cam greu de dat un răspuns și mă refer aici la problemele normale, nu la extreme… Un exemplu ar fi că „ce azi e bine mâine poate fi rău“… Și invers. Spre deosebire de Occident, în Orient se spune că binele și răul, prin conflictul pe care-l creează, ajută omul să evolueze, să meargă mai departe. Că, în realitate, nu există bine și rău, ci doar evoluție. Așa o fi…

Un lucru e cert, din punctul meu de vedere: pe zi ce trece, o parte din omenire parcă vrea să se rupă cu totul de Univers. Ego-ul anumitor popoare a ajuns atât de mare încât se cred „alfa și omega“, totul începe și se termină unde vor ele. Din păcate, dacă ne uităm înapoi în istorie, asta nu înseamnă decât un lucru: dispariția. Cu Universul nu te pui… Îi incalci legile, dispari!

Ion BOGDAN

ROMÂNIA SUB PAPUC

Regulile sunt făcute de oameni, pentru oameni. Nici că s-ar putea conduce o mulțime fără a o determina să urmeze cărarea dinainte stabilită care să-i asigure sosirea la capătul ei.

Comunitățile, mai mici sau mai mari, s-au organizat în timp după propriile obiceiuri și interese, devenite reguli în timp, pe care le-a respectat cu sfințenie cât le-a fost dat să trăiască în interiorul lor. Nici măcar năvălitorii care le-au călcat bătăturile de-a lungul timpului n-au reușit să le schimbe regulile de viață și, mai cu seamă, limba, cel mai important element de identificare și individualizare ale unui neam. Românii și românismul pot fi un exemplu.

Ei bine, ce n-au reușit alții în mii de ani, chiar și cei mai răi cotropitori, reușesc în vremurile noastre prietenii de la Apus sub oblăduirea Înaltei Porți de la Bruxelles.

După, sau concomitent cu schimbarea regulilor vieții comunităților și a fiecărui individ, hrăpăreții apăruți parcă din neant au năvălit asupra a tot ce-au găsit între hotarele țării,  înșfăcând totul precum o haită de șacali flămândă și înrăită.

Așa se face că o țară, săracă poate, dar în bună rânduială, a fost pusă la mezat, vândută bucată cu bucată, românii devenind repede străini în propria țară. Atât de repede încât să n-aibă vreme de răspuns.

Sub masca liberalizării, libertății de mișcare ni s-au luat elitele, resursele, economia, iar după toate astea mai plătim și bir, în vreme ce ne lăudăm că am intrat într-o lume modernă, civilizată, în care domină echitatea, dreptatea. Plătim cu carul și primim cât încape-n portofel.

Propriile reguli nu mai există. Urmăm regulile lor. Impuse! Efectul? O lume în degringoladă.

Natura, ea însăși, a constituit model de viață pe Terra. Acum parcă totul este împotriva ei, împotriva firescului. Tinerii nu-și mai respectă proprii părinți, dascălii trebuie să stea cuminți în bănci, sexele nu se mai deosebesc, copiii se nasc în laboratoare. Tinerele generații nu mai știu citi, scrie și, evident, vorbi. Conversațiile se desfășoară mai mult prin semne, gesticulări, unele vulgare, ca și vorbele pentru că nu știu altfel a le rosti.

Economia, finanțele nu ne mai aparțin. Totul pleacă la EI. Nouă ne mai rămân ultime picături din fundul blidelor. Și-acum ne plângem că n-avem bani, în vreme ce multinaționalele acumulează și huzuresc. Ei și-ai lor de-acasă. Biciul tot pe plebea românească. Cum să deranjezi... investitorii?!

Agricultura-i la pământ. La propriu și la figurat. Ne preocupă al naibii de mult ultimele cuceriri științifice în diverse domenii, dar aproape nimic pentru zona care ne asigură practic existența. Se vorbește despre încălzirea globală și efectele ei, dar aproape nimic despre contracararea acesteia, eliminarea cauzelor care nicidecum nu se află în flatulațiile vacii, după cum afirmă MARII SPECIALIȘTI europeni.

După secetă, altă calamitate: grânele ucrainene care au blocat piața cerealelor, riscându-se falimentarea multor fermieri români. Dar cui îi pasă? Mai-marii noștrii își apără propriile interese, de imagine și pecuniare.

Cui îi pasă că România-i sub papuc, iar țara nu ne mai aparține?! Cu siguranță răspunsul îl vom afla peste... 50 de ani!

Ion BANU

„Câte bordeie, tot atâtea obiceie“ – spune un vechi proverb românesc, numai că ale românilor sunt frecvent interferate de tot felul de... recomandări, decizii, regulamente europene, prea ușor adoptate și implementate de autorități. Sunt ignorate limba, tradițiile, obiceiurile locale care au înrădăcinat românul pe aceste meleaguri de-a lungul vremurilor.

Degeaba se fac propuneri, promisiuni, ideile românilor, ancorate în realitățile vieții specifice acestor meleaguri, rămân în exclusivitate „la mâna“ celor de la Bruxelles. „Câinii latră, ursul merge“ – un alt proverb românesc care reflectă cum nu se poate mai bine realitățile momentului.

Nici măcar atunci când se prezintă date certe privind rosturile bine închegate ale unei activități economice rentabile nu se iau în seamă, de parcă s-ar dori ca lucrurile bune să nu meargă.

Sunt nenumărate măsuri, decizii luate parcă împotriva naturii, firescului dovedit a fi de bun augur.

Vaca poluează prin fecale și flatulații, cauza încălzirii globale; rămâne să fie și omul încadrat în aceeași categorie că de, are aceeași digestie. Poate tocmai de aceea suntem îndemnați să consumăm carne artificială și tot felul de gângănii, or fi constatat inșii că o astfel de dietă diminuează impactul asupra mediului.

Nu se văd însă adevărații poluatori din industrie, poate și pentru că au capacitatea de a susține financiar structuri decidente. Industria, transportul auto terestru, cel aerian sunt activități dovedite a fi cele mai mari poluatoare, determinante ale încălzirii globale, cu consecințe dezastruoase asupra mediului, a planetei.

În agricultură nu trebuie să mai fie utilizate pesticide, spun decidenții bruxellezi – poluează, de asemenea, mediul – deși, în absența lor, producția agricolă și, în final, hrana popuației pot fi semnificativ reduse, cu consecințe dramatice asupra populației, în primul rând a celei europene. La aceasta se adaugă și interdicțiile privind lucrările solului, tehnologiile de cultură, aspecte care trebuie lăsate la latitudinea specialiștilor cunoscători ai zonelor de cultură, singurii care trebuie să decidă asupra modului în care trebuie exploatat pământul.

Să nu mai vorbim de decizii privind viața individului, educația, reguli care ar trebui să conducă la o conduită civilizată în societate și familie și nu invers.

Cele amintite sunt doar o mică parte dintre numeroasele astfel de decizii, regulamente, recomandări la care prea ușor se aderă, dovedindu-se mai degrabă obediență față de Înalta Poartă decât verticalitate, personalitate și, mai cu seamă, dragoste și respect față de țara care și-a trimis aleșii să o reprezinte.

Vorbim, comentăm la colț de stradă, la o cafea sau la un pahar, ba chiar strigăm la câte-un demnitar cu speranța că ne va auzi păsurile, dar rămâne cum au stabilit... EI.

Pentru că nu vrem să putem mai mult.

Ion BANU

Niciun român de bună credinţă, tradiţionalist şi cu dragoste de baştină nu se aştepta ca, după o treime de veac de la momentul în care începea să viseze la o viaţă liberă, neîncorsetată de reguli, să aibă parte de atâtea dictate care fac mai degrabă… să nu se facă. Adică, un libertinism legalizat care a pus ţara la mezat înainte să vină cumpărătorii, mici şi mari afacerişti de oriunde, care mai de care să înşface câte ceva din marea bucată a unui popor truditor de-o veşnicie. Pe deasupra, ţara în care se poate face orice slalomând printre aşa-zisele legi. De bună seamă, generatorii a tot ce trăiesc românii astăzi sunt cei cu pâinea şi cuţitul care-şi permit să taie, nu cât trebuie, ci cât le dictează interesele personale, de partid şi de grup.

Ei sunt Parlamentul „umflat“, structurile guvernamentale de asemenea, garnisite cu un număr de funcţionari pe măsură, în mare parte rupţi de realităţile în care ţara se zbate şi din ale cărei încurcate iţe îşi caută limanul. Funcționărimea generatoare ale unei birocraţii pe măsura dimensiunii ei la toate nivelurile, una dintre marile găuri negre ale bugetului de stat.

De aici începe degradarea morală, fizică, intelectuală şi economică a neamului.

Şcoala, care nu-şi găseşte drumul de peste treizeci de ani. Educaţia, respectul faţă de sine şi de cei din jur sunt de domeniul trecutului. Veșmintele, comportamentul, mai cu seamă ale tinerelor generaţii, te duc cu gândul la pericolul degenerării fiinţei umane, la căderea civilizaţiei şi întoarcerea la vremurile în care era suficientă purtarea unei bucăţi de piele a unei sălbăticiuni pentru a-ţi ascunde intimitatea.

Economia, care şi-a pierdut de mult ritmul, bate gongul în contratimp, deschizând aiurea porţile oricui se află prin preajmă. Industria românească la începutul anilor ´90, catalogată ca fiind „un morman de fiare vechi“… Blestemate vorbe! Start al căderii economiei româneşti.

Pământul, cel mai de preţ bun al unui popor, lăsat la discreţia oricui, generând astfel un adevărat dezastru funciar, ecologic, economic şi administrativ. Peste patru milioane de hectare de teren agricol introduse în intravilan acoperite de betoane, piatră şi vile, alte aproximativ 40% din ceea ce a mai rămas vândute ori date în exploatare străinilor, cu consecinţe asupra ponderii participării la bugetul statului român proporţional cu nivelurile afacerilor.

Din păcate, sunt și alte multe greşeli săvârşite, cu voie sau fără de voie, care se impun a fi corectate. Perpetuarea lor ar duce către o cădere a românismului într-o inimaginabilă prăpastie socio-economică. „Ţara trebuie să intre pe mâini pricepute“, îmi spunea un ţăran hâtru din fire. Aşa zic şi eu. Voluntarismul, oportunismul şi politicianismul nu trebuie să-şi mai găsească loc printre români. Profesionalismul, experiența trebuie să primeze la toate nivelurile. Iar școala, limba şi pământul trebuie să ne fie temelie.

Ion BANU

Greu se pun cap la cap prioritățile neamului, mai cu seamă în contextul crizei financiar-bugetare, al migrării forței de muncă, al investitorilor de oriunde care alimentează mai degrabă bugete străine, al finanțatorilor ce diriguiesc tot ce mișcă prin ogrăzile noastre. Despre surse și mijloace prin care ne-am putea măcar acoperi costurile de funcționare nici nu mai poate fi vorba câtă vreme nu ne mai aparțin. Și, dacă ne-o fi mai rămas ceva, mai gata să rămânem și fără ele în schimbul a ceva bănuți promiși prin mult mediatizatul PNRR. Și tot așa ni s-a stors economia.

Țara gâfâie, câmpul fierbe, promisiunile curg râu. Cam asta este imaginea succint descrisă de analiști. Și tot ei descriu... apocalipsa economică pe care vom fi nevoiți să o trăim în viitorul apropiat.

Nu mă aventurez să combat pe subiect, mă voi referi însă la domeniul în lipsa căruia nu ne-ar rămâne decât să ne întoarcem cu câteva milenii în urmă: agricultura. Știm doar că omul a pornit pe lungul drum spre ceea ce este astăzi din semisălbăticie.

Am făcut de nenumărate ori referiri la nevoile acute ale agricultorilor pentru a performa în siguranță, putându-și asigura continuitatea fără stresul imprevizibilului. De ani buni se vorbește, plănuiește, poate... se și gândesc măsuri care să facă viața „făuritorilor de pâine“ mai sigură. Din păcate, de tot atâția ani se bate pasul pe loc. Se promit măsuri punctuale, politici constructive, numai că adaptarea lor la cele comunitare fac să nu răspundă nevoilor specifice ale țării. Așa se face că nu reușim nicicum să ne-ajungem, iar pentru ceea ce dăm primim mult prea puțin. Dăm până și celor care ne boicotează, „grație“ celor care ne reprezintă sau, mai degrabă, își reprezintă propriile interese.

Se vorbește mult și de mulți ani despre reabilitarea sistemelor de irigații, despre măsuri care să conducă la consolidarea proprietății și a exploatațiilor agricole, a micii gospodării mai cu seamă din zonele defavorizate, apoi despre rețele simple, la îndemâna oricărui agricultor, de a valorifica ceea ce produce. Se organizează mese rotunde, conferințe, congrese, doar pentru a crea organizatorilor prilejul de a se afișa ca inși cu deosebite preocupări în domeniu și a oferi altora ca ei, parlamentari, miniștri, reprezentanți ai corporațiilor străine, aceeași posibilitate. Atât, pentru că, în fapt, mai nimic nu se întâmplă.

Agricultorii rămân în continuare la discreția traderilor, marilor lanțuri comerciale și capitalurilor străine. Mult mediatizatele investiții cu fonduri europene, subvențiile sunt alte mijloace prin care se pun în practică planuri de devalizare economică. Repet, dăm prea mult – resurse, cotizații etc. – pentru cât primim. Și procesul este în derulare, din păcate, greu de oprit.

Speranța rămâne, poate, doar într-o nouă generație de politicieni, cu respect pentru ceea ce am fost și vrem să fim cu adevărat. O generație care începe să se organizeze, prefigurând o direcție care ar putea duce către ceea ce tot românul de bună credință așteaptă. Altfel, rămâne să „savurăm“ promisiuni.

Ion BANU

Este clar că „încălzirea globală“ ne schimbă viețile... Iar, dacă respectiva încălzire poate fi pusă sub semnul întrebării (au mai fost perioade în istoria omenirii fie cu „încălziri“ globale, fie cu „răciri“) modul în care politicile duse de majoritatea guvernelor lumii ne va schimba viețile, cu siguranță. Cel puțin teoretic... De exemplu, până nu demult se dorea adoptarea unei legislații care să limiteze numărul de porci dintr-o gospodărie la 5, din motiv de scădere a emisiilor de dioxid de carbon. Când și-au dat seama că măsura e cam extremă și că și-ar putea pune în cap jumătate de țară, guvernanții au dat-o la întors. Astfel, pe lângă eliminarea restricțiilor privind numărul de maximum

5 porci care pot fi crescuți în gospodării pentru consumul propriu sau chiar pentru comercializare, s-au menținut totuși o serie de cerințe care condiționează creșterea acestor animale și pentru persoanele fizice. De asemenea, în toate cazurile vor fi obligatorii „spălarea și dezinfectarea mâinilor și încălțămintei la intrarea și ieșirea din spațiile în care sunt ținute porcinele“, iar pentru gospodăria țărănească și exploatația familială vor fi obligatorii și „schimbarea hainelor și a încălțămintei la intrarea și ieșirea din spațiile în care sunt ținute porcinele.“ La acestea se mai adaugă și alte măsuri pe care cei interesați le știu deja.

O altă problemă... Mai țineți minte ce se spunea anul trecut? Și anume că, în PNRR, România se angajează să pună în vigoare, până cel târziu în ultimul trimestru din 2023, un cadru legislativ pentru decarbonizarea sectorului de încălzire și răcire, care să includă măsuri de diversificare a mixului energetic, prin renunțarea la lemn ca sursă de combustibil în acest sector. Cu alte cuvinte, lemnul de foc va fi interzis. Când? Încă nu se știe... 2030, 3035? Vom vedea. Cert este că, în numele decarbonizării, va trebui să renunțăm la un moment dat și la lemne. Teoretic, o tradiție de mii de ani ar trebui să se evapore. Probabil că, la un moment dat, se va elimina și motorina din agricultură și se va trece la tractoare electrice.

Este drept, în Occident satul a dispărut. Nu mai există porci în gospodărie, ci doar în ferme. Și asta pentru că, nu-i așa, Occidentul s-a civilizat. Dar, oare, de ce înțelepții spuneau, încă din Antichitate, că „civilizația distruge cultura“?

Teoretic, într-un număr de ani, pot fi 10, 50 sau 100, dacă lucrurile merg tot așa, satul românesc va dispărea, cu tot ceea ce înseamnă el: tradiții, cultură, obiceiuri. Să plângem? Să ne bucurăm că ne „civilizăm“, în sfârșit? Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească răspunsul la această întrebare.

Ce urmează? Păi, reducerea și interzicerea pesticidelor. Cu toate că au fost discuții aprinse pe această temă, în urma unei Inițiative a Cetățenilor Europeni (ICE), semnate de peste un milion de oameni din UE, ca până în 2035 să fie interzise toate pesticidele în agricultură, problema a rămas, cumva, în aer...

Recent, PPE a respins obiectivul Comisiei Europene de a reduce consumul de pesticide cu 50% în toate țările membre până în 2030. „În primul rând, aplicarea acestei ținte va duce la o scădere imediată a producției și veniturilor din agricultură pe care nu ne-o permitem în contextul crizei agricole globale, cu război la granițele noastre. În al doilea rând, unele țări vor fi mai dezavantajate decât altele. România, spre exemplu, consumă mult mai puține pesticide decât alte țări cu sectoare agricole mai industrializate. Dacă obligi agricultorii români să reducă cu 50% consumul de pesticide, care este oricum mai redus, acestora le va fi mult mai greu să obțină o producție suficient de mare pentru a se întreține și a continua să producă“, a menționat vicepreședintele PPE, Siegfried Mureșan.

Ce-o mai fi, vom mai vedea…

Ion BOGDAN

Este de-a dreptul neplăcut să nu-ţi poţi expune ideile, opiniile, mai cu seamă în medii în care să poată fi recepționate, valorificate, nicicum ignorate. Nu întâmplător, oameni de mare valoare intelectuală şi profesională preferă retragerea în propriul mediu, restrâns, decât în locuri şi aproape de cei care ar trebui să întreprindă acțiuni în slujba ţării.

Dar cum această categorie nu-şi găseşte locul acolo unde experienţa, priceperea, capacitatea organizatorică s-ar putea dovedi de mare folos, şi-l regăseşte printre prieteni, colegi, inclusiv cu prilejul unor evenimente, medii în care se antrenează adevărate dezbateri, subiectele principale fiind starea economiei, a societăţii şi, cel puţin în aceeaşi măsură, cea a clasei politice.

Şi uite-aşa se creează ruptura dintre diriguitori şi societate, izvor din care încep să curgă platforme politice, temelii ale puzderiilor de noi partide cu orientări dintre cele mai interesante.

Nu încape îndoială că o parte dintre ele vizează domenii de interes pentru societate, economie şi, în aceeaşi măsură, pentru o politică orientată exclusiv către interesele comunităţilor şi nu a celor de grup sau personale.

Starea actuală a societăţii, deficitul bugetar, teama privind accentuarea crizei economice generează în grupuri și societate, cum spuneam, dezbateri aprinse din care se desprind idei orientate către măsuri vizând în primul rând reduceri substanţiale ale cheltuielilor la nivel naţional, dar și altele care să conducă spre normalitate.

Cu siguranță, nu este ușor să „dezmembrezi“ structuri create, sub masca descentralizării, în bună parte pentru clientela politică. Dar, dacă se vrea, cu siguranță se și poate. Se dorește redresare economică? Atunci trebuie umblat serios prin locuri unde se scurg miliardele de lei.

Nu știu dacă n-ar fi mai eficient, de pildă, un parlament unicameral, idee susținută de tot mai mulți români, cu o reprezentare de unu la o sută de mii de locuitori, apoi reducerea ministerelor la maximum 12 și a diverselor structuri satelite ale acestora – de aici și posibilitatea reducerii personalului bugetar aferent cu 50% –, eliminarea ajutoarelor de stat nejustificate temeinic și altele asemenea.

Sunt doar câteva dintre măsurile care ar putea conduce la reducerea cheltuielilor bugetare cu câteva zeci de miliarde de lei.

Pe deasupra, este nevoie de verticalitate în fața mai-marilor de la Bruxelles.

Nu se poate să negociezi ca la piață un patrimoniu a cărui valoare este de cinci-șase ori mai mare decât se oferă, de pildă, prin mult mediatizatul PNRR, doar pentru că… așa vrea Comisia. Este doar un exemplu dintre alte zeci petrecute deja.

Nu se poate să îngropi agricultura, pâinea țării, de dragul unor interese meschine ale unor neaveniți în fruntea țării. Știu ei cu ce probleme se confruntă fermierii români astăzi? Habar n-au!

Sunt stări, opinii, desprinse din vocile românilor, care îndeamnă la meditație.

Ion BANU

...se știe a cui bucurie este. Ce-i drept, și-o doresc toți dacă aceasta, schimbarea, aduce ceva nou. Numai că toate guvernele instalate după 1990, conduse de vreo 20 de prim-miniștri, parcă au fost setate să meargă precum o jucărie defectă, un pas înainte și 2-3 înapoi.

Nu știu dacă toți premierii au fost rău intenționați, cum spun mulți conaționali, ori „împinși“ către deznaționalizare în schimbul unor facilități financiare. Cert este că pentru orice împrumut creditorii au impus condiții dintre cele mai dezastruoase pentru țară. Și cum știm că totul are un scop, aceștia și l-au împlinit, România însă, nu.

Guvernanții începutului democratic – în stil dâmbovițean, cum auzim adesea – pentru a fi credibili în ceea ce au trebuit să întreprindă, au promovat prin toate mijloacele idei precum: „industria românească este un maldăr de fiare vechi“ ori, „mai bine importăm decât să irigăm“, ca să amintesc doar două dintre acestea. Și-au câștigat... Ei... Țara nu...

A fost începutul declinului economic care a împins țara către necesitatea tot mai acută de a se împrumuta pentru a exista. Și mai trist este că a făcut-o și încă o face la cele mai mari dobânzi dintre toate țările europene. Iar, în condițiile în care veniturile bugetare continuă să fie cu mult mai mici decât cheltuielile, balanța comercială negativă, situație care se perpetuează de 33 de ani, este limpede de ce se impune angajarea de împrumuturi care au ajuns, spun analiștii, la peste 150 miliarde de euro.

Și-acum să venim mai aproape de adevărul care a condus în timp la starea economico-financiară la care s-a ajuns.

S-a spus de nenumărate ori că „sacul nu este fără fund“. Un bun gospodar, cu atât mai mult un bun administrator de țară, gândește de două ori când alocă o sumă pentru ceva. În România s-a cheltuit mult, irațional alocându-se sume impresionante, în primul rând pentru acumulare de capital politic, apoi pentru tot felul de compensații, alocații, diverse forme de ajutoare, salarii pentru personalul parlamentar și bugetar supradimensionat – mult prea multe ministere, pe lângă ele ființând numeroase structuri (autorități, agenții etc.), care nu întotdeauna își justifică existența – pentru prea multe partide mărunte, clientela lor politică și multe altele.

Recent s-au schimbat prim-miniștri, o parte dintre miniștri – așa-numita rotire a șefilor despre care s-a vorbit de peste un an și jumătate. Este poate prilej de bucurie pentru cei care speră că le vine rândul la o... bucățică în plus. Din păcate, vor fi dezamăgiți. Oricine va ajunge să ia cuțitul, pâinea va fi prea mică pentru a putea oferi măcar câte-o bucățică fiecăruia. Dar, pentru bună impresie, vor continua eforturile pentru noi împrumuturi până la alegerile din 2024. Cu ce costuri pentru țară? Vom simți în mulți ani după cel care vine.

Așadar, cheltuim. Despre muncă, economie și economii, poate doar aduceri aminte.

„Era odată când lucrurile erau puse cap la cap, când aveam pe ce pune mâna, când aveai ce munci la tine acasă, când totul din jurul tău impunea respect. Erau vremuri în care copiii spuneau sărut-mâna bătrânilor pe stradă, iar dascălii le erau idoli. E, dar asta era odată...“ – povestesc cei mai în vârstă, dezamăgiți de vremurile pe care le trăiesc.

Ion BANU

Cât de actuală este şi acum zicerea din piesa O scrisoare pierdută, inteligent surprinsă și aşternută pe hârtie de Caragiale. Recitindu-l, urmărind pentru a nu știu câta oară piesa, realizez câte subiecte interesante ar fi avut în contextul actual socio-economic. Mi-a întărit presupunerea o recentă discuție între câțiva colegi de breaslă și un parlamentar, la care am participat involuntar.

„Mi-aș scrie gândurile – spunea la un moment dat unul dintre colegi – nu ca jurnalist, ci ca simplu cetăţean român indignat de ceea ce se întâmplă în ţara mea, în care minciuna se lăfăie veselă printre noi, văzută şi nevăzută, dezinformarea îi ţine isonul, în vreme ce totul sau aproape totul în jurul nostru se năruie.

De peste 30 de ani, ţara se vinde bucată cu bucată sub oblăduirea naivilor guvernanți, lacomi şi prea uşor păcăliţi prin promisiuni şi banii veniţi de-afară. Pe deasupra, ne-am împărțit rosturile atât de tare că nu mai ştim din ce cap s-o apucăm pentru a pune cărămidă peste cărămidă.

De tot atâția ani, sub masca falsei democratizări am descentralizat instituții, acțiune care nu a adus beneficii statului, nouă tuturor, ci mai degrabă clientelei politice, cu costuri uriașe suportate de români. Imaginați-vă: dintr-un minister cu câteva direcții au rezultat zeci de autorități, agenții și alte structuri, fiecare cu zeci și sute de salariați plătiți din bani publici. Unde este eficiența? Calitatea serviciilor este sub orice critică, iar birocrația a triumfat.

Și mai trist este faptul că, pentru un șfanț primit de-afară, plătim înmiit. PNRR-ul, cel mai recent așa-zis plan național de redresare, atât de mult mediatizat, ca și altele aproximativ asemănătoare au adus dezastrul economiei naționale, făcându-ne vânduți străinătății pe vecie. Și lucrurile nu sunt gata. Pentru încă o tranșă de vreo zece miliarde de euro de la UE suntem obligați să mai vindem și ce ne-a mai rămas: pădurile, CEC Bank, Hidroelectrica și lista continuă, ceea ce înseamnă pierderea a încă multe sute de miliarde de euro din patrimoniul statului român, în vreme ce nouă ni se arată pâinea și mierea, care de fapt nu sunt pentru noi. Exagerez? Analizați un pic situația... Este o adevărată trădare națională. Vorba lui Caragiale: «Trădare, trădare, dar să o știm și noi!»

Creștere economică pe consum? Un guvern care pretinde că are specialiști în componența sa, chiar nu realizează că această creștere înseamnă începutul sfârșitului? Fără producție, orice entitate, chiar stat, nu poate avea viitor.

Reducerea cheltuielilor despre care se vorbește acum, reorganizarea administrativ-teritorială trebuiau demarate de mult, nu când sacul a ajuns la fund. Asta înseamnă guvernare eficientă, să iei măsuri preventiv, să-ți așezi lucrurile în matca lor firească din timp. Să-ți vezi viitorul în context global.“

Discuția, cu argumente pro și contra, a continuat cu vehemența specifică omului intrigat de ceea ce-l frământă și nemulțumește, la care însă, raportat la subiectele abordate, nu prea ai replică, mai cu seamă în contextul creat. Am reținut doar o parte din aceasta, apreciind ca fiind de natură a sugera întrebări și da răspunsuri.

Ion BANU

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti