cemrom iulie 2018
update 12 Nov 2018

Stejarul Centenar

  • Publicat în Editorial

Pe drumuri de munte gândurile se limpezesc, iar pasul pe care tocmai l-ai făcut prin iarbă se pierde în secunda care tocmai s-a dus. Urcam în una din zilele astea pe o pantă ușoară din Bucegi și mă gândeam, ca tot românul, la nemurirea sufletului, cu tot ce ar vrea să însemne o astfel de stare. Și nu, nu mă gândeam la ce mă gândesc de obicei în asemenea momente... La nemurirea sufletului, la mersul planetei, galaxiei, universului ș.a.m.d. Mă gândeam la valul de furie ce a cuprins România. De unde atâta furie? De unde atâta ură? De unde atâta violență în spirit, gândire, acțiuni? Nu știu... Intuiesc, dar nu știu ceva cert, cu dovezi...

Ce nu înțeleg: majoritatea protestatarilor se iau de un anumit partid, numindu-i „hoți“ susținuți fiind de un alt partid aflat de cealaltă parte a eșicherului politic. Problema e nu în ce partid sunt „hoții“ problema e „în ce partid nu sunt“. Și ca să merg cu logica mai departe – în ce loc din lumea occidentală „civilizată“ poate fi numit un singur politician „imaculat“. „Ca să-și mai reducă din riscuri, în vest, unii au inventat instituția lobby-ului, care ghici ciupercă ce-i?“, încerca să-mi explice cu ani în urmă un amic priceput în ale economiei și politicii. Mă rog, astea sunt chestiuni prea complicate pentru mine. Întotdeauna am considerat că genialitatea constă în simplitate, iar lucrurile complicate nu fac decât să ascundă lucrurile care se doresc ascunse.

Problema e că situația politică de la noi e mult prea complicată și pentru o agendă ocultă... Și așa, cu mâinile la spate și cu pasul molcom, trec de un copac gros de pe marginea cărăruii de munte și dau să mă așez pe un bolovan, să-mi trag sufletul. Șed cu vuietul gândurilor de mai sus în cap când remarc, la nici doi metri de mine un personaj idilic, așezat pe un trunchi de copac cu mâinile și capul sprijinite într-un baston. Dau, așa parcă cu jenă un „bună ziua“ și rămân cu gândurile mele, încercând să găsesc un sens la toată nebunia asta. „Bună dragule“, îmi răspunde domnul cu alură de cioban mioritic trecut de 70 de ani. „Ce faci dragule? La ce te gândești?“, mă întreabă cu voce molcomă persoana. „La nimic deosebit“, răspund eu luat prin surprindere de întrebarea sinceră a domnului. „Ceva ar fi...“, plusez eu totuși, hotărât fiind să profit, dacă se poate spune așa, de un dram de înțelepciune „populară“.

Pentru că se vedea după vorbă și port că omul e crescut și născut prin munții patriei. „Domnul meu...“, încep eu. „Ion. Ion mă numesc“, spune el. „Așadar“, încep eu cumva nesigur pe întrebare...“ „Știți ce se întâmplă prin țară?“ „Nu știu decât că vor un război între frate și soră, mamă și fiu, soț și soție. Nu am multe date, dar încearcă din nou să ne dezbine. De data asta definitiv și pentru mult timp.“ „Păi de ce?“, întreb eu naiv... „Păi d-aia. Vor ce vor de zeci de ani încoace. Vor ce au vrut și în ’89 și după. Dar acum e momentul și o vor cel mai tare“... „Și ce vor?“ „Vor să scoată Unirea și efectele ei din cartea de istorie. Și nu oricând, ci acum în an Centenar,“ zice omul plecând insinuând cu mâna un salut la frunte... „Păi, și ce vor?“, insist eu cu întrebarea, dar omul deja dispăruse după un stejar bătrân...

Ion BOGDAN

Mai multe din această categorie: « Fenomenul „nu se poate“ Fuga de zeghe »