reclama youtube lumeasatuluitv
update 10 Aug 2022

Cultura de soia – profituri rezonabile pentru fermieri

Cultura de soia aduce fermierilor un profit rezonabil, de aceea este important să se acorde o atenție sporită fiecărei etape din lucrările agrotehnice, și anume însămânțare, irigare, îngrășăminte, cultivare. Soia este una dintre oleaginoasele bogate în substanțe proteice (39-42%), substanțe extractive neazotate, grăsimi (19-22%), vitamine (A, D, E) şi săruri minerale. Chiar dacă această cultură este iubitoare de apă și necesită o cantitate mai mare față de celelalte culturi, conform statisticilor în România s-a observat o creștere a numărului fermierilor care cultivă soia. Munteanu George, din comuna Măxineni, județul Brăila, este unul dintre fermierii care fac acest lucru și are deja o experiență de 7 ani în cultivarea soiei.

Lucrările agrotehnice recomandate

Interlocutorul nostru susține că, într-adevăr, cultura de soia poate fi una profitabilă, dar că, pentru a avea o recoltă bogată, este nevoie de multe eforturi. „Avem un sistem de irigare, dar chiar și așa întâmpinăm probleme în acest sens. În cazul celor 10 ha de soia, dacă realizăm 3-4 irigații a câte 30 l/m², estimăm o producție de 4-4,5 tone. În ceea ce privește costurile pe producție, anul acesta le estimăm la cca. 7.850 lei pe hectar. De-a lungul timpului ne-am confruntat cu o serie de probleme, una dintre acestea fiind furtul din câmp. Din păcate, nu avem încă o soluție în acest sens. De asemenea, schimbările climatice afectează culturile de soia. Sunt primăveri foarte reci și secetoase, iar apoi, când încep ploile, cantitățile de precipitații sunt foarte mari și apare problema băltirilor“, a mărturisit fermierul. Deoarece județul Brăila este într-o zonă de luncă, în cazul culturii de soia băltirile pot fi prevenite prin realizarea unei arături adânci de cca 40 cm. Apoi, peste iarnă este necesar să se treacă cu un disc sau grapă pentru a nivela pământul și a nu pierde apa. După care urmează lucrarea de combinator odată cu semănatul, aplicarea îngrășămintelor și realizarea a trei tratamente cu erbicide.

Orice profit are și un risc

Fermierul ne-a mărturisit că există cerere pe piața de desfacere chiar și în România. De aceea, producția pe care o obține o valorifică în țară. „La nivelul Brăilei avem două cooperative. Una dintre ele este cooperativa Braicoop, înființată în 2009. Toată producția trece prin această cooperativă pentru a obține un preț mai bun. Din păcate, chiar dacă fac parte dintr-o cooperativă, fermierii nu sunt stimulați. Nu avem mari avantaje din această asociere în afară de faptul că ne ajută să obținem unele reduceri la achiziția inputurilor. Dacă eu, spre exemplu, îmi doresc să implementez un proiect în fermă, nu obțin niciun punctaj suplimentar pentru faptul că sunt membru într-o cooperativă. Cooperativele nu ne pot veni mai mult în ajutor deoarece legile nu permit acest lucru. Acum câțiva ani avantajele erau altele. De exemplu, dacă făceam parte dintr-o cooperativă luam 10 puncte pe proiect european. În plus, există acum un alt impediment. Pentru că am și alte culturi, iar ferma are cca 550 ha, nu pot accesa fonduri europene. Explicația este că o fermă de dimensiunea aceasta este considerată o unitate mare. Eu nu o văd încă ca pe o fermă mare“, a explicat George Munteanu.

Fermierii știu deja că orice profit are și un risc și că cea mai mare influență asupra culturilor o exercită natura. O producție sănătoasă depinde în mare parte de ploi și temperaturi.


„Să fii fermier este o muncă grea. Uneori estimăm o producție, iar la final o ploaie puternică ne poate distruge jumătate de cultură. De aceea este nevoie de multă răbdare și, în primul rând, de pasiune pentru agricultură. Dormim câte 4-5 ore pe noapte, iar în restul timpului suntem pe câmp. Îmi doresc ca și generațiile viitoare să îndrăgească această meserie. Încercăm să-i atragem, deși nu-i vedem atât de dornici de a face agricultură.“ – George Munteanu


Statisticile arată că suprafața terenurilor cultivate cu soia a crescut de la 155.000 ha în 2019 la 195.000 ha în 2021, iar producția medie a crescut de la 2.045 kg/ha în 2015 la 2.630 kg/ha în 2019. A crescut și prețul de comercializare la tonă, statisticile indicând o creștere de la 1.468 lei în 19.12.2018 la 2.373 lei la sfârșitul anului 2021.

Liliana POSTICA

soia 3 site

Județul Sibiu - zonă atractivă și sigură pentru iubitorii de cultură și turism

Judeţul Sibiu, zonă aşezată în centrul ţării, oferă contraste geografice şi o varietate peisagistică deosebită, datini, obiceiuri şi portul tradiţional, monumente istorice şi de arhitectură, vechi tradiţii în plan economic, de cultură şi civilizaţie.

Relieful judeţului, cu înălţimi cuprinse între 2.535 m (vârful Negoiu) şi 28 m (lunca râului Târnava Mare), este caracterizat printr-o mare varietate de forme naturale.

Aproximativ 30% din suprafaţă este dominată de Munţii Făgăraş, Lotru şi Cindrel, iar 50% este acoperită de platourile Târnave, Hârtibaci şi Secaşe care sunt străbătute de văi adânci. Cursurile de apă sunt egal distribuite pe toată suprafaţa judeţului şi includ râurile. Cele mai importante sunt: Olt, Târnava, Cibin și Hârtibaci, lacurile naturale glaciare şi sărate, lacuri artificiale pentru irigaţii, hidroenergie şi recreere.

Dintre resursele naturale ale judeţului, gazele naturale sunt cele mai importante; mai există resurse de nisip, argilă, pietriş etc. folosite ca materiale de construcţii. O resursă naturală importantă o constituie pădurile care acoperă 37% din suprafaţa judeţului, apoi păşunile, fâneţele, terenurile agricole cu floră şi faună bogată constituie o importantă resursă naturală pentru practicarea păstoritului.

Munţii acoperiţi de păduri de foioase şi conifere, dealuri acoperite de fâneţe şi livezi, câmpii, râuri, lacuri cu ape proaspete şi lacuri sărate, toate aceste daruri date de natură acestui judeţ constituie o atracţie a turismului din această regiune.

În localităţile montane precum cele din masivul Făgăraş lacurile glaciare Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, staţiunea Păltiniş, Crinţ, alte staţiuni cum ar fi Ocna Sibiului, Bazna şi Miercurea Sibiului, obiectivele istorice şi culturale pe care le oferă municipiul Sibiu, în special Turnul Sfatului, Muzeul Brukental, Dumbrava Sibiului – care adăposteşte Muzeul Satului – şi alte minunate locaţii sunt atracţii speciale pentru turiştii români şi din toate colţurile lumii.

O zonă specială este Mărginimea Sibiului cu cele 18 localităţi de la poalele Muntelui Cindrel, acoperind o suprafaţă de 200 km pătraţi, unde locuitorii sunt cunoscuţi ca oieri şi păstrători ai obiceiurilor tradiţionale, costumelor populare şi ai arhitecturii românești.

Mai trebuie menţionat agroturismul, cu posibilităţile de cazare în hoteluri, hanuri, pensiuni, case ţărăneşti şi tabere şcolare, activitate bine conturată în judeţul nostru.

Judeţul Sibiu oferă turiştilor şi obiective de alimentaţie publică înregistrate la DSVSA județeană, reprezentate de un număr însemnat de restaurante, pensiuni, cofetării – patiserii, pizzerii, unităţi de tip fast-food, cabane montane, precum şi baruri, tonete şi chioşcuri, locaţii care oferă o gamă largă şi variată de produse şi meniuri alimentare cu specific tradiţional sau din bucătăria naţională şi internaţională.

Având în vedere volumul mare de activitate în acest domeniu, precum şi categoriile diferite de turişti, responsabilitatea asigurării unor sortimente alimentare de calitate şi salubre revine operatorilor economici din unităţiile furnizoare, administratorilor unităţiilor beneficiare, dar şi personalului de specialitate care supraveghează şi controlează respectarea legislaţiei în domeniul siguranţei lanţului alimentar (respectiv personalului din cadrul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţiei de Sănătate Publică şi Comisariatului pentru Protecţia Consumatorilor).

În acest sens, operatorii din unităţile de alimentaţie publică sunt atenţionaţi că, în conformitate cu legislaţia din acest domeniu, au obligaţia:

  • să deţină documentul de autorizare / înregistrare sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentelor eliberat de DSVSA judeţeană;
  • să respecte condiţiile generale de igienă referitoare la aspectele structurale şi la facilităţile privind dotarea obiectivului;
  • să dovedească prin documente calitatea şi salubritatea materilor prime, precum şi faptul că au fost achiziţionate din unităţi autorizate / înregistrate sanitar veterinar şi pentru siguranţa alimentelor şi respectă programul de autocontrol prin afluirea de probe la laboratorul DSVSA judeţeană;
  • să asigure condiţii de depozitare a produselor alimentare, în special a celor care necesită condiţii deosebite de temperatură, congelare sau refrigerare (carne, peşte, produse lactate, ouă etc.) şi menţinerea neîntreruptă a lanţului frigorific;
  • să existe sursă de apă potabilă care să fie utilizată atât la procesarea alimentelor, cât şi la menţinerea stării de igienă;
  • să utilizeze ustensile de lucru care pot fi uşor curăţate şi igienizate (blaturi de plastic, cuţite de inox, tăvi de inox etc.);
  • să se folosească echipamente de protecţie sanitară a personalului angajat, precum şi să existe documente care să ateste starea de sănătate a personalului angajat;
  • să asigure prepararea şi expunerea spre comercializare a alimentelor, astfel încât să se evite orice risc de contaminare şi depreciere a acestora;
  • servirea alimentelor să se realizeze numai în recipienţi igienizaţi corespunzător sau în recipienţi de unică folosinţă, după caz;
  • în cazul alimentelor livrate sau distribuite la alte adrese pe bază de comandă, acestea trebuie să fie ambalate sau preambalate, după caz etichetate, iar transportul să se realizeze cu mijloace de transport autorizate şi dotate corespunzator pentru a asigura protecţia pe timpul transportului;
  • să verifice şi să respecte permanent încadrarea alimentelor în termenele de valabilitate;
  • să efectueze periodic acţiunile de dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare prin contract cu unităţi specializate şi autorizate pentru această activitate;
  • deşeurile şi subprodusele rezultate să fie gestionate corect, să se asigure neutralizarea rapidă a acestora astfel încât să nu constituie o sursă de contaminare.

Activitatea obiectivelor cu profil alimentar din zonele turistice este în permanenţă sub controlul sanitar veterinar şi pentru siguranţa alimentelor realizat de către personalul din cadrul serviciilor de specialitate din DSVSA judeţeană şi de la unităţile de profil teritoriale, intensitatea controalelor fiind corelate cu încadrarea în gradul de risc a obiectivelor în urma evaluărilor oficiale efectuate, precum şi de sezonul turistic cu activitate de vârf specific judeţului nostru.

Calitatea şi salubritatea materiilor prime şi a produselor finite sunt expertizate în laboratorul de diagnostic acreditat, din probe afluite pentru examene microbiologice, fizico-chimice, precum şi din probe specifice, ori de câte ori situaţia o impune, pentru determinarea calităţii apei şi teste pentru verificarea eficienţei dezinfecţiilor în unităţile de profil.

De asemenea, populaţia, în cazul constatării unor neconformităţi, se poate adresa medicului veterinar arondat pentru a se interveni operativ cu personal de specialitate.

Dr Ioan Viorel PENŢEA

Secretar al Colegiului Medicilor Veterinari Filiala Sibiu

Este lucerna o cultură cheie pentru agricultura ecologică?

 Agricultura ecologică încurajează conservarea echilibrelor ecologice regionale, creșterea fertilității solului, menținerea calității apei, păstrarea biodiversității și utilizarea responsabilă a resurselor naturale.

Uniunea Europeană își propune prin Pactul Verde European să aloce agriculturii ecologice 25% din terenuri până în 2030. Conform datelor Eurostat, în 2019 8,5 % din suprafața agricolă totală a UE era cultivată în sistem ecologic. În România, suprafața cultivată în sistem ecologic a fost de cca 400.000 ha; 2.9% din suprafața totală utilizată a țării noastre.

Pentru fermierii mici și mijlocii, agricultura ecologică reprezintă o soluție prin care pot obține un profit mai mare din activitatea agricolă.

Orice fermă care își dorește să devină ecologică trebuie să treacă printr-un proces cunoscut sub numele de conversie. În această perioadă ferma trebuie să utilizeze metode de producție ecologică, dar produsul rezultat nu poate fi comercializat ca produs ecologic. Durata perioadei de conversie depinde de tipul de produs organic obținut. Pentru culturile anuale și zonele de pășunat pentru animale rumegătoare, perioada de conversie este de 2 ani. Perioada de conversie poate fi dificilă pentru fermieri datorită faptului că cerințele speciale ce trebuie îndeplinite duc adesea la randamente de producție mai scăzute. În această perioadă este interzisă utilizarea organismelor modificate genetic (OMG-uri și derivatele acestora), a fertilizanților și pesticidelor de sinteză, a stimulatorilor și regulatorilor de creștere.

Dintre culturile agricole abordate de fermieri în perioada de conversie, cultura lucernei s-a demonstrat a fi cea mai eficientă. Acest lucru se datorează flexibilității acestei culturi și beneficiilor pe care lucerna le aduce solului și mediului înconjurător.

Avantajele cultivării lucernei în perioada de conversie,  și în cultura ecologică:

  • Sistemul radicular profund este foarte benefic pentru sol, contribuind la fixarea solului și la crearea unui mediu excelent pentru dezvoltarea microorganismelor în zona din jurul rădăcinii (rizosfera);
  • Sistemul foliar acoperă bine solul, împiedicând efectul de eroziune cauzat de ploi;
  • Perenitatea ridicată ajută la reducerea cultivării solului pe o perioadă de 3-6 ani;
  • Consum redus de pesticide comparativ cu alte culturi;
  • Rol important în rotația culturilor prin suprimarea buruienilor anuale;
  • Abilitatea de a fixa azotul atmosferic reduce necesitatea utilizării îngrășămintelor chimice pe bază de azot și îmbogățesc solul în azot biologic;
  • Valoare nutritivă ridicată a furajului obținut;
  • Are capacitatea de a extrage nitrații din sol proveniți din fertilizările chimice, gunoi de grajd, deversări industriale și alte surse de poluare;
  • Ajută la găzduirea unui număr mare de specii de insecte polifage și totodată a populațiilor de prădători, asigurând biodiversitate;
  • Limitează propagarea în aer a particulelor de praf provenite din activitățile agricole sau provocate de vânt;
  • Utilizează cantități importante de CO2 din atmosferă, prin fotosinteză.

Datorită acestor atuuri, cultura lucernei a fost adoptată de mulți cultivatori din România și Uniunea Europeană pentru perioada de conversie de la agricultură convențională la agricultura ecologică. Cultivarea lucernei s-a dovedit oportună, nu numai în perioada de conversie ci și după trecerea la sistemul de agricultură ecologică.

 

Marius Rata,

SC PatruAgro SRL.

Prahova sau cum s-a dezvoltat a cincea putere economică a României

Cu un PIB de 40,9 miliarde de lei, Prahova este a cincea economie a țării, după București, Cluj, Timiș și Constanța. Statistica nu-i bucură pe localnici, fiindcă vorbim despre un regres; o lungă perioadă de timp, până prin anul 1995, exceptând Capitala, Prahova a fost cel mai puternic județ din țară, cu o contribuție la PIB-ul național de 4,1%, față de 3,9%, în prezent. Reculul a fost cauzat de prăbușirea unor coloși care aveau legătură cu industria extractivă și de prelucrare. Este adevărat, aceste capacități au fost înlocuite, printre altele, cu 14 parcuri industriale (locul I în țară), dar tot nu s-au creat mecanismele prin care județul să-și recapete statutul și forța de altădată. În afară de a include municipiul Ploiești, supranumit „orașul Aurului Negru“, județul Prahova și-a câștigat notorietatea și prin cea mai căutată zonă de munte, Valea Prahovei, cu Sinaia, socotită „Perla Carpaților“ și, pentru spațiul rural, prin renumita podgorie „Dealu Mare“.

Situat în regiunea istorică Muntenia, la câteva zeci de kilometri nord de București, județul Prahova are o suprafață de 4.716 km², fiind al 33-lea, din țară, ca întindere. Este organizat administrativ în 104 localități: 2 municipii, 12 orașe (cu 53 de așezări asimilate) și 90 de comune, cu 405 sate. Relieful este foarte echilibrat, muntele, dealurile și câmpia ocupând suprafețe aproape egale.

Populația, în descreștere

Până în 2002, Prahova a avut cea mai numeroasă populație din România, după București, evident. Între timp a căzut pe locul secund, după Iași, numărând 712.447 de locuitori – populație rezidentă, respectiv, 787.529 de locuitori, populație după domiciliu. Deși județul numără al doilea cel mai mare număr de orașe din România, după Suceava, gradul de urbanizare este de 48,74%, nesocotind aici așa-zisele zone metropolitane, un proiect eșuat parțial în toată țara. Din 2007 și până în 2020, populația Prahovei a scăzut cu 11,02%, mai cu seamă în mediul urban, evoluție inexplicabilă dată fiind totuși puterea economică a zonei.

Buget și infrastructură publică

În anul 2019, județul Prahova a avut al șaselea cel mai mare buget din țară, după București, Timiș, Cluj, Iași și Constanța. În același an, doar 6 așezări rurale au avut bugete proprii (cele care reflectă puterea economică reală a unei comunități) mai mari de 10 milioane de lei: Ariceștii Rahtivani, Blejoi, Brazi, Filipeștii de Pădure, Florești și Păulești. Însă, în ultimii ani, primăriile rurale au înțeles că secretul dezvoltării îl reprezintă fondurile europene, astfel că există câteva comune care au excelat în acest domeniu: Drajna – 8 proiecte europene, Gorgota – 5, Drăgănești și Puchenii Mari – câte 4 fiecare, Cornu – 3 etc. De-a lungul timpului, autoritățile au avut ambiția să aducă în județ proiecte gigant, constituite în premiere naționale, cum ar fi primul sens giratoriu suspendat din România (Ploiești-Păulești), cel mai mare parc urban (de peste 50 ha), dar au uitat, din păcate, să asigure utilitățile imediate, respectiv alimentarea cu gaze și canalizarea. Aproape că nu este permis ca Prahova să aibă realizări atât de modeste în aceste două domenii. Consiliul județean s-a angajat ca, până în 2027, să introducă rețeaua de gaze în toate localitățile, să ducă spre 80% grad de acoperire cu canalizare și să realizeze mari proiecte de infrastructură (drum de legătură direct Valea Prahovei–Valea Teleajenului, drum nou Valea Doftanei–Săcele etc.)

Cultură și educație

Prahova deține 1.074 de monumente istorice, cel mai mare număr dintre județele țării, după București. Cu toate acestea, cu excepția Văii Prahovei, nu are faima altor zone din țară, cum ar fi Suceava sau Maramureș – cu mănăstirile sau bisericile din lemn din patrimoniul UNESCO. Județul are 23 de mănăstiri și schituri, câteva dintre acestea fiind monumente de importanță națională (Sinaia, Turnu, Apostolache, Brebu etc.), iar altele cu valoare extraordinară pentru lumea creștină (Ghighiu, Suzana, Caraiman, Cheia, Crasna, Jercălăi etc.). 19 dintre acestea se găsesc în mediul rural. Partea de cultură este completată de: 37 de muzee, unele unicat- Muzeul Ceasului ori al Petrolului, din Ploiești, monumente istorice de valoare națională excepțională (Castelul Peleș-Sinaia, Casa memorială „Nicolae Iorga“, din Vălenii de Munte, muzeele Hasdeu și Grigorescu, din Câmpina, Conacul Bellu, din Urlați), 31 de situri din neolitic, epoca bronzului și din perioada dacică (Drajna, Dumbrăvești și Târgșoru Vechi), 345 de biblioteci, care dețineau peste 4,3 milioane de volume, teatru, filarmonică etc. Infrastructura educațională este reprezentată de 234 de entități juridice (cu peste 800 de școli) care dispuneau de 4.187 săli de clasă (inclusiv amfiteatre), 4.187 de laboratoare, 173 săli de gimnastică, 160 de ateliere școlare, 213 terenuri de sport, 1 bazin de înot și 11.273 PC.

Sănătate

În 1990, Prahova avea o infrastructură sumară de sănătate: 16 spitale, 243 de dispensare medicale, 2 sanatorii TBC, 2 preventorii și 30 de creșe. După 30 de ani, datele INS arată că județul a rămas tot la 16 spitale la stat, în vreme ce mediul privat a construit 10 unități sanitare cu paturi. Infrastructura este completată cu 351 de cabinete medicale de familie, 64 de cabinete medicale de medicină generală, 462 de cabinete stomatologice +154 de laboratoare dentare, 370 de cabinete medicale de specialitate, 232 de farmacii + 59 de puncte farmaceutice, 60 de laboratoare medicale. Principalele cifre care oglindesc acest sistem la nivel de județ țin de: 5,3 paturi de spital la 1.000 de locuitori, cifră sub media națională; 0,8 de proceduri medicale (CT, RMN, angioplastii) pentru un locuitor, sub media națională, de 0,9 proceduri/locuitor; 16,5 numărul de medici/10.000 locuitori, cifră mult sub media pe țară (31,1); rata de asigurare a asistenților medicali – 71,4 la 10.000 de locuitori, sub valoarea medie pe țară, de 74,9 etc. Și din nou ne-am putea pune întrebarea de ce nu s-a construit în sistemul public măcar un spital nou în 30 de ani și, de asemenea, de ce o forță economică, așa cum este Prahova, are rezultate sub media națională la indicatorii de sănătate.

Producția industrială

Prahova a fost și este un județ industrializat. Principalele ponderi le dețin industria extractivă, de prelucrare a țițeiului (3 din cele cinci rafinării active din România sunt în Prahova) și cocsificare a cărbunelui, industria alimentară, a băuturilor, a tutunului și industria de mașini și echipamente.

În județ își desfășoară activitatea 24.211 de firme (5,15% din numărul total național), din care 1.908 (7,88%) au capital străin, provenit din 82 de țări. Cifra de afaceri cumulată a urcat, în 2019, până la 11,77 mld. euro, cu o rată medie a profitului de 5,9%. Structura economică, după ponderea cifrei de afaceri, indică următoarea ordine: industrie – 41%, comerț – 35%, servicii – 15%, construcții – 5%, agricultură – 2%, turism – 1%, cercetare-dezvoltare Hi Tech – sub 1%. Industria alimentară și de băuturi este bine reprezentată prin unități de panificație, preparate din carne, produse lactate, conserve din legume și fructe, băuturi spirtoase, sucuri naturale și băuturi carbogazoase, vinuri.

Agricultură și silvicultură

Suprafața agricolă a județului este de 270 mii de hectare (2% din teritoriul agrar național și 57% din suprafața județului), fiind distribuită astfel: 53,2% suprafață arabilă, 25,9% pășuni, 14,3% fânețe, 3,6% livezi și 3,1% podgorii de viță-de-vie. În economia județului, ponderea agriculturii a scăzut de la 2,26% (1,45 mld. lei), în anul 2012, la 1,94% (1.68 mld. lei), în anul 2018. Județul nu excelează în agricultură, însă deține câteva centre agrare importante: Valea Călugărească, Urlați, Ceptura și Tohani – viticultură; Balta Doamnei, Gherghița și parțial Puchenii Mari – importante bazine legumicole; Gornet – arbuști fructiferi (zmeură); Băicoi, Măgurele, Drajna, Cerașu, Bertea, Vălenii de Munte etc. –pomicultură. În sectorul zootehnic s-a înregistrat o creștere a numărului de bovine, ovine și caprine, păsări și albine, dar și o diminuare de 17,3% a porcinelor. Prahova are un fond forestier de 145.000 ha, 63% din suprafață aflându-se în proprietatea statului și 37% în proprietate privată. Direcția de Statistică Prahova constată o menținere constantă a suprafeței fondului forestier și o creștere cu 100 ha a suprafețelor împădurite.

Turism

Turismul în județ este susținut în proporție covârșitoare de stațiunile de pe Valea Prahovei: Sinaia, Bușteni și Azuga. Acestea și-au dezvoltat o infrastructură solidă pentru sporturile de iarnă, dar și pentru petrecerea timpului liber în restul anotimpurilor. La Sinaia se găsește unul dintre cele mai vizitate obiective din România, Castelul Peleș, reședința Familiei Regale, la care se adaugă Mănăstirea Sinaia, precum și Castelul Cantacuzino și Crucea Caraiman, din Bușteni. Vorbind despre natură, să amintim fie și numai Sfinxul și Babele, din interiorul Parcului Național Bucegi. Ca importanță turistică urmează Slănic, cu celebra Mină Unirea, și băile Baciului, Verde și Roșie ori Muntele Verde, precum și Cheia (Măneciu), ultima neavând însă infrastructură publică de agrement, ci doar farmecul unor plimbări pe Muntele Ciucaș. Pentru spațiul rural, din păcate, din toate ideile și proiectele CJ Prahova (drumurile Vinului, Fructelor, Sării și Voievozilor) nu a rezultat mare lucru; doar mediul privat a făcut atractivă podgoria Dealu Mare și sunt palide încercări de dezvoltare a așezărilor din zona de deal și de munte. În agroturism Prahova are a se lăuda numai cu Valea Doftanei, dar și aici meritul le aparține antreprenorilor.


  • Drumuri: 2.231 km, din care 579 km modernizați, 1.310 km cu îmbrăcăminte asfaltică ușoară, 239 km din piatră și 103 km din pământ (32 km de drumuri județene și 71 km comunale);
  • Alimentare cu apă: 14 orașe (100%) și 80 de comune (88,88%);
  • Populația deservită cu alimentare cu apă: 600.234 de locuitori (84,24%);
  • Rețea de canalizare: 14 orașe (100%) și 29 de comune (32,22%);
  • Populația deservită rețea de canalizare: 321.682 de persoane (45,15%);
  • Rețea de gaze: 13 orașe (92,85%) și 41 de comune (45,55%).

(Date INS, 2019)


Maria Bogdan

  • Publicat în Social

Tehnologia strip-till, o soluție pentru protecția solului

Eroziunea solului este o problemă care de ceva vreme dă multe bătăi de cap specialiștilor din agricultură. În mod natural, un singur centimetru de humus, partea fertilă a solului, se produce în 300 de ani. În condițiile unei agriculturi intensive, însă, se distruge într-un timp mult mai scurt. Cauzele sunt multiple. Vântul și ploile îl dislocă și îl transformă în mâlul care ajunge în albia râurilor. Circulația intensă a utilajelor îl tasează. Expunerea la razele solare distruge microorganismele pe care le conține și care îi conferă calitățile ce îl fac o gazdă bună pentru plante. Or, în lipsa unui sol bogat în humus, agricultura care să poată într-adevăr hrăni populația unei țări devine posibilă doar în teorie.

Prelucrarea solului doar pe fâșia de cultivare

În România eroziunea solului afectează, mai mult decât ne-ar veni să credem, zone întinse din partea sudică a țării. În Oltenia, dar și în Bărăgan, în ultimii ani structura solului s-a modificat vizibil. Pământul, cândva negru, acum a devenit mai deschis la culoare. De asemenea, este mai nisipos decât în urmă cu câțiva ani. Asta o simt cel mai bine fermierii. Deși deocamdată nu este cazul să intrăm în panică, este timpul să dăm importanța cuvenită semnalelor de alarmă pe care specialiștii din domeniu le tot trag de câțiva ani încoace!

Între cei care iau în serios această chestiune sunt și membrii AIDER. Aceasta este o asociație care reunește fermieri din toată țara al căror obiectiv este să practice o agricultură integrată durabilă, dar și economic rentabilă. De aici rezultă și inițialele asociației. Periodic, membrii AIDER se întâlnesc ca să facă schimb de experiență, legat de câte un domeniu anume. La ultima lor întâlnire, ce a avut loc la Focșani, în luna decembrie, tema a fost tehnologia strip-till.

Pe scurt, această tehnologie constă în lucrarea doar a fâșiei de pământ pe care se seamănă, și aceasta dintr-o singură trecere. Semănatul se face odată cu tăierea paielor de la suprafață, cu afânarea pământului, cu plasarea îngrășământului din patul germinativ (dacă se dorește acest lucru).

Avantaje multiple și rezultate frumoase

Avantajele oferite de această tehnologie sunt multiple: tasarea solului este redusă considerabil, căci toate lucrările se fac la o singură trecere. Pământul este protejat, căci miriștea rămasă de la recolta anterioară oprește razele soarelui. În același timp, evapotranspirația este considerabil redusă, astfel încât apa din straturile superficiale este păstrată mult mai bine. Resturile vegetale rămase pe loc putrezesc și restituie mare parte din materia organică pe care au preluat-o din sol, ceea ce face ca necesarul de îngrășăminte suplimentare să scadă considerabil. În același timp, la adăpostul oferit de resturile vegetale, bacteriile din sol se dezvoltă mai bine, la fel ca și râmele. Astfel, solul devine mai afânat și mai bogat în substanțe hrănitoare.


După răsărire, resturile vegetale rămase între rânduri acționează ca un mulci, care împiedică răsărirea buruienilor între rânduri și păstrează umiditatea. Există și avantaje economice. Trecerile mai puține se cuantifică în consum redus de combustibil. De asemenea, sunt necesare mai puține utilaje și o forță de muncă redusă.

Desigur că, la fel ca în orice situație reală, apar și unele dezavantaje. Cele mai importante sunt acelea că această tehnologie nu se poate aplica pe soluri argiloase. Apoi, strip-till nu permite semănatul cu densități mari. Ca urmare, este avantajoasă în cazul culturilor de toamnă înființate timpuriu, astfel încât plantele să aibă suficient timp să înfrățească. În fine, un alt dezavantaj îl constituie viteza redusă de lucru față de tehnologiile clasice. Dar dacă luăm în calcul că e suficientă o singură trecere, față de cel puțin trei la tehnologiile clasice, atunci acest dezavantaj dispare.

În Vrancea funcționează de trei ani!

Gazda întâlnirii AIDER din acest an a fost Gelu Scutaru, proprietarul Comcereal Vrancea. Împreună cu fiul său lucrează peste 4.500 ha de teren. Dintre acestea, mai mult de 1.000 sunt lucrate cu tehnologia strip-till. Este deja al treilea an în care fermierul vrâncean folosește acest concept, astfel încât este în măsură să tragă anumite concluzii.

În primul rând, tehnicienii firmei au explicat în amănunt cum funcționează utilajul folosit pentru această tehnologie. Este vorba despre un ansamblu care cuprinde trei zone. Prima intră în lucru zona de cultivare, constituită din discuri crenelate, care taie paiele de la suprafață, permițând resturilor vegetale să alunece liber în lateralul fâșiei prelucrate. Urmează apoi o gheară cu autoreglare, care realizează patul germinativ, eliberat de resturi vegetale. Plasarea îngrășământului sub sămânță reduce necesarul de fertilizare și asigură un start rapid și sănătos al culturii. După aceea intră în lucru zona care realizează reconsolidarea terenului, asigurând o germinare rapida și o dezvoltare rapidă a sistemului radicular. Este vorba despre o roată care practic așează pământul în zona de cultură. În sfârșit, în cele din urmă intră în funcțiune și organul mecanic pentru semănat, de tip „gheară“, care funcționează total independent față de cultivator, asigurând un control constant al adâncimii de semănat și un bun contact al seminței, pentru o germinare rapidă și omogenă.

Costuri scăzute de înființare a culturii

La Comcereal Focșani este folosit un utilaj Mzuri, cu o lățime de patru metri, produs în Polonia. Calculele costurilor de înființare ale unei culturi de cereale au fost făcute prin comparație cu cele rezultate prin folosirea unor utilaje Horsch. Astfel, pentru un hectar de teren pe care s-a semănat direct au fost cheltuiți 45 RON pentru erbicidarea miriștii, 59 RON pentru tocat resturile vegetale și 364 de lei pentru semănat. Adică un total de 468 de lei. În schimb, în cazul unei culturi convenționale, s-au cheltuit 350 lei pentru trecerea cu un cultivator tip tiger/top down.  Alți 124 de lei a costat trecerea cu combinatorul și 42 fertilizatul. În sfârșit, semănatul a mai costat 182 de lei, ceea ce a urcat totalul la 698 RON/ha. O diferență de 230 lei/ha înseamnă o avere la o fermă de peste 4.500 ha...

În ceea ce privește modul în care arată în câmp cultura, am văzut la fața locului. Poate că nu este la fel de estetică precum una clasică, dar sola cultivată cu orz de toamnă arăta, la început de decembrie, deosebit de viguroasă, ca o promisiune de recoltă bogată!

Alexandru GRIGORIEV

Bulbucata, acasă la un titan al culturii românești

Nichifor Crainic este una dintre personalitățile ce au marcat viața culturală și spirituală a României interbelice. Este mai puțin cunoscut publicului larg de astăzi din cauza convingerilor sale și a activității politice din timpul guvernării legionare, când a fost secretar general la Ministerul Cultelor, și al dictaturii antonesciene, când a fost ministrul Propagandei. Dar convingerile sale naționaliste și antisemite pălesc în fața uriașei sale activități în slujba culturii naționale, ca și a filosofiei și teologiei universale. Tocmai de aceea vă invităm la o vizită, imaginară, prin locurile unde s-a născut și a crescut tânărul Ion Dobre, care avea să devină poetul Nichifor Crainic.

Reper pe calea către Țara Sfântă

Bulbucata este o comună aflată la aproximativ 20 km de Capitală, pe malul Neajlovului. Nu este o comună prea mare, fiind alcătuită doar din patru sate și un cătun. Dar, cu toate acestea, este un loc încărcat de istorie, după cum au demonstrat unele studii întreprinse de profesorul Cornel Andrei, de la școala gimnazială din localitate, precum și o descoperire întâmplătoare – aici s-a aflat cândva un avanpost defensiv roman. De asemenea, încă mai sunt vizibile urmele unui străvechi drum roman. Cert este că, așa cum o demonstrează fragmentele ceramice descoperite, zona a fost locuită permanent încă din epoca bronzului.

Bulbucata a

Mai târziu, localitatea avea să dobândească o importanță sporită, fiind situată la intersecția drumurilor medievale București – Zimnicea și Târgoviște – Giurgiu. Dar poate mai important decât atât este faptul că această localitate, care astăzi poate părea total neînsemnată, apare într-un document întocmit la Bruges, în 1380. Intitulat „Itinerariul de la Bruges“, acesta descrie, cu lux de amănunte, traseul unor pelerini vest-europeni către Țara Sfântă. În cursul descrierii, pomenesc despre traversarea Neajlovului în localitatea „Vela“ (astăzi Velea – sat aparținând comunei), în dreptul unui stejar singuratic.

Și mai impresionant este faptul că stejarul respectiv trăiește și astăzi. Declarat în urmă cu mai mulți ani monument al naturii, a fost botezat de către localnici Baba-Groasa. În dreptul său a existat și un pod care traversa Neajlovul, distrus în timpul ultimului război. Însă picioarele sale se văd și astăzi.

Stejarul cu pricina se regăsește constant, ca reper, pe mai multe hărți medievale.

Prezenți la chemarea vremurilor

Revenind la comună, aceasta este menționată în numeroase documente medievale. Sate din cuprinsul său au făcut obiectul unor danii către mănăstirile Snagov (în 1482), Glavacioc (1507) sau Babele (1629).

Desigur că satele comunei sunt pomenite și în altfel de documente. Bunăoară, despre cum au trecut pe aici oștenii lui Sigismund Bathory, în drum spre tabăra lui Mihai Viteazul de la Călugăreni, în 1595. Făcând un arc peste timp, amintim că și în timpul Primului Război Mondial, în 1916, aici s-au dat lupte grele. Locuitorii comunei au răspuns mereu la chemarea vremurilor în care au trăit, așa cum demonstrează monumentele ridicate în centrul localității, ei au luptat atât în Războiul de Independență, cât și în cel pentru unirea neamului.

Un astfel de loc nu putea da decât oameni pe măsură. Colonelul doctor Ioan Nicolescu, stăpânul moşiei Bulbucata – Velea, s-a născut la 21 mai 1841 în Bucureşti. Și-a făcut studiile la Bucureşti și Paris, unde obţine, în 30 decembrie 1858, titlul de doctor în medicină. După această dată revine în ţară şi intră în armată ca medic militar. Participă la Războiul de Independenţă ca ofiţer activ pe câmpul de luptă. În anul 1890 demisionează din armată cu gradul de colonel şi se implică activ în viaţa comunei Bulbucata. Din propria sa avere construiește în sat o școală nouă, pe care o înzestrează cu toate cele necesare, precum și cu obligațiuni de stat și o prăvălie din București, care să asigure un venit suficient pentru plata întreținerii și a personalului didactic. Pe lângă ea construiește și o casă destinată dirigintelui. Clădirea Primăriei, actualmente monument istoric, este construită tot cu banii săi.

Așa dascăl, așa elev!

Bulbucata d

La școala din Bulbucata avea să funcționeze ca învățător Constantin Spâneșteanu. El a venit la această şcoală în septembrie 1900, a ocupat postul de diriginte al şcolii de la început şi s-a impus ca un dascăl luminat, cu o viziune care depăşea cu mult pe a celor din jurul său, după cum se spune în monografia profesorului Cornel Andrei. Mai târziu, Constantin Spâneșteanu avea să ajungă deputat, desfășurând o bogată și efi­cientă activitate parlamentară în folosul învățământului românesc.

Unul dintre meritele suplimentare ale lui Constantin Spâneșteanu este și acela de a fi descoperit și dezvoltat filonul valoros din sufletul micului fiu de plugar sărac, Ion Dobre. Cunoscut mai târziu drept Nichifor Crainic, acesta avea să scrie: „Nu mă cunoşteam defel până atunci, nici dacă sunt deştept sau prost, nici dacă sunt cuminte sau zurbagiu. Nu-mi spusese nimeni cum sunt. Din clipa aceea binecuvântată şi hotărâtoare pentru viaţa mea am început să mă cunosc fiindcă mă cunoscuse domnul învăţător Constantin Spâneşteanu. După tata, el avea să fie al doilea om cu degetul pus pe destinul meu. Cu acest dascăl de geniu şcoala nu mai era o corvoadă, ci o bucurie de toate zilele.“

Profesor, poet, jurnalist, dar mai ales patriot

Nichifor Crainic avea să studieze teologia la Seminarul Central și apoi la Facultatea de Teologie din București, pe care o termină în 1916. Între anii 1920 și 1922 avea să obțină doctoratul în filosofie la Viena. Întors în țară, a fost profesor la Seminarul Teologic din București și la Facultatea de Tehnologie de la Chișinău.

Ca poet, a început să publice, sub diferite pseudonime, încă din 1906, de la vârsta de 17 ani. Dar cele mai mari contribuții la poezia românească avea să le aducă în calitate de conducător al revistei literare „Gândirea“, pe care a preluat-o de la Cezar Petrescu. În această calitate poate fi considerat ca unul dintre cei care i-au lansat pe Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Tudor Vianu, Ovidiu Papadima și Vasile Băncilă.

Împreună cu Pamfil Șeicaru avea să înființeze și ziarul „Cuvântul“. Ziarul „Calendarul“, pe care l-a înființat în 1932, avea să fie suspendat în mai multe rânduri din cauza articolelor virulente împotriva lui Carol al II-lea.

În anul 1940, Nichifor Crainic avea să devină membru al Academiei Române, pe locul rămas vacant după moartea lui Octavian Goga.

Bulbucata c

În 1945 este condamnat în lipsă la muncă silnică pe viață și confiscarea averii. Până în 1947 a stat ascuns, sub diverse nume false, la foștii săi elevi, prin mai multe sate transilvane. Obosit și demoralizat, se predă la 24 mai 1947. Deși sentința din 1945 fusese casată, a stat întemnițat 15 ani, până în 1962, la Aiud. După eliberare, a lucrat ca redactor, la publicația „Glasul Patriei“, editată de către MAI pentru românii din diaspora. Pensionat în 1968, avea să moară în 1972, la Casa Scriitorilor de la Mogoșoaia, la vârsta de 83 de ani. Înainte de a muri, a mai avut răgazul să-și aștearnă pe hârtie ultima dorință:

„M-am născut într-o căsuţă modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu, după ce am dăruit talentul şi munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieţii mele.

Pe crucea mea să nu fie scris decât numele.

Cei care vor vrea să ştie cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele, acolo sunt eu.

Sub cruce e un pumn de ţărână.“

Așa că, cei care doresc să respecte ultima dorință a acestui mare gânditor se pot reculege pe malul Neajlovului, la umbra Babei Groasa, citindu-i poeziile sau cugetările. Apoi, în drum spre casă, pot înălța o rugăciune spre odihna sufletului său într-una dintre cele două biserici monument istoric ale comunei Bulbucata.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 48-49

  • Publicat în Sate

„Experienţe culturale de neuitat din inima Transilvaniei“

Dacă cetăţile şi castelele din judeţul Braşov, bisericile fortificate din Ţara Barsei şi zona Rupea impresionează pe călătorii ce le trec pragul, sau le zăresc, comorile artei populare, ale folclorului fără egal din inima ţării se cer cunoscute „la ele acasă“. Aşadar o invitaţie pe care ne-o adresează Agenţia de Dezvoltare Durabilă şi Asociaţia pentru Promovarea şi Dezvoltarea Turismului Braşov prin caseta intitulată Experienţe culturale de neuitat din inima Transilvaniei.

Apărută în condiţii grafice de excepţie în cadrul proiectului Investiţii în viitorul tău selectat prin programul operaţional regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin fondul european pentru dezvoltare regională, caseta cuprinde patru fascicole şi un CD care prezintă mănăstirile din zona Făgăraşului, bisericile fortificate, cetăţile şi castelele din judeţul Braşov. Alte trei asemenea tipărituri oferă cititorului şi viitorului turist, prin cuvinte şi imagini, moştenirea pe care şi-o transmit de la o generaţie la alta, oamenii satelor din această parte de ţară. Aici tradiţiile încep cu munca care e trudă şi belşug, iar sărbătorile sunt lumină şi bogăţie. Şi dacă în multe din satele ţării costumul naţional a devenit o amintire, aici oamenii locului sunt mândri de portul şi obiceiurile lor.

În imagini de mare frumuseţe este prezentată nunta ţărănească de la Rupea, un adevărat basm ce vine din vechime cu nuntaşi împărţiţi în oastea mirelui şi oastea miresei şi cu personaje ce vorbesc numai în rime. Pregătind tânăra pentru marele eveniment, neveste pricepute îmbracă mireasa cu un costum de mare frumuseţe, iar pieptănătura împletită cu panglici şi „bortele de păun“, prinse în păr cer un străvechi meşteşug.

Nu puteau lipsi obiceiurile de Crăciun şi de Paşte de o mare originalitate şi frumuseţe sau târgul de Sântilie din Săcele când, cei ce păzeau turmele în munţi coborau pe 20 iulie în sat la târg şi la joc. Aceştia aduceau furci de tors, migălite în ceasurile lungi petrecute la stână pentru fetele şi nevestele care-i aşteptau în sat. Şi dacă mocanii şi turmele lor au devenit o amintire, târgul de la Sântilie are loc în fiecare an. Între obiceiurile tradiţionale ilustrate în acest adevărat album sunt prezentate şi Sărbătoarea narciselor la Şercaia, Sânzienele de la Şimea sau Plugarul la Vad, obicei întâlnit în satele din jurul Făgăraşului unde cel mai harnic gospodar, împodobit cu spice din recolta veche trage în ziua sfinţilor mucenici prima brazdă din an.

Sunt ilustrate, de asemenea şi alte ocupaţii tradiţionale: păstoritul practicat în întreaga Transilvanie sau cojocarii, tăbăcarii şi pielarii din Lisa, Mândra, Beclean. Din Lisa este prezentat un adevărat muzeu al industriei textile populare, cum ar fi daracul, războiul de ţesut şi vâltorile, o minune a creaţiei populare unde apa adusă prin jgheaburi e lăsată să cadă de la înălţime peste ţesăturile de lână care sunt astfel spălate şi îndesite.

Fără îndoială, apariţia acestei casete care se adresează turiştilor români, dar şi străini – CD-ul este titrat în limba engleză – reprezintă o iniţiativă salutară care s-ar cuveni preluată de organismele de profil şi din alte judeţe unde monumentele istorice, arta populară, obiceiurile moştenite din vechime merită să fie cunoscute şi apreciate la adevărata lor valoare de către turişti.

Se impune însă un amendament: prezentând zestrea istorică şi culturală de o mare bogăţie a judeţului Braşov, realizatorii acestei ediţii – sperăm că vor urma şi altele – au omis să arate cititorului şi adevărata industrie turistică modernă care s-a dezvoltat în sudul judeţului la Moeciu, Bran şi alte localităţi unde fiinţează de ani buni, spre satisfacţia turiştilor, dar şi a proprietarilor de pensiuni o înfloritoare industrie.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013