Adama Sultan iulie 2020
update 23 Sep 2020

Raiul uitat

  • Publicat în Editorial

Stăteam zilele trecute în balconul casei mele de la ţară privind în josul drumului, tot mai lipsit de forfota pe care o ştiam în vremea copilăriei. Puţini copii, adolescenţi la fel de puţini, adulţi absenţi parcă la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Din cele câteva zeci, poate sute de persoane existente cândva pe strada noastră, parte au trecut la cele veşnice, unele şi-au găsit rostul pe alte meleaguri, rămânând doar câteva familii, la rândul lor tot mai sărace în membri, fără perspectiva capacităţii fizice, materiale, de a creşte numeric.

Este ceea ce se constată, de altfel, în mai toată ţara, după anii 90: depopularea satului românesc. Nimeni nu şi-a imaginat la începuturi declinul demografic ce  urma să se întâmple cu consecinţe asupra economiei în general, iar pentru sat, asupra agriculturii şi serviciilor conexe.

Case părăsite, pământul la fel, dealuri fără animale şi oameni care să le aibă în grijă. Bogăţii care ar fi putut face satul şi ţara mai bogate, oameni mai sănătoşi, copii mai mulţi şi mai veseli.

Cândva, „colţul meu de rai“ în care ajung acum la fiecare sfârşit de săptămână, vuia de vocile cristaline ale copiilor, vara la fotbal cu mingi din păr de capră, şotron sau concurs de giugea, iarna la săniuş printre nămeţi ori schiat pe schiuri improvizate din scânduri de salcâm uşor îndoite la foc în care-ţi prindeai ciubotele cu resturi de cureluşe sau ceva sfori din cânepă. Nu erau, nu eram, lipsiţi nici de la treburile gospodăreşti, păscutul animalelor, dar nici de la şcoală. Era perioada în care începeai să capeţi experienţă şi să înţelegi valoarea a ceea ce faci. În veselia noastră perpetuă ce părea absentă faţă de realităţi, urmăream şi înţelegeam rostul obiceiurilor părinţilor, vecinilor, rudelor şi le ascultam poveţele. Ştiam, învăţam că trebuie să-i respectăm, să le dăm bineţe şi să spunem sărut-mâna mamei, tatei, bunicilor… Ştiam că învăţătorul este mama şi tata la şcoală, chiar şi după ce părăseam băncile clasei.

Aşa era atunci. Indrăznesc să cred că şi acum, în perioada tehnologizării, informatizării, democratizării, adesea prost înţeleasă, ne-ar „pica“ cum nu se poate mai bine reconsiderarea atitudinii faţă de şcoală şi dascăli, întoarcerea  la mişcarea în aer liber, iar cei mai mulţi dintre adulţi la atitudinea faţă de tot ce ne stă la dispoziţie, parcă aşteptând să ni le facem utile şi plăcute. Izvorul bogăţiei materiale şi spirituale se află lângă noi. Să nu le ignorăm.

Satul românesc trebuie să renască. Altfel, veşnicia acestuia va păli. Trebuie să ne trezim „din somnul cel de moarte“, iar primii care să ridice fruntea şi să privească în faţă realitatea şi pei cei în slujba cărora se află, fie şi vremelnic, trebuie să se afle aleşii neamului. Ar trebui să dispară interesele personale şi de grup. Să aşezăm ţara pe adevăratele sale temelii aducându-ne aminte de faptele înaintaşilor, istoria şi limba neamului care ne-a asigurat continuitatea milenii la rând. Trebuie să rămânem ceea ce-am fost, ba mai mult de atât.

ION BANU

Mai multe din această categorie: « Copiii de azi Războiul invizibil »