Se petrec multe lucruri în viața unui om al căror sens încearcă să-l înțeleagă, uneori cu mari eforturi, iar, când nu reușește, dă vina pe ghinion, dușmani sau Divinitate. De-i vreun pământean bănuit de vreun rău pricinuit, ferească-l Sfântu... dacă nu există cumpătare și rațiune.

Dar ce te faci atunci când pricinuitorii răului, de multe ori colectiv, sunt mai-marii neamului?!

Ei bine, recent mi-a fost dat să intru în posesia unor informații care, nu mai încape îndoială, seamănă a trădare națională sau cel puțin a totală ignoranță față de nevoile neamului din care se trag inșii și o obediență față de străinătate sub masca așa-ziselor nevoi naționale.

Este de-acum bine cunoscut modul în care țara a fost devalizată pas cu pas, sărăcită și lăsată la mâna altora pentru orice nevoi. Apa, mai gata și aerul, gazele, diversele servicii, producția, finanțele, comerțul și multe altele nu mai sunt administrate de români și România. Pe deasupra, ne-a fost luată și bruma de pâine ce ne mai rămăsese.

S-a început după `89 prin risipirea a tot ceea ce țara agonisise până atunci, iar când sacul a ajuns la fund s-a apelat la împrumuturi, obținute greu și cu obligația lichidării, privatizării, restructurării, abandonării, demolării economiei.

Dar cea mai crudă obligație, impusă de americanii de la Banca Mondială în schimbul acordării unui împrumut de 350 milioane de dolari și asumată de un guvern printr-o Ordonanță de urgență prin anul 1997, a fost aceea a diminuării rezervelor de stat până la nivelul asigurării securității alimentare a românilor doar pentru vreo trei săptămâni față de 3 ani, cât era înainte.

În plus, în temeiul aceluiași acord, România a fost obligată să elimine subvenții pentru agricultură, să lichideze sau să privatizeze agenții, societățile agricole și cele din piscicultură, societăți prestatoare de servicii

în agricultură, mai toate structuri de importanță strategică națională, transformându-ne astfel în... cerșetorii străinătății și ai instituțiilor financiare internaționale.

A fost, spun specialiști din domeniu, cel mai mare atentat la siguranța națională și alimentară a României pe care îl vom resimți încă mulți ani de-aici încolo.

„În prezent – vă dau un exemplu – niciunul dintre silozurile de pe teritoriul țării nu mai aparține României, ele fiind deținute de fondurile de investiții americane. O fi oare întâmplător?“ – se întreba retoric un fost demnitar.

Cam astfel de lucruri se întâmplă de vreo 30 de ani în societatea românească, în agricultura României, în viața fermierilor și, nu în ultimul rând, în viața fiecăruia dintre noi. Este urmarea unor decizii luate parcă împotriva acestui neam de inși înalt puși cărora parcă li s-au întunecat mințile. Să-i pui la zid pe vinovați, cum spunea cineva? Ar trebui să fim lipsiți de rațiune. Măcar de-am învăța din greșeli și-am cugeta mai mult de-acum cu gândul la neamul din care facem parte și nu la vrerea altora.

„Îmi place Orban, chiar dacă unora nu le plac ungurii, pentru că își iubește neamul pe care nu-l vrea în nevoi de dragul... doamnelor și domnilor de la Bruxelles – după cum declara acesta pentru o publicație germană – a căror politică este primitivă în execuție și catastrofală în efect“, spunea la un moment dat același fost demnitar.

Ion BANU