Pe ulițele Satului

Încercam într-una din zile să mă strecor pe uliţa unui sat vrâncean în căutarea unui crescător de animale. Îi aflasem rosturile de la unul dintre… tovarăşii lui de suferinţă, după cum îi plăcea să spună.

Mergeam şi parcă paşii îmi erau tot mai mici după ce frământasem vreo doi kilometri de drum plin de gropi, şanţuri şi noroi. Ninsese şi soarele, uşor pătrunzător prin stratul subţire de ozon, topise deja puţina zăpadă căzută.

Urcam şi mai purtam de grijă şi operatorului meu căruia încercam să-i dau o mână de ajutor la căratul echipamentelor. Mai aveam ceva până la destinaţia aflată la piciorul unui munte, paravan pentru curenţii specifici anotimpului de iarnă-primăvară.

Auzim lătratul câinilor, doar atât, semn că eram aproape de omul pe care-l căutam şi treburile lui. Mai că începusem să ne temem de ceea ce ar fi putut urma. În acea pustietate agitarea paznicilor patrupezi presupunea pentru stăpânul lor apariţia unui intrus în… imensa lor ogradă.

Auzim în sfârşit un fluierat, un hăulit şi câteva cuvinte rostite, după care linişte. Era ritualul specific domolirii dulăilor din pornirile lor agresive.

Îl vedem pe om apărând de după o construcţie specifică activităţii lui. Probabil un saivan de oi. Ne venea agale în întâmpinare cu un ochi către noi şi cu altul către paznicii ogrăzii lui a căror reacţie poate fi neprevăzută.

Ne salutăm de la distanţă pentru a înţelege că avem gânduri bune. Se apropie şi începem să dialogăm, mai întâi uzând de expresii scurte, mai degrabă interogatoare. Ne apropiem repede, omul nostru începe să-şi deschidă sufletul şi să ne povestească despre viaţa şi familia lui, dar nu înainte de a ne spune amarul legat de drumuri, iluminat electric, sprijinul acordat fermierilor şi multe altele de care autorităţilor, spune interlocutorul nostru, nu le pasă.

„Nu-i pasă nimănui, domnule, de noi, ăştia care de bine, de rău, nu cerem bani de la stat, le dăm noi, dar măcar să-i vedem că ne sunt alături. Nu-i punem să mulgă, să îngrijească animalele, să le dea de mâncare, e treaba noastră, dar să le simţim măcar bunăvoinţa. De drumuri? N-aţi văzut pe unde aţi venit? Trebuie să pui doi cai la o teleguţă să ajungi aici iarna ori după ploi. Cred că ar trebui ca din banii ăştia mulţi europeni de care se vorbeşte atât să se facă drumurile, domnule. Ia uitaţi-vă aici câtă frumuseţe, ce zonă şi pentru creşterea animalelor, dar şi pentru vacanţe. Eu stau aici de 20 de ani, mi-am făcut casă, lângă mine, mai sus, mai sunt câteva familii, ne-am putea extinde şi să facem rai aici, dar cine va veni pe drumurile astea?“

Un sat vrâncean, parte dintr-o localitate renumită. Asemeni acestuia sunt multe în ţară, locuri deosebite, parte „din grădina Domnului“ cum ne place să spunem, care ar putea aduce plus-valoare. Mulţi bani pentru o ţară săracă. Dar pentru asta trebuie voinţă, pricepere şi bani. Bani sunt, mai trebuie restul.

Ion Banu