Într-un raport recent, Curtea de Conturi recomandă reducerea consumului și a producției de carne. Obiectivul ar fi îndeplinirea țintelor de reducere a emisiilor de GES care au fost convenite cu Comisia Europeană ca parte a planului de răspuns la schimbările climatice.

În timp ce misiunea Curții de Conturi este de a verifica utilizarea corectă a fondurilor publice (și pe această parte este mult de lucru), acum dorește să reamintească public că și ea dorește să participe la salvarea planetei.

Ea îmbrățișează ideologia momentului purtată de nenumăratele asociații, agenții, mass-media, ONG-uri care își folosesc accesul privilegiat în spațiul public pentru a lua parte într-o dezbatere tehnică și culturală majoră în societatea noastră.

Cu 0,9% din emisiile globale de GES, statul francez, înarmat cu tehnocrația sa, a lansat o provocare demnă de rangul său: să devină exemplu în ochii lumii de reducere a emisiilor de GES.

Deși și-a relocat de mult fabricile și a instalat energie deosebit de curată, Franța a semnat angajamente foarte ambițioase de reducere a GES pentru a le demonstra colegilor săi din G7 cât de exemplară este.

Cu toate acestea, spre deosebire de alte țări, Franța și-a optimizat deja producția de energie și și-a relocat industria, reducerile suplimentare ale emisiilor devenind așadar foarte costisitoare și restrictive. Nu mai rămân decât agricultura și industria alimentară; asupra lor trebuie să se concentreze neapărat eforturile reziduale!

Atunci când calculăm emisiile de GES ale acestei ultime industrii, încă în picioare în Franța, descoperim că producția animală reprezintă o parte semnificativă (12,8%). Dar a ajunge la concluzia că este suficient să le reducă activitatea pentru a rezolva problema constituie o eroare fundamentală care nu este surprinzătoare când nu se cunosc ciclurile naturale care se impun agriculturii și țăranilor.

Producția animală și cea vegetală sunt două părți ale aceleiași activități: producția agricolă. Pe partea animală, rumegătoarele transformă iarba pajiștilor permanente de pe zonele necultivabile în proteine și energie, iar pe de altă parte monogastricele consumă, în principal, coproduse din industriile agricole și de prelucrare a alimentelor. În general, animalele produc mai multe proteine pentru consumul uman decât consumă.

În ceea ce privește plantele, nămolul și gunoiul de grajd de la ferme sunt folosite pentru fertilizarea terenurilor agricole cu materie organică, azot și fosfor. Astfel, prin închiderea ciclurilor naturale, producția animală și cea vegetală se completează reciproc pentru a asigura permanența ciclurilor și, astfel, sustenabilitatea agriculturii.

Prin eliminarea activității din marile câmpii cerealiere din Franța, am asista la o sărăcire a pământului în biodiversitate și în materie organică, iar amendamentele minerale ar fi necesare să fie aplicate în fiecare an.

Dacă admitem că experții în conturi au asimilat noțiunea de circularitate a agriculturii, ei trebuie să înțeleagă acum aspectul economic al activității agricole. Fiecare fermier își optimizează terenul și forța de muncă disponibilă prin producțiile cele mai potrivite vieții economice ale fermei. O fermă cu teren redus va favoriza producția intensivă precum creșterea păsărilor și suinelor.

Dacă clima și pământul o permit și există forță de muncă disponibilă, vor fi posibile producții din sectorul horticol. În munți sau în zonele umede în care pășunile permanente sunt majoritare, creșterea rumegătoarelor este singura activitate posibilă pentru exploatarea pământului și întreținerea fermierului și a familiei sale, în inima zonelor defavorizate.

Un teren în suprafață de 300 ha, în câmpii fertile și consolidate, va permite unei familii să trăiască din cultivarea cerealelor. Producția animală generează suficientă valoare adăugată pentru a susține mai mulți fermieri pe un teritoriu restrâns și astfel să se populeze mediul rural.

Reducerea sau eliminarea agriculturii prin renunțarea la rumegătoare ar perturba echilibrele biologice și economice ale zonelor, fără a influența semnificativ încălzirea globală în sensul diminuării ei. Franța ar avea poate o notă bună la nivel european și s-ar putea lăuda că este un exemplu, dar cu prețul unei noi deteriorări a industriei sale și a autosuficienței alimentare.

Dacă acțiunile favorabile climei și biodiversității ar fi promovate prin politici publice, nu există nicio îndoială că se va reloca producția de proteine în Europa și soia americană va deveni astfel „binevenită“. Pentru a compensa avantajul productivității soiei americane, sprijinul pentru producția națională de culturi proteaginoase: mazăre, fasole de câmp, soia, lupin etc. trebuie să fie esențial.

O a doua politică favorabilă ar fi combinarea din nou a producției animale și vegetale pe aceeași suprafață pentru a finaliza ciclurile la nivel regional.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Drojdia de bere furajeră

Nevoia crescândă de a asigura furaje nutritive pentru hrănirea animalelor înalt productive, precum şi necesitatea de a avea randamente de producţie, dar şi economice în fermele zootehnice au impus găsirea de resurse furajere alternative la cele clasice. Drojdia de bere furajeră este o astfel de resursă deoarece multe studii au arătat că poate înlocui cu succes sursa proteică de bază în raţii, şi anume şrotul de soia. Drojdia de bere furajeră este un subprodus rezultat în cantitate mare în industria berii din ţări europene sau în industria obţinerii alcoolului din porumb ori trestie de zahăr în ţări din America Latină. Ea reprezintă o fracţie din procesul de producţie, după o filtrare şi o uscare instantă. Are o textură fină și un conţinut de circa 35-40%, chiar 45%, proteină brută, dar mai conţine şi vitaminele B1, B2, B6, acid pantotenic, niacina, acid folic, biotină şi lizină.

Drojdia de bere activă

Un alt tip de drojdie este cea folosită ca probiotic, mai exact drojdia activă, reprezentată de o tulpină selectată şi bine caracterizată, de tip drojdie premium. Se cunosc efectele ei de stabilizare a mediului din rumen, de creștere a aprovizionării cu energie a animalului, de îmbunătățire a digestibilității furajelor și de creștere a nivelurilor de performanță la bovinele de lapte și de carne foarte productive.

Vom prezenta succint mecanismul de îmbunătăţire a sănătăţii rumenului şi de creştere a eficienţei de hrănire după introducerea unei drojdii active în alimentaţia rumegătoarelor. Aşa cum se ştie, rumegătoarele pot digera furajele bogate în fibre celulozice datorită proceselor de fermentație microbiană care au loc în rumen, organ care este, probabil, cel mai important din sistemul lor digestiv. Aici există o microfloră complexă, compusă din bacterii anaerobe, protozoare, ciuperci și arhebacterii. Toate aceste microorganisme interacționează pentru a descompune hrana vegetală, oferind energie metabolică animalelor rumegătoare. Prin urmare, microflora rumenului este strâns legată de eficiența convertirii hranei. Drojdia activă are capacitatea de a consuma oxigenul prezent în rumen prin diversele căi: aportul de apă și furaje, prin rumegare și salivaţie. Această acțiune creează în rumen un mediu anaerob, favorabil creşterii numărului de bacterii fibrolitice, adică a acelora care atacă celuloza din furaje, din genul Fibrobacter, Eubacter și Ruminococcus, dar și a numărului bacteriilor utilizatoare de lactat, un acid produs în cursul proceselor din rumen, cum sunt bacteriile din speciile Megasphaera și Selenomonas, acestea din urmă fiind strict anaerobe. Numărul crescut al bacteriilor fibrolitice și al celor care utilizează lactat ajută la reducerea riscului de acidoză ruminală subacută.

S-a demonstrat, conform unor studii cu nivele diferite de amidon în rații, că drojdia vie crește valoarea pH-ul din rumen, ea fiind capabilă să concureze cu bacteriile amilolitice din rumen pentru fermentarea amidonului. Drojdia activă modulează pH-ul şi prin stimularea mecanismului protozoarelor de a înghiți particulele de amidon. Această angajare a protozoarelor ajută la difuzarea acumulării de lactat și, astfel, se determină o creștere a pH-ului ruminal. Lactatul, un produs obișnuit al fermentației carbohidraților, are o constantă mai mică de disociere și nu este ușor absorbit din rumen, ceea ce face ca el să determine scăderea pH-ul ruminal mult mai rapid decât acizii grași volatili dacă sunt prezenți în concentrații mari.

Așadar, drojdia stabilizează microbiota rumenului prin creșterea pH-ului și crearea unui mediu mai reducător și astfel crește digestibilitatea celulozei brute din furaje, mai exact a fibrelor greu solubile. Utilizarea drojdiei active este chiar concentrată pe optimizarea digestiei în rumen a fibrelor celulozice ştiindu-se, din cercetări anterioare, că suplimentarea cu drojdie la vacile hrănite cu furaje cerealiere de calitate slabă poate crește valoarea nutritivă a rației.

O suplimentare a raţiei vacilor de lapte, în perioada de periparturiţie, cu drojdie activă, administrată în doză de 10 g/zi/vacă (= 10 x 1010 CFU/vacă/zi), a ajutat la îmbunătățirea stării rumenului și a degradării fibrelor celulozice. Vaca primește mai multă energie pentru producția de lapte și crește sinteza grăsimilor din lapte. Explicația este că digestibilitatea îmbunătățită a celulozei are ca rezultat o producție mai mare de acizi graşi volatili în rumen, în special butirat și acetat, care sunt necesari pentru sinteza de-novo a acizilor grași în glanda mamară. Nu este perturbat nici mecanismul cu intermediari specifici ai biohidrogenării acizilor grași polinesaturați din dietă la acizi grași saturați. Acizii grași de-novo sunt corelați pozitiv cu producția de grăsime și proteină din lapte. În consecință, se reduc procesele de lipomobilizare şi de cetogeneza hepatică, inflamația sistemică este redusă și scade riscul de cetoza sub-clinică. Drojdia vie, prin efectul stabilizator asupra microbiotei ruminale, ajută la scăderea variabilității producției de lapte, stabilizând-o în cadrul efectivului.

În concluzie, atât folosirea drojdiei furajere este utilă ca substituent pentru şrotul de soia, dar şi folosirea de drojdie activă, ca probiotic adăugat suplimentar în rație, cu creșterea eficienței prelucrării nutritive a furajului de către animalul rumegător.

Ana CIŞMILEANU – IBNA Balotești

Anunț

În data de 21 septembrie 2022 va avea loc, la sediul INCDBNA – IBNA din Calea București nr. 1, Balotești, Ilfov, workshop-ul „Rezultate ale cercetării aplicative în biologia și nutriția animalelor de fermă“.

Invitația se adresează reprezentanților asociațiilor profesionale, fermierilor, consultanților, cercetătorilor și cadrelor didactice și altor specialiști din domeniu.

În cadrul workshop-ului vor fi prezentate rezultate concrete (produse, servicii etc.) obținute în cadrul proiectelor derulate de institut și care pot contribui la rezolvarea unor probleme cu care se confruntă sectorul zootehnic:

  • efectele perioadelor de secetă;
  • disponibilitatea redusă / volatilitatea prețurilor nutrețurilor proteice de import (soia;)
  • necesitatea optimizării programelor de ameliorare la animalele de fermă;
  • obligativitatea asigurării calității și siguranței produselor;
  • necesitatea adaptării la preferințele consumatorilor pentru alimente sănătoase;
  • riscurile de contaminare a lanțului alimentar (micotoxine):
  • necesitatea reducerii impactului asupra mediului (exemplu amprenta de carbon):
  • stresul de înțărcare la suine.

Workshop-ul va fi urmat de o masă rotundă care va aborda metodele de contracarare a efectelor stresului termic ridicat la monogastrice, subiect relevant în contextul creșterii prețului energiei și a temperaturilor ridicate din timpul verii.

Cu ocazia workshop-ului, în cadrul sesiunilor de discuții vor fi identificate și alte probleme cu care se confruntă / se va confrunta sectorul zootehnic și care ar putea face obiectul cercetărilor viitoare ale institutului.

Cei interesați pot confirma participarea prin e-mail (Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.) sau telefon (+40 21.351.20.81)

Va așteptăm !

Recent, Farmavet Group, în colaborare cu Colegiul Medicilor Veterinari, a organizat evenimentul cu tema „Controlul principalelor parazitoze la rumegătoare“. Acesta a fost susținut de prof. univ. dr. Dumitru Militaru, vicepreședinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Sisești“, București, și președintele Secției de Medicină Veterinară. Domnia sa a încercat să abordeze cele mai actuale probleme veterinare, determinate de parazitoze, în sectorul de creștere a rumegătoarelor.

Fără informații corecte niciun program de control nu este eficient

Aplicarea corectă a programelor de control pentru bolile parazitare presupune cunoașterea exactă a biologiei speciilor țintă deoarece fără informații corecte despre parazit niciun program eficient de control nu poate fi elaborat.

„Un tratament antiparazitar corect presupune identificarea și stoparea sursei de infestare, debarasarea organismului gazdă de paraziți, aplicarea unor tratamente simptomatice în funcție de evoluția parazitozei. Totodată, alegerea medicamentului se va face în funcție de ciclul biologic al parazitului, greutatea animalelor, prospectul produsului, tratamentul preventiv. Una dintre parazitozele pe care le putem găsi la rumegătoare este babesioza o boală pe care o transmit căpușele. Transmiterea parazitului la mai multe generații de căpușe se realizează transovarian și transstadial, fără a fi nevoie de o priză de sânge de la un animal infestat. Boala poate evolua clinic, la tineret mai puțin deoarece acesta este protejat de anticorpii maternali. Un lucru important este că distrugerea rapidă a populațiilor de căpușe din areal poate duce la pierderea imunității la gazdă definitivă cu perspectiva izbucnirii unor focare clinice grave. În cazul diagnosticului epidemiologic se observă simptomatologia clinică a bolii care include icter, anemie, hemoglobinurie, febră, dar se fac și teste de laborator, respectiv analize ale sângelui recoltat în faza febrilă a bolii. Tratamentul trebuie să fie unul specific, de aceea e necesar să acordăm atenție în funcție de categoria de animal, de direcția de producție (carne, lapte n.r.) a acestuia în care se ține cont de perioada de așteptare“, a menționat Dumitru Militaru.

Astfel, medicii veterinari recomandă chimioprevenția, respectiv cu imidocarb care protejează animalele timp de 6-7 săptămâni în perioada activă a căpușelor. Ca măsură generală de prevenție se recomandă evitarea introducerii animalelor în areale cu căpușe.

Bolile parazitare afectează capacitatea de producție și reproducție a rumegătoarelor

O altă boală pe care o putem identifica la rumegătoare este Criptosporidioza, protozoar semnalat în România din 1983 și care determină stările de diaree neonatală la viței, miei, iezi și evoluează în același timp cu Rota și coronavirusuri greu de diagnosticat. De aceea sunt necesare controlul și administrarea de antibiotice și chimioterapice.

Fasciolioza sau gălbeaza este o boală parazitară, consecutivă infestării cu Fasciola. Ovinele sunt receptive indiferent de vârstă, iar taurinele, în special tineretul, au o structură a ficatului neprietenoasă pentru fasciole. Animalele se pot infesta la pășune prin intermediul apei și hranei sau la grajd cu metarcercari din iarbă verde cosită sau din fânul recoltat în vară de pe suprafețe cu umiditate ridicată (cu gasteropode și metacercari). Această boală se manifestă în special în septembrie/octombrie – forme acute sau noiembrie/februarie – forme cronice. Diagnosticarea se face epidemiologic (sezon, precipitații), clinic (când este cazul) și coprologic (ouă de Fasciola).

„Parazitozele au implicații economice deosebit de importante, cum ar fi: morbiditatea și mortalitatea, tăierile de necesitate în cazul animalelor cu randament scăzut, carne și organe confiscate, valorificarea neeficientă a hranei/consum/digestie/absorbție, diminuarea capacității de producție și reproducție; în cazul producției de carne, de exemplu, procentul este de 37-49%, iar pentru lapte de 43-44%. De asemenea, natalitatea poate scădea cu 58-65%, iar rezistența organismului la boli este mai mică“, a subliniat prof. univ. dr. Dumitru Militaru

Liliana POSTICA

Este bine cunoscut faptul că zootehnia europeană este dependentă de importurile de nutrețuri proteice, atingerea autonomiei Europei în ceea ce privește resursele proteice fiind una dintre prioritățile Comisiei Europene (Animal Task Force vision paper, 2019). Nici România nu este ferită de aceste probleme, perioadele de criză conducând la disponibilitatea redusă a nutrețurilor proteice de import (de exemplu șrotul de soia), la volatilitatea prețurilor acestora etc.

Această autonomie poate fi obținută pe mai multe căi, mai mult sau mai puțin fezabile (reducerea efectivelor de animale, creșterea suprafețelor cultivate cu oleaginoase/leguminoase, valorificarea subproduselor/reziduurilor obținute de la diverse industrii care procesează plante – de exemplu pentru extragerea uleiurilor, etc.).

Pe de altă parte, atenția este îndreptată în principal asupra așa-numitelor oleo-proteaginoase majore (principale). Rapoartele FAO identifică soia ca fiind pe primul loc (cu o producție mondială estimată de 337,9 mil tone în 2020), celelalte șase (rapiță, bumbac, arahide, floarea-soarelui, palmier, cocos) ajungând împreună la doar 234,6 mil. tone. Celelalte oleaginoase (minore) au nivel de producție de doar câteva milioane sau sute de mii de tone /an, dar, în condițiile unor resurse furajere limitate și ale unor cerințe în creștere din partea sectorului de creșterea animalelor (în special în cazul economiilor emergente, cum este China), orice resursă furajeră potențială trebuie valorificată – abordare evidențiată de altfel în strategiile la nivel european și național („economie circulară“, „zero reziduuri“ etc.).

Un obstacol important în valorificarea eficientă a acestor oleaginoase constă în faptul că sunt mai puțin cunoscute, că sunt mai puțin studiate, că potențialii utilizatori ezită să le includă în hrana animalelor. În cazul rumegătoarelor, este important pe de o parte faptul că pot valorifica mai eficient anumite subproduse (de exemplu, cele cu un conținut ridicat în fibre nedigestibile, prin urmare de evitat în hrana monogastricelor), dar pe de altă parte numărul de studii referitoare la valorificarea acestora în furajarea rumegătoarelor, care să le estimeze corect valoarea nutritivă reală și efectele asupra performanțelor productive (spor mediu zilnic, producția de lapte, eficiența hrănirii) sau asupra calității cărnii/laptelui, este în general redus.

Prin urmare, utilizatorul potențial (fermier, nutriționist, consultant, fabricant de nutrețuri combinate) se confruntă în multe cazuri cu lipsa de informații asupra valorii nutritive sau cu un grad prea mare de aproximare a valorilor prezentate în tabelele de valori nutritive (utilizate la optimizarea rațiilor furajere).

Spre exemplu, o supraestimare sau subestimare cu 10% a valorii proteice a unor astfel de nutrețuri ale căror prețuri pe piață au ca referință prețurile șrotului de soia/rapiță/floarea-soarelui poate duce fie la o limitare importantă a nivelului de producție, fie la un consum inutil de resurse, ambele generând ineficiență, pierderi economice, competitivitate diminuată față de concurență etc.

În contextul problemelor generate de limitarea resurselor furajere și a faptului că multe dintre subprodusele (șroturile/turtele/cojile) ce ar putea fi valorificate în hrana rumegătoarelor sunt insuficient cunoscute prin prisma valorii lor nutritive și a efectelor induse de includerea lor în rațiilor animalelor de fermă, în special a rumegătoarelor, este oportună o actualizare a informațiilor referitoare la astfel de subproduse, astfel încât un potențial cumpărător să poată estima în mod corect valoarea lor din punct de vedere nutrițional și, implicit, din punct de vedere financiar.

Întrucât ,în cazul oleaginoaselor principale (majore), utilizatorii pot obține cu ușurință informații relevante asupra valorii nutritive (folosind tabelele consacrate de valori nutritive – de exemplu Burlacu și col., 2002; Feedipedia, 2020) această serie de articole se concentrează asupra subproduselor obținute de la oleaginoase mai puțin cunoscute, dar care pot fi întâlnite pe piața nutrețurilor din România: in, muștar, șofrănel, susan, cânepă etc.

FAO. 2020 Food Outlook – Biannual Report on Global Food Markets: June 2020. Food Outlook, 1. Rome. https://doi.org/10.4060/ca9509en

ATF Animal Task Force, 2019. Vision Paper towards European Research and Innovation for a sustainable and competitive livestock production sector in Europe.

Cătălin DRAGOMIR, Alexandra OANCEA

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biologie si Nutriție Animală – IBNA Balotești

GALERIE FOTO

Deoarece strategiile nutriționale aplicate în prezent vizează de multe ori un singur obiectiv, și anume cel al eficienței productive (obținerea unor producții mari), exploatarea rumegătoarelor nu se mai bazează decât pe produse furajere neadecvate consumului uman sau cultivate pe terenuri improprii culturilor de cereale. Din ce în ce mai mult sectorul zootehnic concurează cu specia umană pentru procurarea hranei – aproximativ 60% din suprafața totală plantată este dedicată hrănirii efectivelor de animale, dintre care un sfert este destinat rumegătoarelor. În Europa, 220 milioane de tone de cereale, semințe oleaginoase și furaje proteice sunt destinate anual sectorului de producție zootehnic, iar Uniunea Europeană importă aproximativ 70% din necesarul de nutrețuri oleaginoase și proteice (Animal Task Force, 2017), cu precădere soia (Glycine max), utilizată intens în scopul obținerii produselor animaliere de înaltă calitate.

Necesarul din ce în ce mai ridicat de substanțe nutritive pentru animalele înalt productive, împreună cu procentul însemnat de pierderi de energie și proteină rezultat în urma proceselor fermentative de la nivelul rumenului au dus la nevoia de a găsi soluții alternative, practice, care să ofere valoare biologică sporită și eficiență economică exploatării rumegătoarelor, cel puțin asemănătoare cu resursele convenționale, dar și o serie de beneficii strâns legate de menținerea echilibrului ecologic al planetei.

Sustenabilitatea sectorului zootehnic este rezultatul unui raționament multidisciplinar care vizează eficientizarea utilizării substanțelor nutritive din furaje, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, îmbunătățirea utilizării suprafețelor agricole, reducerea risipei de produse alimentare, reciclarea subproduselor generate de industriile procesatoare de materii prime, etc.

Subprodusele industriei berii sunt printre materialele furajere care au fost luate în considerare pentru proprietățile lor nutritive și potențialul lor de reutilizare (Lynch și colab., 2016; Lao și colab., 2020). Aceste produse secundare, cu precădere borhotul de bere și drojdia de bere furajeră, sunt slab valorificate și adesea eliminate necorespunzător, devenind un factor poluant extrem de dăunător pentru mediu.

Pe lângă proprietățile proteice și energetice, dispun de o gamă diversificată de substanțe bioactive care le conferă atributele unor buni candidați utilizați în scopul eficientizării proceselor fermentative și pot fi și un instrument de manipulare a populațiilor microbiene care își desfășoară activitatea la nivelul rumenului.

Drojdia de bere furajeră este o sursă proteică extrem de valoroasă, cu o medie a proteinei brute de 40% (comparabilă cu cea a șrotului de soia) și cu o valoare biologică ridicată (peste 40% aminoacizi esențiali). Drojdia de bere conține concentrații însemnate de lizină (aminoacid limitativ în cazul rumegătoarelor) datorită căreia este utilizată adesea pentru suplimentarea valorii biologice a altor cereale. Mai mult, s-a demonstrat că fracția de proteine din drojdie este mai puțin degradabilă în rumen, crescând astfel cantitatea de aminoacizi disponibili pentru absorbție și utilizare în scopuri productive, concomitent cu reducerea pierderilor de azot (Harlow și colab., 2016; Oliveira și colab.,2016) care se transpun în pierderi economice.

De asemenea, alți compuși importanți din drojdie sunt acizii amari (humulone, lupulone) care provin de la conurile de hamei adăugate în procesul de fabricare al berii și sunt preluați de celulele de drojdie în timpul fermentației. Studii de laborator au arătat că aceștia au efect anti-microbian asupra bacteriilor hiper-producătoare de amoniac și deci împiedică producerea excesivă de amoniac, promovând utilizarea mai eficientă a proteinelor din hrană. Însă, efectele pe animale de fermă nu au fost studiate încă.

Drojdia de bere are palatabilitate ridicată și poate fi inclusă în hrana rumegătoarelor sub formă umedă sau uscată. Drojdia umedă, preluată ca atare din fabrică, trebuie să fie consumată cât mai repede (maximum 3 zile) pentru a evita deteriorarea culturii și îmbolnăvirea animalelor. Uscarea drojdiei presupune costuri adiționale, ceea ce duce la un preț de producție mai mare decât al surselor proteice convenționale, însă aceasta poate fi utilizată în cantități mici, sub formă de supliment (de exemplu 50-100 g de drojdie/kg nutreț combinat) pentru rațiile deficitare în proteină, venind cu un aport de substanțe active benefice pentru ecosistemul ruminal și pentru productivitatea animalelor. Mai mult, uscarea sau conservarea drojdiilor oferă stabilitate și durabilitate. În general, drojdia de bere s-a dovedit a fi un bun ingredient în rațiile animalelor producătoare de lapte, dar efecte benefice s-au observat și asupra productivității mieilor supuși îngrășării sau a animalelor reformate și recondiționate.


  • În prezent, IBNA Balotești desfășoară experimente privind utilizarea drojdiei de bere furajeră în alimentația rumegătoarelor cu scopul de a formula recomandări practice destinate fermierilor și pentru a promova și îmbunătăți reciclarea și valorificarea acestor subproduse disponibile în țara noastră pe tot parcursul anului.

Ioana Boldea, Alexandra Oancea


Newsletter finanțat de Ministerul Cercetării și Inovării prin Programul 1 – Dezvoltarea sistemului național de cercetare-dezvoltare, Subprogram 1.2 – Performanță instituțională – Proiecte de finanțare a excelenței în CDI, (PFE−17/2018-2020).


 

Este cunoscut faptul că rumegătoarele prezintă o particularitate a sistemului digestiv ce le deosebește de organismele monogastrice. Această particularitate este reprezentată de rumen, primul și cel mai voluminos compartiment dintre cele trei prestomace existente la nivelul tractului digestiv. În rumen au loc procese complexe, de degradare a moleculelor din hrana ingerată, dar și procese de biosinteză. Practic, rumenul permite transformarea nutrețurilor grosiere, greu digerabile, în substanțe nutritive esențiale pentru organismul rumegătoarelor.

Procesele de fermentație din rumen au loc sub acțiunea microflorei existente (bacterii, protozoare, fungi), producându-se acizi grași volatili (acetic, propionic, butiric), amoniac, dioxid de carbon și hidrogen, dar și molecule furnizoare de energie, ca ATP-ul. Acizii volatili constituie sursa nutritivă majoră de carbon și energie necesară proceselor digestive ulterioare. O parte din amoniacul produs este asimilat de anumite microorganisme și transformat în proteină de natură microbiană cu o valoare nutritivă ridicată, iar surplusul este preluat prin circulația sanguină și prelucrat la nivelul ficatului în uree, eliminată apoi prin urină. Partea nedegradată a hranei din rumen, împreună cu proteina microbiană (reprezentată de protozoare), continuă traiectul digestiv spre stomacul propriu-zis – cheag –, unde se realizează digestia chimică a nutrețurilor și spre intestinul subțire, la nivelul căruia acționează enzimele consti­tuente ale sucurilor digestive (pancreatic și biliar), substanțele nutritive putând fi absorbite prin peretele intestinal. Proteina microbiană conține mai mult de jumătate din cantitatea de aminoacizi ce va fi absorbită de organismul animal și aproximativ 70% din azotul disponibil la nivel intestinal.

Această complexitate de procese ce au loc în rumen este studiată și în prezent, iar noile direcții de cercetare vizează modularea populațiilor microbiene din rumen în sensul stimulării anumitor categorii de microorganisme, în funcție de structura rației furajere, prin introducerea în hrană a unor substanțe biologic active, cum ar fi uleiurile esențiale din plante. Dovezile științifice sunt, din ce în ce mai mult, în sprijinul proprietăților antimicrobiene, bactericide și bacteriostatice ale compușilor activi din compoziția acestora.

Uleiurile esențiale sunt substanțe volatile asociate în particular cu plantele aromatice și sunt responsabile pentru esențele și aromele caracteristice. Efectele benefice ale uleiurilor esențiale asupra fermentațiilor ruminale, datorate proprietăților antimicrobiene pe care le posedă, sunt recunoscute și demonstrate prin experimente in vitro și in vivo. Acestea îmbunătățesc producția de acizi grași volatili, inhibă metanogeneza, stimulează meta­bolismul pro­teinei microbiene și a acidului linoleic conjugat din produsele lactate Uleiurile esențiale de oregano, de rozmarin și de scorțișoară determină scăderea ponderii de bacterii metanogene (speciile Archeae) și de protozoare, reducerea concentrației de acid acetic, dar nu influențează digestibilitatea furajelor. Uleiul de salvie a dus la creșterea biomasei ruminale concomitent cu scăderea emisiilor de metan de la nivelul rumenului. Contrar însă, uleiul esențial de coada șoricelului a avut efecte negative asupra fermentațiilor in vitro, ducând la creșterea producției de amoniac și scăderea producției totale de acizi grași volatili și a degradabilității substanței uscate.

Efectele acestor uleiuri asupra ecosistemului ruminal se reflectă și în performanțele productive ale animalelor. De exemplu, uleiurile de cimbru, de cuișoare și scorțișoară îmbunătățesc apetitul tăurașilor la îngrășat și deci, determină o creștere a masei musculare și a carcasei. Combinația de uleiuri de cimbrișor, lămâiță și vanilie determină creșterea producției de lapte la ovine, iar amestecul de ulei de scorțișoară și usturoi are același efect de sporire a producției de lapte, la vaci.

Din cauza faptului că rezultatele experimentale înregistrate sunt într-o anumită măsură divergente (date de complexitatea mediului ruminal, a compoziției chimice a uleiurilor esențiale, dar și a interacțiunii dintre cele două), cercetări adiționale sunt impuse. Astfel, și în institutul nostru s-a inițiat studiul efectelor unor noi uleiuri esențiale asupra digestiei la rumegătoare și, ulterior, asupra producției de lapte la vaci. Studiul se realizează de către INCDBNA-IBNA Balotești împreună cu parteneri de înalt prestigiu științific și se bazează pe plante disponibile în România.

Ioana BOLDEA, Ana CIȘMILEANU

– prezentare generală –

În cadrul unui nou proiect al institutului IBNA Balotești, de cercetare complexă, în cadrul componentei 4, în parteneriat cu Facultatea de Biologie din București, Institutul de Biochimie al Academiei Române și catedra de Chimie din Universitatea Babes-Bolyai, se va avea în studiu influența unor substanțe extrase din plante asupra rumenului, dar și asupra producției de lapte la vaci.

Se cunoaște faptul că nutriția animalelor reprezintă ponderea cea mai mare în cheltuielile de creștere a animalelor de fermă, dar se reflectă și în calitatea și competitivitatea produselor animale obținute. Modificarea rațiilor vizează îmbunătățiri ale performanțelor productive sau ale calității produselor și nu numai. Astfel, într-o primă etapă de cercetare se va avea în vedere așa-zisa „manipulare a rumenului“, adică o modificare a populațiilor de microorganisme cu ajutorul unor extracte din plante în direcția creșterii acelora care pot degrada mai eficient rația furajeră cu compoziție cunoscută. Acest aspect este o prioritate de cercetare în ultimii ani la nivelul organizațiilor agricole internaționale, dar și la nivelul Ministerului Agriculturii din România. IBNA Balotești desfășoară de mai mult timp cercetări asupra mediului ruminal și nutriției rumegătoarelor, deci, în urma colaborării cu partenerii amintiți, vom putea aduce un grad de noutate în tehnologiile de furajare. Prin tehnici moderne de genomică se vor identifica rapid principalele categorii de microorganisme din rumen. Tot cu tehnici moderne de biochimie se vor identifica la nivel celular acei intermediari ai metabolismului proteinelor și glucidelor care pot fi utili ca biomarkeri pentru eficiența procesului de degradare în rumen. Deși scopul proiectului nu vizează și reducerea poluării cu metan, se vor urmări și efectele extractelor de plante asupra reducerii populațiilor de bacterii metanogene.

Într-o a doua etapă se vor studia efectele extractelor de plante asupra calității laptelui produs. Tehnicile moderne de spectroscopie cu detecție de masă ne vor permite să identificăm proteine/enzime din lapte, cu natură complexă și rol în metabolism sau apărarea imună (studiu de proteomică), care pot funcționa, de asemenea, ca biomarkeri pentru calitatea laptelui.

Ca o valorificare a cercetării se dorește a fi reducerea cantităților de resurse furajere proteice scumpe până la un nivel optim pentru degradarea ruminală, acest fapt având efecte nu doar economice, ci și asupra mediului înconjurător prin reducerea poluării cu amoniac. Un alt efect ar putea fi și includerea și valorificarea în rații, în mod controlat, a unor resurse vegetale cultivate doar în anumite zone sau a unor produse rezultate din diverse industrii ce folosesc legume, fructe sau semințe.

Ana CISMILEANU, Cătălin DRAGOMIR

Actinomicoza este o afecţiune cronică de natură infecţioasă, dar necontagioasă, produsă de germeni din genul Actinomyces, întâlnită la mai multe specii de animale domestice şi sălbatice, dar mai frecvent la ierbivore (vacă, capră, oaie) şi unele carnivore, având evoluţie sporadică.

Cauzele şi mecanismele bolii

În genul Actinomyces la ora actuală sunt incluse 41 de specii de bacterii care au caractere asemănătoare şi produc afecţiuni asemănătoare, la om şi mamiferele domestice şi sălbatice. Toate au ca loc de dezvoltare mucoasa oronasofaringiană a unor mamifere domestice sau sălbatice, majoritatea putând să producă, în anumite circumstanţe, piogranuloame caracteristice, localizate în os, ţesutul conjunctiv subcutanat, în piele şi organele interne.

La om, actinomicoza a fost descrisă pentru prima dată în 1877, dar la animale a fost identificată pentru prima dată ca entitate distinctă abia în 1902, când s-a diferenţiat de alte entităţi morbide, prin apariţia în puroi a unor formaţiuni caracteristice cu aspect de rozete (gr. Actinos = rozetă).

Principalul agent etiologic este Actinomyces bovis – germen al mucoasei orofaringiene, întâlnit în special la ierbivore. De regulă, germenul nu produce boala deoarece nu dispune de factorii de agresiune necesari pentru a penetra o mucoasă normală. Însă dacă intervin anumiţi  factori de natură să lezioneze integritatea mucoasei, facilitând astfel ajungerea germenilor în submucoasă, devine posibilă multiplicarea germenului şi iniţierea procesului patologic. Astfel de factori sunt furaje grosiere, dure, ţepoase, cu spini sau ariste, bucăţi de sârmă, dar şi alveolele dentare în momentul schimbării dinţilor sau leziunile parodontale. Imediat ce a traversat mucoasa, începe multiplicarea bacteriei în ţesuturile moi, cuprinzând apoi şi osul mandibular şi, posibil, maxila. Organismul reacţionează în încercarea sa de autoapărare, prin apariţia unor mici formaţiuni nodulare, care cu timpul vor creşte în volum, se vor uni şi vor suferi o transformare purulentă, cu formarea unor adevărate abcese.

Simptomatologie şi leziuni

La ierbivore, de cele mai multe ori, primele semne clinice care scapă adesea neobservate sunt dificultăţile în prinderea şi mestecarea hranei. Boala este sesizată la nivelul mandibulei sau maxilei; se observă o umflătură aparent insensibilă, tare, rece, a cărei dimensiune creşte lent, dar continuu. La apăsare se constată că formaţiunea cu aspect tare nu se mişcă, incluzând deopotrivă osul şi ţesuturile din jur. După câteva săptămâni sau luni se poate simţi o mică zonă mai fluctuantă, care va fi locul de deschidere prin care se va elimina un puroi gros, galben-cenuşiu în care se pot observa mici granule – tufele actinomicotice.

În această fază, din cauza dificultăţii în apucare, mestecare şi înghiţire a hranei, animalul îşi reduce la minimum consumul de furaje şi, ca urmare, slăbeşte. Extinderea procesului inflamator poate determina şi dificultăţi în respiraţie.

Diagnostic

Diagnosticul diferenţial trebuie să aibă în vedere actinobaciloza, o afecţiune asemănătoare la prima vedere, dar care afectează doar ţesuturile moi din zona gâtului sau a feţei; tumorile sunt situate numai perimandibular, nu şi intraosos – şi de aceea, adesea, pot fi mobilizate faţă de mandibulă –, iar limfonodurile submandibulare, retrofaringiene sau subparotidiene sunt tumefiate.

Precizarea diagnosticului se poate face printr-un examen direct al puroiului actinomicotic nativ, pentru evidenţierea tufelor actinomicotice cu aspectul caracteristic descris.

Profilaxie şi combatere

Dată fiind sporadicitatea bolii, profilaxia generală are în vedere îndepărtarea plantelor ţepoase de pe păşunile frecventate de aceste animale şi evitarea furajării lor pe timpul iernii cu asemenea furaje.

Tratamentul este atât local, cât și general și urmărește limitarea procesului infecțios, crescând posibilitatea de exploatare a animalelor valoroase. La nivel local, pe zona afectată se aplică mai multe zile TINCTURĂ DE IOD, până la maturarea abceselor. După maturare, acestea se deschid chirurgical, iar în cavitate se aspersează ETER IODOFORMAT și se aplică diferite unguente: DERMOGUARD, PODODERMIN.

Tratamentul general constă în administrarea de iodură de potasiu (8-10 g/zi) pe cale bucală sau iodură de sodiu, intravenos. De asemenea, se folosesc antibiotice administrate intramuscular – AMOXYLROM, OXITETRACICLINĂ. Unele antibiotice se pot administra la nivelul leziunii (intrafocal sau perifocal). Animalele bolnave se vor izola pe durata tratamentului.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ, Romvac Company SA

Toamna, odată cu intrarea în stabulaţie a ovinelor/bovinelor, se recomandă tratamentul antiparazitar profilactic, împotriva geohelmintozelor (boli parazitare) digestive și respiratorii. Acestea sunt boli sezoniere, cu evoluţie clinică la tineret, manifestate prin tulburări digestive şi metabolice, malnutriţie, anemie și întârzieri în creştere. Parazitarea animalelor prezintă importanţă economică, influenţând negativ producţia de lână, lapte etc. Existenţa geo-helmintozelor este strâns legată de condiţiile de mediu, larvele infestante putând supravieţui pe păşune până la 75 de zile. Geohelmintozele pot fi întâlnite chiar şi pe păşunile teoretic slab poluate cu paraziți.

Ideal este ca tratamentul antiparazitar să fie precedat de un examen coproparazitologic, în funcţie de care se alege produsul corespunzător. Este importantă respectarea dozelor recomandate, precum şi alternarea produselor utilizate, evitându-se riscul apariţiei rezistenţei helminţilor faţă de substanţa activă.

Compania Romvac produce antihelmintice/produse antiparazitare uşor de dozat, bine tolerate şi cu spectru larg de acţiune, ideale pentru terapia geohelmintozelor.

ROMFENBENDAZOL 10%, suspensie buvabilă poate fi administrat la femele gestante sau în lactaţie. Tratamentul constă într-o doză unică. Se recomandă 4 administrări anuale (înainte de ieşirea la păşunat, după intrarea în stabulaţie şi pe perioada păşunatului, în iulie şi septembrie). Doza este de 2,5 ml/50 kg  la oi și capre, iar la bovine 5 ml/50 kg.

LEVAMISOL, soluţie injectabilă, reprezintă un antihelmintic activ, în doza de 1 ml/10 kg împotriva nematodelor. Este și un imunostimulator nespecific excepțional; se administrează 1 ml/40 kg g.v., în 3-4 reprize, repetat o dată la 4-5 zile, care reprezintă un sfert din doza antihelmintică curativă.

ROMBENDAZOL 2,5% şi ROMBENDAZOL 10%, suspensii buvabile, sunt antihelmintice active faţă de trematode, cestode şi nematode, în toate formele evolutive (ouă, larve, adulţi). Dozele sunt de 3-5 ml/10 kg g.v. (bovine, ovine, caprine) pentru Rombendazol 2,5%, respectiv 5-7,5 ml/50 kg g.v. pentru Rombendazol 10%, repetat la 24 și 48 ore (bovine, ovine).

ROMBENDAZOL PLUS, suspensie orală, conţine două substanţe active: albendazol şi levamisol. Albendazolul este activ faţă de trematode, cestode şi nematode în toate formele evolutive. Levamisolul acţionează asupra nematodelor. Doza este de 3-5 ml/10 kg g.v., repetat la 24 și 48 ore.

ROMAVERMECTINA B1 PLUS, soluție injectabilă cu avermetină și clorsulon. În doză de 1 ml/50 kg g.v., administrat subcutan, pentru combaterea endo și ectoparaziților, având și acțiune în combaterea gălbezei.

ROMIVERMECTIN 1%, soluţie injectabilă, are acțiune antihelmintică şi acaricidă, cu activitate asupra nematodelor (ex.: limbrici etc.) şi artropodelor ex.: râie, căpușe, păduchi hematofagi). Nu are acţiune asupra cestodelor şi nematodelor. Este activ faţă de larvele unor miaze şi faţă de insectele care se hrănesc cu sânge şi detritusuri celulare. Doza este 0,5 ml/25 kg g.v.

TONDIGEST, sirop, este adjuvant tonic digestiv. Conţine extracte de: iarbă de pelin, rădăcină de ghinţură și fructe de chimen. Stimulează secreţia sucului gastric, secreţia bilei şi eliberarea acesteia. Se recomandă după terapia parazitozelor intestinale. Nu se administrează animalelor cu hiperaciditate digestivă. Doza este de 0,25-0,5 ml/kg g.v., timp de 4-5 zile.

Se recomandă, ca în paralel cu tratamentul efectivelor, să se efectueze dezinsecţia adăposturilor şi a utilajelor cu ROMPARASECT 5% sau TETRACIP ZAPI.

Dr. Cătălin TUDORAN, Romvac Company S.A.

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biologie și Nutriție Animală – (INCDBNA Balotești)

La viței succesul tranziției de la un regim de hrană pe bază de lapte la unul pe bază de concentrate și furaje voluminoase reclamă o dezvoltare corectă a rumenului. Însă dezvoltarea rumenului este un proces care necesită timp. Indiferent de cantitatea de lapte administrată sau de vârsta la care sunt înțărcați vițeii, dacă rumenul lor nu este corect dezvoltat, după această perioadă efectele stresului de înțărcare și postînțărcare sunt evidente. Eșecul în această etapă poate duce la încetinirea vitezei de creștere a vițeilor sau la o rată mai mare a îmbolnăvirilor din cauza stresului nutrițional. Ambele situații au implicații economice ulterioare deosebite și vor diminua efortul făcut cu vițelul până la momentul înțărcării.

Dezvoltarea rumenului debutează atunci când vițeii încep să consume hrană solidă. Primul tip de hrană care se administrează este un nutreț starter, iar bacteriile care colonizează rumenul provin în cea mai mare parte din acest nutreț. După ce vițeii încep să consume mai multă hrană solidă se formează tipul de bacterii care domină în rumen. Bacteriile care digeră amidonul produc butirat și propionat, în timp ce bacteriile care digeră fibrele produc în cea mai mare parte acetat. Celulele din peretele ruminal folosesc butiratul ca sursă de energie pentru creștere. Prin administrarea timpurie de hrană solidă la viței este favorizată fermentarea amidonului care reduce pH-ul ruminal și favorizează creșterea bacteriilor și producerea de butirat. Totodată, consumul de nutreț starter stimulează creșterea papilelor ruminale și astfel se mărește suprafața disponibilă din rumen pentru absorbția nutrienților. De reținut este faptul că, indiferent de momentul în care se începe administrarea de hrană solidă, este nevoie de 2 până la 3 săptămâni pentru ca populația bacteriană să crească până la un număr care poate digera eficient nutrețul.

INCDBNA este cel mai important institut de cercetare din România în domeniul științei animalelor ce desfășoară activități de cercetare și dezvoltare pe teme legate de biologia și nutriția animalelor de fermă (rumegătoare mari și mici, păsări, suine). De asemenea, institutul are o rețea extinsă de colaborări cu potențialii beneficiari ai rezultatelor cercetării (fermieri, asociații profesionale, autorități etc.) care asigură relevanța practică a direcțiilor de cercetare și impactul ridicat al rezultatelor. Astfel, IBNA vine în întâmpinarea dumneavoastră și pune la dispoziția beneficiarilor produse elaborate pe fundamente științifice, deja testate pe animale și controlate din punctul de vedere al calității (IBNA deține acreditare ISO 9001 și avizare ANSVSA):

  • premixuri vitamino-minerale pe suport de făinuri de cereale (mălai, tărâțe etc.) cu o structură astfel elaborată încât, incluse în rețete de hrană tipice pentru diverse categorii de animale de fermă, să asigure necesarul de vitamine și minerale pentru categoria respectivă. Aceste produse sunt destinate fermierilor care își pot procura singuri atât cerealele, cât și nutrețurile proteice (șroturi etc.). La solicitare, structura acestor produse poate fi adaptată pentru necesitățile fermierilor (de exemplu, rată mai mare de includere pentru cei care au posibilități reduse de omogenizare).
  • concentrate proteino-vitamino-minerale, adică amestecuri de ingrediente furajere bogate în proteină (șrot soia, șrot floarea-soarelui, mazăre etc.) plus vitamine și minerale. Aceste produse sunt destinate fermierilor care își pot procura/cultiva singuri cerealele (porumb, grâu, orz). Prin respectarea instrucțiunilor de pe ambalaj, aceștia pot asigura o furajare corectă (pe baze științifice) a animalelor, fără să aibă nevoie de cunoștințe de specialitate și pot obține maximul de spor sau de producție permise de condițiile de întreținere.
  • nutrețuri combinate, adică amestecuri de cereale, ingrediente proteice, săruri minerale (cretă furajeră, fosfat mono sau dicalcic), sare, premix vitamino-mineral etc., elaborate pentru cele mai importante categorii de animale de fermă. Aceste produse fiind complete, se administrează ca atare în hrana animalelor și asigură rații echilibrate nutritiv categoriilor de animale cărora le sunt destinate. La rumegătoare trebuie administrate în completarea nutrețurilor de volum (fânuri, silozuri), în funcție de nivelul de producție al animalelor.

Pe lângă cele aproximativ 70 de rețete standard, institutul poate realiza, la cerere, rețete adaptate necesităților beneficiarilor în funcție de baza furajeră de care dispun sau premixuri de intervenție pentru rezolvarea unor carențe nutritive etc.

Începând cu luna iunie a.c. IBNA realizează, pe lângă produsele clasice, și produse granulate. Detalii se pot găsi pe site-ul institutului la adresa http://www.magazin.ibna.ro/

Dr. ing. Andreea VASILACHI – INCDBNA Balotești

 

Este bine-cunoscut faptul că performanţele productive ale animalelor de fermă, cum ar fi sporul în greutate, cantitatea de lapte sau de lână, sunt dependente de structura raţiilor, de conţinutul acestora în elemente nutritive şi de potenţialul genetic al animalelor. Dacă ne referim în mod expres la animalele rumegătoare, cele care pot valorifica cu destul de mare eficienţă nutreţurile cu un conţinut apreciabil de celuloză (grosiere, fibroase), va trebui să ţinem cont neapărat de raportul sau proporţia dintre nutrețurile de volum şi concentrate. Sunt situaţii, pentru multe categorii de rumegătoare, când, din diferite motive, concentratele sunt asigurate în raţii, în proporţii destul de reduse sau chiar lipsesc. Se întâmplă în general când animalele se află în diferite etape fiziologice și acestora li se pot administra raţii numite de întreţinere, cum de altfel se practică la ovine, când marea majoritate a fermierilor nu asigură niciun fel de nutreţuri concentrate, cum ar fi toamna în prima parte a gestaţiei, dar şi pe timpul verii, când păşunile nu pot asigura cea mai mare parte din nutrienţii necesari. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi la vaci, în situaţia în care acestea beneficiază de nutreţuri de volum (fânuri, suculente, masă verde) de bună calitate, fără concentrate, însă în acest caz nici producţia de lapte nu poate depăşi 15 litri la animalele din populaţii neameliorate şi 20 litri la animale cu un potenţial genetic mai valoros.

De preferat şi fiziologic normal pentru rumegătoarele de fermă ar fi asigurarea unui anumit adaos de nutreţuri concentrate energetice sau proteice, cereale, respectiv şroturi sau seminţe de leguminoase măcinate, într-o măsură impusă de anumite criterii stabilite în mod ştiințific. Problematica raportului dintre cantitatea de nutreţuri de volum şi concentrate a fost şi rămâne o chestiune foarte discutată în mediul nutriţioniştilor, însă în primul rând în cel al fermierilor care, de cele mai multe ori, fac această chestiune la voia întâmplării, ivindu-se frecvent situații cu mari neajunsuri în plan economic şi nu numai.

Se pune astfel întrebarea, destul de justificată, privitoare la raportul ideal sau optim dintre cele două clase de nutreţuri față de categoriile fiziologice sau de producţie şi speciile de animale care se supun acestor reguli.

La prima vedere, răspunsul pentru o astfel de întrebare este destul de complicat, însă, pentru a ne încadra într-un spaţiu cât se poate de restrâns, ne vom rezuma la câteva precizări. Marea majoritate a fermierilor cu mai puţină experienţă sunt tentaţi să creadă că o participare considerabilă a concentratelor în raţii cu siguranţă va aduce automat și mari avantaje fără să ia în calcul reversul, care înseamnă ori încărcarea costului raţiei, ori afectarea sănătăţii animalelor (acidoze). S-a încercat, mai ales la animalele la îngrăşat (tăurași, berbecuţi), creşterea cantităţii de concentrate din raţii până la aproximativ 80% sau chiar mai mult, obţinându-se performanţe superioare, numai că aceste tipuri de raţii s-au dovedit foarte scumpe, implicând un cost de producție exagerat.

În situaţii inverse, când se încearcă atingerea unor performanţe de vârf, fără adăugarea unor surse proteice cu un conţinut bogat în aminoacizi esenţiali sau cu ingrediente cu aport energetic insuficient, deci un aport scăzut de nutreţuri concentrate, se înregistrează performanţe nesatisfăcătoare, în multe cazuri deprecierea stării de sănătate a animalelor şi, în final, descurajarea fermierului. Soluţia trebuie să vină în acest caz din partea nutriţioniştilor, a inginerilor zootehnişti sau a medicilor veterinari. INCDBNA – IBNA Baloteşti, prin specialiştii săi, poate oferi consultanţă nutriţională în această direcţie fermierilor care solicită sprijin şi, totodată, poate pune la dispoziţia acestora cantităţile necesare de nutreţuri con­centrate realizate la cerere, luând în calcul stocul şi calitatea nutreţurilor de volum deţinute de fermierul respectiv. Se va înţelege că numai o alcătuire judicioasă a raţiilor, specifică fiecărei categorii şi stări fiziologice a animalelor, va putea asigura în cea mai mare măsură starea de sănătate a animalelor şi aşteptările fermierilor în raport cu potențialul animalelor.

Dr. ing. Ilie Voicu – INCDBNA - IBNA Baloteşti

Noțiunea de valoare nutritivă a nutrețurilor reprezintă capacitatea acestora de a satisface cerințele de substanțe nutritive ale animalelor și implică atât conținutul energetic și proteic al unui nutreț, cât și pe cel mineral și vitaminic, iar aprecierea acesteia este un proces aproape continuu având în vedere multitudinea de factori care o pot modifica. Dacă pentru monogastrice digestia, absorbția și metabolizarea substanțelor nutritive comportă un anumit aspect, la rumegătoare aceste procese se derulează diferit, dată fiind conformația specifică a tubului digestiv care cuprinde și activitatea ruminală. Aspectele importante ale valorii nutritive sunt date, pe de o parte, de digestibilitatea substanțelor organice, iar pe de altă parte, de degradabilitatea proteinei.

Dacă am analiza în primul rând digestibilitatea nutrețurilor ca indicator de valoare nutritivă și ne-am propune o comparație între nutrețurile care aparțin aceleiași specii vegetale, vom putea observa diferențe notabile, date în general de gradul de digerare a acestora, adică de rezultatul diferențelor înregistrate între substanțele nutritive ingerate și cele excretate in vivo (cu corecții pentru descuamări celulare, reziduuri de secreții digestive etc.). În prezent, o metodă modernă de determinare a digestibilității, care este utilizată frecvent în lume de laboratoare de analiza furajelor pentru fermieri, este cea in vitro Tilley-Terry automatizată folosind aparatul Daisy Incubator (Ankom). Metoda este aplicată în mod curent în INCDBNA Balotești și are avantajul de a fi rapidă. În general, valorile de digestibilitate a substanțelor nutritive se încadrează între 90% la boabe-concentrate și 43% la paie-plevuri. Dintre factorii care pot influența digestibilitatea nutrețurilor, în speță valoarea nutritivă, cel mai important ar fi stadiul de vegetație în care este recoltată planta furajeră. De exemplu, la raigras, scăderea procentului de digestibilitate de la 81% în stadiul de înspicare, până la 57% în stadiul de sfârșit de înflorire este răspunsul creșterii procentului de celuloză brută de la 21% la 37% și al scăderii celui de proteină brută de la 18% la 9%, dar și al celui de cenușă, de la 11% la 9%. De fapt, aspectul determinant al compoziției chimice care influențează digestibilitatea substanțelor nutritive îl constituie conținutul în substanțe greu fermentescibile (lignina și hemiceluloza).

În exemplul dat la raigras, valoarea nutritivă dată în unități nutritive variază de la 1,19 la 0,73 /kg S.U. La fel și la lucernă, care în stadiul tânăr are o digestibilitate de peste 75%, iar după înflorire ajunge la sub 58%, fapt care se reflectă în scăderea de la 1,03 până la 0,78 unități nutritive. La fel de important este și modul de conservare și de preparare a nutrețurilor. Aici putem vorbi în special de plantele însilozate. S-a constatat o diminuare a digestibilității nutrețurilor verzi după conservare sub formă de siloz, în medie cu 2,5-3,5% la plantele însilozate fără conservanți sau după pălire, diminuarea fiind ușor mai mare la plantele mai bogate în apă. În fond, digestibilitatea silozurilor scade odată cu scăderea pH-ului, respectiv cu creșterea conținutului în amoniac, acid acetic, propionic și butiric, și crește proporțional cu conținutul în acid lactic. De asemenea, un factor important care influențează digestibilitatea este și gradul de mărunțire a nutrețurilor. În cazul mărunțirii exagerate a nutrețurilor fibroase (fânuri de lucernă, raigras etc.) dar și al brichetării, are loc o scădere a digestibilității ca urmare a modificării activității microbiene ruminale, cu efect în scăderea producției și utilizării acizilor grași volatili.

Evaluarea degradabilității ruminale a substanțelor azotate este la fel de importantă pentru calculul valorii nutritive a unui furaj, mai ales a unuia nou introdus într-o rație furajeră. De menționat că există o tendință din ce în ce mai pronunțată de a se valorifica în hrana rumegătoarelor, și nu numai, diferite surse neconvenționale. Studiul degradabilității este foarte important pentru caracterizarea surselor furajere proteice deoarece indică disponibilitatea azotului proteic și, implicit, nivelul de proteosinteză microbiană în rumen. Metoda utilizată este așa-numita metodă in sacco în care se determină gradul de degradare a proteinei furajere în funcție de timp; se folosesc săculeți din material poros, umpluți cu furaje, care se introduc în rumenul unor vaci fistulizate la nivelul rumenului.

Acestea sunt numai câteva aspecte care trebuie avute în vedere în aprecierea și evaluarea resurselor furajere pentru alcătuirea unor rații ce trebuie să fie în acord cu necesitățile animalelor și așteptările fermierilor.

Ana CIŞMILEANU

INCDBNA Baloteşti

Sezonul ploios și neajunsurile acestuia

Afecțiunile întâlnite la rumegătoare (bovine, ovine, caprine) în sezonul ploios sunt, în general, cele care apar din cauza unor factori favorizanți de ordin meteoro-patologic: creșterea umidității, variațiile de temperatură, de presiune și încărcătura electrică atmosferică.

Umiditatea crescută cu care ne confruntăm din cauza precipitațiilor este un factor cu implicații serioase asupra sănătății animalelor și a producțiilor zootehnice. Astfel, în aceste perioade apar mai frecvent boli digestive (indigestii, diaree, meteorism ruminal acut la rumegă­toare) din cauza consumului de plante verzi umede sau crescute luxuriant.

De asemenea, o umiditate crescută asigură condiții favorabile pentru dezvoltarea microorganismelor, a paraziților și a gazdelor intermediare pentru unii paraziți (melci, râme, coleoptere etc.).

Bolile care amenință rumegătoarele

Timpul ploios crește incidența apariției unor parazitoze, astfel că rumegătoarele se pot infesta cu Fasciola hepatica, un parazit care produce fascioloza (gălbeaza) și ale cărui gazde intermediare sunt niște melci de apă dulce. De asemenea, este frecventă dictiocauloza oilor și caprelor (mătăsica) și dictiocauloza bovinelor, ambele cauzate de viermi rotunzi care se localizează în trahee și bronhii. Boala se manifestă prin tuse, dispnee și respirație accelerată.

În această perioadă crește incidența miazelor, boli cauzate de anumite insecte care zboară în jurul animalelor, proiectând din zbor ouă sau larve pe corpul acestora, care vor pătrunde și se vor dezvolta în diferite cavități, organe sau țesuturi, provocând anumite boli ca oestroza ovinelor (falsa căpială) produsă de larvele unor insecte care se localizează în cavitățile nazale, uneori în sinusuri sau meninge, cu semne clinice grave, de tip nervos.

O altă boală este miaza cutanată care afectează, în general, ovinele și este cauzată de insecte (muște de plăgi) ale căror larve provoacă eroziuni ale pielii, plăgi cutanate și tulburări generale grave.

Hipodermoza este o miază produsă de insecte ale căror larve pătrund prin piele, localizându-se în regiunea dorsolombară, unde formează noduli subcutanați sau se pot localiza în canalul vertebral, ducând la paralizie și moartea animalului.

Prezența căpușelor constituie un pericol pentru transmiterea hemosporidiozelor la rumegătoare, de exemplu babesioza ovinelor și caprinelor sau babesioza bovinelor (cârcegul sau boala urinării cu sânge). Caracteristicele comune ale acestor boli sunt febra, icterul, anemia și hemoglobinurie.

Acum pot să apară și unele boli infecțioase, favorizate de umiditate, precum mamitele la vaci, afecțiuni podale la oi și vaci, agalaxia contagioasă a oilor și caprelor (răsfugul alb), boală care afectează animalele în lactație sau nevaccinate.

De asemenea, există posibilitatea ca, în această perioadă, să apară antraxul la animalele nevaccinate din cauza ploilor abundente care scot la suprafață spori de antrax, provenind de la animalele moarte din cauza acestei boli.

Prevenirea bolilor

Pentru a preveni aceste afecțiuni, trebuie să se facă o deparazitare suplimentară, atât internă, cât și externă, cu suspensii orale de Rombendazol 10%, Rombendazol Plus, Romfenbendazol 10%, Fasciocid sau cu injectabilele Romivermectin sau Romavermectin Plus.

De asemenea, este necesar să se aplice insecticide (Romparasect 5 %) în saivane și padocuri și să se evite, pe cât posibil, pășunatul animalelor pe timpul ploii sau pe pășunea umedă.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar
Doctor în științe medicale

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 32

Bronhopneumonia vierminoasă, numită şi dictiocauloză, este o parazitoză a aparatului respirator care afectează în special rumegătoarele, dar şi cabalinele.

Boala evoluează cronic, rareori acut şi afectează mai grav tineretul acestor specii.

Ciclul biologic al paraziţilor implică o fază care se dezvoltă în organismul animalelor şi o fază care se dezvoltă pe sol (geohelminţi). Astfel, viermii adulţi se localizează în bronhii şi trahee, unde se hrănesc cu mucus, iar la maturitate elimină ouă din care ies larve care, fiind înghițite de către animal, odată cu mucusul din aparatul respirator, sunt eliminate în mediul exterior, prin fecale. Dezvoltarea acestor larve se face numai dacă există condiţii favorabile de umiditate, temperatură şi oxigen.

De aceea dictiocauloza are caracter sezonier, fiind foarte răspândită vara, în anii ploioşi.

Infestarea animalelor se face cu larve, în special la păşune, iar cele mai grave şi mai multe cazuri de îmbolnăviri apar la oi şi capre. Animalele tinere întreţinute necorespunzător sunt cele mai afectate. Incidența cea mai mare a bolii apare în lunile septembrie-octombrie, la animalele adulte, iar la miel aceasta poate să apară chiar din luna iunie, în urma infestărilor cu paraziți din lunile aprilie-mai. Poluarea păşunilor cu larve în ţara noastră începe primăvara, când animalele sunt scoase la păşune. Astfel, există un cerc vicios, păşunea este o sursă de infestare pentru animale, iar animalele, o sursă de infestare pentru aceasta. Boala este menţinută de la an la an, în anumite zone, atât de animalele bolnave, cât şi de cele clinic sănătoase, purtătoare de paraziţi. Infestaţia animalelor se face şi în timpul adăpatului din bălţi sau a diferitelor acumulări de apă de pe păşuni. Larvele parazitului ajung odată cu iarba sau apa în intestin, de unde migrează în ganglioni, cord şi ajung în aparatul respirator. Pe tot parcursul migrării, paraziţii produc leziuni mai mult sau mai puţin grave.

Simptome

Dictiocauloza se manifestă clinic atunci când viermii au ajuns în stadiul de adult în aparatul respirator. Tineretul speciilor amintite este cel mai afectat şi prezintă jetaj abundent (le curge nasul), tuse, respiraţie accelerată, mai ales dimineaţa, la schimbări bruşte de temperatură sau în urma eforturilor. Animalele afectate nu au poftă de mâncare, slăbesc foarte mult, iar la viţei pot să apară asfixii şi chiar moartea în timpul accesului de tuse. Uneori, la 2-3 zile de la infestare, apare şi o fază clinică, digestivă, manifestată prin diaree urât mirositoare şi sete accentuată.

Diagnosticul se suspicionează pe baza semnelor clinice, coroborate cu aspectele epizootologice ca: izbucnirea îmbolnăvirilor cu caracter enzootic, în sezoanele de vară, în anii ploioşi cu manifestări grave mai ales la tineret, întreţinut pe păşuni umede sau în adăposturi neigienice, cu umezeală. Diagnosticul diferenţial trebuie să se facă faţă de alte afecţiuni pulmonare sau digestive cu alte cauze. Diagnosticul de certitudine se confirmă numai prin examen larvoscopic făcut în laborator.

Prognosticul bolii este favorabil sau rezervat în funcţie de vârstă, intensitatea parazitării şi de starea de întreţinere a animalului. Astfel, prognosticul este rezervat la animalele tinere cu întreţinere proastă. La animalele adulte prognosticul economic este grav deoarece randamentul producţiilor scade, iar oile gestante nasc miei mici cu diferite afecţiuni.

Profilaxie și tratament

Se folosesc următoarele medicamente antiparazitare pentru cabaline: ECVIROM şi ECVIROM I, suspensie orală.

Pentru rumegătoare (bovine, ovine, caprine) se recomandă ROMBENDAZOL 2,5% şi 10%, ROMFENBENDAZOL, ROMBENDAZOL PLUS – suspensii orale sau ROMAVERMECTIN, ROMIVERMECTIN şi ROMA­VERMECTIN PLUS – soluţii injectabile.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar
Doctor în ştiinţe medicale Romvac Company SA

Federația Oierilor de la Munte împreună cu Asociația Crescătorilor și Exportatorilor de Bovine, Ovine și Porcine din România sesizează Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor asupra notificării mișcării intrajudețene de rumegătoare solicitată de unele direcții sanitare veterinare din țară.

Această solicitare împiedică circulația animalelor mai ales în intervalul vineri-luni al săptămânii.

Considerăm că perioada liberă de vectori pentru febra catarală ovină a fost deschisă în luna decembrie și că această exigență a serviciilor veterinare nu este justificată.

În plus, această măsură exagerată creează suspiciuni în relațiile comerciale cu alte state.

Boala amenință mai ales ovinele

Boala limbii albastre (BLA), numită și febra catarală epidemică sau bluetongue, este o boală infecțioasă care poate afecta toate rumegătoarele domestice și sălbatice (ovine, caprine, bovine, căprioare etc.).

Ovinele sunt, însă, cele mai receptive și mai grav afectate, iar tineretul este cel mai sensibil. Boala limbii albastre este cauzată de un virus, răspândit prin intermediul insectelor hematofage din genul Culicoides. Boala are caracter sezonier, manifestându-se mai ales la sfârșitul verii, când există o explozie popula­țională a acestor insecte.

Sursele de infecție ale bolii

Acestea sunt reprezentate de animalele bolnave sau de cele care au trecut prin boală și de la care insectele se infestează, odată cu sângele supt. Boala a apărut inițial în Africa de Sud, iar apoi s-a răspândit pe toate continentele, inclusiv în Europa.

Boala limbii albastre nu se transmite la om nici prin contact direct cu animalele bolnave sau purtătoare de virus și nici prin consumul produselor (lapte, carne). În schimb, BLA produce pierderi economice mari, pe de o parte, prin morbidități (îmbolnăviri) și mortalități crescute, iar pe de altă parte, prin scăderea producțiilor zootehnice.

În România au apărut anul acesta primele cazuri de BLA, având în vedere existența acesteia în țările limitrofe.

Semnele care trădează boala

La ovine boala evoluează sub mai multe forme, forma acută (malignă) fiind întâlnită atunci când boala apare pentru prima dată într-un efectiv de animale. Așadar, iată câteva semne clinice prin care deținătorii de animale pot să suspicioneze boala. Animalele prezintă febră (41-42°C), congestia mucoaselor bucale și nazale, salivație excesivă cu aspect spumos și scurgeri nazale cu sau fără strii de sânge care pot forma cruste prin uscare la nivelul nărilor și botului. Buzele, limba și gingiile sunt edemațiate (umflate), de culoare violacee, iar pe marginile limbii, la comisura buzelor și pe vulvă pot să apară ulcere sângerânde.

Din cauza leziunilor de la nivelul mucoasei bucale, animalele înghit cu dificultate, iar cavitatea bucală prezintă un miros urât. De asemenea, respirația devine accelerată, putând să apară și tulburări digestive (diaree, uneori şi sânge). La membre, în special la cele posterioare, pot să apară șchiopături, ca urmare a modificărilor produse la nivelul ongloanelor. Inițial, apar leziuni ca niște bandelete de culoare roșie deasupra coroanei, ulterior producându-se chiar dezongulări parțiale sau totale. Starea animalelor se agravează, rămân în decubit prelungit, iar moartea poate să apară după 7-10 zile de la apariția semnelor clinice.

La bovine BLA evoluează obiș­nuit benign sau subclinic și, rareori, se exprimă prin semne clinice asemănătoare celor observate la ovine. Starea lor de sănătate, însă, trebuie mereu supravegheată deoarece acestea constituie surse de infecție pentru alte rumegătoare, inclusiv pentru oi.

Măsurile de profilaxie a bolii

Acestea se referă la distrugerea insectelor și evitarea menținerii pe pășune a animalelor pe timpul nopții, când atacă insectele, și în zonele mlăștinoase.

Este extrem de importantă dezinsecția periodică a adăposturilor și padocurilor cu TETRACIP sau ROMPARASECT 5%, precum și aspersarea animalelor cu soluții (1 ml/l apă) de ROMPARASECT 5%.

De asemenea, s-a luat în discuție de către ANSVSA posibilitatea vaccinării tuturor animalelor receptive la BLA începând cu anul viitor, iar a vacilor de lapte din exploatațiile industriale, chiar de anul acesta.

Dr. Viorica Chiurciu, medic veterinar
Doctor în Știinţe medicale

După cum se ştie, gestaţia la ovine durează 145-150 de zile, în medie cinci luni. În vederea protejării oilor gestante se vor evita aglomerările, alergările, lovirea oilor, în special la intrarea şi ieşirea din adăpost. Cu aproximativ o lună înaintea fătării, obligatoriu se face codinitul oilor (tunderea lânii de pe coadă şi partea interioară a coapselor şi din jurul ugerului) pentru a se putea asigura un supt cât mai igienic al mielului. Operaţiunea de codinit trebuie făcută cu multă atenţie, având în vedere gestaţia avansată şi posibilitatea producerii de avorturi prin lovire.

Cu două săptămâni înainte de fătare se face un control al gestaţiei, separându-se oile cu gestaţie avansată şi introducându-se în compartimentul de fătare special amenajat, astfel construit încât să asigure o temperatură de 18-20°C. De asemenea trebuie să fie dezinfectat, văruit, iar aşternutul să fie schimbat zilnic. Începerea fătării se manifestă prin simptome ca: oaia devine neliniştită, întoarce capul spre flanc, se ridică şi se culcă des, nu mănâncă și se retrage din turmă.

Toxiemia de gestaţie

Toxiemia de gestație (cetoza oilor gestante, cetonemia de gestație, boala mieilor gemeni) reprezintă o tulburare a metabolismului glucidic. Frigul și transportul acționează ca factori stresanți care măresc necesarul de glucoză. Apare în ultima perioadă de gestație, cu 2-3 săptămâni înainte de fătare. Animalul refuză mâncarea, prezintă salivație, fecale dure, apoi diaree. Tratamentul este dietetic, cu administrarea de fierturi de sfeclă, morcovi, melasă şi injectabil, cu Glucoză 33%, Vitamina B1+B6, Vitamina AD3E.

Paraplegia antepartum

Este un sindrom care apare în a doua parte a gestației și este caracterizat prin imposibilitatea femelei de a se ridica. Această stare este mai frecvent întâlnită la capră. Paraplegia apare la femelele în gestație avansată și cu mari producții de lapte, dar care beneficiază de puțină mișcare. Primele semne sunt nesiguranța în stațiune, urmată de culcarea și ridicarea greoaie.

Tratamentul constă în administrarea de furaje de bună calitate, tărâțe de grâu, săruri de calciu și drojdie de bere. Se va reface echilibrul mineralo-vitaminic prin administarea de Calciu-Magneziu, Multivitarom și Vitamina C timp de 5-7 zile.

În toate cazurile de fătări greoaie, la animale epuizate, pentru a amplifica eforturile de expulzare a fătului, în retenţie placentară pentru desprinderea şi eliminarea completă a învelitorilor fetale și pentru declanşarea lactaţiei se folosește cu succes produsul Romoxitocin.

Dr. Gabriela LOTREA
Medic veterinar
SC Romvac Company SA

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti