reclama youtube lumeasatuluitv
update 30 Jun 2022

Vine o lume a satului nou?

77 de ani… 77 de ani au trecut de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Ani a căror sumă dau România de azi. După război și după venirea comuniștilor la putere, datorită „dorinței de nestăvilit“ de a instaura comunismul cu orice preț s-a trecut la industrializarea forțată. Pentru că, nu-i așa, România trebuia să devină forță economică „de nădejde“ în lupta cu „dușmanul imperialist“. S-au construit fabrici și uzine, sistemele energetice începeau să cuprindă întreaga țară, ce mai, procentul de industrializare lua avânt. Numai că, în toată această fervoare de construire a societății socialiste multilateral dezvoltate s-a observat fenomenul de migrație de la sat la oraș. Astfel, în plan social, au loc fenomene de amploare: colectivizarea forțată, migrația sat-oraș care rupe legăturile sociale atât de puternice în trecut în mediul rural, impunerea ideologiei comunismului, industrializarea agresivă și rapidă. Toate acestea au rupt România în două: o Românie a sătenilor deveniți orășeni peste noapte și o Românie a țăranilor intrați în cooperative. De remarcat că aproximativ 20% dintre țărani au reușit totuși să rămână rupți de sistem, cu propriile gospodării.

Și a venit „revoluționarul“ an 1989. Visând zeci de ani la bunăstarea capitalistă, după vreo 10 ani de expectativă – poate vine capitalismul și pe la noi – începând cu anii 2000 românii au luat calea străinătății. A bejaniei, cum se spune în popor. Au fugit să trăiască și ei „pe viu“ visul occidental al bunăstrării. Adică au fugit după ce n-au avut pe vremea comunismului: mâncare pe săturate, vacanțe și multe, multe obiecte de toate felurile și culorile. Dar pentru toate astea au trebuit să muncească pe rupte. Unii au făcut-o, alții s-au întors. Problema lor e că au plecat până nu s-au mai oprit.

Astăzi, în anul de grație 2022, după ultimele date oficiale, circa 5,7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor. Cea mai mare migrație pe timp de pace cunoscută vreodată în lume! Problema e că, neoficial, cifra reală ar fi de 8 milioane. Am citit multe mărturii, am văzut interviuri în care românii declară cu lacrimi în ochi că ar da orice să se întoarcă în țară pentru că „mor de dor“… Unii o fac. Cei mai mulți nu… De ce? Pentru că vor să asigure viitorul copiilor…

Între timp au venit pandemia, războiul și acum criza economică. Criză care, se pare, se adâncește tot mai mult în întreg spațiul occidental. „Spațiu“ care oricum era sortit la un anumit tip de criză din cauza green-deal-ului agresiv… Adică o economie „verde“ în defavoarea bunăstării clasice occidentale.

Sunt anumite voci care spun că tocmai vremurile potrivnice vor face ca românii să se întoarcă acasă… Sigur, nu toți, dar mulți.

Mai mult de atât… Peste 100.000 de români părăsesc, în fiecare an, oraşele pentru a se muta la sat. Odată cu pandemia şi cu creşterea costurilor utilităţilor, a scumpirii vieţii la oraş, fenomenul tinde să ia amploare, după cum arată o analiză pe care o prezentăm în revistă. Potrivit datelor statistice, peste 250.000 de români s-au mutat, în cei doi ani de pandemie, de la oraş la ţară.

Oare renaște satul românesc sub o altă formă? Numai timpul ne-o va arăta…

Ion Bogdan

De 400 de ori...

…colectivul nostru redacţional, bine ancorat în lumea satului, problematica agricolă şi siguranţa mediului în care ne aflăm, a prezentat în paginile acestei publicaţii tumultul cotidian din lumea rurală, realităţile de la „firul ierbii“, aşa cum au fost ele în ultimii 18 ani, adică de prin 2005 şi până astăzi.

Au fost ani în care zi de zi am fost, cu sufletul şi fapta, alături de cei care, asumându-şi uneori mari riscuri, au făcut şi, spre satisfacţia tuturor, fac să avem mereu ce pune pe masă. Doar graţie existenţei lor funcţionează o întreagă industrie pe orizontală şi verticală, animând economia multor ţări, mai cu seamă după integrarea României în Uniunea Europeană.

Revista Lumea Satului este o publicaţie creată cu migală, efort şi dedicaţie, gândită a fi astfel structurată încât să poată fi completă, complexă şi diversă sub aspectul subiectelor abordate.

Am dorit ca, prin informaţiile furnizate, analizele prezentate şi opiniile factorilor implicaţi în viaţa celor care animă viaţa la ţară, să fim printre cei care aşază cărămidă peste cărămidă întru construcţia unei societăţi bazate pe încredere, solidă şi independentă economic.

Am dorit, de asemenea, ca, prin implicarea în viaţa comunităţilor rurale alături de edilii acestora, să stimulăm iniţiativa în acest spaţiu şi să promovăm bunele practici, oferind exemple de succes, apreciind că prin puterea exemplului se pot construi comunităţi de afaceri bine consolidate economic.

Sperăm ca prin prezenţa publicaţiei noastre în spaţiul public, printre fermieri, cititori din spaţiul rural şi nu numai, mulţi la număr, să contribuim la bunăstarea satului românesc, a României în ansamblul său, cu atât mai mult acum, în acest context actual al crizelor energetice, economice, pericolului ce ameninţă pacea în zonă şi în lume.

Graţie unui colectiv redacţional pe care-l respect pentru implicarea în toate iniţiativele menite a conduce la buna desfăşurare a activităţii, am reuşit şi, cu siguranţă, vom continua să fim părtaşi la tot ce înseamnă progres şi edificare a ceea ce este românesc şi de valoare.

Sigur, ne-am bucurat întotdeauna de prezenţa alături de noi a mai multor colaboratori care au făcut ca implicarea noastră în viaţa socială, economică şi culturală a satului românesc să fie permanentă, aducându-le în mediul lor tot ce poate stimula educaţia, credinţa în semeni şi divinitate, puterea de a se afirma ca buni români iubitori de neam şi ţară.

Ion Banu

Întoarcerea Mioriței

După o scurtă drumeție în Bucegi, iata-mă străbătând la pas un sat de la poalele munților. Pace, liniște, reculegere… Observ un lucru interesant… Marea majoritate a tinerilor pe care-i întâlnesc pe drum privesc fix înainte, nefiind prea interesați de ce se întâmplă în jurul lor. Țin minte de când eram copil, adolescent și mergem la pas prin satele bunicilor că nu exista să nu primești un „Bună ziua!“, de la oricine… Copii, adulți, vârstnici, toată lumea simțea nevoia să te salute… Acum, cel puțin din ce-am văzut prin unele sate în ultimii ani, în afară de bătrâni nimeni nu te mai prea bagă în seamă. Dar eu mă încăpățânez și salut pe toată lumea… Stau și mă întreb cum se va termina toată povestea asta. Cu depopularea satelor și, dacă nu așa, poate cu înghețarea inimilor?

În actuala conjunctură, dar și a ultimilor ani am sentimentul că nu va mai dura mult și Miorița se va întoarce. Văd pe la TV cum tot mai mulți conaționali își fac planuri să vină acasă de pe meleagurile străine. Se pare că s-au cam săturat de „străinătățuri“. Se pare că s-au cam săturat să fie „domni“ și vor înapoi…

Deja lucrurile au început să se miște în sensul ăsta. Potrivit unei statistici din luna aprilie, mai mult de 100.000 de români părăsesc, în fiecare an, oraşele pentru a se muta în mediul rural. Odată cu pandemia şi cu creşterea costurilor utilităţilor, a scumpirii vieţii la oraş, fenomenul tinde să ia amploare, arată o analiză realizată de Arabesque & Mathaus, preluată de Adevărul. Astfel, potrivit datelor statistice, peste 250.000 de români s-au mutat, în cei doi ani de pandemie de Covid-19, de la oraş la ţară. Mai mult, Institutul Naţional de Statistică afirmă că numai în 2020, în anul de vârf al crizei sanitare, 116.491 de persoane au renunţat la viaţa din oraş pentru cea din mediul rural. În sens invers, adică din localităţile mici către oraşe, s-au mutat numai 77.825 de persoane. Diferenţa netă dintre cele două fluxuri migraţioniste s-a dublat faţă de anii anteriori. În ultimii doi ani tendinţa migraţiei către mediul rural s-a accentuat, afirmă specialiştii, dovadă că, în 2022, din totalul autorizaţiilor de construire pentru clădiri rezidenţiale, 69,0% sunt pentru zona rurală. „Oamenii au ales să îşi construiască sau să cumpere o casă la ţară, să se mute acolo. Motivele sunt multiple şi au legătură cu schimbările comportamentale impulsionate de pandemie. Restricţiile pandemice, poluarea din marile oraşe, costurile de întreţinere şi munca remote se află în prim-plan“, arată analiza Arabesque & Mathaus.

De ce fac oamenii asta, de ce dau orașul pe sat? Probabil s-au săturat de viața „trepidantă“ de prin metropole și preferă să dea statutul de orășean pe cel de „țăran“.

Țăran, țăran, dar măcar liniștit la cap și cu pace-n inimă. Altceva nici nu mai contează.

Ion Bogdan

Sărmanul vecin

Românul tot român rămâne. Primește o palmă, întoarce și celălalt obraz, apoi își ia dușmanul în brațe, îl mângâie pe ceafă, îl sărută pe frunte, după care îl invită și la masă. Suflet mare, blând și bun balcanicul nostru… mioritic. Atât de bun că uită de cel care l-a vrăjmășit cândva, fie chiar și cu vorba, ce să mai vorbim de fapte. Oare?

Fără îndoială, este bine să întinzi o mână celui aflat pe marginea prăpastiei, un gest care uneori poate face diferența între viață și moarte. Sunt atitudini care pot schimba mentalități, alunga prejudecăți, ori aerele de superioritate ca individ al unei entități naționale.

Mi-aduc aminte de strigătul semenilor noștri din Bucovina de Nord și nu numai, cu ceva ani în urmă pe când autoritățile țării vecine deznaționaliza etnicii români din ținuturile respective. Școli, cultură, alte rădăcini românești scoase în afara legii. Este drept că nici autoritățile române nu s-au prea implicat în a-și apăra semenii de după graniță, dar asta este o altă poveste.

Ei bine, evenimentele din ultima perioadă petrecute „la doi pași“ de România a oferit prilejul celor aflați în nevoi de a afla, în fine, despre cine și cum sunt de fapt românii, despre ospitalitatea românească și, mai cu seamă, sacrificiul pe care îl pot face OAMENII acestor meleaguri atunci când un seamăn îndură vicisitudinile unei crize. Are sau nu, dă din bucata lui de pâine. Sărmanul vecin se lasă pe el pentru binele aproapelui. Oare cum o fi socotită atitudinea de către cei care primesc la intrarea în ograda vecinului pâine și sare? După gesturile unor… infatuați manifestate după evadarea din pericol, mă îndoiesc că-și vor pierde din obiceiuri.

Sunt poate doar excepții. Oricum, trebuie să rămânem cum am fost dintotdeauna, dar vigilenți, pentru că „niciodată haina nu ne va fi mai aproape decât cămașa“, spune o veche zicală.

Cât despre vecinii… vecinilor, fie ei și la două aruncături de băț, s-ar cuveni să manifestăm mai multă rezervă, cel puțin câtă vreme nu prea știm care este de fapt… mărul discordiei sau ale cui interese sunt aduse în joc. Potrivnicie și ostilitate doar pentru cei care comit atrocități sub masca așa-ziselor… „acțiuni militare speciale“. Câtă vreme suntem în postura de a sta cu mâna întinsă, s-ar cuveni să stăm liniștiți în ogradă. Nu se știe de ce, de câte și de cine vom avea cândva nevoie. America este încă departe. Și-apoi să nu uităm experiența armelor întoarse. S-ar cuveni să privim cu mai multă atenție la ceea ce se petrece în jur. În vreme ce unii alimentează încă tacit mașinăria de război de la răsărit, noi încă mârâim prin gard la… nici nu mai știm la cine, asmuțiți de către dulăii Planetei mereu pregătiți să înșface din truda lumii. Cățeii adulmecă în vânt fericiți că au stăpân.

Sărmanul vecin, tot sărman rămâne, oricâte i s-ar flutura dinspre Apus.

Ion Banu

De bine nu te plângi

O recentă discuție cu un profesionist în ale economiei mi-a trezit un teribil interes pentru ceea ce se prefigurează după crizele trecute, dar mai cu seamă în urma a ce va fi să fie după ultimele generate de penuria de energie și conflictele armate din regiune.

Se spune uneori și în anumite contexte că nimic nu este întâmplător.

Preluând din spusele analitice ale interlocutorului meu, aș spune că așa-zisa întâmplare își are originea de fapt în comportamentul nostru social și economic frumos, dar nepopular garnisit cu politici guvernamentale deloc țintite către ceea ce ar trebui să însemne siguranță pe termen lung.

Este în firescul nostru ca atunci când ni se oferă, să ne bucurăm, că de bine nu te plângi. Numai că oferta fără suport economic, adică fără producție este ca și minciuna care întotdeauna are picioare scurte.

Punctând câteva elemente referitoare la nesiguranța noastră în actualul context, analistul cu pricina făcea trimitere, printre altele, la resursele materiale și umane ale României lăsate la îndemâna oricui a vrut să pună mâna pe ele. Nu este o noutate de-acum că mai nimic din ce ne-au lăsat înaintașii nu ne mai aparține, ba mai mult, ce nu le-au plăcut „solilor“ bruxellezi ori fmi-iști ne-au pus să le aruncăm la fier vechi ori la gunoi, până la urmă în beneficiul mai-marilor producători europeni. Așa că, ceea ce de bine, de rău se mai produce pe tărâmurile noastre are alte destinații decât cele pe care ar fi trebuit să le aibă în mod firesc.

Criza multiplă se pare că ne retrezește interesul pentru ce am avut și măcar din ceea ce se mai poate să repunem pe rol în interesul deținătorilor de drept. Cărbunele, apele, apoi gazele și petrolul, minereurile sunt doar câteva dintre resursele care, reluate în exploatare de către români, pot măcar diminua efectele crizei energetice și dependența de alții.

Investițiile în agricultură, în fermele românești, în diversificarea producției și procesare sunt alte elemente determinante în ceea ce privește siguranța națională. Nu armata trebuie să fie străjerul principal al nației, ci mai degrabă ceea ce poate asigura existența noastră zilnică: hrana, din care să putem oferi și altora cu aerul bunăstării și mimica fericirii. Fericirea unui popor care se simte stăpân pe ce are, pe propriile destine, care nu stă cu mâna întinsă, ci oferă din toate câte are.

Da, poate că cele susținute de analist, la care ader cu toată convingerea, par a fi un concept idealist. Ideile, însă, ar fi putut fi ancorate în realitățile pe care le trăim dacă cei „cu pâinea și cuțitul“ ar fi avut capacitatea de a susține interesele neamului din care se trag. Criza, crizele poate că-i va trezi măcar acum la realitatea pe care au ignorat-o mai bine de treizeci de ani.

Așa că nu de bine ne plângem, ci mai degrabă de rău. Rău pe care nu alții ni l-au făcut, ci doar ne-au susținut să-l desăvârșim.

Ion BANU

Boala crizelor

Când vin, vin... Și nu una, ci una după alta. Să le amintesc? Aș putea, dar e prea simplu și sunt prea cunoscute. Atât de cunoscute că ne-au pătruns în minte, suflet, sânge ca un... virus pandemic. A, da, ăsta a fost primul care a îngenunchiat lumea vreo doi ani; ne-a pus botnițe și nu ne-a mai lăsat în ale noastre. Stare de urgență, de alertă de ne-a făcut să ne înghesuim prin case, spitale dându-ne de cap în trei, în doi până am rămas singuri sau deloc.

Și nu s-a terminat prima – criză zic – că veniră, la comandă parcă, cea de mai să ne lase fără lumină în case, foc în sobe, gazolină în rezervoare și pâine pe masă. Grea povară într-o lume și în vremuri ce păreau cât de cât așezate. Cel puțin pe la noi.

Și cum parcă n-ar fi fost de ajuns, a mai apărut una generată de invazia putiniană în Ucraina care a bulversat de-a binelea Europa și nu numai.

Stări de fapt ce neliniștesc și fac viața tot mai nesigură. Oamenii suferă, plâng și mor înainte să le vină firescul soroc. Dar până atunci cei mai mulți se conservă și conservă tot ce pot ori le stă la îndemână, accentuând astfel povara iminentelor crize economice și alimentare. Ce poate fi mai greu și trist decât să nu ai ce pune de-ale gurii pe masă pentru copii?! Iată motivul goanei după ulei, zahăr, pâine și câte altele.

Ei bine, în vreme ce lumea fierbe, ai noștri lideri se înghesuie în a promite liniște și viață decentă, deși albul lor este negru de-a binelea. Pe deasupra, mai intră și-n hora ce se joacă după muzica altora lipsiți de griji, trimițând „sulițe“ spre invadatorii ruși, uitând totuși că vecinilor este bine să le oferi măcar un zâmbet chiar și-atunci când ochii lor nu-ți sunt pe plac.

Discursurile politice, dar mai cu seamă opinia analiștilor îngrijorează cu atât mai mult. Teama de ce va fi să fie sub aspect economic și al siguranței naționale neliniștește chiar dacă ni se promite liniște. Nimic nu poate oferi siguranță câtă vreme economia este blocată în chingile crizelor de tot felul, iar bombele explodează la doi pași.

Și totuși suntem bolnavi. Bolnavi de crize. O maladie greu de controlat mai cu seamă atunci  când nu găsești tămăduitorii potriviți și la vreme care să ofere antidotul. Adică șansa de a ne alege drumul pe care trebuie să mergem pentru a ne regăsi pe noi înșine.

Singura cale de a ne elibera este curajul de a întreprinde mereu lucruri care să ne ofere satisfacții și, de ce nu, bunăstare. Optimismul, zâmbetul, dorința de a veni mereu în sprijinul celor din jur dă puterea de a merge mai departe. Chiar și-atunci când nu plouă. O fi apa noastră a altora, dar cea a Domnului încă nu s-a privatizat. Ne-o oferă când vrea El, parcă atenționându-ne că nu întotdeauna merităm ce ne-ar putea da din bunătatea și bunătățile sale spre preaslăvirea noastră. Dar, cum speranța moare ultima, să ne încredințăm că măcar în al cincisprezecelea ceas ni se va oferi șansa de a ne asigura ceea ce trebuie să punem pe masă de cel puțin trei ori pe zi. Să privim mai degrabă așadar spre Cer decât spre Palatul Victoria. S-ar putea să avem astfel mai multe șanse de a exista în bunăstare și liniște.

Ar putea fi o cale de a ne elibera și de... boala crizelor.

Ion BANU

Un capăt de drum

„Veșnicia s-a născut la sat“, spune poetul. Iar istoria spune că, orice s-ar fi întâmplat, oricât de dure, groaznice chiar ar fi fost evenimentele care au măturat aceste plaiuri de-a lungul istoriei, țăranul român n-a plecat capul jos. Pentru că nu a putut, pentru că nu-i stă în fire. Sigur, s-a prefăcut de nenumărate ori că-l pleacă... S-a lăsat făcut albie de porci dar, în străfundul său, în sufletul său nu a cedat nicio secundă. Iar când a trebuit să acționeze, a acționat. Uneori chiar dur, fără milă. Și asta pentru că ceea ce are mai de preț nu a putut fi luat de nimeni. Dragostea lui pentru pământ, pentru tradiție și, mai ales, credința lui nestrămutată nu au putut fi atinsă, de nimeni și de nimic. Și, în ciuda vicisitudinilor, chiar doborât la pământ, dacă mai strălucea acolo o fărâmă de viață, se ridica și, chiar dacă începea cu greu, o luat de la capăt. Nu conta de câte ori s-a prăbușit, conta doar să o ia de la capăt. Iar și iar și iar... Lucru pe care oamenii altor țări nu l-au reușit, d-aia s-au și dus definitiv din istorie.

Trăim vremuri speciale, cel puțin de doi ani încoace, iar acum un război mare stă să înceapă. Dar, indiferent dacă vom trăi un război sau nu, schimbarea se va produce. La toate nivelurile. Pe tot Pământul. Pentru că e evident că actualul curs al omenirii este unul deviant. Străin de orice realitate, cu o ignorare profundă a naturii și a mersului natural. Pământul nu mai e sănătos, animalele din ogradă și ferme suferă de tot felul de boli, lucrurile sunt razna și nu de ieri de azi. Chiar și lâna mioarelor nu mai are nicio valoare, se vinde la prețuri ridicole, aproape gratis. Iar când omul uită de natura sa, de esența sa, aia care contează cu adevărat, natura întoarce foaia... Prin oameni... Ori vine un cataclism sau începe un război care ne schimbă viețile din temelii. Așa a fost în toată istoria și așa va rămâne... Nu avem ce face pentru că am făcut destule până am ajuns aici...

De lungul istoriei, poporul român, în general, țăranul român, în special – a fost judecat, blamat, hăituit, batjocorit, omorât... Dar degeaba... Și niciodată opresorii acestui neam nu au înțeles cum e posibil. „Rețetele“ tiraniei, care au făcut ca alte popoare să fie supuse, aici nu prea au ținut... E simplu... Alte popoare, când au ajuns la capătul puterilor, au cedat și au dispărut. Românii, când au ajuns la același capăt al puterilor, de-abia s-au trezit. Și au reacționat când nimeni nu se mai aștepta, cu o istețime și cu o forță greu de anticipat.

Deci, orice ar fi, nu trebuie să disperăm. Vom răzbi. Istoria ne demonstrează asta... 

Ion Bogdan

Poluare de rumegătoare

Cobor panta abruptă și îmi înfrupt privirea cu peisajul copilăriei pe care, demult, îl iubeam cu toată ființa mea. Teoretic, e iarnă, dar practic, o grămadă de păsărele brăzdează văzduhul vrând parcă să convingă vegetația din zonă că a venit primăvara.

Ajung pe poteca principală de la marginea satului și, ca de obicei, nea Ionel stă sprijinit în toiag privindu-l lung pe Marinuș, unicul animal, un măgăruș, care i-a mai rămas. Viața, vremurile l-au obligat să-și vândă cu ani în urmă vitele și oițele pe care le avea și pe care le iubea atât de mult… „Ce faci Nea Ionele?“, îl întreb reverențios… „Bine, conașule. Uite, mă gândesc la unu Bilă Gațu…“ „Păi cine e ăsta?“, îmi arăt ușor nedumerirea. „Păi mi-a citit nepotă-miu că e ăsta Bilă, de prin America pe undeva, care zice că vremea se schimbă din cauza animalelor crescute de om. Și cică sfătuiește pe toate țările, că cică Bilă e puternic și are mulți bani, să mănânce carne făcută de om. Da cică e tot de animal, dar e făcută de om și nu prea înțeleg asta.“ „Nea Ionele, încerc să-l lămuresc, într-adevăr, studiile științifice, spun că fermele de animale sunt cele mai mari poluatoare după industrie. Și ca să scape de poluarea asta, niște oameni de știință au făcut cercetări și au ajuns la concluzia că e mai nepoluant să facem carne artificială pe cale chimică.

Se amestecă componentele care imită carnea și se scot la imprimantă așa cum coana Geta de la primărie îți scoate copia de la buletin, tot la imprimantă, îi explic doct. „Adică e vorba, dacă înțeleg, de o imitație, nu de carne…“ Aprob dând scurt din cap. „Există și alte metode, mai naturale care combină mazărea, fasolea, orezul și grăsimile naturale, cum ar fi uleiul de nucă de cocos, pentru a face «carne» care seamănă mult cu carnea de vită. Pot fi folosite soia și cartofii pentru a face carne“, continui să explic… Ca să-l conving pe nea Ionel că știința nu greșește, îi spun că „există studii încă din anii 2000, care spun că vacile produc mai multe gaze cu efect de seră decât maşinile. Acel studiu afirmă că între 50 și 70% din metanul eliberat în atmosferă este produs de activitatea omului, îndeosebi de creşterea vacilor, oilor şi caprelor, al căror stomac produce o mare cantitate de metan pe măsură ce acestea digeră iarbă“, recit pe nerăsuflate.

Nea Ionel se uită la mine, își face cruce și aruncă un „Piei drace!…“ șuierat. „Astea sunt prostii. Io cred că lumea e condusă de nebuni care vrea să chinuie oamenii!“, spune Nea Ionel cu zăduf la limita pierderii controlului. „Da, oamenii sunt de vină că au mult prea multe orătănii în fermă – cu zecile de mii. Să se mai reducă numarul de orătănii și rezolvăm treaba. Și oricum cred că oamenii ar trebui să reducă mai mult din unitățile de producție pentru o grămadă de prostii pe care le fabrică și de care n-au nevoie. Îți zic io, conașule, asta e adevărată problemă… Se produc prea multe prostii fără de care am putea trăi la fel de fericiți.“ Dau aprobator din cap și vreau să plec… În timp ce mă depărtez îl aud pe bătrân sporovăind cu voce tare. „Proștii cred că omul prin activitate poluează… Ascultă-mă băiete, adevărata poluare vine din gândul omului și din defrâul lui din minte. Aia e poluarea…“

Ion Bogdan

„Palma“ noastră de pământ

Spunea un profesor studenților săi la una dintre prelegerile sale despre suportul a orice și oricui pe această planetă: „respectați pământul măcar pentru că ne suportă să-l călcăm zilnic de mii de ori!“ Îndemnul acesta, pe care l-am perceput de parcă îmi era și mie adresat, a fost ca o imensă revelație. Nu mă gândisem până atunci decât la a respecta pământul ca pe ceva viu, în măsură să ne ofere șansa de a exista.

Apoi profesorul și-a continuat prelegerea cu prezentarea detaliată a însușirilor și caracteristicilor celui mai important mijloc de producție al unui popor: PĂMÂNTUL. Ei, asta știam, iar subiectul l-am abordat cu diverse prilejuri. Ceea cea ar mai trebui să conștientizăm însă, este faptul că resursele acestuia sunt epuizabile dacă nu știm, ori neglijăm să le folosim rațional.

Nu o să intru în detalii tehnice cu referire la spusele de mai înainte, dar am să readuc în memoria celor care ar trebui să audă, măcar acum, că pământul nu trebuie lăsat la îndemâna oricui, ci doar în grija celor care știu să-i pătrundă tainele, să-i ceară, dar să-i și dea măcar în parte din ceea ce i-a luat. Restul, prin „grija“ miliardelor de vietăți din „sânul“ său și le asigură fără prea multe intervenții exterioare.

Subiectul mi-a readus în minte o mai veche discuție dintre câteva persoane, influente de altfel la nivel de stat, cu privire la pământ și deținătorul lui de drept, la importanța acestuia pentru existența noastră. Care a fost concluzia acesteia?

Fără îndoială, pământul are un singur proprietar: STATUL, iar acesta îl oferă spre folosință cetățenilor săi, individual, ori constituiți în diverse structuri. Cei cărora li s-a atribuit spre folosință o anumită suprafață are obligația de a plăti proprietarului de drept o taxă – ceea ce se întâmplă de fapt.

Așadar, respectivele „Titluri de proprietate“ înmânate celor care folosesc terenuri în diferite scopuri ar fi trebuit să se cheme „Titluri de folosință“. Sunt uzanțe pe care alte state le practică. Împroprietărirea nu are nimic comun cu proprietatea în sine, aceasta dă doar dreptul de folosință pe perioadă nedeterminată.

De altfel, legiuitorul a stabilit ca, în situațiile în care o suprafață de teren atribuită nu este folosită, ori este folosită necorespunzător, statul prin structurile sale, o poate atribui altcuiva. Este un semn al respectului față de pământ și scopul atribuirii lui spre folosință. Acesta trebuie să asigure suportul existenței noastre prin producție necesară hranei și loc de ședere, recreere etc.

Din păcate, respectul față de pământ nu se manifestă întotdeauna și peste tot. Uităm că este limitat, că cea mai mare parte a sa trebuie să producă hrană și nu blocuri, case, complexe comerciale. Uităm, de asemenea, ori nu știm, că un centimentru de sol fertil se formează în 100 de ani.

O statistică dezvăluită de un fost ministru al agriculturii cu ceva vreme în urmă a scos în evidență o cifră de-a dreptul îngrijorătoare: peste 1,7 milioane hectare scoase din circuitul agricol după 1990, iar din suprafețele cu destinațe agricolă, încă mai sunt multe neluate în cultură cu precădere în zonele de deal și munte.

Așa stând lucrurile, n-ar mai trebui să ne mai batem pe așa-zisă palma noastră de pământ, ci să ne gândim ce am putea face să-l menținem sănătos și să producă mai mult, mai eficient. Statul trebuie doar să-și manifeste rolul de proprietar prin politici adecvate menite a crea condiții optime de folosință și exploatare a proprietății sale. Spre binele tuturor!

Ion Banu

Demnitari și demnități

Multe dintre instituții, mai cu seamă cele de sub „pălăria“ statului, își etalează istoria așa cum o pricep ori cum vor să o înțeleagă reprezentanții acestora la un moment dat. De, după nevoi și interese. Trecutul, însă, n-ar trebui alterat, indiferent cui a aparținut în timp, chiar dacă momente din istorie nu sunt de natură a face cinste neamului.

Mi-am făcut timp într-una din zile, deși rar am suficient răgaz, să urmăresc detalii prin clădirile instituțiilor, pentru a privi panourile din holul Ministerului Agriculturii care cuprind lista completă a personalităților, mai degrabă politice decât agronomice, care au ocupat vremelnic fotoliul de ministru al Agriculturii. Importantă demnitate, dacă ne gândim la ceea ce este atât de important pentru omenire – hrana.

De la începuturile instituției, 1859, și până în prezent s-au perindat în fruntea acesteia 146 de miniștri, aproape anul și ministrul, iar din 1895, anul dării în folosință a actualei clădiri a ministerului – un adevărat Palat construit în stil neorenascentist francez –, 101 demnitari au ocupat respectiva funcție.

Din 1990 fotoliul de la Agricultură a fost... atribuit, după pofte și interese de partid – ca mai întotdeauna, de altfel – unui număr de 24 de miniștri, începând cu Nicolae Ștefan și până la Adrian-Ionuț Chesnoiu, proaspătul înscăunat.

Survolând cu privirea imensele panouri, mi-au atras atenția câteva nume bine cunoscute în istorie. Din curiozitate le-am parcurs biografiile. Fără îndoială, cei mai mulți au fost oameni de mare ținută, în primul rând politică, o parte dintre ei semnatari ai cursului istoric al țării, dar cu o stabilitate în funcția de prim-agricultor al țării extrem de scăzută.

Dar nu aceste date și elemente am vrut să scot în evidență, interesante de altfel pentru cei care manifestă chiar și un minimum interes pentru instituția în sine și pentru cei care au condus destinele agriculturii românești în ultimul secol și jumătate, ci mai degrabă calitatea profesională a multora dintre ei. Bună parte dintre aceștia, în afară de ancoraj politic în diferite partide, n-aveau nimic comun cu agricultura. Iar de se nimerea câte unul priceput în ale pământului nici nu apuca să-și încălzească bine fotoliul că i se și lua.

Câtă asemănare cu vremurile în care trăim! Obiceiurile, după cum vedem, se repetă. Ca în modă. De-ar mai trăi Caragiale, Doamne, câte subiecte satirice ar mai avea la dispoziție, mai ceva decât televiziunile știri cu care să umple spațiile de emisie!

Ei bine, după experiența atâtor ani s-ar cuveni să existe mai multă stabilitate, demnitarii să-și trăiască pe deplin ideile, programele, cel puțin în măsura în care și le susțin în fața semenilor din patru în patru ani. Dar pentru asta este nevoie de voință politică, de mai puține confruntări și orgolii, cele mai multe generate de interese personale și de grup.

Apoi, nu-i suficient să ocupi un loc de frunte în stat, este nevoie să fii și demn pentru asta, să pricepi și să vrei să faci ceea ce știi mai bine pentru cei care te-au ales să le fii în frunte. Viteza cu care evoluează totul, de la mod de viață la tehnologie, de la economie la cultură, de la știință la punerea ei în practică impune continuitate, stabilitate și consecvență în decizii luate de oameni care să sfințească cu adevărat locul pe care-l ocupă. Altfel, va fi greu să se mai poată vorbi despre demnitari și demnități care să facă istorie.    

Ion BANU

Vaca, oaia neagră a lumii moderne

Nici nu mai știi ce și pe cine să crezi atunci când se vorbește despre poluarea mediului și schimbările climatice. Cert este că totul este altfel acum față de vremurile din urmă cu 50-100 de ani, când anotimpurile erau bine delimitate, manifestările meteo moderate, iar oamenii, da, oamenii mai echilibrați în manifestări și comportamente față de ei înșiși, de muncă și semeni.

Sunt aspecte despre care se vorbește mult și demult, se arată cu degetul, care tremură când este îndreptat spre adevărații poluatori ai planetei, dar stă drept când se arată către cei, de fapt, mai puțin vinovați de răul produs mediului în care trăim.

Se caută soluții, cauze și vinovați, dar se pare că nu există curajul necesar de a vorbi, despre aceștia și, de ce nu, despre necesitatea eliminării lor spre binele tuturor. Pentru că răul, cunoscut de altfel, se impune a fi eradicat.

Dar care este acest RĂU? Sau mai marele RĂU?

Unii, din interese ușor de intuit, ocolesc adevărul despre generatorii catastrofelor globale – fenomene meteo extreme, tot mai frecvente și mai violente care amenință însăși viața în toate formele ei, inclusiv VACA, devenită OAIA NEAGRĂ în mintea unora, vinovată de... marea poluare a planetei.

Și uite-așa, globaliștii deturnează atenția opiniei publice, direcționând-o către cu totul altundeva. Se vorbește mai puțin despre industria chimică, cea constructoare de mașini, producătoarea miliardelor de motoare cu ardere internă care au invadat mediul terestru și aerian, industria electrotehnică, petrolieră etc., adevăratele surse principale de poluare a mediului.

Un studiu al unor activiști pentru un mediu curat, realizat cu ceva vreme în urmă, scotea în evidență câteva elemente asupra cărora ar trebui să se reflecte mult, din care am reținut câteva. De pildă, precizau aceștia, un avion de capacitate medie consumă oxigen cât 150 de autovehicule și elimină tot atâtea gaze cu efect de seră (CO2) vinovate de creșterea temperaturii globale, iar exemplele ar putea continua.

În ciuda acestor evidențe, vaca, biata de ea, alături de alte specii indispensabile unei vieți naturale normale, este socotită vinovată pentru ceea ce generează, scoasă în fața careului și judecată pentru ceea ce, de fapt, n-a săvârșit. Degeaba „avocații“ încearcă să-i dovedească nevinovăția, ba mai mult, importanța prezenței ei pentru ceea ce asigură omenirii, „acuzarea“ susține scoaterea acesteia „în afara legii“ inclusiv a ceea ce produce, aducând ca argument existența alternativelor la proteinele animale, zice-se nepoluante, respectiv cele produse în laborator sau anumitele specii și varietăți de insecte.

Mă întreb, de-ar fi să se întâmple asta s-ar reveni la o climă normală? Dacă aș știi că prezența atâtor consumatori de oxigen și generatori de poluanți ar fi mai benefică planetei, cu siguranță aș fi de partea celor care susțin că animalele sunt cea mai nocivă prezență, dar cum adevărul este contrar acestor opinii, rămân la convingerea, asemeni multora, că aceasta este o aberație a unor minți tulburi, parcă potrivnice vieții pe Planeta Albastră. De aici ar mai fi un pas până să spunem că însuși OMUL este un mare poluator. Ce-ar urma?

Ion Banu

Dorul de baștină

Trăim, iată, un NOU început, un alt an luat de la capăt pe care ni-l dorim, ca de obicei, mai bun decât precedenții, urându-ne de bine, sănătate întru MULȚI ANI.

Suntem și-acum cu gândul la voi, cititorii noștri fideli, care de mulți, de foarte mulți ani, ne sunteți aproape, sprijinindu-ne în truda noastră de a culege și oferi cele mai noi, pertinente și asumate informații pe care să le... savurați la o cafea ori în momentele de răgaz, citindu-le pe hârtia revistei Lumea Satului.

Sunt momente, multe asemenea de altfel, în care ne amintim, oriunde ne-am afla, de vatra satului din care ne tragem, de locurile în care am tras pentru prima dată aer în piept, de anii copilăriei, acolo unde am făcut primii pași și am scrijelit primul semn al inteligenței noastre umane.

Zilele trecute, ce-au marcat trecerea peste an, mi-au oferit încă un prilej de a revedea oameni dragi acolo, la mine acasă, în satul în care am respirat pentru prima dată: la Sângeru, o localitate prahoveană situată în cel mai minunat loc din lume. Unde poate fi mai frumos ca acasă?!

L-am reîntâlnit acolo pe Costel, un consătean, absolvent al unei facultăți tehnice, revenit dintr-o comunitate românească din diaspora pentru câteva zile. Familia i s-a mutat demult din sat, dar, se vede treaba, n-a uitat de unde a plecat. Ne-am îmbrățișat și salutat printr-un semn pandemic, după care a început povestea despre… pribegia lui (zic eu) prin Europa pentru un loc de muncă bine plătit. Mi-a mărturisit că nu-i prea place să vorbească despre existența lui pe-acolo pentru că sunt și bune, și rele. Era vădit mișcat de revederea noastră și a locurilor natale. „Seara vorbesc uneori cu ai mei – îmi spunea – și după aia stau până adorm cu ochii în tavan și-mi vin mereu în minte locurile unde-am crescut, în fine, toată viața mea și mă prinde uneori un dor de-mi vine s-o iau pe jos spre casă. Nu vreau să încercați acest sentiment…“

Și am tot discutat vreme de mai bine de o oră, timp în care am aflat, chiar din zgârcenia lui de cuvinte, cam cum stau lucrurile pe-acolo pe unde-și duce veacul. N-au fost multe lucruri care să mă surprindă. Știam deja că multe țări europene au simțul conservării și respectului pentru ceea ce dețin, că investesc mult creând locuri de muncă, surse importante de venituri la bugetele naționale, că susțin substanțial investițiile în alte țări, birocrația a fost redusă aproape la zero, iar raportul angajat-angajator-stat oferă siguranță și stabilitate.

Iată doar câteva dintre aspectele asupra cărora cârmuitorii români ar fi trebuit să se aplece demult, înainte ca economia țării să se prăbușească. Poate că se vor trezi măcar în al cincisprezecelea ceas.

Sunt speranțe pentru NOUL AN și următorii. Românii nu cer mai mult decât este normal și decent pentru vremurile pe care le trăim. Vor atât cât să se poată bucura de baștina de care, de sunt duși de-acasă, le este dor.

Ion Banu

DUDUIE ECONOMIA...

Nu-ți vine să crezi ce se poate scurge prin mințile unora. Mai că-ți vine s-o iei la fugă cu mâinile pe cap când auzi atâția gugumani vorbind despre ceea ce, de fapt, nu există. Sorb dintr-un pocal cu apă rece și te-aștepți să-i auzi rostind vorbe înțelepte, ancorate în realitatea vremurilor pe care le trăim. Surprinzător însă, par mai degrabă cu mintea betejiă ca după nopți cu licoarea lui Bachus sub nas. Ştiţi zicala „te îmbeţi cu apă rece!“, nu?

Lipsiți adesea de realism, respectivii „din capul trebii“ par mai degrabă dispuși să-și aroge virtuți de care habar n-au că le lipsesc cu desăvârșire. Încearcă un oratorism desuet, sperând să convingă că duduie economia, că se „trăiește bine“, deși pâinea și sarea se găsesc tot mai greu cu bani puțini.

Mă întreb adesea pe unde se ascund somitățile neamului de nu se află acolo de unde s-ar putea croi drumul drept al unei economii solide, garanția securității neamului sub toate aspectele sale – economice, alimentare, culturale...? Mi-aș dori să-i văd punându-și capacitățile intelectuale – pe care le afișează de multe ori, „garnisite“ şi cu un patriotism demn de invidiat – în slujba acestui popor lăsat parcă pradă unor interese individuale și de grup ce n-au nimic încomun cu cele ale neamului din care fac parte.

Perioada pe care o traversăm, iminența crizei energetice și, inevitabil economice, grijile pentru ziua de mâine, pentru viitorul generațiilor ce ne vor urma, fac din neamul urmaș al dacilor puternici și viteji, un popor trist, lipsit de speranță, preocupat doar de bruma lucrurilor ce-i aparțin la un moment dat. Cunoscându-i istoria, mă întreb uneori cât va mai suporta talpa care-l împiedică să ajungă acolo unde-și dorește, în locul care-l merită, la viața care i se cuvine? Nu i-ar trebui pentru asta mai mult decât resursele cu care l-a hărăzit Bunul Dumnezeu dăruite din minunata Lui grădină? Pentru că n-a râvnit niciodată la ceea ce n-a fost al lui.

Cuvintele așternute pe această bucată de hârtie aș vrea mai degrabă să îndemne la rațiune, realism și dorința de a face măcar atât cât să ne simțim în siguranță acasă, pe stradă, la locul de muncă, așezați pe făgașul pe care-l merităm și nicidecum să semene scepticism, teamă pentru ce va fi să fie. Iar pentru asta este suficient doar să fim uniți „în cuget și simțiri“. Atât.

Ne apropiem de momentul în care se trage linie după încă un an de trudă. N-o să fie un bilanț care să ne ofere satisfacții. Avem însă speranța, care moare întotdeauna ultima, că vom începe un NOU AN măcar cu gândul spre un viitor mai bun, bine așezat pe cărarea care va duce spre prosperitate, siguranță, sănătate și pace. Doar după aceea am putea spune, în fine, că… duduie economia. Asta doresc românilor mei dragi, împreună cu tradiționala urare de LA MULŢI ANI! Nu-i destul?

Ion Banu

Munții noștri aur poartă...

Ne place să spunem că suntem o țară bogată. Și suntem... Pe lângă faptul că avem cea mai mare biodiversitate din Europa, avem și bogății naturale pe măsură. Teoretic, dacă lumea „se închide“ cu resursele naturale autohtone (hrană, combustibili), putem trăi liniștiți. Dar toate lucrurile acestea sunt bine cunoscute, mai ales de specialiști. În ciuda bogățiilor cu care ne-a înzestrat Mama Natură, citeam deunăzi că România este singurul stat din regiune care importă mai multe produse agricole decât exportă… Sigur, era cunoscut faptul că, de exemplu, noi producem grâu pe care-l exportăm, iar apoi importăm pâine înghețată și alte exemple echivalente… Acum am ajuns la stadiul de „singurul stat din regiune“… Cel puțin așa susține Janos Lazar, fost şef de cabinet al premierului Viktor Orban, acum comisar guvernamental pentru agricultură. „Este greu să înţelegi de ce Ungaria trebuie să importe mâncare, deşi suntem o ţară care are suficient teren agricol şi apă proaspătă pentru hrănirea populaţiei“, a spus Janos Lazar într-un interviu pentru site-ul economic Portfolio.hu, preluat de ZF. Potrivit publicației, politicianul, un susţinător îndârjit al partidului de guvernământ, a explicat că este extrem de important ca jucătorii maghiari să dezvolte o producţie de materie primă de calitate, chiar dacă acest lucru se poate realiza doar prin intervenţia statului. El a sugerat şi că statul maghiar ar trebui să creeze un lanţ comercial integrat şi a amintit că există „o cantitate fără precedent de finanţare disponibilă pentru dezvoltarea zonelor rurale“. Potrivit aceluiași personaj, „este importată independenţa unei ţări, iar Ungaria trebuie să devină independentă în trei sectoare: cel al energiei, cel financiar şi cel alimentar. Până acum, Ungaria a reuşit să devină «suverană» doar la producţia de carne de pasăre. Agricultura ungară încă nu este capabilă de o producţie de calitate în industria cărnii de porc sau a laptelui“.

Potrivit datelor Comisiei Europene, Ungaria a exportat anul trecut produse agricole de 9,6 mld.  euro, la o populaţie de 9,7 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă exporturi agricole de aproape 1.000 de euro per capital. Importurile s-au situat la 6,5 mld. euro. În aceeaşi perioadă, Polonia a exportat produse agricole de 31,8 mld. euro, la o populaţie de 38 de milioane de locuitor, ceea ce înseamnă exporturi agricole de 837 de euro per capita. Importurile au fost de 28,5 mld. euro. În acelaşi an, România a avut exporturi de produse agricole de aproape 7 mld. euro, la o populaţie de 19,2 milioane de locuitori. Astfel, exporturile au fost de 364 de euro per capita. Dintre cele trei state, România este singurul care a avut importurile mai mari decât exporturile: a importat produse agricole de 8,8 mld. euro.

Comparativ cu majoritatea țărilor din zonă, bogățiile României urcă undeva până la cer. Dar ce folos? La mulți ani după evenimentele din '89, mai mulți lideri occidentali recunoșteau că revoluțiile din Europa de Est au avut, printre altele, și rolul de a deschide noi piețe de desfacere pentru economiile din Vest. Dar în cazul României miza a fost mult mai mare, dacă ne gândim și la resursele de care dispunem. Cum spunea poetul? „Munții noștri aur poartă,/Noi cerșim din poartă-n poartă“… Dar ce ne mirăm? Mai contează?

Ion Bogdan

CRIZĂ? DE CE CRIZĂ?!

Iată o întrebare ce frământă națiunile de ceva vreme, rămasă încă fără răspuns din partea celor îndrituiți să o facă. Autoritățile par a fi depășite de situație ori se tem să spună lucrurilor pe nume. De fapt, cine poate îndrăzni să se așeze contra curentului generat de cei care vor mai mult decât au ori altceva decât există.

„Tare aș vrea să spun câte ceva despre lucrurile ce ni se întâmplă în ultima vreme, dar mă străduiesc să-mi pun lacăt la gură și lațuri la degete să nu zic ori să scriu ceva necugetat“, îmi spunea recent un confrate trecut binișor prin viață.

I-am ascultat mai departe bănuielile, referirile la presupusa conspirație mondială menită a distrage atenții și concentra puteri și averi. Ce-i drept, amalgamul de informații, de multe ori contradictorii, aruncate prin toate mijloacele de comunicare precum frimiturile de pâine porumbeilor în piața mare, generează atâta nesiguranță și bănuieli față de ce va să vină încât poate duce cu gândul la ceea ce ar putea aduce atingere unei vieți normale.

Criza pandemică, peste care a venit ca o furtună din senin cea energetică, a amplificat temerile pentru ce ar putea urma.

Suntem de-acum – spun specialiștii – în plină criză economică care, cu siguranță, își va pune serios amprenta asupra vieții sociale, culturale, educaționale.

Ei bine, zarurile au fost aruncate. Nu ne rămâne decât să luptăm pentru a mai exista.

Ascultam zilele trecute un comentariu al unor experți americani care dezvăluiau secretele generării pandemiei Covid-19. Minți bolnave ori bine educate și disciplinate, subjugati unor interese personale și de grup, au creat diabolica armă biologică care, odată scăpată din laborator, inevitabil a generat o adevărată cursă a înarmărilor cu produse necesare combaterii ei. Miliarde de dolari se pritocesc printre sutele de entități având până la urmă destinația susținerii financiare a cercetării și producerii a ceea ce mulți cred că vine de la Mama Natură. În fapt, este o creație artificială care a îngenunchiat o lume întreagă și economiile statelor nevoite să se... înarmeze cu ceea ce se impune pentru a lupta cu... inamicul nevăzut.

Și, cum un rău nu era suficient, s-a mai creat unul: criza energetică, cu toate consecințele ei. Tot artificial, spun aceiași comentatori care își puneau o întrebare, retorică de bună seamă. Cum de s-au epuizat resursele energetice așa, peste noapte?!

Sigur, resursele sunt epuizabile, dar tot cercetarea, de data aceasta în slujba omenirii, a găsit alternative. Folosite rațional și treptat, se putea estompa efectele crizei energetice, care, după ce pandemia a făcut ca populația planetei să plece capul, aceasta din urmă aproape că a îngenunchiat-o definitiv.

Fără îndoială, se fac jocuri și se urmăresc scopuri greu de imaginat ori de perceput. Așa că rămânem cu întrebarea al cărui răspuns nu știu dacă îl vom afla vreodată: De ce criză, de vreme ce soluții există?

Ion BANU

Punct şi de la capăt

S-a spus de multe ori, cu diverse prilejuri, că revista Lumea Satului este poate printre cele mai complete, complexe şi diverse publicaţii de specialitate. Poate că cei care o apreciază astfel au avut în vedere diversitatea subiectelor abordate, modul de prezentare a acestora, fapt ce le face accesibile tuturor categoriilor de cititori. Fără îndoială şi domeniile din care cei care construiesc fiecare număr al revistei îşi extrag informaţiile sunt diverse, îmbrăcând o uriaşă paletă de activităţi.

Ei bine, nu observaţiile faţă de publicaţie am vrut să le scot în evidenţă, ci mai degrabă permanenta preocupare a colectivului redacţional de a face mereu mai mult şi mai bine. Este motivul pentru care existăm, acela de a răspunde exigenţelor tot mai mari ale potenţialilor cititori, fiecare având la rându-le diverse preocupări în tot lanţul activităţilor lor în spaţiul rural. Nu este uşor să oferi de fiecare dată atâtea informaţii cât este nevoie în toate aceste domenii şi, pe deasupra, să fie şi uşor accesibile tuturor categoriilor sociale.

Se ştie că cea mai pertinentă şi sigură sursă de informaţie, mereu la îndemâna celor preocupaţi de cunoaştere, rămâne presa scrisă, în ciuda aprecierilor multora că aceasta nu-şi mai găseşte locul. Fără îndoială şi presa audiovizuală este, cu mici excepţii,  o sursă sigură de informare, dar totuşi, ceea ce este scris rămâne, iar cei care-şi dau girul pentru o informaţie îşi asumă răspunderea pentru cele aşternute pe hârtie, ceea ce nu se întâmplă în alte medii de informare.

Preocuparea de a oferi cele mai pertinente şi sigure informaţii prin intermediul presei scrise a fost mereu în atenţia colectivului nostru.

Pentru a consolida însă percepţia faţă de ceea ce înseamnă informaţie sigură s-a hotărât constituirea, pe lângă redacţia revistei Lumea Satului, a unui Consiliu Consultativ, în componenţa acestuia aflându-se personalităţi de marcă din lumea agricolă (a se vedea pagina 4 a revistei tipărite nr. 21), care şi-au dat acordul pentru construcţia unei publicaţii de mare interes pentru cei în posesia cărora va intra.

Aşadar, punct şi de la capăt. Adică o nouă etapă a ceea ce înseamnă revista Lumea Satului. O etapă care-i va asigura publicaţiei o creştere a calităţii, o mai bogată şi tot mai sigură sursă de informaţii pentru lumea satului, piaţa agricolă şi nu numai.

Doar este şi... diversă.

Ion BANU

Iarna încercării noastre

Cred că nu e om în țara asta care să nu se fi întrebat „Cum trecem de iarna asta?“. La început s-a vorbit de liberalizarea pieței românești de gaze. Apoi s-a vorbit că în toată Europa gazele, energia în general, se vor scumpi. Toată lumea, toată presa europeană începuse să vorbească de scumpirile la energie dar și de creșterea inflației până la cote de nimeni știute încă. Apoi, autoritățile de la noi au recunoscut că vom avea o iarnă cu energie scumpă și au anunțat că vor acorda ajutoare de încălzire familiilor cu venituri mici între câteva zeci de lei până la două sute și ceva de lei la fiecare factură. Ajutoare care, cu factura în mână, vor părea mai degrabă un fel de praf în ochi...

Totuși, care sunt cauzele acestor scumpiri? Oficiali ai diferitelor companii de energie au declarat că este inevitabilă o majorare considerabilă a facturii, care s-ar putea chiar dubla în lunile de iarnă ca urmare a majorării costului de achiziție al gazului-marfă al furnizorilor. Cu alte cuvinte gazul de la import vine mult mai scump... De ce? Pentru simplul motiv că, obligați de „politica verde“ a UE, statele europene nu au mai încheiat cu exportatorii de gaz (Rusia în special) contracte pe termen lung ci doar pe termen mediu și scurt. Și de aici scumpirea... E firesc ca atunci când cumperi mai puțin să plătești mai mult. ”Cererea mare și oferta mică dau prețuri mari”, strigă toți furnizorii în cor cu gândul la profiturile istorice pe care le vor face...

Asta mi-aduce aminte de o poveste adevărată citită de mine mai de mult. Când o anumită țară a decis să-și liberalizeze piața de energie, patronii mai multor companii din domeniu au decis să-și saboteze propriile unități de producție. Motivul? Ați ghicit – ofertă mică, cerere mare – creșterea prețurilor... Păcat că e o poveste veche și nu-mi mai amintesc detaliile... Numai că acum nimeni nu va mai sabota nimic... Celebrul „sentiment“ de nesiguranță de pe bursele internaționale își va face treaba magistral. Prețurile explodează spre disperarea oamenilor și spre bucuria companiilor.

Ce e de făcut? Nimic... Cine își va permite, va plăti, cine nu, nu... Asta în teorie căci în practică, cel puțin pe plaiurile mioritice s-ar putea să iasă rău. Facturile astronomice care se preconizează nu ar face decât, după 32 de ani, să mai explodeze odată mămăliga. Despre neamul acesta se știe că e blând. Îndură orice fel de aberații venite din partea unor politicieni cu mintea bolnavă dar până la un punct. Românul mai îndură, mai strânge punga, își mai pune o pătură pe el. Până într-o zi când strigă: „Ajunge!“. Sper totuși că acea zi nu va veni... Sper că politicienii își vor da seama că există și alte interese în afară de propriul buzunar... Sper că oficialii UE își vor da seama că nu au cum să facă o „Europă verde“ în doar câțiva ani, nici măcar în câteva decenii. Un expert spunea că pentru o Europă cu adevărat „verde“ ar trebui, în medie, ca fiecare țară membră să aibă cel puțin trei centrale nucleare. Centrale care sunt considerate „verzi“ în ciuda dezastrelor majore pe care, accidental, le-ar putea produce...

Ion Bogdan

În groapa de gunoi

Când vremea, respectul şi dragostea faţă de meleagurile natale ne oferă prilejul să mai… drumeţim şi prin propria ţară realizăm, în fine, ce minunăţii avem în preajmă pe care le-am dat adesea prea uşor pe ale altora. Şi încă avem multe necunoscute pe care parcă nu vrem să le descoperim şi pune în valoare. Ba mai mult şi pe cele despre care ne place adesea să spunem că sunt parte din Grădina Domnului le neglijăm lăsându-le în beznă și gropi de gunoi.

Își rup unii până și cămașa de pe ei în lupta lor împotriva celor care nu fac nimic pentru protecția mediului, jefuiesc pădurile, îngroapă țara în gunoaie. Dar nu ei trebuie să rezolve cele mai acute probleme ale momentului, ci cei care, prin natura pozițiilor ocupate, au această obligație față de semenii grație cărora ocupă fotoliile de înalți demnitari în stat.

Nu există cărare pe care să nu vezi deșeuri de tot felul, de la simple bonulețe, mucuri de țigări și hârtii igienice, la peturi, pungi, până și articole vestimentare aruncate sau uitate pe drumuri, bănci sau cărări de munte. O adevărată groapă de gunoi națională.

Fără îndoială, este și consecința educației populației, de la cei șapte ani de-acasă, la școală și însăși societatea în care te afli, societate care prin atitudine ar trebui să contribuie la stoparea, sau cel puțin diminuarea fenomenului.

Apoi, acolo unde fenomenul este expansiune, ori greu de ținut sub control prin măsuri de popularizare a beneficiilor unui mediu curat, statul trebuie să intervină inclusiv prin măsuri coercitive în cuantum-uri pe măsura faptelor. Dar nu se întâmplă asta decât propagandistic și nici cum în realitate. O dovadă a lașității, lipsei de perseverență în luarea de măsuri și continuarea acestora și, nu în ultimul rând, a corupției în toate formele de manifestare.

Dar gunoaiele nu sunt singurele care generează rezerve în a-ți vizita propria țară și de a crea oportunități în dezvoltarea turismului național. Infrastructura, prăduirea pădurilor, inclusiv din rezervații și zonele protejate, o slabă preocupare pentru dezvoltarea capacităților de cazare și agrement, lipsa personalului specializat în ghidarea turiștilor sunt alte cauze care conduc la incapacitatea de a pune în valoare imensele bogății naturale de care dispune România.

Așadar, poluarea, până una-alta, fie ea la sol sau în aer, rămâne deocamdată un deziderat. Idei, măsuri, programe doar pe hârtie. Totul se blochează în interese politice și de grup, cercuri în care se învârt miliarde de euro și, nu în ultimul rând, în dorința de a se menține un electorat loial acestora.

Iată de ce mulți români spun adesea că „vor trece încă mulți ani și va mai curge multă apă pe Dunăre până când România va ieși din groapa de gunoi“. 

Ion Banu

Irigaţiile, încă un vis neîmplinit

Scriam cu ceva ani în urmă în acest spațiu despre nevoia de apă în câmp pentru asigurarea realizării unor producții stabile. Și mai spuneam atunci că nimic nu poate constitui prioritate înaintea asigurării securității alimentare.

Ei bine, după aproape zece ani mai nimic nu s-a întâmplat în sensul celor apreciate la vremea respectivă.

Mă întrebam atunci – o fac și acum – cum ar fi să mă trezesc într-o zi și să aud pe toate canalele de ştiri că România este pe primul loc în Europa la producţii agricole obţinute, că are cea mai mare suprafaţă agricolă amenajată hidroameliorativ, inclusiv cu scopul protejării mediului, şi că a devenit de ceva vreme una dintre cele mai căutate destinaţii ale investitorilor, evident, nu doar străini.

Ar fi, cu siguranţă, posibil un astfel de scenariu dacă am avea guvernanţi responsabili, cu experienţă şi viziune, care să ştie cum să prioritizeze lucrurile nu doar pe hârtie, ci şi prin proiecte efectiv implementate în teritoriu.

La începutul anilor ’90 niciunul (dintre cei care au luat frâiele ţării în mână) n-a ştiut sau mai degrabă n-a vrut să valorifice proiectele valoroase elaborate până atunci, proiecte pe care nu trebuia decât să le eficientizeze şi să le actualizeze tehnologic.

Dar vremea a trecut şi ţara parcă nu-şi găseşte calea. Luptele politice, goana după putere fac să se uite de nevoile celor cărora li s-au... cerşit voturile la alegeri.

Revenind la priorităţi, un guvern responsabil pentru administrarea ţării ar trebui, spun specialiştii neancoraţi politic, să înceapă cu infrastructura şi irigaţiile. Infrastructura – pentru a se facilita accesul în zonele de interes economic şi turistic, suficient de multe pentru a aduce plus-valoare comunităţilor, irigaţiile – pentru a exploata la maximum potenţialul agricol de care ţara dispune din belşug. Să nu mai vorbim de angrenarea economiei în ansamblu, pe orizontală şi verticală.

Mă simt obligat să reamintesc – pentru a nu ştiu câta oară – că apa este principalul factor limitativ al producţiei agricole, iar, în condiţiile în care anii secetoşi se succed la intervale din ce în ce mai scurte, asigurarea acesteia pentru culturile agricole este din ce în ce mai acută.

România, din fericire – spun iarăși pentru a nu știu câta oară – dispune de numeroase bazine hidrografice şi, ca urmare, de imense cantităţi de apă care, bine şi raţional valorificate prin sisteme de aducţiune poate nu întotdeauna simple, ar putea rezolva problema fluctuaţiei nivelurilor de producţie, cu consecinţe benefice asupra... siguranţei naţionale până la urmă. Nu-i puţin lucru să asiguri hrana necesară propriului popor, ba chiar să poţi şi controla pieţe cu produse agroalimentare.

Pe de altă parte, asigurarea apei pe terenurile agricole, alături de perdelele forestiere de protecţie şi alte lucrări hidroameliorative, ar putea contribui substanţial la îmbunătăţirea mediului, la limitarea fenomenului de deşertificare etc. Sunt lucruri ușor de înțeles, dar se pare greu de prioritizat, de așezat înaintea intereselor individuale, de grup sau politice.

Să sperăm totuşi că raţiunea va învinge şi... irigaţiile – ca să mă refer doar la acestea – nu vor rămâne doar un vis.

Ion BANU

Adevăr sau dezinformare

După un an cu secetă pedologică și atmosferică fără precedent, urmat de un altul aproape la fel în multe din zonele țării, fenomene care au generat dificultăți financiare și organizatorice multor fermieri, iată că vine o bună parte dintre autorități care susțin o Românie cu producții record la cereale și plante tehnice.

Respectivele declarații îmi aduc aminte de vremurile de dinainte de ’89, când unitățile agricole de stat și cooperatiste erau obligate să se înscrie cu niveluri de producție uneori de peste 4-5 ori mai mari față de realitate.

Dacă pentru perioada respectivă aveam să înțeleg mai târziu motivele – rating-ul de țară pentru a menține România eligibilă financiar în fața instituțiilor financiare internaționale – ei bine, acum nu prea se înțelege cui folosesc respectivele afirmații, motiv pentru care mare parte dintre fermieri, mai cu seamă cei greu încercați ca urmare a fenomenelor meteo defavorabile, le apreciază ca fiind total lipsite de adevăr, mai degrabă dezinformare, manipulare mediatică a opiniei publice.

„Iată cel mai bun motiv de a nu investi în agricultură, în sistemele de irigații, în susținerea agriculturii și agricultorilor, mai cu seamă a celor mici și mijlocii: de ce să investești dacă lucrurile merg și așa, dacă chiar și fără investiții se fac producții…“, spunea recent un fermier supărat foc pe autoritățile cărora, spunea el, nu le pasă de cei care asigură hrana noastră cea de toate zilele.

Până la urmă, dacă ceea ce se petrece referitor la subiect este adevăr sau dezinformare, vom vedea după ce se va mai strânge câte ceva prin hambare. Până atunci, scepticismul marii majorități a celor direct implicați în domeniu și nu doar al lor continuă să le bântuie mințile.

Fără îndoială, în agricultură trebuie investit mult și mereu, mai cu seamă în condițiile schimbărilor climatice generatoare de fenomene meteorologice din ce în ce mai frecvente și mai agresive. Să ne aducem aminte că, în urmă cu 40-50 de ani, din 10 ani, 2-3 ani erau moderat secetoși și 7-8 favorabili și foarte favorabili pentru agricultură. În perioada în care ne aflăm raportul este invers.

Iată principalul motiv pentru care autoritățile trebuie să se implice mai mult, nu doar declarativ, în fenomenul agricol. Pe de altă parte, fermierul va trebui poate să regândească structura speciilor cultivate, a soiurilor și hibrizilor folosiți pentru fiecare zonă, poate chiar renunțarea în parte la culturile convenționale și orientarea către specii alternative, cu o mai bună adaptabilitate și toleranță la fenomenele meteo extreme. Dar pentru asta și cercetarea agricolă trebuie să se reinventeze.

Este cunoscut faptul că fără cercetare și investiții nu există viitor. Așadar, cercetării nu trebuia să i se ia, ci trebuia să i se dea, să-i fie alocate fondurile necesare unei bune și eficiente activități în beneficiul tuturor, de la fermier la consumator.

Dar să sperăm că ne vom trezi la realitate până nu va fi prea târziu. Altfel, vom continua să pendulăm între adevăr și dezinformare. Ca să nu spun... minciună.

Ion BANU