reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Sep 2019

Adevăr cu capul spart

  • Publicat în Editorial

Nu-i aşa că trăiţi zilele acestea sentimentul veşnicului păcălit? Al celui luat de fraier care poate „înghiţi“ iar şi iar promisiuni deşarte, lansate pe toate căile de aceleaşi feţe de păcălici?

Au trecut 30 de ani din viața noastră trăită într-o aşa-zisă societate democratică în care o bună parte din timp ne-a fost furată de oameni în care am crezut la un moment dat.

O societate care, fără vrerea noastră, s-a transformat din producătoare în consumatoare, cu o economie şi infrastructură ce ne situează ca ţară pe ultimele locuri de pe continent.

Nu sunt resurse financiare, dar cresc vilele şi casele de vacanţă precum ciupercile după ploaie ca nicăieri în altă parte. Şi ca garnitura să fie completă, în aceeaşi manieră cresc centrele comerciale ce generează… „creşterea economică“ cu care se umflă-n pene cei aflaţi în capul trebii.

Ce ne-ar mai putea salva?

Agricultura ar putea fi şansa acestei ţări, numai că nouă nu prea ne pasă de pământ, de sănătatea lui. Ne lăsăm încă la mâna providenţei.

Putem da hrană, se spune, la peste 80 milioane de oameni, dar din statistici aflam că aproape 70% din ceea ce mâncăm vine dinafara ţării.

Peste un milion de hectare de pădure a dispărut de parcă ar fi trecut uraganul. Alte câteva milioane se află pe mâini străine.

Şcoala, a cărei menire este să ofere forţă de muncă ce ar trebui să preia frâiele economiei, administraţiei şi, de ce nu, ale politicului, este cea pe care o ştiţi, mereu reformată şi schimbată de nu mai ştiu generaţii întregi de tineri către ce se îndreaptă. Avem cel mai mare număr de analfabeţi din Europa şi, mai nou, analfabeți funcțional în mai toate eşaloanele instituţiilor publice.

Zeci de medici au luat drumul bejeniei şi nu se ştie dacă vor reveni, iar prin spitale „se moare cu zile“.

N-avem autostrăzi, n-avem infrastructură regională şi lista cu „nu avem“ e destul de lungă. În plus, credem că facem parte dintr-o familie europeană unde binele şi răul sunt împărțite în mod egal, dar se pare că mai este mult până când vom putea păşi pe aceeaşi cărare. Mentalitatea celor care ne reprezintă, dar şi a noastră – trebuie s-o recunoaştem – ne plasează în poziţia de oaia neagră a acestei familii.

Iată de ce cred că în trenul democraţiei europene reale suntem mereu la clasa a doua – pentru că nu există şi a treia – şi acolo cu un picior pe scară și cu unul pe peron.

Peste puţin timp îi vom alege pe cei ce ne vor reprezenta în Parlamentul European. Sperăm să fie acei oameni a căror viziune să fie mai mult decât simpla dorinţă de a fi politician european cu orice preţ, chiar şi cu riscul uneori al pierderii demnităţii.

Speranţa de mai bine rămâne singura noastră motivaţie. Ne-am dori ca răul, ca şi minciuna, să aibă picioare scurte, iar adevărul, fie el şi istoric, să nu mai fie „cu capul spart“ de așa zisul… adevăr juridic.

Ion Banu

Mai multe din această categorie: « Plânge pământul… Câinii latră… »