Lumea satului 750x100

update 26 Oct 2020

Pandemia trezirii noastre

Au fost două luni de carantină... La nivel global... Oamenii au fost obligați să stea în case... Unii au trăit iadul pe pământ... Alții, dimpotrivă, și-au dat seama că se simt minunat... Adevărul e că această perioadă de izolare a fost mai eficientă, din multe puncte de vedere, decât orice altceva... Oamenii au fost obligați să facă ceva ce altfel nu ar fi făcut nici în ruptul capului: să se uite în ei. Să fie mai aproape de sufletul lor ca niciodată și... să facă curat. Ce am avut înainte de pandemie? O societate abuzivă din toate punctele de vedere. Consumerismul exacerbat aproape că ne înnebunise. Dar, de fapt, de unde venea dorința nestăvilită de a face cumpărături, de a consuma mult mai mult decât avem nevoie? Din lipsa unor repere.

În primul rând morale și cu tot ce decurge de aici... În momentul în care tot ceea ce contează este corpul tău și interesele lui, partea nevăzută (sufletul) suferă. Și de aici senzația de gol. De un gol nesfârșit care provoacă o așa o durere încât trebuie să înceteze... Iar cumpărăturile, nu de puține ori excesive, acționează ca un drog. Care ne liniștesc pe moment, iar apoi o luăm de la capăt. Tocmai incapacitatea noastră de a avea grijă de noi înșine, de a ne lăsa purtați de val duce la drame și tragedii... Incapacitatea noastră de a vedea ce e cu adevărat important în viață creează drama care ne împinge înspre nenorociri și boli. Suntem, cumva, ca niște „păpuși perfecte“ în mâna destinului, cu noi, spectatori ai propriei vieți... Iar când lucrurile nu merg bine mergem la doctor sau la vraci, „lacomi“ de vindecare, fără să ne punem niciun moment întrebarea cum am ajuns în respectiva situație și care au fost cauzele. Iar, în multe cazuri, singura cauză a fost fuga... Fuga de noi înșine... Iar tocmai această fugă ne împingea în brațele lăcomiei, judecării, urii și, într-un final, ale uitării. Sigur, ce am spus aici pot părea doar „vorbe“, lucruri idealiste, fără nicio legătură cu realitatea. Care realitate? aș întreba eu... Cea din exterior, în condițiile în care absolut tot ceea ce contează cu adevărat în viața unui om se întâmplă în sufletul lui? Cât de „real” este sentimentul iubirii, al compasiunii, al solidarității? Lucrurile care contează cu adevărat. Este și o vorbă: „Unii oameni sunt atât de săraci că nu au decât bani...“

Dar totuși ceva se vede și la exterior. Știați că anual, în lume, aproximativ 30% din hrana produsă ajunge să fie aruncată la gunoi? Și asta în condițiile în care aproape un miliard de oameni se duc la culcare flămânzi? Mai știați că, potrivit statisticilor, fiecare român aruncă, pe lună, 16 kilograme de alimente? Și asta în condițiile în care 1 din 2 copii români este în prag de sărăcie, iar 150.000 adorm flămânzi?

Această pandemie nu a fost decât un semnal de alarmă dat nouă de către natură. Că trebuie să ne trezim. Că trebuie să facem ceva... Că trebuie să schimbăm lucrurile în profunzime... Că așa nu mai merge... Deloc... Iar dacă rămânem în continuare cu vechile metehne, viitorul nu va fi mai bun, ci mai rău. Pentru că natura are un mecanism infailibil de a elimina nenaturalul de la sânul ei...

Ion Bogdan

Mai multe din această categorie: « Natura şi figurile ei Sărutul pământului »