reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Nov 2019

Cabanele de la Furcitura și stâna agroturistică

Silviu Bogdan Ardelean s-a reîntors în țară după 10 ani petrecuți în Marea Britanie, la poalele Ceahlăului, în anul 2018. Aici, acesta a construit o adevărată oază de liniște, care poartă numele de Cabanele de la Furcitura. În fapt, un complex turistic compus din trei cabane din lemn, puse la dispoziția turiștilor la Izvorul Muntelui, în județul Neamț. Pus pe treabă, nu s-a oprit aici, a cumpărat în jur de 120 de oi și a realizat în scurt timp o stână agroturistică. Până în prezent, investiția a ajuns la peste 35.000 euro din fonduri proprii, la care se mai adaugă încă o investiție de 10.000 euro într-o stână nouă.

La Izvorul Muntelui, Silviu împreună cu soția sa se bucură de liniștea și frumusețea naturii împreună cu turiștii care le calcă pragul. Întreaga zonă le încarcă bateriile și îi detașează de stresul zilnic deoarece simplitatea locurilor îi ademenește zi de zi. „La Cabanele de la Furcitura oferim cazare și încercăm să combinăm utilul cu plăcutul pentru turiștii noștri. Avem de toate, de la foișor cu grătar până la loc de joacă pentru copii și saună. De asemenea, avem doi cai pentru echitație, pe nume Pacă și Pastramă, doi ponei pentru copii, Samy și Dino, doi cai, Dochia și Cobal, și un Labrador, pe nume Oto. Fostul proprietar al cabanelor a construit o capelă mărișoară, ca o bisericuță, cu hramul «Sfânta Maria Mare», astfel că la data de 15 august ne-am angajat să sărbătorim în fiecare an acest hram“, ne spune Silviu.

Stână agroturistică la poalele Ceahlăului

cabane Neamt

Pe lângă animalele pe care le-am prezentat mai sus, în luna ianuarie, în mijlocul iernii, Silviu s-a hotărât să achiziționeze în jur de 120 de oi și să facă o stână agroturistică. „Totul a fost din scurt, nu am avut de ales, ținând cont că islazurile se dau în concesiune în primăvară (...), așadar a trebuit să cumpărăm oile în mijlocul iernii, ca să le putem anexa într-o asociație și să ne asociem pe pășune cu un consătean. Am avut la dispoziție o săptămână să construim un saivan, și să izolăm zona de maternitate pentru fătări. Practic, începând din luna ianuarie și până în luna mai pot spune că a fost o muncă titanică, luând în considerare că nu am avut contact cu oile niciodată și nu știam absolut nimic despre acest domeniu. Dar, împreună cu omul meu de bază, Petre, care este prietenul și mâna mea dreaptă, am îngrijit, muls și ajutat la fătat peste 100 de oi, fără a avea nicio noțiune despre această activitate. Între timp, am căutat ciobani și îngrijitori, m-am înțeles cu ei și ulterior am început construcția unei stâne moderne. Ținând cont de timpul scurt și de vreme, încă suntem în construcție. De la începutul lunii mai, oile au fost urcate pe pășune la munte, iar ciobanii stau în stâna veche. Tragem tare să terminăm stâna, cu fonduri proprii, mai ales că aceasta va avea absolut toate dotările, ca oricare stână din Vest, respectiv baie cu duș, panouri fotovoltaice, termoșemineu cu calorifere pentru serile reci, chiuvete cu apă rece și caldă“, mai spune tânărul.

Înainte de a achiziționa oile, acesta s-a documentat câteva săptămâni, iar în cele din urmă a ajuns la concluzia că pentru zona de munte cea mai bună alegere este Țurcana românească deoarece este o rasă rezistentă la intemperii. „Țurcana este de mai multe feluri, printre care Țurcana Oacheșă și Țurcana Brează. Se spune că Țurcana este «regina munților», iar Breaza este «prințesa țurcanelor». Noi avem mai multe oacheșe și câteva breze, dar suntem mulțumiți deoarece sunt niște oi masive și cu o bună producție de lapte. Poate și de aceea nu am stat pe gânduri și am cumpărat în jur de 120 de oi, 4 berbeci și un câine de întors oile, care ne-a impresionat pe toți cu istețimea lui. Practic, acest animal înlocuiește un om la băgat la strungă“, spune tânărul.

A lăsat Londra pentru frumusețile de aici…

cioban stana oi

În momentul în care Silviu s-a decis să facă o fermă a știut că cel puțin o parte din produse le va trimite la vânzare la Londra. „Primul transport de caș și urdă, dar și de alte produse tradiționale s-a vândut în 2-3 zile de când au ajuns acolo, în trei magazine românești. Cu toate că  acolo există cerere, sunt la început de drum și de aceea nu pot să fac față comenzilor. De aceea am decis să colaborez cu încă o stână și să îi ajut și pe cei de acolo cu desfacerea. Practic, de aici vine și povestea noastră (...), după 10 ani eu, și respectiv 15 ani soția petrecuți în Marea Britanie, eu fiind din Huși, județul Vaslui, ea din Timișoara, am decis să cumpărăm cele câteva proprietăți la munte. Noi aveam afaceri în Londra, respectiv o firmă de construcții, un magazin de măcelărie, o cofetărie cu brutărie și un salon de frizerie/coafor. Am decis să închidem firma de construcții, care aducea cel mai mare profit, și să ne retragem în România, să ne schimbăm modul de viață pentru că acolo aveam o viață haotică cu mult stres. Practic, am ales liniștea și frumusețea României în detrimentul banilor și succesului. În acest moment am rămas doar cu magazinele la Londra, fiind asociat cu fratele meu, cu care am muncit acolo, cot la cot pentru deschiderea și dezvoltarea lor“, mărturisește tânărul.

Legat de nutriția animalelor, în prima fază acesta a cumpărat câteva căpițe de fân din zonă, apoi a achiziționat un tir întreg de baloți rotunzi din zona Bucovinei. Mai mult de atât, oile fiind gestante a suplimentat cu grăunțe și furaje. Ținând cont că la vârsta de 19 ani a avut prima lui afacere, o minisecție de încălțăminte în sistem Iohn, apoi mai multe firme, acționând în domenii total necunoscute, o astfel de activitate nu îl sperie pe tânărul entuziasmat deoarece spune că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, se poate. Trebuie doar voință și ambiție, mai ales că are și multe planuri pe viitor. „Ne dorim să construim un saivan cu condiții bune pentru iarna care vine, să mărim efectivul de animale la aproximativ 250 de oi, să facem o minispa cu piscină cu apă încălzită, un turn de observație cu binocluri, să achiziționăm telescoape nocturne și să facem un miniparc de aventură cu tiroliană“, a încheiat Silviu Bogdan Ardeleanu.

Beatrice Alexandra MODIGA

  • Publicat în Turism

Adio ciobani? Stâna Dintre Vii vrea să iasă la liman prin automatizare

Înainte de ’89, Ionel Constantin a cochetat cu agricultura și horticultura. Ulterior a încercat cu o microfermă de suine, la care a renunțat încă din anii ’90. Următoarea încercare a fost o fermă de vaci de lapte Holstein. Dar prețul mic de vânzare către procesatori și subvențiile destul de mici au făcut activitatea nerentabilă. Nu a stat pe gânduri… a vândut vacile și a înființat o stână de capre metiș… Apoi a luat o pauză de repoziționare și analiză. Problema forței de muncă îl face pe fermier să jongleze pe viitor între oi și capre sau poate să continue în sistem mixt. Și totul se petrece în localitatea natală Cotești din județul Vrancea.

A început aventura cu o fermă de capre

Ionel Constantin este născut în satul Budești, comuna Cotești, județul Vrancea, dar după terminarea școlii a plecat la Focșani. Până în anul 1990 a lucrat pe un post de strungar la ISEH Focșani, până când fabrica a luat foc și a fost disponibilizat. După un timp s-a privatizat, ocupându-se cu o activitate de comerț și având un stand în Hala Centrală a orașului. Între timp, se ocupa de agricultură, pomicultură și viticultură, aceasta fiind doar o ocupație secundară, pe lângă cea de comerț. Ulterior a încercat cu o microfermă de suine, la care a renunțat încă din anii ’90, când consumul intern de carne de porc era în scădere. Următorul pas a fost o fermă de vaci de lapte. Astfel, a început cu 20 de vaci Holstein, iar în doi ani a ajuns la un efectiv de 30 de vaci de lapte din aceeași rasă. Laptele era în mare parte vândut către marii procesatori, dar prețul mic de vânzare către aceștia și subvențiile destul de mici, corelate cu incapacitatea de a crește efectivul de animale, au făcut activitatea nerentabilă.

Pe fondul popularizării consumului de lapte de capră a decis să vândă vacile și să înființeze o stână de capre, mai ales că domnul Constantin a avut și în copilărie astfel de animale, care i-au fost dragi de atunci. „De altfel, el este un autodidact și avea deja un bagaj impresionant de informații despre beneficiile consumului acestui tip de lapte. Începutul a fost cu animale metiș, care au fost cumpărate în lot, ulterior prin selecție, dar și cu ajutorul achiziționării unui țap de rasă pură Saanen. A continuat însă să dețină și capre metiș, acestea având anumite avantaje. Ferma de capre a fost gândită ca un sistem integrat și tradițional de creștere. Astfel, pe timpul iernii ele erau aduse în ferma din sat, în stabulație, unde erau hrănite cu fân, lucernă, coceni de porumb și cereale, iar pe timpul verii erau duse la o stână de vară, pentru un păscut tradițional. Așadar animalele se mută tipic de două ori pe an, în primăvară în zona montană, iar în perioada vară-toamnă către șes pe terenuri private sau concesionate“, ne spune Dan Cozma, consultantul proiectului Stâna Dintre Vii.

Distribuție direct de la ferma din sat

Dan adaugă că nu poate estima un cost concret al investiției deoarece nu a fost începută de la zero. „Partea de furajare era în mare parte făcută din timpul fermei anterioare, iar utilajele pentru îngrijirea părții vegetale erau deja deținute. În plus, terenurile erau în proprietate, la fel și locația de iarnă, iar o parte din terenurile pentru furaje sunt ale rudelor și nu percep arendă“, specifică Dan Cozma.

Distribuția produselor de la Stâna Dintre Vii se făcea în mai multe puncte, în funcție de produs. „Carnea se distribuia în mare parte direct de la ferma din sat, unde se sacrificau animalele. În perioada Paștelui se făcea în spațiul amenajat din cadrul pieței Moldova din Focșani, dar și prin livrări la domiciliu, pe comandă. Produsele lactate erau distribuite inițial și prin livrări la puncte fixe, ulterior, pentru că forța de muncă lipsea, nu se mai reușea respectarea unui program de livrare. În încercarea de a găsi venituri cât mai variante, am avut norocul să identificăm un cumpărător din Germania pentru coarnele de la țapi, pe care le folosea în artizanat. Din păcate pentru piei, în formă brută nu a fost găsit un cumpărător stabil“, mai adaugă acesta.

Ciobanii, pe cale de dispariție

Momentan cei doi sunt într-o perioadă de repoziționare și analiză, după ce în ultimii trei ani au avut o mare problemă cu identificarea forței de muncă. „Concret, nu reușim să mai găsim ciobani și, chiar dacă angajăm persoane fără experiență în oierit, tot avem probleme cu păstrarea lor. Totodată, pe piața produselor de lactate nu există o reglementare și verificare a producătorilor, astfel ne-am regăsit în situația în care concurăm cu intermediarii ce vindeau lactate contrafăcute drept produse 100% naturale de capră. Acest lucru ne forța să vindem sub prețul de producție, pe noi cei care cu adevărat vindeam produse din lapte de capră. Din cauza că forța de muncă lipsește, am redimensionat ferma la un număr de 60 de animale, ce pot fi ținute la stabulație și nu necesită decât o singură persoană pentru a fi îngrijite. În plus, facem trecerea de la capre la oi pentru că mieii au un preț mai bun și ajung să cântărească mai mult în perioada Paștelui Ortodox.

O altă problemă este concesionarea pășunilor de către primării, astfel ajungând să nu avem unde paște animalele deoarece a trebuit să arendăm terenul. Pe viitor încercăm să automatizăm cât mai mult și să fim mai puțin dependenți de forța de muncă umană. Încă jonglăm între oi și capre, dar, cel mai probabil, vom continua în sistem mixt. Acum efectiv am scăzut drastic numărul de animale, am renunțat la tot ce înseamnă promovare și vânzare în piețe și încercăm să reanalizăm piața, costurile și posibilitățiile de dezvoltare. Celor care doresc să se apuce de o astfel de fermă le sugerez să investească într-o automatizare cât mai completă posibil deoarece forța de muncă lipsește și există costuri foarte mari, dar și să încerce să se poziționeze pe o piață de nișă și, totodată, să aibă un contact strâns cu ceilalți producători și asociațiile de profil“, a încheiat Dan Cozma.

Beatrice Alexandra MODIGA

Un primar model... ține în frâu o stână de oi și o comună

În comuna Cândești, județul Neamț, o fermă de 1.000 de oi este ținută în frâu de State Daniel Gheorghe, primarul comunei. Fiica sa Alexandra vede un model în acesta și este mândră foc de omul care lasă pantofii de lac la primărie pentru cizmele de cauciuc de la stână.

Fermă de oi dintr-o pasiune

De câțiva ani, familia State se ocupă cu zootehnia. Capul familiei, Gheorghe, este ajutat de fiica sa, Alexandra, care susține cu mare drag pasiunea tatălui său. „Cu toate că noi avem două firme, una cu lemne și o alta cu o brutărie, în prima fază nici nu a fost vorba de așa ceva. Între timp, tatăl meu a ajuns primarul comunei, iar într-o zi acesta a cumpărat 100 de oi, apoi iar încă 100, și tot așa până am ajuns la 1.000 de oi și 50 de vaci. Practic, totul a început dintr-o pasiune a tatălui meu pentru aceste animale“, ne povestește aceasta.

Stand de brânzeturi în piața centrală din Piatra Neamț

„Nu prea aveam unde să ne vindem produsele, pentru că nu ne-am gândit că o să ajungem așa departe“, ne mărturișește Alexandra. Dar, în timp, aceasta a venit cu ideea să își deschidă un stand de brânzeturi în piața centrală din Piatra Neamț, cu lapte proaspăt și diverse produse, precum caș, burduf, smântână, cașcaval și telemea. „Totodată, vindem și în Bacău, unde distribuim săptămânal, în fiecare zi de miercuri. În ultima perioadă îmi scrie multă lume din Iași și Moinești, unde chiar am trimis produse și prin curier. Am avut persoane care au venit și cu copii la noi la stână și toți au fost tare încântați. Ne bucurăm că ne este apreciată munca“.

„Tatăl meu este cel care ține în frâu toată ferma! Astfel, după program își ia cizmele și se ocupă de tot... ar sta acolo până dimineață. Tot el se ocupă de tot ceea ce înseamnă hrana și tratamentele la animale. Avem și o moară, iar acolo le pregătește tot felul de furaje și amestecuri pentru că sunt foarte sensibile. În zona noastră, avem dificultăți să găsim forță de muncă pentru că nu am găsit pe cineva care să dorească să stea acolo permanent... oamenii vin și pleacă imediat deoarece este o muncă destul de solicitantă. De aceea, pentru a avea totul sub control, tata și-a făcut și o cabană la stână, iar pe timpul verii stă acolo și noaptea“, ne spune Alexandra.

Ferma State Candesti Neamt

2 litri de lapte = 5 lei

Aceasta consideră că este o investiție de viitor și mulți ar trebui să cumpere măcar o sticlă de lapte de la piață și nu din magazine. „O sticlă de lapte de 2 litri constă 5 lei, dar știi că bei ceva natural. Din păcate, în piață cei care cumpără sunt doar persoane care au peste 40-50 de ani, rar vezi persoane tinere cumpărând deoarece aceștea preferă supermarketurile.“

„Dacă te gândești la o investiție de genul acesta, trebuie să fii conștient că este multă muncă și că animalele nu știu ce este weekend, ele trebuie hrănite și îngrijite mereu. Sunt mulți cei care încearcă, dar le vând imediat. Noi nu renunțăm deoarece iubim aceste animale și de aceea vrem să ne facem un laborator și să distribuim în mai multe puncte. Ținând cont că acest lucru necesită mulți bani, momentan rămânem la stadiul acesta și sper... să nu îl mai apuce pe tatăl meu să cumpere, iar, în jur de 1.000 de oi“, conchide Alexandra State.

Beatrice Alexandra MODIGA

De ce să folosiţi gardurile electrificate pentru protejarea stânelor?

Informațiile următoare sunt extrase din ghidul numit „Metodologie pentru implementarea sistemelor de protecţie a culturilor agricole, şeptelului şi stupinelor în vederea reducerii pagubelor produse de urşi“, material care ne-a fost pus la dispoziție de Agenția pentru Protecția Mediului Vrancea.

A circulat multă vreme pe Internet o fotografie a unei căprioare în mijlocul unui drum asfaltat care traversa o pădure. Iar mesajul era următorul: „Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. Căprioara nu traversează drumul, ci drumul traversează pădurea în care trăiește căprioara.“ Și așa cu fiecare drum construit prin pădure oamenii au uitat cine este de fapt invadatorul. Au rupt orice conexiune cu natura și au început să distrugă tot, păduri, râuri, au început să ucidă animalele care, rămase fără habitatele naturale, au pătruns pe teritoriul lor. Proiectele Wolflife și Bearlife derulate de Agenția pentru Protecția Mediului Vrancea vorbesc despre dimensiunea reală a acestor fenomene și despre soluțiile prin care pot fi combătute. Cele mai frecvente conflicte între om și prădători se întâmplă în munți, în preajma stânelor. Ciobanii se plâng de pierderile provocate de urși și lupi și de multe ori cer uciderea acestora. Echipa APM Vrancea a mers la stânele situate în zone frecventate de acești prădători și le-a prezentat ciobanilor alternative care nu presupun finaluri atât de tragice pentru animalele sălbatice. În cadrul proiectului Bearlife au fost donate 120 de garduri electrice, iar în cadrul Wolflife au fost realizate pe baza aceleiași tehnologii șase zone demonstrative. Anul acesta vor fi donate ciobanilor încă 30 de garduri electrice și kituri complete pentru protejarea stânelor.

Cum funcționează

Gardul electric acţionează ca o barieră în faţa animalelor sălbatice deoarece prin reţeaua de fire electrice se descarcă impulsuri de înaltă tensiune, şocul electric (8.000 V, neletal) determinând prădătorii să se retragă imediat. Un generator adaptat surselor de energie disponibile trimite impulsuri electrice de-a lungul firelor gardului. Astfel, un animal (sau vegetația) care atinge firele creează prin corpul său o cale pentru curentul electric spre pământ şi înapoi spre generator pentru a încheia circuitul. Curentul electric (impulsul) sau şocul emis de generator durează doar 0,0003 secunde. Impulsurile sunt despărţite de 1-2-3 sec. Un gard electric este total nepericulos, de fapt sistemul este mult mai prietenos pentru animale decât sârma ghimpată care poate cauza rănirea animalelor care vin în contact cu aceasta. Şocul resimţit este o combinaţie a voltajului din gard şi a timpului impulsului electric. Cu cât este mai mare şocul primit de animal, cu atât mai lungă va fi amintirea acestui şoc. Principala ţintă este aceea de a determina prădătorii să investigheze gardul într-o manieră lentă şi precaută pentru a provoca primul şoc la nas. Dacă şocul este primit în spate, animalele reacţionează adesea prin înaintare, nu prin retragere. Puterea primului şoc va determina adesea comportamentul animalului faţă de gard în viitor.

Componente

Un gard electric este alcătuit din 3 componente:

  • un generator care produce impulsuri de curent;
  • o reţea de conductori care conduce curentul;
  • un sistem de împământare.

Generatorul (sursa de impulsuri electrice) trebuie, în primul rând, să fie adaptat potenţialelor surse de energie electrică disponibilă. Astfel, cele mai eficiente şi ieftine generatoare sunt cele alimentate de la o sursă de 210-220 volţi. Puterea acestora este mare şi pot alimenta sisteme de garduri electrice cu lungimi de până la 5 km. În lipsa unei surse de energie permanente se poate utiliza un generator de impulsuri, alimentat de la acumulatori de 6, 9 sau 12 V, aceştia putând fi reîncărcaţi sau conectaţi la un panou solar.

Cele mai viabile generatoare de impulsuri au încorporate un panou solar şi un acumulator, astfel încât utilizatorul este ferit de eventualele nefuncţionări ale sistemului de protecţie.

Firele gardului (conductorii) conduc curentul, formând un circuit care înconjoară perimetrul protejat. Conductorii pot fi confecţionaţi din fire textile împletite cu elemente metalice, benzi cu fire metalice sau fire din aluminiu sau metale galvanizate. Cu cât rezistenţa conductorului este mai mică, cu atât mai bine este condus curentul, mai uşor şi pe o distanţă mai mare. Conductorii trebuie testaţi şi aleşi şi în funcţie de rezistenţa la rupere. Un gard electric pentru urşi trebuie confecţionat din fire cu rezistenţă mare la rupere.

Izolatorii sunt piese confecţionate în general din PVC şi au diferite forme şi mărimi, adaptate unor modele diferite de prindere pe structuri din metal sau lemn. Când folosiţi stâlpi din lemn moale sau oţel, aveţi nevoie de izolatori pentru a preveni pierderile excesive de putere.

Împământarea – fără un sistem de împământare corect instalat, gardul nu poate funcţiona. Generatorul are nevoie de un sistem de împământare pentru a completa circuitul şi pentru a-i da animalului un şoc eficient. Peste 80% din disfuncţiile sistemelor de garduri sunt legate de o insuficientă împământare.

Un sistem de împământare constă în:

  • baghete galvanizate de împământare;
  • clamă de împământare;
  • cablu de ieşire.

Montarea gardului electric – firele se plasează la distanţa de 20-30 cm unul de altul, cele de la nivelul inferior mai apropiate unele de altele (15 cm între ele), distanţa între fire variind în funcţie de teren şi de specia de prădător:

- în cazul lupilor, firele vor fi concentrate mai aproape de sol pentru a evita ca lupii să poată săpa pe sub firele de jos;

- în cazul urşilor, setarea firelor se va face cât mai uniform posibil;

- când gardul se află pe o pantă, în partea din amonte firele se montează la cel mai înalt nivel pentru a reduce posibilitatea ca animalul să sară înăuntru de pe panta superioară.

Pilonii se fixează la intervale de 5-10 m, acest lucru depinzând de topografie. Acolo unde terenul este neregulat, distanţa dintre piloni va fi mai mică pentru a se putea urmări conturul solului cât mai bine posibil. Trebuie verificat întotdeauna dacă firele au acelaşi spaţiu între ele pe aceşti piloni. S-a observat că diferenţele de spaţii au fost imediat observate de către câinii de pază care au putut să se strecoare înăuntru. Firele nu trebuie să atingă solul sau iarba pentru a evita întreruperea curentului de-a lungul firelor. Se pot utiliza role cu fire de 400 m sau 200 m.

Înălţimea gardului este singura limită pentru animalele care sar. Prin adăugarea unui gard suplimentar în faţa primului pentru a lărgi întregul sistem, săritorul va ezita să treacă pe deasupra lui. Gardul nu va opri un animal de talie mare care aleargă spre el, fără să-l vadă. Mai mult, majoritatea contactelor cu gardul electric se produc noaptea. De aceea gardul trebuie să fie vizibil, iar pentru asta se poate monta un fir alb în partea lui superioară.

Sfaturi practice

Fără un sistem de împământare, curentul nu va putea să-şi completeze circuitul, fiind complet ineficient, iar din această cauză nu vor exista şocuri în gardul electric.

Sistemul de împământare al generatorului este asemenea unei antene radio. Cu cât este mai mare antena, cu atât mai bună este recepţia. La fel şi în cazul gardului electric: o putere mai mare a generatorului necesită un sistem mai mare de împământare pentru a colecta numărul ridicat de electroni din sol.

În soluri afectate sever de uscăciune, cu un conţinut scăzut de minerale, ar trebui folosită o soluţie salină. Sarea este bun conducător de electricitate şi, de asemenea, atrage şi menţine umiditatea. Dacă gardul nu dă şocul aşteptat, este foarte posibil ca de vină să fie sistemul de împământare. Principalele cauze ale unei împământări ineficiente sunt:

– bare de împământare insuficient de lungi;

– fire prost conectate sau fire de diferite tipuri conectate împreună;

– conexiuni slabe cu barele de împământare.

Adâncimea este importantă pentru a ne asigura că partea din pământ se află întotdeauna într-un sol umed.

Când fixăm un gard electric trebuie să fim atenți la îmbinarea firelor. Firele îmbinate incorect pot fi o cauză majoră pentru pierderile de curent. Când uniţi firele la mijlocul gardului, utilizaţi clame de joncţiune. Nu costă mult şi îmbunătăţesc enorm funcţionarea gardului. Niciodată nu îmbinaţi două capete printr-un simplu nod. Pierdeţi prea multă energie (rezistenţa poate fi egală cu un kilometru de fir). Utilizaţi conductori de cel puţin 2 mm (grosimea firului). Cu cât este mai mare diametrul, cu atât mai bună este conductivitatea şi deci cu atât mai puternic este sistemul.

Investiție și amortizare

Un gard electric nu este o măsură de protecţie foarte ieftină. Un astfel de gard costă între 300-1.000 euro (în funcţie de dotări, lungime, accesorii, sursa de energie etc.). În Vrancea s-a calculat o medie a pierderilor la stânele din zona montană de 260 euro pe stână. Acest preţ include animalele omorâte, precum şi cantitatea de lapte pe care ar fi putut să o dea acestea. Pierderile înregistrate la stânele cu garduri electrice au fost de doar 6.70 euro, doar 2,59% din pierderile celorlalte stâne fără garduri elec­trice. Conform acestor calcule, un gard electric care costă aproximativ 300 de euro ar putea să scoată cheltuiala într-un an. Totodată, trebuie ţinut cont de faptul că un astfel de sistem de protecţie poate funcţiona mulţi ani dacă este menţinut corespunzător. De aceea investiţia va fi profitabilă probabil pentru o persoană care deţine multe animale sau care este responsabilă de o turmă pentru o perioadă mai lungă.

  • Gardul electric este uşor de montat (timpul de montaj este cu mult sub timpul necesar pentru instalarea unui gard convenţional din lemn, fier sau sârmă).
  • Poate fi folosit în locuri izolate, departe de drumuri şi oraşe.
  • Poate funcţiona cu o simplă baterie de 12V (baterie auto) care poate fi reîncărcată cu uşurinţă sau aveţi posibilitatea să combinaţi cu utilizarea de panouri solare în cazul în care nu există posibilitatea de acces la o sursă de electricitate de 220V.

Este necesară marcarea gardurilor cu voltaj mare pentru ca oamenii să nu intre în ele sau să se atingă de acestea.

Laura ZMARANDA

Popas la stâna care îmbătrâneşte în Bucegi

Când pleci spre munţi te pregăteşti să treci de o frontieră nevăzută. În spatele tău rămân oraşele-furnicar, iar în faţa ta se deschide o lume nouă, acolo unde civilizaţia a pătruns doar pe alocuri. Aici, oamenii şi-au păstrat modul simplu de a trăi, nu şi-au meşteşugit vorbele şi au un fel cald de a te privi. Sunt gata să împărtăşească cu tine comorile munţilor şi să îţi dezvăluie chipurile ascunse ale sălbăticiei. Pe Ionuţ Cocă, un cioban de 26 de ani, l-am cunoscut la Padina. M-a apropiat de el firea foarte veselă şi deschisă, dorinţa de a vorbi despre viaţa lui în munţi alături de oi şi chiar despre familie. Ca toţi ciobanii, Ionuţ şi-a lăsat în urmă soţia şi cei doi copii mici. Spunând asta, în ochii lui de un verde-căprui se întrezăreşte emoţia. Ascunde bine însă acest fior şi revine rapid la starea veselă. Răspunde jovial oricărei întrebări legate de păstorit. Aveam de gând de multă vreme să pornesc spre o stână, aşa că întâlnirea cu Ionuţ nu mai pare să fi fost pur întâmplătoare. Sub îndrumarea lui am pornit spre stâna din Bucegi.

Urcuşul a început de pe platoul Padina pe o cărare de munte uşoară ce continuă aproape o oră. Când am pornit de la baza muntelui, cerul gemea îngreunat sub povara norilor de ploaie. Erau ore întregi de când aceştia stăteau neclintiţi peste crestele munţilor fără să scape totuşi din strânsoarea lor măcar un strop. Iarba, deşi lipsită de binecuvântarea ploii, sclipea în mii de diamante pentru că roua păstrată de peste noapte şi din zorii zilei plăsmuise sfere mici de lumină. Am pornit spre limita dintre cer şi pământ având ca însoţitor un uliu ce plana maiestuos deasupra văilor. Într-un final şi-a odihnit zborul departe de mine, într-un vârf de brad.

Drumul, străjuit pe o parte de stâncă şi pe cealaltă parte de o vale adâncă, şerpuia pe munte, urcându-mă tot mai aproape de cer. Din senin, pe buza coamei de munte am zărit strunga oilor, semn că nici stâna nu era departe. Mi-am continuat drumul pe poteca bătută de ciobani şi oile lor până ce în faţa mea s-a deschis o vale blândă, dar cu creste semeţe. Dintr-o dată liniştea munţilor s-a curmat lăsând să se audă încet şi suav cântecul tălăngilor prinse de grumazul vitelor. Ceaţa subţire lăsa ochiului doar puterea de a intui ce se află dincolo de năframa ei. Enigmatic, peisajul nu părea să aibă ceva pământesc. Părea că mă aflu cumva la porţile raiului. Doar coliba încropită din bârne de lemn amintea de menirea ei. În curtea mică înconjurată de un gard firav o zgâtie de copil tocmai urnea un cal masiv ce purta pe spatele lui bidoane de aluminiu. Împreună au dispărut în negură. Mai târziu am aflat că porniseră spre izvor. La vremea când mi-am strunit paşii spre stâna de pe culmile munţilor doar doi dintre cei opt ciobani erau acolo. Înăuntrul colibei se înteţise un foc care întreţinea căldura cazanului în care se prepara urda. Într-o parte, căzut pe gânduri, un bătrânel privea spre flăcările mistuitoare. Când şi când îşi arunca iscoditor privirea spre celălalt om din colibă.

Prins cu treburi, bărbatul de aproape 40 de ani nu părea să fie conştient de ochii care îl fixau. Am trecut pragul spre cămăruţa mică ticsită cu tot felul de nimicuri însemnate. Venirea mea nu pare să-i fi tulburat nicicum pe cei doi. Bătrânul, starostele stânii din Padina, Neculai Sumedrea, nu şi-a lăsat locul decât pentru a aţâţa când şi când focul, în vreme ce tânărul, Baiu Constantin, un fel de mână-dreaptă a acestui şef de ciobani, a continuat ritualul de pregătire a brânzeturilor. Fără „protocol“, ci firesc şi fără vreo forţare, ne-am pus la şezătoare. Cu vorbe atât de simple şi fără pretenţii au început a istorisi despre viaţa în creierii munţilor, despre întâlnirile cu fiarele sălbatice, în special lupii şi urşi ce tânjesc la animalele ciobanilor, despre lumea lor aproape ruptă de civilizaţie. Pare atât de puţin de spus despre această viaţă sihastră şi totuşi sunt atât de multe lucruri pe care aceşti oameni le trăiesc.

Mare parte din an şi-o petrec pe munte alături de mioare, înfruntând vitregiile naturii şi acceptând smeriţi că muntele, pe care turistul îl elogiază, dar pe care îl cunoaşte atât de puţin, are şi o faţă răzbunătoare.

În luna mai pleacă din satul lor, Moieciu de Sus, şi se întorc spre vatră abia în octombrie. Ca să dobândească „cheile“ templului montan ciobanii de la Padina plătesc tribut faţă de proprietarii suprafeţelor. Pentru trei luni plătesc aproape 15.000 lei. Şi iată că muntele înălţat de Dumnezeu din scoarţă şi pe care ciobanii au trăit de copii este astfel al lor. La stâna din Bucegi, ciobanii aveau în grijă 800 de oi, 120 de vaci, 20 de porci şi vreo zece cai ce stăpâneau toată valea. Nestingherite de răcoarea ce îţi trimitea fiori pe şira spinării imediat ce părăseai căldura colibei, animalele se cufundau în ceaţă pentru ca apoi să apară luminate de vreo geană de lumină ce spărgea cu greu zidul norilor.

La adăpost, lângă foc, poveştile au continuat istoriste de bătrânul şef al ciobanilor. Cu glas domol, dar în care puteai simţi totuşi tăria, mi-a spus că se trage din familie de ciobani şi că tradiţia păstoritului i-a revenit şi lui. La 80 de ani încă mai străbate munţii călare sau pe jos. Traiul pe „coamele dragonilor de stâncă“ l-a întărit astfel încât astăzi nimic de pe chip nu îi trădează vârsta. Trupul, deşi apăsat de povara anilor, este încă vânjos şi puternic. Doar de câteva ori în viaţă a părăsit munţii. A fost în Capitală, dar nu l-a prins nici frumuseţea antropică a locurilor şi nici stilul de viaţă al orăşenilor. L-am întrebat şi pe mai tânărul său companion Constantin, tată a doi copii, dacă ar alege vreodată să trăiască în Bucureşti. Zâmbind uşor în colţul gurii, cu un soi de ironie subtilă, mi-a spus că nu are ce face în Capitală, că lui îi place munca şi că existenţa într-o metropolă nu îl încântă deloc. Îi place să vină în munţi chiar dacă frigul nopţilor îl îndură învelit în cojoace, având deasupra capului doar un acoperiş de şindrilă şi patru pereţi de lemn. Stă departe de familia sa, de copii şi de soţie, dar este un sacrificiu conştient. Din oierit vin banii care îi ajută să trăiască, iar viaţa în munţi, la stână, nu este pentru femei. Bărbat de „modă veche“ pare-se, spune asta chiar cu un soi de mândrie şi foarte clar ca orice curios să ştie că femeia trebuie să rămână acasă şi să se îngrijească doar de gospodărie şi copii.

Ciobanii muncesc mult, se trezesc înainte de a miji vreo rază de soare şi se culcă abia după miezul nopţii, primesc uneori o răsplată mai mică decât ar fi firesc, dar sunt liberi de constrângerile sociale.

Între timp, din negura ceţurilor a început să se ivească silueta pribegilor plecaţi spre izvor, calul şi stăpânul său, Iulian, un copilandru de 11 ani, nepot al lui Ionuţ. În curtea împânzită de bălţi mici de apă şi noroi năclăios i-a întâmpinat Constantin. Copilul, cu mare năduf, i-a spus că probabil nu va mai lua acest cal la izvor pentru că s-a „năcăjit tare“ văzând cât de greu urcă bidoanele cu apă pe spinarea lui. Ce diferenţă între acest muntean mic şi copiii „crescuţi în puf“! Înjurând mai abitir ca ceilalţi ciobani şi cu o seriozitate menită să arate ce om mare este, Iulian nu pare să se fi desprins greu de cuibul familiei sale, acolo unde au mai rămas doar mama şi fratele mai mic de grădiniţă. Tatăl i-a murit şi nimeni nu ştie ce i-a adus moartea dincolo de gratiile puşcăriei. Nici măcar un singur muşchi nu s-a clintit pe faţa copilului când s-a vorbit despre el. Poate nu a auzit vorbindu-se despre el, poate nu l-a cunoscut sau poate că şi-a ascuns foarte bine suferinţa. De trei ani Iulian vine la stâna din Padina. Spune dezinvolt că nu îi place şcoala, că nu ştie să scrie şi să citească. L-am întrebat dacă vrea să devină cioban şi, fără să privească spre mine, mi-a spus cu o siguranţă aproape descurajantă că el este cioban. L-am lăsat pe Iulian povestindu-i lui Neculai despre „un brad cu o scoarţă tare faină“, tocmai bună pentru a face tradiţionala brânză în coajă de brad.

Treptat, chipul munţilor începuse să se schimbe. Ceaţa subţire de mai devreme fusese înlocuită de una lăptoasă. Se lăsa uşor noaptea. Am lăsat în urmă coliba, pe starostele ei, bătrânul Neculai, pe Constatin şi pe Iulian, micul cioban, pentru a vedea un ultim act în această piesă. Ionuţ adusese deja oile în strungă la muls şi, alături de alţi doi ciobani, mă aştepta să împărtăşim câteva cuvinte de rămas bun. Ne-am despărţit cu gândul că poate viaţa ne va mai aduce împreună şi că paşii mei vor mai fi purtaţi spre valea raiului, acolo unde îmbătrâneşte stâna din Bucegi.

Laura ZMARANDA

Stână modernă la 1.400 de metri altitudine

Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană au avut loc numeroase schimbări în mai toate domeniile de activitate cotidiană. Nici în cazul oieritului lucrurile nu au rămas după rânduiala strămoşească, ba mai mult, au fost impuse cerinţe greu de îndeplinit pe plaiurile mioritice. Alimentarea cu apă potabilă, electricitate, modernizarea spaţiilor în care are loc prepararea brânzeturilor sunt doar câteva dintre problemele greu de depăşit ale ciobanului român. Cu toate acestea, nu este imposibil. Acest lucru îl demonstrează ciobanii de pe islazul Piciorul Mare din judeţul Neamţ care, până nu demult, foloseau felinare sau lanterne pentru a lumina stâna şi se aprovizionau cu apă de la distanţe considerabile. La stâna de astăzi au condiţii de lucru moderne, curentul electric fiind asigurat de panouri fotovoltaice, şi apă curentă la robinet.

Oieritul în munţii Neamţului

Pe islazul Piciorul Mare oieritul este o tradiţie veche, o înţelegere din moşi-strămoşi a oamenilor din comună care îşi trimit oile la păşunat pe munte pe timpul verii şi primesc în schimb porţia de brânză cuvenită. Astfel, la stâna devenită model prin dotările moderne, 50 de vaci şi 200 de oi sunt îngrijite de 8 ciobani timp de 5 luni pe an. Dragostea faţă de animale îi îndeamnă să aleagă această meserie, chiar dacă aproape jumătate de an stau departe de familii. Pot avea şi motive de mândrie, ciobănia devenind o meserie recunoscută în nomenclator, după cum ne mărturiseşte şi Sorin Pădure care ne vorbeşte cu mândrie de stâna modernă din Munţii Neamţului.

Ce este o stână modernă?

O construcţie de lemn de cele mai multe ori cu o singură încăpere, care era atât dormitorul ciobanilor cât şi spaţiul de preparare a caşului, aşa se prezentau până nu demult mai toate stânele din Munţii Neamţului. Acum reprezentaţii Asociaţiei Crescătorilor de Animale din Farcaşa – Piciorul Mare dispun de o stână modernă în care igiena, confortul și curățenia sunt cuvintele de ordine. Chiar dacă nu le-a fost uşor să transporte, pe un drum greu accesibil, materialele necesare pentru realizarea construcţiei, rezultatul este unul pe măsură. „Stâna modernă înseamnă multe sacrificii, înseamnă produs tradiţional a cărui reţetă nu trebuie schimbată. Mai înseamnă şi igienă, nu condiţiile în care ciobanii s-au chinuit până acum şi pe care le cunoaştem cu toţii. Cu multe sacrificii şi cu un demers greoi am putut capta un izvor, iar apa vine acum prin cădere liberă. Având aducţiunea de apă, am construit baie cu duşuri pentru a avea un confort sporit, ca acasă. Chiar dacă ciobanul a fost considerat ca aparţinând unei categorii mai josnice, el are nevoie de condiţii moderne pentru că munceşte o zi, indiferent de vreme, iar seara trebuie să aibă posibilitatea de a se odihni aşa cum se cuvine. O altă noutate este lumina. Printr-un panou fotovoltaic avem lumină ca şi în locuinţele proprii, nu ne mai chinuim cu lampa de carbit. Avem totuşi o lumină eco fără consum de energie electrică. Panoul asigură 150 de KW şi este suficient pentru nevoile de la stână pentru că, de exemplu, becurile se folosesc numai seara sau dimineaţa“, declară Sorin Pădure, reprezentantul Asociaţiei de Animale Fărcaşa – Piciorul Mare.

Astfel, stâna modernă din judeţul Neamţ este o construcţie care dispune de condiţiile unui cămin propriu: dormitor separat de celelalte încăperi, cum ar fi cea în care se produce brânza sau cea de depozitare, care poate fi încălzită atunci când este necesar.

Caşul de Farcaşa, mândria ciobanilor

Procesarea este un alt element important al stânei moderne. Din acest motiv, ciobanii acestei zone au în vizor atestarea caşului de Farcaşa pentru a putea fi recunoscut atât la nivel naţional, cât şi peste hotare. Şi, totuşi, cu ce se diferenţiază produsul de pe Piciorul Mare de cel al altor stâne din spaţiul carpatin? La această întrebare a răspuns Sorin Pădure, care ne-a detaliat şi o parte dintre secretele reţetei: „Reţeta este cea străveche, nu o vom modifica, însă vom îmbunătăţi modul de prezentare şi de ambalare. Caşul nostru se diferenţiază de celelalte mai ales prin zona de păşu­nare. Aşa se poate diferenţia brânza, bineînţeles la aceasta se adaugă şi priceperea ciobanului. După mulsul animalelor depozităm laptele în budăci de lemn, apoi se dă cheagul, se strânge caşul manual şi se scurge zerul. După scurgere, caşul se depozitează în recipiente de lemn mai mici, se scurge de zer, se trece la frământat până ajunge asemenea boabelor de mazăre. Aproape jumătate de zi caşul se lasă la scurs. Urmează procesul de maturare care durează timp de 8-10 zile şi care are loc într-o încăpere aerisită.“

Loredana Larissa SOFRON

Stâna, ca sursă de venit

Construcţia stânelor în zonele montane, după un proiect iniţiat la Centrul de Formare şi Inovaţii pentru dezvoltare în Carpaţi (CEFIDEC) Vatra Dornei în 2007, a devenit o necesitate în ultimii ani. Acest tip de stână înglobează spaţii destinate adăpostirii vitelor, spaţii de cazare şi grupuri sanitare cu duşuri atât pentru ciobani cât şi pentru turişti, spaţii pentru prepararea şi păstrarea produselor obţinute la stână, separate de spaţiul de gătit al ciobanilor, spaţii pentru luat masa protejate de acoperiş.

Prima stână după model CEFIDEC a fost inaugurată la sfârşitul sezonului de păşunat 2008 în localitatea Tulgheş, din judeţul Harghita. În judeţul Suceava, a doua stână din România construită la standarde europene, după un model al specialiştilor dorneni, a fost inaugurată în oraşul Broşteni în anul 2009. Ideea construirii unei stâne europene a venit din partea Federaţiei Agricultorilor de Munte „Dorna“ şi a fost pusă în practică de Mioara Bocănici, pe atunci director adjunct al CEFIDEC Vatra Dornei, actualmente consilier în cadrul Ministerului Agriculturii la Direcţia Generală de Dezvoltare Rurală, Autoritate de Managament a PNDR-ului, şi de inginerul Ţuţu Chirileanu.

„Împreună cu colegul meu Ţuţu Chirileanu, inginer constructor în cadrul CEFIDEC Vatra Dornei, după ce ne-am documentat inclusiv în afara graniţelor ţării, mai precis în Ţara Bascilor – Spania, unde am văzut cum au rezolvat ei problema agropastoralismului şi a produselor procesate astfel încât acestea să fie certificate ca produse tradiţionale, am realizat proiectul primei stâni la standarde europene.“

Stâna, loc de muncă, punct de atracţie pentru turişti

În România nu întotdeauna fluxurile sunt separate, sunt şi astăzi stâne în care acelaşi spaţiu este adăpost pentru ciobani, are rol de procesare şi este loc de oblojire a animalelor bolnave.

„De aceea am gândit o schemă în care produsele finite să nu se întâlnească cu materia primă, am căutat pe cât posibil ca spaţiile destinate habitatului celor care lucrează în stână să fie separate de partea de procesare şi, nu în ultimul rând, ne-am gândit ce ar însemna această unitate de procesare dacă o transformăm în unitate turistică, mai precis dacă dorim să valorificăm şi produsele tradiţionale, şi tradiţiile acestui popor. În sensul acesta, stânei cu un singur nivel, care asigură doar partea de procesare, îi mai punem o mansardă şi asigurăm nişte condiţii de cazare şi de igienă corespunzătoare. Nu am uitat că această construcţie trebuie să se încadreze în peisajul montan, folosind materiale locale, încadrându-ne în arhitectura tradiţională locală“, a spus Mioara Bocănici .

Stânele seamănă mai degrabă cu cabane turistice, au şapte încăperi, apă curentă, generator electric, cabină de duş pentru angajaţi, instalaţie de muls, gresie, faianţă, fosă septică. La intrare este o cameră de dezinfectare, platformă pentru aparate de muls, cameră pentru depozitarea brânzei şi laptelui, chiuvete din inox, bucătărie şi sală de mese, precum şi apă caldă.

Specialiştii de la Vatra Dornei împreună cu Ioan Agapi, directorul executiv al Federaţiei Agricultorilor de Munte „Dorna“, au fost solicitaţi să implementeze astfel de proiecte în zone montane din judeţele Sibiu, Harghita, Neamţ, Mureş, Maramureş şi Suceava. În prezent în judeţ sunt construite circa 10 stâne, majoritatea în Munţii Suhard.

Dotările interioare ridică preţul stânei

O astfel de stână costă, cu tot cu instalaţiile de muls şi cele necesare prelucrării şi industrializării laptelui, minimum 40.000 de euro. Aşa cum am aflat de la ing. Ţuţu Chirileanu, dacă clădirea este făcută cu materiale tradiţionale şi în regie proprie, la un minim nivel de dotare a interiorului costurile cele mai mari sunt pentru instalaţiile de muls şi prelucrare, alimentarea cu apă, frigidere.

„Nu clădirea duce la costuri mari, dotările ridică preţul stânei, iar la dotări nu putem interveni. Aparatele de muls mecanic sunt din import şi preţurile variază în funcţie de model şi performanţe, iar tancul de răcire, instalaţia de prelucrare costă foarte mult. Dar aceste capacităţi de procesare pot fi dotate şi prin programe de finanţare europene, prin parteneriate publice – private sau prin subvenţiile acordate de APIA“, ne-a spus Mioara Bocănici.

„Oierii cu diplomă pot accesa fonduri europene“

Mioara Bocănici susţine cu argumente concrete că nu este suficient doar să construim aceste structuri dacă nu formăm şi forţa de muncă care va lucra acolo. Cu diplomă de oier, absolvenţii cursurilor de calificare  pot accesa fonduri europene, îşi pot certifica produsele, vor putea desfăşura activităţi care ţin de agroturism. Primii care au terminat cursurile de calificare oier montan, categoria a II-a, recent introdusă în nomenclatorul profesiilor şi meseriilor din România, sunt păstorii din Agăş – Bacău. Cursurile s-au desfăşurat în perioada aprilie – noiembrie 2013 şi au totalizat 720 ore, iar examenul de absolvire a avut o probă teoretică şi una practică, care a constat în pregătirea şi susţinerea unui proiect pe partea de specialitate, respectiv gestionarea şi cazarea efectivului de ovine, organizarea unei stâne pentru exploatarea şi pregătirea produselor de agroturism: brânză în beşică şi urdă acră de Agăş.

„Vreau să cred că această profesie de cioban este o ocupaţie onorabilă, care trebuie să fie pusă în valoare. Acel om trebuie să trăiască acolo o bună parte a anului, izolat de lume, în condiţii demne, de igienă, de aceea el trebuie să fie informat. În acest sens eu am deja rolul de formator pentru această forţă de muncă, mai precis predau în cadrul unui program autorizat de oier montan. Pe 7 decembrie 2013 am avut examenul de absolvire şi certificare a primei serii, participanţii fiind oieri de pe Valea Trotuşului, mai precis din comuna Agăş. Mărioara Merluşcă, preşedinta Asociaţiei Crescătorilor de Animale din Agăş, s-a străduit să le demonstreze oamenilor că trebuie să fie competitivi, trebuie să se unească, să aibă interese comune. La această oră au 10 produse tradiţionale certificate, au acest curs, în paralel trebuie să gândească stâna pe care o vor face la vară, ce înseamnă procesare, ce înseamnă produse tradiţionale“, ne-a spus lector univ. Mioara Bocănici, formator autorizat cursuri creşterea animalelor şi managementul fermei.

Silviu BUCULEI 

Stâna, destinaţie de vacanţă pentru iubitorii de tradiţii

Aţi fost vreodată la stână? Vă propun o incursiune pe plaiurile noastre natale, să descoperiţi şi să trăiţi în lumea magică a oamenilor simpli, a lucrului rostuit de baci şi ciobani în tradiţia locului şi după datina moştenită din străbuni în Bucovina. Dacă vreţi să învăţaţi cum se pregătesc balmoşul, caşul şi brânza după reţete tradiţionale trebuie să ajungeţi negreşit chiar la ele acasă, la stână.

Am plecat spre Bucovina, zonă încărcată de tradiţie, leagăn de veche civilizaţie, unde istoria se împleteşte cu legenda. Despre această parte de ţară Nicolae Iorga spunea că „pentru puţine popoare se găseşte un ţinut relativ mic ca acesta în care să se cuprindă atâta frumuseţe, atâta bogăţie de astăzi şi amintiri din trecut aşa de îmbelşugate, de îndepărtate şi sfinte“. Acestea sunt şi argumentele pentru care Bucovina a devenit una dintre cele mai atractive şi frecventate zone turistice din România. Nu întâmplător această zonă, vestită astăzi în întreaga lume, a fost distinsă în anul 1975 cu pre­miul internaţional „Pomme d’Or“ de Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism. Aşadar, haideţi cu noi la drum în comuna Stulpicani, situată în bazinul Suha Bucovineană, la jumătatea drumului dintre oraşul Frasin şi comuna Ostra, la confluenţa râurilor Negrileasa, Ostra şi Gemenea.

După aproape 4 ore de mers prin zona Buvovinei am ajuns în munţii Rarău, la una dintre stânele localităţii Stulpicani, păstorită de Marinel Tăutu, fermier din localitatea Slătioara, comuna Stulpicani. Ne-am cunoscut şi, în scurt timp, cu ospitalitatea specifică locuitorilor zonei, ne-a invitat să-i cunoaştem „locul“ şi să descoperim din tainele „gătelilor“ făcute cu pricepere de oieri. Departe de civilizaţie, Marinel Tăutu păstoreşte cele 35 de vaci cu lapte şi 250 de oi ale celor 10 membri ai Asociaţiei Cres­cătorilor de Animale – Gura Plaiului. Pentru animalele pe care le deţine, baciul a închiriat de la Primăria Stulpicani o suprafaţă de 47 ha cu păşune alpină şi încă 37 ha pe un alt versant numit Gura Plaiului. Stâna

şi-a amplasat-o pe zona numită Munceii Flocii, denumire provenită de la localnicii care au populat cândva zona şi a căror nume de familie era Flocea, cu referire la lâna oilor de care aceştia se ocupau cu precădere. „De la ei a rămas numele trupului de păşune“, a explicat Marinel Tăutu.

Oameni simpli care se mulţumesc cu puţin

Munca celor care păstoresc oile, dar şi a celor care încă mai populează zona nu este uşoară, ci mai degrabă într-o permanentă luptă cu natura, pentru că schimbările climatice aduc şi pe aceste meleaguri fenomene extreme, uneori violente. Pe lângă păşunatul oilor şi paza acestora, oierii au în sarcină prelucrarea laptelui. Condiţiile improprii specifice acestor locuri nu permit răcirea şi depozitarea laptelui, oierii fiind nevoiţi să proceseze rapid laptele în caş şi urdă.

„Mare parte din producţie ajunge la cetăţenii din satul Slătioara, nu contra cost, pentru că ei ne ajută la strânsul fânului pe care noi îl folosim ca hrană peste iarnă. Uneori se mai vinde un kilogram de brânză, un miel, lâna. Deşi este o muncă grea, la final, dacă punem totul cap la cap, putem spune că există şi avantaje“, spune Marinel Tăutu. Deşi aflaţi „în creierul munţilor“, cum se mai spune, aceşti oameni sunt informaţi, îşi cunosc drepturile şi au descoperit ce au de făcut pentru a avea şi avantaje. Înfiinţarea asociaţiei este un exemplu în acest sens. Prin această entitate juridică cei 10 crescători de animale şi-au propus în viitor să acceseze fonduri europene cu ajutorul cărora să investească în creşterea efectivelor şi procesarea laptelui.

Bucătari iscusiţi la produse tradiţionale

Acolo, la stână, în vârf de munte aveţi posibilitatea să urmăriţi pas cu pas prelucrarea tradiţională a laptelui, o îndeletnicire pe care oierii o stăpânesc din moşi-strămoşi şi din a căror dibăcie iese veritabila brânză de oi, savurată cu atâta plăcere lângă o mămăligă coaptă în ceaun pe pirostii, la foc iute şi stropită din belşug cu smântână groasă. Caşul este specialitatea oierilor. Se spune că „oierul care nu are caş nu este oier“, aşa că la stână veţi găsi oricând caş proaspăt, pe care îl veţi întâlni pe masa bacilor alături de slana uşor sărată, bine afumată şi o ceapă spartă ca să întregească aromele. Numai că, până a ajunge toate aceste bunătăţi în farfurie, drumul e lung. „Pe la amiază, la ora 14.00, noi mulgem oile şi la 16.00 vacile. Laptele strecurat, aşa călduţ după muls, îl punem într-o budacă (vas mare de 200 litri, n.r.), îi dăm cheag, din rânză de miel, şi amestecăm bine. După asta acoperim vasul cu un capac, eu mai pun şi un cojoc, ca să se menţină temperatura, apoi îl las cam 45 de minute, până se încheagă, ca să iasă o brânză bună, care să ţină. După ce s-a închegat îi fac semnul crucii cu-n birdideu (un fel de tel din lemn n.r.), îl mai las 30 de minute, apoi îl strâng şi îl las să se scurgă până a doua zi. La urmă îl lăsăm la dospit în comarnic (o cămară specială n.r.) cam 2 săptămâni ca să facem caşul. Din zerul rămas facem urda“, ne-a explicat Dumitru Mazăre, baci la stâna păstorită de Marinel Tăutu. Totul este natural şi proaspăt, ne asigură gazda. „La noi durează maximum o oră şi jumătate de la muls până la prelucrarea laptelui“, adaugă Dumitru Mazăre.

Cât a stat la închegat caşul, gazda noastră ne-a pregătit o surpriză, un balmoş adevărat făcut cu tot ritualul păstrat de oieri. Într-un ceaun generos gazda noastră a umplut pe jumătate vasul cu jintiţă (smântâna scursă de la caş) pe care a condimentat-o cu un strop de sare şi a pus-o la fiert în flăcările iuţi ale focului pregătit anterior. Când fiertura a dat în clocot a fost adăugat în ploaie mălaiul, în timp ce culişerul (făcăleţul stânei) amesteca continuu pentru legarea mămăligii. Exact când sosise timpul mesei şi toţi ceilalţi ciobani erau deja adunaţi în jurul mesei baciul nostru a presărat caşul ca să finalizeze balmoşul. Totul a fost însoţit de un amestec de urdă şi zer acru, „o jintiţă acră, ca un fel de murătură care să însoţească balmoşul, mai ales atunci când e prea gras“, ne-a spus Dumitru Mazăre. Deşi ploaia rece de munte răcorise bine aerul, ne-am aşezat cu toţii la masa lungă din „curtea“ stânii şi am savurat în linişte balmoşul aburind, învăluiţi de valul de ceaţă ce acoperea stâna şi versanţii.

Ne-am încheiat periplul în zona Bucovinei cu sufletele pline de amintiri frumoase, lăsându-i în urmă pe ciobanii veniţi încă din luna mai pe munte şi consolaţi de gândul că în curând, după 15 septembrie, vor coborî şi ei la vatră.

Ion BANU
Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Abonează-te la acest feed RSS