O recentă discuție cu un profesionist în ale economiei mi-a trezit un teribil interes pentru ceea ce se prefigurează după crizele trecute, dar mai cu seamă în urma a ce va fi să fie după ultimele generate de penuria de energie și conflictele armate din regiune.

Se spune uneori și în anumite contexte că nimic nu este întâmplător.

Preluând din spusele analitice ale interlocutorului meu, aș spune că așa-zisa întâmplare își are originea de fapt în comportamentul nostru social și economic frumos, dar nepopular garnisit cu politici guvernamentale deloc țintite către ceea ce ar trebui să însemne siguranță pe termen lung.

Este în firescul nostru ca atunci când ni se oferă, să ne bucurăm, că de bine nu te plângi. Numai că oferta fără suport economic, adică fără producție este ca și minciuna care întotdeauna are picioare scurte.

Punctând câteva elemente referitoare la nesiguranța noastră în actualul context, analistul cu pricina făcea trimitere, printre altele, la resursele materiale și umane ale României lăsate la îndemâna oricui a vrut să pună mâna pe ele. Nu este o noutate de-acum că mai nimic din ce ne-au lăsat înaintașii nu ne mai aparține, ba mai mult, ce nu le-au plăcut „solilor“ bruxellezi ori fmi-iști ne-au pus să le aruncăm la fier vechi ori la gunoi, până la urmă în beneficiul mai-marilor producători europeni. Așa că, ceea ce de bine, de rău se mai produce pe tărâmurile noastre are alte destinații decât cele pe care ar fi trebuit să le aibă în mod firesc.

Criza multiplă se pare că ne retrezește interesul pentru ce am avut și măcar din ceea ce se mai poate să repunem pe rol în interesul deținătorilor de drept. Cărbunele, apele, apoi gazele și petrolul, minereurile sunt doar câteva dintre resursele care, reluate în exploatare de către români, pot măcar diminua efectele crizei energetice și dependența de alții.

Investițiile în agricultură, în fermele românești, în diversificarea producției și procesare sunt alte elemente determinante în ceea ce privește siguranța națională. Nu armata trebuie să fie străjerul principal al nației, ci mai degrabă ceea ce poate asigura existența noastră zilnică: hrana, din care să putem oferi și altora cu aerul bunăstării și mimica fericirii. Fericirea unui popor care se simte stăpân pe ce are, pe propriile destine, care nu stă cu mâna întinsă, ci oferă din toate câte are.

Da, poate că cele susținute de analist, la care ader cu toată convingerea, par a fi un concept idealist. Ideile, însă, ar fi putut fi ancorate în realitățile pe care le trăim dacă cei „cu pâinea și cuțitul“ ar fi avut capacitatea de a susține interesele neamului din care se trag. Criza, crizele poate că-i va trezi măcar acum la realitatea pe care au ignorat-o mai bine de treizeci de ani.

Așa că nu de bine ne plângem, ci mai degrabă de rău. Rău pe care nu alții ni l-au făcut, ci doar ne-au susținut să-l desăvârșim.

Ion BANU