După multă vreme l-am zărit, din curtea casei mele de la țară, pe Neica Ilie trecând la vale în drum spre sat. Mă vede la rândul său și, cu respectul specific țăranului bine crescut ce nu uită „cei șapte ani de-acasă“, se oprește, mă privește îndelung, încercând parcă să se dumirească asupra identității mele și-mi dă binețe. Mă grăbesc să-i răspund ușor rușinat că mi-a luat-o înainte. Se apropie încet, sprijinindu-se de un... parcă e prea mult să-i spun baston.

Nea Ilie, cum îi spuneam cu toții în vremurile pe care încă mi le amintesc, este acum ușor trecut de 90 de ani. O viață cu experiențe, greutăți, împliniri, duse prin tumultul vremurilor cu bărbăția specifică țăranului neoș, hotărât să înfrângă orice și oricând pentru a rămâne cu „pieptul în față și umerii înapoi“, cum îi place și-acum să spună.

Îl invit alături de mine pe o bancă sub cireș. Bag seamă că-i cade bine un pic de odihnă, mai cu seamă când are și cu cine schimba o vorbă. Îl întreb de una, de alta, atât cât să-l incit la poveste. Îi place și se pornește. Se simte că-i pică bine prilejul de a-și depăna amintirile. Îl ascult, îl aprob și-l încurajez atunci când încearcă ușoare nostalgii.

La un moment dat, parcă trezit dintr-o adâncă meditație, mă privește și mi se adresează:

„Dar spune-mi despre dumneata, ce se aude pe-acolo, pe la București, prin lume, se spune că ne cam zornăie puștile la pârleaz.“

„Ei, nu-i chiar așa“, îi zic.

Și ne-am antrenat în discuții din care aveam să aflu părerea oamenilor satelor despre economie, politic, administrație și… siguranță. Se vede treaba că de-acolo, din lumea satului, lucrurile se văd altfel decât din „buricul târgului“, cum se spune. Oamenii aici sunt mai bine ancorați în realitățile vieții, ale vremii și vremurilor pe care le trăim. Temerea, însă, pentru „ziua de mîine“, pentru viitorul tinerei generații, al lumii în ansamblul său, generată de starea generală a economiei, alterarea vieții sociale, conflictele armate tot mai apropiate de propriile granițe, este acum parcă mai mare ca oricând.

Oamenii se tem de ce va fi să fie, de ce s-ar putea întâmpla. Așadar, încerc să cred că Neica Ilie cam are dreptate când spune că „noi, oamenii, ne-o cam facem cu mâna noastră. N-avem grijă de țară, de oamenii și bunurile ei și nici nu ne-am prea respectat vecinii. În loc de binețe, le-am cam băgat bățul prin gard. Vecinului oferă-i măcar un zâmbet, dacă nu-ți dă mâna să-i dai și-o bucată de pâine. Mare lucru respectul! Apoi, să știi să te gospodărești, să-ți pui de-o parte nu doar ce-ți trebuie azi“.

Înțelepte vorbe! Sunt, de fapt, concluziile omului simplu, ale țăranului neaoș, cu experiență și respect pentru semeni.

Un dialog, o poveste și multe puncte de vedere pe care n-am cum să nu le respect, mai cu seamă când asupra lor zăbovește un bătrân simpatic ca Neica Ilie. Este de luat aminte. Iar despre vreme și vremuri, cum spuneam, să sperăm că viața își va urma cursul firesc, iar armele de la... pârleazul țării își vor sfârși zornăitul înainte să-l treacă. Ce minunat ar fi!

Ion BANU