Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Oct 2021

Interpreta de muzică populară Sofia Vicoveanca, actriţă de film şi poetă

Sofia Vicoveanca a făcut cunoscută zona Bucovinei prin propriul repertoriu care include cântece încărcate de emoţii şi stări ale ţăranului bucovinean. Pe lângă cei peste 60 de ani de carieră muzicală, şi cu o discografie formată din peste 60 de discuri, casete audio şi cd-uri cu muzică proprie, artista a reuşit să-i adune lângă ea pe iubitorii de film şi de literatură.

Simplă, modestă, şi inteligentă, cu chipul care nu îi trădează vârsta (născută pe 23 septembrie 1941), meticuloasă şi într-o permanentă căutătoare în arhivele vii ale satelor bucovinene de melodii pentru un nou album muzical, cu o voce puternică şi plină de dramatism, Sofia Vicoveanca a cochetat şi cu actoria, fiind distribuită, de-a lungul timpului, în câteva pelicule românești. Nu a avut multe roluri de cinema, dar toate sunt memorabile, dovedind un real talent actoricesc. A lucrat numai cu regizori români importanţi: Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc, Ioan Cărmăzan, Stere Gulea şi a jucat în filme cu o distribuţie din care nu au lipsit numele mari ale scenei româneşti. Pe Sofia Vicoveanca o regăsim interpretând diverse roluri importante şi în câteva scurt metraje printre care se numără „Omule, pomule“, „De dor, de frumos pe lume“, „Lumini şi umbre“, „Povestea lemnului care cântă“, „Să învăţăm să cântăm româneşte“.

Poezie oferită cu dragoste

A publicat şi patru volume de versuri: „Dureri ascunse“ (1996), „Cu inima-n palme“ (2004), „Taine în adânc păstrate“ (2009) şi „Din culisele sufletului“ (2019).

Volumele sale conţin poezii de dragoste, poezii cu caracter religios, versuri dedicate unor mari interpreţi ale folclorului românesc, versuri inspirate din viaţa solistei sau a familiei, dar şi desenele Sofiei Vicoveanca care, în marea lor majoritate, reprezintă scene de la ţară, întâlnite de culegătoarea de folclor în peregrinările ei prin satele bucovinene.

A jucat în filme alături de mari actori

Debutul în cinematografie a avut loc la 32 de ani, când a jucat rolul solistei din filmul „Ciprian Porumbescu“, un film biografic în două părţi, regizat de Gheorghe Vitanidis în 1973, şi care a avut în distribuţie actori foarte cunoscuţi printre care se numără Vlad Rădescu, Tamara Creţulescu, Emanoil Petruţ,  Sebastian Papaiani, Dina Cocea, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ion Besoiu, Iurie Darie. A urmat, în acelaşi an, filmul istoric „Dimitrie Cantemir“, regizat de Gheorghe Vitanidis, în care Sofia Vicoveanca a avut colegi de platou de filmare pe actorii Iurie Darie, Alexandru Repan, Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu, Stela Popescu, Ernest Maftei, Liviu Ciulei, Ion Popescu-Gopo, Dina Cocea.

„De la început am jucat alături de actori imenşi. Îmi era parcă şi frică să respir lângă aceşti coloşi ai cinematografiei româneşti“, ne-a spus Sofia Vicoveanca.


„Poezia mea s-a născut dintr-un preaplin al sufletului. O ofer cu toată dragostea şi, poate, vă veţi regăsi printre rândurile versurilor mele. Nu voi trăda folclorul pentru poezie sau pentru desen, nu o să mă rup niciodată de cânt, poezia pentru mine este doar un refugiu, o oază de linişte“, considera Sofia Vicoveanca.


„Un singur regizor mi-a făcut observaţie“

Sofia Vicoveanca a jucat alături de actori importanţi, pentru care nu exista frica de aparatul de filmat, erau oameni serioşi, interesaţi de ceea ce fac, devotaţi meseriei, dar pentru care regizorul impunea respect, era ca învăţătorul pentru şcolari.

„Eu mă temeam ca nu cumva regizorul să spună: «Sofia, ce faci?» O singură dată mi s-a întâmplat la «Vânătoarea de Vulpi», cu Mircea Daneliuc regizor, partener fiind Mircea Diaconu. Când apărea Mircea la cadru încremenea şi pasărea pe creangă. Filmările aveau loc la Râmnicu Vâlcea, aveam momente când trebuia să apar în cadru şi, în rest, eram liberă. Cei de la Comitetul Judeţean de Cultură au aflat că sunt acolo şi, pentru că duminica nu se filma, au spus să facem un spectacol. Am acceptat, nu trebuia să cer voie de la nimeni pentru că nu era nevoie de mine în acea zi. A doua zi, luni, trebuia să apar cu o covăţică, cu grăunţe, să dau  mâncare la păsări. Şi apar şi, dacă aţi fost la filmări, ştiţi că pe lângă personajul principal este o armată de lume cu lumini, cu sunet, cu tot felul de treburi. Şi cum intru în cadru strigă Mircea Daneliuc: «Unde ai fost Sofia ieri? De acum nu mai eşti nevasta lui Pătru, eşti Sofia Vicoveanca. Înapoi!»

Am încremenit, a aflat că am avut spectacol. Apoi am apărut mândră şi dădeam mâncare la păsări. A fost prima şi ultima dată când un regizor mi-a făcut observaţie“, ni s-a destăinuit Sofia Vicoveanca.

Rolul unei „buldozeriţe“ a consacrat-o în cariera din cinematografie

Primul film care a marcat-o şi a consacrat-o în cariera cinematografică pe marea cântăreaţă a fost „Oraşul văzut de sus“. În acest lungmetraj, realizat în 1975, Sofia Vicoveanca joacă rolul unei muncitoare în port, mai precis al unei „buldozeriţe”. În această peliculă, Nastasia, şefa de echipă de pe şantier care lucrează şi pe buldozer, i-a avut ca parteneri pe Margareta Pogonat, George Constantin şi Ilarion Ciobanu.

„De fiecare film mă leagă tot felul de poveşti. Cu toate că eu nu sunt o femeie aşa de dură, regizorul Lucian Bratu mi-a dat rolul buldozeriţei pentru vocea puternică şi pentru imaginea fermă, impunătoare pe care, în opinia sa, o aveam. Am încercat să mă transpun cât mai bine în personajul Nastasia, cea care lucra pe buldozer, dar şi lidera femeilor care s-au revoltat în port. Nu ştiam să conduc o maşină, dar să conduc un buldozer cu lamă, nici atât, dar băieţii de pe şantier îmi spuneau: «doamna Sofia, ţine de lamă, să nu o urci, dar nici să o dai pe jos. Ţine drept!» Iar eu făceam ce îmi spuneau ei şi totul a mers bine. Pot spune că acest rol a însemnat, practic, debutul meu în cinematografie“, a precizat Sofia Vicoveanca.

„Urgia“, un film din 1977 regizat de Andrei Blaier, Iosif Demian, „Cântarea României“ şi „Vânătoarea de vulpi“, un film regizat de Mircea Daneliuc în 1980, în care Sofia Vicoveanca a jucat rolul nevestei lui Pătru cel Scurt, interpretat de Mircea Diaconu și avându-i alături pe platoul de filmare pe Mitică Popescu, Valeria Seciu, Gheorghe Cozorici , au fost producţiile care au pregătit terenul pentru rolul nana Floarea, mama lui Culi din filmul „Ochi de urs“.

Film revăzut la 40 de ani de la filmări

Cea de-a 40-a ediţie a celui mai longeviv festival de film, diaporamă şi fotografie, „Toamnă la Voroneţ“, desfăşurat în perioada 5-11 octombrie 2020 la Gura Humorului, i-a avut printre invitaţii speciali şi pe îndrăgita solistă de muzică Sofia Vicoveanca. Domnia sa a participat în calitate de actor, cu ocazia prezentării filmului „Ochi de urs“ al regizorul Stere Gulea, în care Sofia Vicoveanca s-a remarcat în rolul nanei Floarea.

„Ochi de urs“ este un film cu un scenariu adaptat de Stere Gulea după nuvela omonimă a lui Mihail Sadoveanu, rolurile principale fiind interpretate de Dragoş Pâslaru, soprana Daniela Vlădescu, Sofia Vicoveanca, Iosif Stoian, Dorina Lazăr şi Maria Pătraşcu.

Sofia Vicoveanca a fost distribuită în acest film după ce regizorul Stere Gulea a văzut-o în mai multe spectacole şi a rămas impresionat de personalitatea ei, considerând-o foarte apropiată de personajele imaginate de Mihail Sadoveanu. După câteva probe, i s-a oferit rolul secundar feminin din film (mama lui Culi), cântăreaţa dovedind pe tot parcursul filmărilor că este „de o ţinută şi de un profesionalism impecabile“. Rolul principal, soţia lui Culi, a revenit sopranei Daniela Vlădescu.

„Am retrăit fiecare clipă (de aproape 40 de ani în urmă), emoţiile din timpul filmărilor, chiar dacă eu am mai văzut filmul, dar pe ecran mare emoţiile au fost mult mai mari. Mulțumesc cu sufletul regizorului Stere Gulea, pentru încredere, dându-mi «pe mână» rolul nanei Floarea, organizatorilor şi, nu în ultimul rând, publicului!

Fiind din lumea satului şi formată aici, nu a fost foarte greu să interpretez rolul din acest film.

Cu Dragoş Pâslaru (Culi în film), care a părăsit lumea teatrului şi s-a călugărit, devenind ieromonah cu numele de părintele Valerian, am avut o relaţie foarte bună, chiar dacă în realitate diferenţa de vârstă între noi este de 10 ani, iar în film interpretam rolul mamei. Permanent aveam grijă la tot ceea ce fac pentru a fi în rolul mamei. Permanent urmăream chipul operatorului, pentru că el exprima dacă ceea ce am făcut era bine sau nu. Era o chestie pe care mi-am fixat-o şi, dacă era încruntat, ceva nu a mers, dacă avea un chip zâmbitor, ştiam că a fost totul bine.

Cu Stere Gulea m-am înţeles de la bun început, mă văzuse în «Vânătoare de vulpi» şi în «Oraşul văzut de sus», mi-a dat scenariul, m-am pregătit foarte bine. Când porneam de la hotel la filmări tot timpul spuneam «Doamne ajută ca nu cumva să strige regizorul la mine, să nu stric ziua actorilor»”, ne-a mărturisit Sofia Vicoveanca.

Sofia Vicoveanca este un om fericit, împlinit şi cu tolba plină de amintiri pe care le deapănă cu plăcere

Zilele petrecute în munţi la filmări îi aduc aminte Sofiei Vicoveanca şi de momente mai amuzante.

„Începuse deja criza de pâine şi alimentele se dădeau pe cartelă. Într-o seară de iarnă, venind de la filmare din munţi, am ajuns în oraş îmbrăcată aşa cum aţi văzut în film, în haine specifice femeii de la ţară, avem mai multe pentru că în film trebuia să fiu mai rotofeie.

M-am dus la un magazin alimentar şi m-am aşezat la rând să iau o bucată de pâine. Când am ajuns să cumpăr, vânzătoarea mi-a spus: «Du-te acasă şi fă-ţi mămăligă! De ce stai aici la rând?»”, şi-a reamintit artista de cinema şi interpreta de muzică populară.

După ce din „buldozeriţă“ a ajuns o ţărancă din munţi, peste ani destinul a făcut ca Sofia Vicoveanca să fie împărăteasă în filmul pentru copii „Sarea în bucate“, o producţie 2001.

„Regizorul Radu Dumitru Penescu părea circumspect asupra rolului pe care trebuia să îl interpretez şi mi-a spus: «Eşti împărăteasa! Vezi să nu scapi vreun gest de ţărancă!». Iar după primele probe s-a liniștit pentru că puteam juca rolul împărătesei“.

Acest rol i-a adus Sofiei Vicoveanca şi o bucurie sufletească atunci când pe holul unui cabinet medical, cu lume multă, o fetiţă se uită la actriţă şi exclamă: „Mamă, uite-o pe doamna împărăteasă din filmul Sarea în bucate!“.

Un alt film în care a jucat Sofia Vicoveanca a fost „Casa din vis“, regizat de Ioan Cărmăzan în 1991, în care a avut colegi actori extraordinari, precum Maia Morgerstern, Gheorghe Dinică şi Horaţiu Mălăele.

„Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să gust și din această artă, care este dificilă într-un fel. Dar, dacă o faci cu sufletul și cu credință, pentru că întotdeauna mă rugam «Doamne, ajută-mă să iasă cu bine, să nu stric ceva», pelicula era valoroasă, plus că erau actori adevărați, nu este greu. De exemplu, în «Casa din vis» am fost lângă Gheorghe Dinică, care îmi era soț, Maia Morgerstern era nora mea, Horațiu Mălăele era copilul cu handicap. Niște actori uriași. Iar eu cine eram? O cântăreață de folclor cu traistă și opinci“, a mărturisit artista.

Silviu Buculei

  • Publicat în Cultura

Chișinău 1988. Clipe memorabile despre și cu Sofia Vicoveanca

Vă propun, fiindcă așa ceva nu trebuie să se uite niciodată, o reîntoarcere într-un timp, vorba maestrului, azi în Ceruri, Grigore Vieru, cu zile dese de suflet. Așadar: 15, 16, 17 septembrie 1988, Chișinău, Palatul „Octombrie“, rebotezat în libertate și latinitate Palatul Național. Acolo și atunci, într-o minune care a făcut înconjurul diasporei românești, dar prea puțin vorbită acasă, mă și mir de ce atât de nevorbită acasă, o artistă din Țara de Sus, țara lui Ștefan cel Mare, a făcut istorie. O istorie pe care frații noștri basarabeni o au și astăzi vie în memorie și povestesc despre ea cu religiozitate, cu la fel de mult tremur ca acum 27 de ani. Sofiei Vicoveanca, fiindcă despre această mare și adevărată româncă vorbim, i-am cerut îngăduința să reînviem acele clipe memorabile... Și ce vibrații a născut această târzie aducere aminte!

Vorbim despre o perioadă când Basarabia încă aparținea URSS, iar noi nici vorbă să visăm de ieșirea de sub comunism! Sofia Vicoveanca a fost prima interpretă din România care a cântat în Moldova, URSS Moldovenească parcă se chema atunci chinuita noastră patrie de dincolo de Prut, după 18 ani de ger cultural și de orice fel între cele două republici surori.

Ultimul concert al formației „Mondial“ avusese loc în 1970. Nici nu mai contează ce și cum au făcut maestrul Nicolae Botgros și directorul Filarmonicii Naționale, Mihail Murzac, s-o vadă în mijlocul lor pe cea pe care o ascultau, pe furiș, la posturi „furate“ cu antene pirat. Și invers se făcea același lucru. Deh, doruri de frați despărțiți de istorii nedrepte... Ținută la vamă de soldații sovietici, schimbând mai multe trenuri, Sofia Vicoveanca, însoțită de vestitul instrumentist Silvestru Lungoci, a ajuns la Chișinău chinuită de oboseală. La gară însă a întâmpinat-o o mare de oameni, iar Nicolae Botgros, care pregătise orchestra, a dorit, dincolo de orice osteneli, să prezinte câteva acorduri cu cântecele învățate la perfecție. „Când i-am ascultat – își amintește Sofia Vicoveanca – m-a străbătut un fior din creștet până-n tălpi. Am încremenit. Nu mai auzisem așa ceva niciodată.“ Din acest moment încep trei zile înălțătoare. Artă pură. Trăiri aparte. Simboluri. Și cine să înțeleagă mai bine pribegia moldavă dacă nu cea a cărei familie a luat-o cu o secundă înaintea sovieticilor, pășind încoace, peste fâșie, chiar când Bucovina de Nord era ruptă din trupul țării...

Remember tulburător de dincolo de Prut, la peste două decenii de la concertul de suflet al Chișinăului

Într-o emisiune a televiziunii moldovene din 2011, un fel de remember după două decenii și ceva de la acele spectacole „cum nu se mai pomeniseră în Palatul „Octombrie“, realizată cu cei care au fost organizatori ori martori ai evenimentului, maestrul Nicolae Botgros spune că sovietul de atunci n-a știut despre ce este vorba: „Ei credeau că am adus o interpretă de la noi, din Bucovina de Nord (n.m. – Ucraina de zi). După primele două concerte, puternicii zilelor și-au dat seama cine a venit și, când au văzut ce fenomen s-a creat, au vrut să întrerupă al treilea concert, cel televizat și difuzat în direct.“ Era puhoi de lume și pentru prima dată în Chișinău a fost paralizată circulația troleibuzelor.

Scriitorul și istoricul literar, academicianul Nicolae Dabija, mărturisește: „Sofia Vicoveanca plutea, nu cânta. Era un vis. A fost cel mai excepțional concert pe care l-am văzut eu vreodată în viața mea, o explozie în conștiința noastră... Eu unul, regăsind cântecul nostru, mi-am zis atunci, în sală, că vom avea și limbă română, vom avea și grafie latină. Și le-am avut! Atunci, în acele seri, am recuperat o parte din sufletul nostru. Faptul că astăzi suntem liberi o datorăm acelui concert, atunci s-a întâmplat să fie începutul libertății noastre, atunci a început tot, în plină dictatură, în plină URSS. Ne-am revăzut sufletul nostru reflectat în ochii tăi, Sofia Vicoveanca.“ Mihail Murzac își amintește că în Palatul „Octombrie“, începuse un fel de redeșteptare națională, prin seratele de poezie ale lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Druță, iar acel spectacol a desăvârșit „trezirea sentimentului național“. Nicolae Botgros mai rememorează: „A fost o mare revoluție și în muzică, și în suflet. În timpurile acelea interzise a fluturat tricolorul în sală. Era ceva de vis, nu se mai scrie în istoria noastră un spectacol, un moment ca acela... Când a cântat balada lui Ștefan cel Mare mi-am zis că această doamnă a venit la noi prin minunea Pământului, îmi venea să mă așez în genunchi...“

Aduceri aminte din celălalt „acasă“. Sofia Vicoveanca, după 27 de ani...

– Erați îmbrăcată în costumul popular de munte alb - negru, cu basma neagră. Păreați un personaj de tragedie antică, așa văd prin ochii mei. În fine, poate era portretul românului mereu urgisit de vremuri? O mulțime imensă a inundat centrul orașului. Vă mai amintiți cum a fost?

– Oh, sunt niște amintiri pe care le-am îngropat adânc în sufletul meu. Nici nu știu dacă aș vrea să vorbesc prea mult despre ceva care se împletește cu sentimentele mele cele mai de nescotocit. Știu că a fost lume în sală și mai multă a rămas afară. Dar eram eu însămi în transă ca să remarc totul. Au fost niște momente intense de suflet cum nu cred să mai trăiesc vreodată, valuri de inimi, valuri de flori... Nu pot să uit, m-am întors la hotel și am găsit în cameră, pe colțul mesei, o farfurie cu nuci, o pâine și, înfiptă în ea, o lumânare stinsă, cu un chibrit alături. Am întrebat ce s-a întâmplat, personalul nu era deloc amabil, vorbea limba rusă, dar într-un final am aflat că doi bătrânei veniți de departe, dintr-un sat, cu rata, ca să nu piardă mașina de întoarcere, mi-au lăsat un disc să le scriu ceva, iar darurile erau semnul lor că se roagă pentru mine... Câtă simplitate și-n același timp cât Dumnezeu în acel gest!

– Ați apărut pe scenă. Sala v-a ovaționat în picioare. Ați început să cântați. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Apoi iar furtună de aplauze. Și-ați spus, printre altele: „Vă aduc omagiul meu și-al tuturor gospodarilor de pe meleagurile unde trăiesc și cânt. (...) Am mers în turnee în lumea toată. Dar mă întrebam deseori de ce nu duc cântecul unor oameni de care mă simt în primul rând legată prin spațiu și timp istoric și mai ales prin grai străbun.“ Oamenii au amuțit, apoi au vibrat într-un fel anume.

– Înainte de acel spectacol, țin minte că eram în cabină, a intrat un domn înalt cât ușa, spunea că este medic. Mi-a zis: „Doamnă, dacă nu vă cruțați, să știți că noi vă sfâșiem. Să luați măsuri, să nu vă epuizați sufletește.“ Pesemne s-a referit la intensitatea trăită în acel spațiu. Iar eu mă știu, atunci când lumea mă vrea mă dăruiesc total, n-am limite, asta este hrana mea spirituală. Oamenii erau atât de înfometați de adevăr, de lucru curat, le era atâta dor de patrie! A fost ca un scurtcircuit, am simțit până-n rădăcina ființei mele emoții pe care nu le credeam posibile. Iar când am cântat balada lui Ștefan cel Mare... Erau oamenii cu mâinile împreunate ca la rugăciune.

– Ireal acel moment! Atunci a urcat maestrul Grigore Vieru pe scenă. Sala era în delir. Și a spus, trebuie să scriu neapărat asta, adresându-se publicului: „Iată că, de trei zile, marea și autentica interpretă a cântecului popular, Sofia Vicoveanca, moare mereu și reînvie mereu pe scena frumosului palat de cultură de unde, ca dintr-un pom domnesc, din minunea harului, se desprind frunzele de aur ale glasului ei, se desprind și se lasă peste calda și îndrăgostita dvs. respirație, într-un anotimp când nu putem să nu spunem, împreună cu poetul, «Niciodată toamna n-a fost mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte».

– Îmi spusese o colegă din Moldova că poetul lor național este în sală, dar la vremea aceea, cu informațiile securizate la graniță, nu știam foarte multe unul despre celălalt. Mai târziu, când ne-am cunoscut, mi-a mărturisit, dar se referea la secvența când eu am recitat din scriitura lui: „Când te-am auzit, am simțit că paralizez.“

– Momentul complet este așa: maestrul a improvizat niște versuri, o parafrază din „Miorița“ (Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/De trei zile-ncoace/Gura nu-ți mai tace./Ești abia venită/Ori îndrăgostită?/Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/Să le spui curat/ Că m-am cununat/Cu glăsciorul tău/Plin de Dumnezeu), v-a îmbrățișat, v-ați șters obrazul de lacrimi și i-ați răspuns, în grai moldovenesc: „Mama pâine albă coace/Noi cântăm duios/Pentru pace, pentru pace/Mulțumim frumos.“ Și iar ropote... Maestrul Botgros spunea, referindu-se la această clipă: „Eu plângeam, orchestra plângea, sala plângea, Sofia plângea, plângeau afară natura, copacii fiindcă era o mare deschidere a neamului și a sufletului nostru.“

– E adevărat, am plâns cu toții. Țâșneau pur și simplu lacrimile. Când am ajuns acasă, soțul meu, un om extrem de cult și exigent, m-a întrebat cum a fost. A rămas rezervat când i-am povestit și când am exaltat oarecum spunându-i cât m-au îmbogățit sufletește cele trei zile de Chișinău. După ce i-am dat caseta video să se uite l-am găsit și pe el plângând...

– Cine n-ar face-o? Mi s-a întâmplat și mie, la 27 de ani după acel concert! Acolo – iar toate momentele despre care vorbim pot fi vizionate de oricine, pe Internet – a fost un fenomen, vorba maestrului Botgros, o minune. Doar cine a trăit acele vremuri și simte românește poate înțelege. Doamna Sofia Vicoveanca, ați mai avut vreodată vreun spectacol cu o asemenea încărcătură emoțională?

– Nu, e irepetabil. Așa ceva nu se mai poate întâmpla. Cred că mai sus de acele emoții nicio inimă nu îndură. E mai mult decât poate să încapă într-un singur suflet.

Maria Bogdan

De vorbă cu Sofia Vicoveanca, tezaurul nostru de folclor bucovinean

Sofia Vicoveanca evită cuvintele mari. Nici nu-i sunt de folos. Cariera sa a trecut dincolo de a mai fi nevoie să fie descrisă în cuvinte uneori necuprinzătoare. Este reper, este unul dintre stâlpii pe care s-ar zidi o istorie completă a muzicii populare româneşti. Sofia Vicoveanca este o profesionistă a folclorului. A pus şi a adus în cântec mult crez, autenticitate, clasă, sobrietate, artă, demnitate. A slujit muzica, nu s-a slujit de muzică. A şi spus, la un moment dat, că nu-i place să fie văzută, ci să-i fie doar auzit cântecul. E diferenţa de nuanţă care-l face pe interpret mare sau... nu. Şi-a făcut sieşi şi nouă bucuria de a-şi rotunji trăirile interioare în versuri şi film, fiind autorul a trei volume de versuri şi a unor roluri în mai multe lung metraje din anii '60-'80.

Sofia Vicoveanca (născută Fusa, căsătorită Micu) s-a născut la 23 septembrie 1941, în Toporăuţi, lângă Cernăuţi. Familia s-a refugiat la Vicovu de Jos – Suceava. A absolvit Şcoala Populară de Artă din Suceava, iar în octombrie 1959 a fost angajată la Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Ciprian Poprumbescu“. În 1998 devine solistă la Ansamblul „Rapsozii Botoşanilor“. A fost căsătorită cu ziaristul Victor Micu, dispărut în 2001. Împreună au avut un fiu. A realizat, singură sau în ediţii de selecţie, 17 materiale muzicale cu cântece de leagăn, de nuntă sau cumetrie, doine de dragoste şi dor, colinde, bocete sau balade şi cântece de voie bună. A publicat trei volume de versuri şi a fost distribuită sau a asigurat coloana sonoră în nouă lung metraje româneşti (Ciprian Porumbescu, Dimitrie Cantemir, Oraşul văzut de sus, Urgia, Vânătoarea de vulpi, Ochi de urs, Baltagul etc.). A fost premiată cu „Meritul Cultural“ clasa a IV-a (1973); Medalia „Tudor Vladimirescu“ cl. I (1975); Medalia „Meritul Cultural" cl. I (1976); Crucea Naţională „Serviciul Credincios“ clasa a III-a (2002); Ordinul Naţional „Meritul Cultural“ în grad de Mare Ofiţer (2004) etc.

„Nu da voie urâtului şi singurătăţii să bată la uşă“

– Doamna Sofia Vicoveanca, o să încerc să cântăresc cuvintele bine, să fie la înălţimea a ceea ce aţi clădit dumneavoastră în muzica populară. O să vă rog să fiţi de acord să pun întrebările într-o ordine aleatorie, fără o ierarhizare a carierei. Aşadar, sunteţi o prezenţă inconfundabilă: voce, ţinută, stil, mesaj...

– Aveţi grijă, că s-ar putea să vă şi cred! (...) Când este vorba despre ţinută, cred că te naşti cu aceasta, aşa consider eu. Dar mai bine să le aduc cititorilor dumneavoastră urarea de „La mulţi ani!“, pentru că e prima dată când ne auzim în 2013, şi să le vorbesc despre ceea ce fac eu acum. Dacă mă ajută bunul Dumnezeu, pe 1 octombrie voi împlini 54 de ani de cântec. La această vârstă, iată, nu renunţ în a aduce la lumină lucruri neştiute, neauzite. Lucrez la un material cu 25 de piese şi, dacă vrea Bunul, voi fi gata cu el la toamnă. Eu întotdeauna las un spaţiu între apariţiile muzicale, dar acum mă grăbesc, că eu nu mai am timp să aştept!

Şi aşa mi se pare că este prea mult, dar lucrul, munca îmi dau forţă, simt pământul sub picioare, am mai spus-o, dar nu încetez să repet, „nu da voie urâtului şi singurătăţii să bată la uşă“. Sunt văduvă de 12 ani şi cu ce alung urâtul? Cu munca şi cititul. N-am aparatură sofisticată prin casă, nici nu m-aş pricepe să umblu cu ea, dar am o bibliotecă pentru care pot fi invidiată. Soţul meu a fost ziarist, unul cu condei ascuţit, bine documentat, foarte vertical, un om deştept cum n-am mai întâlnit. În afară că mi-a fost înainte de toate un prieten foarte bun, mă lăsa să-mi pun sufletul să plângă pe umărul lui şi mi-a înţeles munca, mi-a transmis şi dragul de a citi. Citesc cât pot de mult şi descopăr lucruri rare, bine rostuite, fermecătoare. Un mare scriitor spunea, apropo de stil, că şi aici trebuie un stil de a scrie, ca să poţi să cucereşti: dacă redai un foc, să-l faci pe cel care citeşte să se frigă!

Cântece de bucurie şi amar scoase la lumină după o jumătate de veac

– Vi se potriveşte şi dumneavoastră. Aţi spus la un moment dat „cântecele mele nu sunt din creion“, apropo de puterea de a transmite un anumit tip de mesaj.

– Pe vremea cealaltă, când era cenzură, iar eu în acea perioadă m-am format, am cules foarte multe cântece. Nu aveam voie să depăşim zona etnofolclorică pe care o reprezentam, Bucovina, în cazul meu, iar eu am cules multe cântece pe care nu am putut atunci să le scot la lumină, fiindcă nu era voie să vorbeşti despre foame şi văduvie, deşi foame era şi existau multe femei singure. Ei bine, Nicolae Botgros m-a stârnit mai acum un an şi ceva în urmă şi mi-a zis că trebuie să facem ceva cu acele piese. M-am apucat să caut, am găsit însemnările de acum peste o jumătate de veac, am satiră, am două balade, una se numeşte „Balada miresei părăsite“, iar alta este un dialog între bogat şi sărac, am cântece de joc, de nuntă, de amar, de văduvie, de rămas bun... Pe toate acestea le voi cuprinde într-un material la care lucrez, cum spuneam, cu Nicolae Botgros.

– Mai are Bucovina resurse de cântec?

– Nu ştiu dacă mai are. Ceea ce pun acum pe material sunt cântece culese de mult, le aveam pe casete neascultate, au o încărcătură mai profundă, cum e omul de fapt. Viaţa e mult mai complexă; ne bucurăm, suntem şi optimişti, dar omul are în inima lui şi durere, şi amar, şi tristeţe... Vreau să nu pierdem ceea ce oamenii au ticluit la lucrul câmpului, creând versuri şi spunându-şi amarul.

„Temelia cântecului meu a fost fir de nisip lângă fir de nisip“

– Vă descriu acum o stare. Multora li se întâmplă la fel ascultându-vă. Vocea dvs. nu poate fi separată de cântec, cântecul de port şi toate trei de prezenţa scenică, falnică, dreaptă. Sunteţi un tot inseparabil. Cum reuşiţi asta?

– Am mai povestit şi n-aş vrea să repet prea des acest lucru, dar întrebarea dvs. nu-mi lasă altă cale. În destinul artistic a intervenit venirea pruncului meu pe lume. Atât mi l-am dorit încât cred că lucrurile se leagă cumva, au fost ticluite de Bunul, cred că nimic nu a fost întâmplător. Fiul meu, un pro­fesionist şi el în meseria sa, este operator la TVR, va împlini în martie 42 de ani. Odată cu venirea lui pe lume mi s-a schimbat realmente vocea. În muzică o terţă îneamnă foarte mult. Mi-a coborât glasul, l-a făcut grav, de femeie matură. Dacă până atunci umblam cu codiţă, cu flori în păr şi catrinţă scurtă, noua voce m-a determinat să aduc costumul bătrânesc de la munte: basma neagră (sau alb cu negru) în ciucuri, catrinţa lungă, opinci. Am apărut astfel când nimeni nu era îmbrăcat aşa. Apoi, până atunci nu puteam cânta doine. Tonalitatea gravă mi-a dat posibilitatea de a aduce în lumea muzicală balada, doina, bocetul. Şi tot glasul grav i-a determinat pe unii mari regizori, cum ar fi Stere Gulea, Mircea Danieluc, Ion Cărmăzan, să mă distribuie în rolul principal din câteva pelicule cinematografice.

Mai cochetez cu poezia, mi-au apărut trei volume (n.m. – „Dureri ascunse“, „Cu inima în palme“ şi „Taine în adânc păstrate“), am desene în creion, aduc cântec şi poezie în spectacole, dar şi cântece de bucurie, să le alung oamenilor nourii din suflet care uneori stăruie prea mult. Temelia cântecului meu a fost fir de nisip lângă fir de nisip, încercând să fiu eu, nimeni ca mine şi nici eu ca alţii. Nu ştiu cât place glasul meu, dar nu se confundă, iar acest aspect este foarte important, să nu te confunzi, să nu fii unul dintre cei mulţi. Am un principiu, dacă face altul ca mine, treaba lui, eu ca altul nu fac.

– De data aceasta este o impresie proprie. Ascultându-vă baladele şi bocetele aproape că nu regăsesc nici satul şi nici ţăranul de astăzi; cântecul mă duce în urmă, ca şi cum aş răsfoi biografii de demult, cu puţină imaginaţie, prin tablouri cu ţărani ale marilor pictori şi îmi vine în minte Băncilă. Dor, amintiri şi amar...

– Mă feresc de cuvinte mari, cântăresc tot ceea ce spun...

– Nu mă feresc eu! Melodiile dvs. sunt culese prin anii ’60 şi sigur vi le-au „povestit“ ţăranii mai în vârstă, iar rădăcinile lor sunt pe la 1900. Nu este imposibilă şi nici ireală această localizare a melodiilor în timp.

– E posibil să fie şi aşa şi nu face decât să mă bucure că oamenii trăiesc astfel de stări ascultându-mi baladele, doinele, bocetele. Melodiile au o încărcătură emoţională grozavă. Adevărul este că în partea aceasta de ţară am avut multe resurse şi atâta tradiţie! România noastră a avut zestre multă, încă nu ne dăm seama de toată bogăţia, aproape de la un sat la altul avem alt grai, motivele florale de pe costume sunt altele...

Apropo, nu pot să mă abţin să nu vă spun că la mine acasă, în Vicovu de Jos, am un muzeu cu costume populare, 190 de piese din toate zonele ţării, dar majoritatea din Bucovina. Am expus piese oferite de Maria Ciobanu, Veta Biriş, Elisabeta Turcu etc. şi pe cele purtate de mine cândva şi pe care nu le mai pot îmbrăca astăzi.

Memoria copilăriei, izvorul dorului şi amarului din cântec

– V-aţi născut în Ucraina de astăzi şi v-aţi refugiat în Vicovu de Jos. Bine, nu vă amintiţi, eraţi mică, dar mă bătea gândul să cred că nu avea cum să vă influenţeze destinul un astfel de episod.

– Oho, cum să nu! În cărţi, în primele două volume, am şi proză, iar acolo mă prezint şi îmi descriu copilăria, una foarte tristă. M-am născut lângă Cernăuţi, în Toporăuţi, acum i se spune Toporuica, ucrainizat. Tot ceea ce au avut părinţii mei, prăvălie în casă, cai, căruţă etc. am lăsat. Tata a fost concentrat, a plecat la război, a stat mulţi ani prizonier la ruşi, iar mama, fiindcă mă avea numai pe mine, a îngropat tot şi s-a refugiat la Vicovu de Jos, la o mătuşă, în speranţa că se limpezesc apele şi că vom reveni acasă. Între timp s-a pus altă graniţă şi am luat-o de la început. Azi munceam, mâine mâncam.

Aşa mi-o fost copilăria. Mama mea a avut grijă şi m-a învăţat tot rândul în casă. Nu m-a lăsat să frământ cozonac, să văruiesc, adică să spoiesc casa cu var ori să dau cu coasa, fiindcă eram foarte fragilă. În rest ştiu să ţes covoare, să împletesc, să cos cu mărgele, să mulg vaca, să prăşesc... ştiu, ştiu, ştiu tot! Ne-am avut doar una pe cealaltă. Mama nu se plângea niciodată, iar dacă o făcea însemna că lucrul respectiv era grav. Era interiorizată. Dar ne făceam şi bucurii mici, cum ar fi să mergem la toate evenimentele satului (cumetrii, botezuri, şezători, hora satului), neştiind că toate acestea se vor aşeza în mine mai târziu, cât să le pot cânta. Apoi am descoperit la mama, după ce a venit tatăl meu şi am mai avut doi fraţi şi o soră, cum îi leagăna pe cei mici şi ce repertoriu avea. Foarte tare m-a marcat toată copilăria. Tot ce a clădit Dumnezeu în mine, toată memoria de atunci, trecută prin filtrul sufletului, am scos peste timp la lumină.

Drumul nostru în viaţă este hotărât dinainte

– V-aţi fi văzut făcând altceva?

– Eu cred că drumul nostru în viaţă ne este hotărât dinainte de a vedea lumina zilei. Eu cred în destin. Şi astăzi cred în leacul prin rugăciune. Aaa, că sunt încercări şi ne lasă Dumnezeu să alegem, că ne mai trage de urechi, ne mai scutură, ne lasă pe noi să credem că selectăm, este adevărat, dar baza e de-acolo, în codul divin cu care venim pe lume. Eu mă consider un om împlinit. Am un cântec ascultat, un băiat pe care nu l-aş fi dorit altfel decât aşa cum este, o noră şi nepoate frumoase, sunt toţi copiii mei, şi mai am şansa să pot călători – şi am călătorit continentele în lung şi-n lat – să văd ce lucruri minunate a lăsat Dumnezeu pe pământ.

– Vă pun o întrebare care nu-mi place. Se spune deseori despre sat că este în derivă, în dezagregare. Aşa să fie? Eu nu cred! Poate doar că se modernizează, se asortează şi el timpurilor noi.

– Nici eu nu cred. Şi vorbesc doar despre zona mea, fiindcă eu ţin legătura cu satul. Sigur că satele şi oamenii s-au modernizat, sigur că vor condiţii civilizate şi este absolut firesc să fie aşa. Dar mi-e drag să văd cum mulţi dintre cei care au plecat afară au învăţat să muncească de-adevăratelea, au revenit, şi-au făcut căsuţe, curte cu gazon, gospodării ordonate. Îmi place că înfloreşte satul. Cât despre a păstra tradiţia, ştiu că în fiecare gospodărie există o ladă de zestre, cu o ţesătură, o ie, un covor, o maramă. Ce mă supără uneori este că oamenii vor să fie înmormântaţi în cele mai frumoase cămăşi cusute în mărgele şi e păcat să bagi în pământ un astfel de tezaur. Dar e de înţeles până la urmă şi alegerea lor.

– O urare pentru oamenii satelor?

– Dă, Doamne, ploaie la vreme, roadă bogată, să vă bucuraţi de copii, să aveţi pâine caldă şi proaspătă pe masă, bucurie în suflet, să aveţi speranţă, să nu renunţaţi niciodată să speraţi! Ce-mi doresc mie să aveţi dvs. parte. Doamne ajută, ce nu s-a împlinit anul trecut să vi se împlinească anul acesta!

Maria Bogdan
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

 

Abonează-te la acest feed RSS