Recent, în peisajul agricol românesc a apărut o nouă structură organizatorică. Este vorba despre Asociația Profesională a Ciobanilor. La evenimentul de promovare a asociației ciobanii au lansat acuzații dure cu privire la modul în care sectorul ovin este gestionat. Președintele Dan Petrescu spune că ciobanii au ajuns la capătul răbdărilor și că situația de acum este fără precedent.

„Niciodată până acum nu a fost atât de greu“

‒ Dle președinte, sunteți bine ancorat în acest domeniu și cunoașteți toate problemele pe care le întâmpină ciobanii. Cu ce să începem?

‒ Vrem să spunem lucrurilor pe nume. Cea mai dureroasă problemă a fermierilor – și aici mă refer și la cei din sectorul ovin, caprin, bovin – este cea a pășunilor. Am făcut demersuri la toate instituțiile statului, le-am semnalat tot ce se întâmplă cu pășunile de șes, colinare și de munte și felul în care acestea au fost atribuite. Ne privește foarte mult acest lucru pentru că noi, ciobanii de rând, fermieri care duc greul acestei țări, am ajuns la capătul răbdărilor. Am mai spus asta și o repetăm. Nu mai vrem ca pășunile să fie date celor care nu dețin animale sau grupurilor de interese. Este strigător la cer faptul că pășunile sunt date pe crotalii și adeverințe false. Dacă nu vom opri acest fenomen, pășunile noastre se vor degrada în totalitate, iar ciobanii nu își vor mai putea păstra animalele. Se distruge sectorul. Vă spun, cifrele redactate de autorități în ceea ce privește numărul oilor nu sunt reale și avem probe în acest sens. Nimeni nu a ținut cont de aceste dovezi. Din cauza aceasta noi, ciobanii, suntem nevoiți să sacrificăm animalele și să le vindem pe prețuri derizorii. Niciodată până acum nu a fost atât de greu.

Minimum 30% din efectivele declarate nu se regăsesc fizic

‒ Cine se face vinovat de această situație?

‒ Cele mai mari ilegalități se fac pe baza criteriilor lansate de medicii veterinari concesionari. Milioane de ovine din România sunt înregistrate fără a exista. Dacă luăm din țara asta o comună și verificăm în Registrul Național al Exploatațiilor câte animale sunt pe teritoriul ei și mergem în teren și verificăm realitatea vă spun că minimum 30% din efective nu se regăsesc fizic. Dar România se laudă la Bruxelles că a crescut numărul de ovine și atunci cum să progresăm când se alocă niște bani pentru efective care nu există? Cine primește acești bani? La licitațiile pentru pășune se solicită sume exorbitante care depășesc nivelul subvențiilor pe suprafață. Este inadmisibl așa ceva. Suntem puși în situația în care trebuie să licităm noi între noi, să ne dăm în cap, să ducem prețul cât mai sus pentru că nimeni nu a hotărât ca aceste costuri să aibă o limită. În licitații s-a ajuns să se ofere și 1.600 lei pe hectarul de pășune. Subvenția este sub nivelul redevenței și atunci cum să ne mai descurcăm? De unde să plătim, când prețul mieilor este tot mai mic, când lâna a ajuns bătaie de joc și am ajuns să plătim transportul celor care vin să ne-o ia? Și asta numai ca să ne elibereze un document care să arate că am primit 1 leu pe kilogram.

Oamenii cumpără acum hârtii și mulți și-au îmbolnăvit turmele

‒ Spuneți că ați făcut demersuri la autoritățile statului și că situația din teren este cunoscută și în birourile oficiale. Care a fost rezoluția acțiunilor dvs.?

‒ Dacă nu ai bani și susținere politică nu câștigi nimic în România. Autoritățile ar trebui să vină și să ne întrebe cu ce ne pot ajuta, produsele noastre ar trebui să fie vândute din fermă. Nu avem abatoare, centre de achiziționare a laptelui sau a lânii. Uitați-vă câtă propagandă s-a făcut pentru abatoarele mobile! Am spus de față cu reprezentanți ai asociațiilor mari că inițiem Programul abatoare mobile, dar noi nu avem autorizație de la DSVSA pentru acest lucru. Aruncăm niște bani în vânt.

E inadmisibil ca munții noștri să fie goi, iar stânele goale. Autoritățile zic că dau bani pentru stâne, dar ele vor rămâne goale. Care sunt motivele? Cei care au pășunile azi nu mai vor să facă producție, să mulgă oaia, duc o încărcătură de sterpe pe munte, oile productive le țin la șes și banii vin din mai multe părți. Iar ciobanii care vor să mențină stâna tradițională și au investit în această direcție sunt lăsați pe dinafară. Primarii își fac legea cum vor, există o confuzie totală între Legea zootehniei și Legea licitațiilor. Cineva vrea să ne dezbine pentru că se știe că atunci când ciobanii se unesc sunt o forță. Așa că haideți să ne unim și să facem ceva că nu mai putem!

‒ V-ați declarat nemulțumirea și față de faptul că acum animalele trebuie să aibă carte de rasă. De ce?

‒ În loc să împartă banii de la Uniunea Europeană echitabil, pentru dezvoltarea producției, ei îi împart pentru hârtii. În ultima vreme pe președinții de asociație îi interesează doar cărțile de rasă, nu îi mai interesează producția sau calitatea. Au existat cazuri când ciobanii și-au cumpărat berbeci de origine și s-au dovedit a fi bolnavi. Dar cărțile de rasă au rămas valabile. Se întâmplă asta în toată țara. Oamenii cumpăra acum hârtii și mulți și-au îmbolnăvit turmele. Am fost la Bruxelles și ni s-a comunicat de acolo că României i s-au dat bani pentru sectorul deficitar. Cei care ne-au reprezentat au înțeles că sectorul deficitar nu este cel al producției de carne sau de lapte, ci cel al berbecilor de reproducție. Cu alte cuvinte, nu al producției, ci al reproducției.

Laura ZMARANDA

Am pornit pe urmele ciobanilor seculari, în Munții Bucegi, ca să descoperim moștenirea pe care au lăsat-o generațiilor de acum. Ne-am oprit la stâna lui Constantin Iordan. Nori negri, cu parfum de ploaie, apăsau muntele. În anumite momente aveai impresia că, dacă întinzi mâna spre ei, îi atingi. Muntele era maiestuos și sălbatic, iar modesta construcție de lemn la adăpostul cărei ciobanii pregăteau burduf în coajă de brad era perfect integrată în această imagine. Înăuntru câțiva bulgări de jăratec aprinși cu un alt scop încălzeau camera destul de răcoroasă pentru o zi din mijlocul lunii iunie. Întregul peisaj era uimitor. Și cred că aceasta este imaginea pe care cei mai mulți dintre turiști o păstrează în minte. Și nimic concret despre truda reală a ciobanilor de acolo, despre problemele lor sau despre ce înseamnă practic să stai în munți cu oile. Noi am plecat de acolo cu imaginea idilică reținută de turiștii obișnuiți, dar și cu o înțelegere mai profundă a ceea ce presupune oieritul în timpul de acum. Iordan Constantin este urmașul unei familii pentru care creșterea animalelor a fost tradiție. De aici și amărăciunea cu care, mai târziu, îmi spunea că nu înțelege cum de toată lumea vine să îi învețe pe ciobani cum se cresc oile.

Pășunea, cea mai mare îngrijorare

Alături de propria sa familia continuat tradiția, iar acum are 800 de oi și 50 de vaci. Mărturisește însă că este foarte greu pentru că statul, în pofida tuturor declarațiilor oficiale, nu îi sprijină pe ciobani în niciun fel. De fapt, spune Constantin Iordan, ciobanii sunt un fel de filtru pentru că, într-un final, banii pe care îi primesc pe subvenție se întorc la stat prin banii pe care crescătorii de oi îi plătesc pentru pășune, spre exemplu.

„Toți cei din zonă au probleme. Este nedrept că noi, adevărații crescători de animale – iar cei de la primărie și Consiliul Local ne cunosc – suntem nevoiți, spre exemplu, să participăm la licitațiile pentru pășune.  Și nu doar atât. Mulți dintre cei care vin la aceste licitații nu au animale decât pe hârtie. Nu sunt crescători de animale, ci niște interpuși care vin și ridică prețul licitației. Și ciobanii plătesc, că nu au de ales. Ei au nevoie de munte pentru animalele lor. Suntem un filtru. Noi luăm subvenția, dar participăm la licitație și plătim, vine apoi un control, ne dă o amendă că pentru vreo eventuală neregulă și uite așa se duc banii ciobanilor. Iar cei de la primărie și-au luat banii și asta este, nu ne mai cunoaștem după. Nu-i interesează dacă avem bani să investim, să ne facem stâne moderne sau adăposturi pentru animale. Iarba de pe munte nu mai este de calitate. Nimeni nu mai însămânțează și este justificat pentru că nu avem bani ca să facem și asta. Interesul lor este să ne ia banii. Venim pe muntele Dichiu de 14 ani și în ultimii cinci ani am semnat contracte cu drept de prelungire, dar acum primăria nu a mai vrut să le prelungească. Nici în momentul de față pășunea nu a fost scoasă la licitație. Și de aici apar greutățile. Dacă mă duc în ședință la consiliu zic că mă plâng și mă întreabă de ce îmi mai trebuie. În zona de munte nu ar trebui să taxeze ciobanii pentru că este foarte greu.“

Angajarea cu carte de muncă este absolut necesară

O altă problemă adusă în lumină de Constantin Iordan este cea a forței de muncă. Sunt încurajați tinerii să mai vină la stână? Răspunsul este unul fără echivoc. Nu. Problemele adevărate le aflați de la oamenii din teren, nu de la cei care stau în fața birourilor.

„Cu personalul este foarte greu. Dacă unul dintre ciobanii mei pleacă în liber, deja este o problemă. Salariile sunt așa cum sunt pentru că nu ai de unde să le dai mai mult. Statul îți ia impozitul pe animale, pe teren, pășunea o plătești. De unde să le dai salarii mai mari? Ciobănia este foarte grea și este nevoie de salarii atractive.

La fel de important este să le facem oamenilor angajări cu carte de muncă. Plus că am avea și noi siguranța că omul care vine la stână își asumă responsabilitatea pentru ceea ce face. Altfel poți să te trezești că cel care are grijă de oile tale a lăsat animalele și a fugit. Nu are carte de muncă, nu ai niciun contract cu el, nu ai ce să îi mai faci. Dar dacă statul ne jupoaie, ce putem să mai facem noi? Ce salarii să le oferim? Vă spun, peste 10 ani nu o să mai fie niciun sfert din ce vedeți astăzi. Tinerii nu vor mai veni la stână, iar bătrânii cât vor mai rezista? Ar trebui ca statul să nu ne ia nimic pe pășunat, să putem beneficia într-adevăr de subvenții, să putem face cărți de muncă oamenilor care muncesc la stână. Eu am 800 de oi, dar o să mai țin doar 400 și, dacă la anul merge mai rău, nu o să mai țin deloc.“

stana IMG 20180618 125020

„Dacă cine conduce nu se pricepe...“

Ciobanul de pe Muntele Dichiu avea multe de spus. Sunt multe probleme care din biroul autorităților nu se văd, nu sunt înțelese sau nu par a fi atât de copleșitoare pe cât le resimte fermierul român. S-a gândit oare vreun om cu ștaif din autoritățile responsabile de agricultură că sunt și ciobani nemulțumiți de faptul că subvențiile sunt diferite în funcție de rasă? Ei bine, Constantin Iordan spune că nu înțelege de ce există această diferență și că el, pentru a se putea alinia normelor impuse, a trebuit să facă niște eforturi financiare suplimentare.

„În zona de munte poate fi crescută o singură rasă,Țurcana. Aș putea încasa o subvenție mai mare pentru o rasă de carne, spre exemplu, dar dacă nu poate fi crescută aici, ce să fac? De ce se fac diferențe între subvenții? O altă problemă este cu animalele de rasă, că asta ni se cere acum. Trebuie neapărat să bage oaia în controlul oficial ca să primesc subvenție? Dar ce are dacă nu o bag?

 Nu poate să vină cineva acum să îmi spună mie că animalele pe care le am nu mai sunt bune. Eu am avut berbeci foarte frumoși, dar m-au obligat să iau berbeci cu certificat. Animale care erau oloage sau oarbe. Sunt de acord ca animalele să fie verificate, să se constate că sunt sănătoase. Vino și ia sânge, fă-le analize. Dar dacă e sănătos animalul, lasă-mă să îl păstrez. Mă obligi tu, statul, să iau de la nu știu cine berbeci și apoi trebuie să îi țin închiși pentru că se adaptează la zona asta? Am dat 2.000 de lei pe un berbec care nu se compara cu cei pe care îi aveam eu. O cheltuială suplimentară Gândiți-vă că la munte oile stau în stabulație cinci luni, nu trei luni cum se întâmplă la câmpie. Am avut 2.600 de saci de porumb. Banii pe subvenții și cei pe care i-am câștigat din vânzarea brânzei i-am dat pe porumb. Ne trebuie mult nutreț și se face foarte greu. Iar subvenție la motorină nu primim pe motiv că suntem în zona de munte.

Un pachet de țigări, mai scump decât kilogramul de brânză

Oaia de la munte nu o mulgi mai mult de 50 de zile pentru că iarba nu mai este de calitate și lactația este puțină, spune dl Iordan. De la șeptelul pe care îl are obține în jur de 650 de litri de lapte pe zi. În perioada de vară, iunie-iulie-august,  fac brânză de burduf, iar în celelalte luni ale anului fac telemea. Un kilogram de brânză de burduf este 30 de lei, telemeaua de oaie 25 de lei, telemeaua amestec (lapte de oaie și vacă) 14 lei. „Salariile sunt așa cum sunt, toate prețurile au crescut, iar prețul brânzei a rămas la fel. Ca să înțelegeți mai bine ce spun o să vă dau un exemplu. Acum zece ani cu o bucată de telemea luam o pungă de țigări, acum nu mai pot să iau un pachet. Prețurile sunt mici,  piața de cumpărare este slabă și trebuie să ne adaptăm. Am reușit să ne facem o clientelă și nu rămânem cu producția de la un an la altul.“

Este nedrept să rezumi în câteva rânduri îngrijorarea omului acesta simplu de la munte și toate poverile pe care le poartă cu sine. Dar poate că cineva se va ridica de la birou și va merge pe teren. Acolo unde realitatea se vede altfel. Mai clar. Și din perspectiva celor care ne pun pâinea pe masă.

  • Constantin Iordan: „Cine vine în control nu vine să te învețe. Îți dă amendă din prima. Acum toată lumea se pricepe la crescut animale. Și cei de la parc, și cei de la jandarmerie. Noi nu ne mai pricepem. Vin ei și ne învață ce să facem. Nu mi se pare în regulă. Am crescut într-o familie cu tradiție în oierit și acum vine un neica nimeni să mă învețe să cresc oi.“
  • Diana Iordan: „Este o muncă grea, continuă, fără pauze. Totul trebuie să fie pe flux continuu. Nu știu dacă merită, dar aici în zona de munte suntem oarecum obligați să facem asta. Ar fi trebuit mai mult sprijin din partea autorităților, să fim încurajați cu subvenții și încheierea unor contracte pe perioadă mai mare pentru pășune. Astfel am putea construi niște stâne moderne, am crea alte condiții și mă refer aici în primul rând la igienă. O cameră cu gresie, faianță, o cameră frigorifică pentru păstrarea produselor. Viitorul este incert și nu știu dacă din urmă vor mai veni alte persoane care să mai facă această muncă.“

Laura ZMARANDA

În ultimele luni, crescătorii de animale oieri au luat poziție după apariția Legii nr. 149/2015, care modifică și completează Legea fondului cinegetic nr. 407/2006 prin care la art. 37 se precizează: „În scopul gestionării durabile a faunei cinegetice se interzice lăsarea animalelor sau pășunatul în fondul forestier, dar și pășunatul animalelor domestice în terenul agricol între 6 decembrie și 24 aprilie“.

Această lege a vânătorii privind pășunatul repetă și întărește de fapt OUG 34/2013 și HG 78/2015 privind Organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor permanente, unde sunt precizări clare privind momentul începerii pășunatului rațional după 23 aprilie (Sf. Gheorghe) până la 26 octombrie (Sf. Dumitru), cu 3-4 săptămâni înainte de înghețul la sol, când încetează pășunatul și pajiștea „se odihnește“ până în următorul sezon de vegetație.

Se poate afirma că a trecut vremea marii transhumanțe tradiționale, cu întreținerea fără întrerupere a oilor pe pajiștile permanente, într-o continuă mișcare de la munte unde vărau, până în zone mai joase și calde unde iernau cu resurse naturale abundente, nevalorificate până atunci. Dacă la munte văratul se încadrează în limite, cât de cât normale, datorită stratului permanent de zăpadă, la deal și câmpie se poate „pășuna“ aproape tot anul sau la întâmplare, chiar și în ferestrele iernii.

Din cele prezentate rezultă că pajiștile permanente majoritar subvenționate din fonduri europene prin APIA trebuie ocrotite de efectul distrugător al pășunatului haiducesc de iarnă pentru conservarea biodiversității covorului ierbos, a productivității și confortului animalelor și îngrijitorilor acestora. Crescătorii de oi vor trebui să-și dimensioneze efectivele în funcție de posibilitățile concrete de întreținere prin pășunat peste vară și cu furaje în stabulație peste iarnă, nu să hălăduiască cu animalele lor în căutare de hrană gratuită pe terenurile altora.

Nicăieri în țările europene nu se practică acest sistem anacronic de pășunat cu animalele întreg anul și mai ales pe timp de iarnă. A sosit momentul să ne aliniem la normele UE de protecție a mediului și de valorificare eficientă și durabilă a resurselor furajere din patrimoniul nostru pastoral, dacă dorim să ne înscriem pe viitor și noi în Civilizația Pajiștilor.

În actualele condiții, pășunatul în sezonul rece pe pajiștile permanente produce numeroase daune, din care le enumerăm pe cele zece mai importante: reducerea producției de iarbă cu 30-50% în anul următor; rărirea covorului ierbos și declanșarea proceselor erozionale ale solului pe pajiștile situate pe pante; colmatarea cu deponii a albiilor râurilor și a lacurilor de acumulare din cauza eroziunii; pășunatul nerațional tot anul duce la dispariția plantelor bune furajere și la înmulțirea buruienilor; pășunatul pe terenuri umede distruge structura solului și înrăutățește regimul aerohidric al plantelor, facilitând invazia unor buruieni ca bărboasă (Botriochloa iscaenum), părul porcului (Nardus stricta), târsa (Deschampsia caespitosa), pipirigul (Juncus sp.), rogozuri (Carex sp.) și altele; scăderea biodiversității covorului ierbos pentru care se acordă subvenții de la Uniunea Europeană; disconfortul animalelor produs de înfometare, frig, ger, ploaie, zăpadă, umezeală, noroaie etc.; disconfortul uman produs de sezonul rece, petrecut pe câmpuri în aer liber, indiferent de starea vremii; înlesnirea producerii fraudei „pe patru picioare“ prin pășunat cereale, rapiță și alte culturi de toamnă pentru hrănirea cu orice preț a animalelor; pășunatul cu oile până la refuz și epuizarea plantelor bune furajere pe suprafețele rezervate vacilor de lapte și alte multe neajunsuri.

Teodor MARUȘCA

În articolul precedent, în concordanță cu obiectivele proiectului PACINFO, am relatat despre faptul că Politica Agricolă Comună, în vederea obținerii subvențiilor, impune o serie de condiții, printre care și menținerea pășunilor permanente. Prin prezenta, cu ajutorul rezultatelor cercetărilor efectuate de dr. Hartel Tibor, dorim să evidențiem importanța ecologică și culturală a pășunilor cu arbori, care constituie o formă a pășunilor permanente, aflată în curs de dispariție, de aceea este atât de importantă menținerea acestora.

Pășunile cu arbori constituie unul dintre elementele peisagistice cu identitate ecologică și culturală remarcabilă din Europa; cu toate acestea, sunt pe cale de dispariție în multe regiuni extinse. În Transilvania mai există astfel de pășuni cu arbori, dar sunt foarte vulnerabile, de aceea le trebuie acordată o atenție și protecție deosebită.

Folosirea pășunilor cu arbori în zona Transilvaniei de Sud are tradiții începând din Evul Mediu. Aceste pășuni cu arbori au fost apreciate datorită serviciilor oferite de ecosistemele variate și de frumusețea lor fără pereche: stejarii și para sălbatică au asigurat atât sursa de hrană pentru animale și populația din zonă cât şi umbra necesară și au prevenit eroziunea solului. Cele mai remarcabile elemente ale pășunilor cu arbori din Transilvania de Sud sunt stejarii seculari, care oferă un habitat ideal pentru nenumăratele specii de viețuitoare.

Pășunile cu arbori reprezintă tranziția dintre păduri și fânețe; astfel pot fi întâlnite în același loc speciile de plante și animale care necesită habitate mozaice, caracteristice atât pădurilor cât și fânețelor. Valoarea lor ecologică este datorată faptului că reprezintă populații de plante și animale cu grad ridicat de rezistență și cu capacitate de acomodare ridicată, cu ecosisteme rezistente efectelor schimbărilor climatice. Pășunile cu arbori rămase reprezintă ecosisteme cu valoare ridicată din mai multe puncte de vedere, care trebuie protejate, deoarece: asigură adăpost pentru speciile pe cale de dispariție; au o capacitate de acomodare ridicată față de schimbările globale; au potențial de recreare ridicată și fac parte din patrimoniul cultural general european. Pe deasupra, sunt cele mai viabile forme ale sistemelor de pășunat forestier în privința managementului durabil al teritoriilor deschise din Europa întreagă.

Din păcate, din cauza schimbărilor intervenite în utilizarea terenurilor, suprafața acestor pășuni cu arbori este din ce în ce mai mică, numărul arborilor seculari s-a redus, nu sunt reînnoiri. Dacă nu tratăm cu prioritate problema pășunilor cu arbori, multe dintre aceste zone pot dispărea sau se pot transforma iremediabil, ceea ce ar constitui o mare pierdere nu numai pentru România, dar și pentru întregul continent european.

www.zonamontana.ro

Îngrăşarea păşunilor prin târlire reprezintă forma cea mai simplă de fertilizare cu îngrăşăminte organice, efectuată direct cu animalele ce folosesc păşunea, pe toată durata perioadei de păşunat. În acelaşi timp, procedeul este foarte eficient întrucât nu necesită cheltuieli cu încărcatul, transportul şi împrăştierea cantităţilor ce se administrează, aşa cum este cazul gunoiului de grajd, ci se folosesc dejecţiile acumulate pe suprafeţele unde animalele rămân în timpul nopţii sau în orele de odihnă din cursul zilei. Aceste suprafeţe sunt cunoscute sub numele de târle, de unde şi denumirea metodei de îngrăşare a păşunilor. Târlirea se aplică pe păşunile bune, dar mai ales pe cele degradate, care au un grad redus de acoperire cu vegetaţie ierboasă.

În perioadele cât animalele stau în târlă se acumulează cantităţi apreciabile de dejecţii, care au efect deosebit atât asupra producţiei de masă verde, cât şi asupra compoziţiei floristice a pajiştii. Astfel, îngrăşarea prin târlire a păşunilor mediocre, cu Nardus stricta (ţepoşică), are ca efect dispariţia acesteia din vegetaţie, locul său fiind luat de graminee şi leguminoase valoroase. Datele experimentale atestă superioritatea metodei faţă de folosirea altor îngrăşăminte organice, întrucât pe pajişti rămân atât dejecţiile solide cât şi cele lichide, iar pătrunderea elementelor fertilizante la nivelul rădăcinilor este facilitată de animale.

Un alt avantaj al târlitului este acela că permite fertilizarea suprafeţelor greu accesibile din zona păşunilor montane, unde transportul altor îngrăşăminte, inclusiv administrarea sunt dificil de realizat.

Cercetările au dovedit că se poate târli până la 50% din suprafaţa atribuită unei turme de animale, cu condiţia aplicării unor erbicide pentru distrugerea covorului ierbos degradat, urmată de supraînsămânţarea cu ierburi perene şi fertilizarea cu îngrăşăminte chimice fosfatice. Introducerea îngrăşămintelor fosfatice este necesară pentru a completa acest element, întrucât dejecţiile animalelor sunt mai bogate în azot şi potasiu şi mai sărace în fosfor, element de bază ce favorizează dezorientarea leguminoaselor.

Îngrăşarea prin târlire trebuie făcută pe baza unui program bine alcătuit, a cărui respectare este obligatorie atunci când se doreşte fertilizarea unor suprafeţe mai mari de păşune. În acest scop, plecând de la numărul total de animale (ovine sau bovine) întreţinute pe păşune, se calculează mai întâi suprafaţa târlei, ştiind că pentru odihnă sunt necesari 1-1,5 mp pentru o oaie şi 2,5-3 mp pentru o bovină adultă. În funcţie de tipul pajiştii (bună, mediocră, degradată), se stabileşte numărul de nopţi în care animalele se vor odihni pe aceeaşi suprafaţă. Fertilizarea corectă trebuie să ţină seama de datele prezentate în tabel (vezi în revistă).

Delimitarea târlei se face prin porţi de târlire – cunoscute în unele localităţi sub denumirea de lese, ţarcuri, ocoale, uşoare şi rezistente pe timp de noapte, din materiale plastice, mai înalte pentru vaci şi mai scunde pentru oi.

Mutarea porţilor la intervalele stabilite conform normei de târlire trebuie respectată riguros, pentru a nu se ajunge la o îngrăşare excesivă a suprafeţelor pe care animalele au staţionat mai mult decât era prevăzut. Depăşirea programului de 6 nopţi, în toate situaţiile, duce la o supratârlire, cu efecte nedorite privind îmbolnăvirea animalelor, poluarea solului şi apelor. În plus, este favorizată extinderea unor buruieni nitrofile (iubitoare de azot), necomestibile şi cu valoare nutritivă scăzută precum urzica, stirigoaia, păpădia şi speciile de ştevie. Dacă târlirea s-a făcut corect, efectul îngrăşării se menţine 4-5 ani, cu sporuri de 100-200% masă verde în primii 2-3 ani. Cele mai bune rezultate se obţin atunci când pe pajiştile degradate târlirea este urmată de administrarea de îngrăşăminte chimice fosfatice şi supraînsămânţarea cu amestec de plante bune pentru nutreţ.

Având în vedere avantajele pe care fertilizarea prin târlire le prezintă, ar fi extrem de util ca proprietarii de pajişti să introducă acest procedeu în complexul de măsuri pe care îl au în vedere pentru îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a producţiilor de masă verde şi nu numai, chiar dacă el poate fi aplicat pe suprafeţe relativ limitate.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Primarii din ţară susţin că nu îi afectează noua ordonanţă a Guvernului care prevede ca subvenţiile pentru întreţinerea păşunilor să fie luate de fermierii care le întreţin şi nu de fermierii inventaţi „pe hârtie“, pentru că păşunile sunt deja concesionate în multe cazuri. Reprezentanţii asociaţiilor de fermieri se tem însă că banii vor intra tot în buzunarele primarilor, dar pe căi ocolite – prin asociaţii de crescători de animale constituite ad-hoc, care subînchiriază apoi adevăraţilor fermieri.

Guvernul a aprobat recent ordonanţa de urgenţă cu privire la pajiştile permanente care stabileşte că subvenţiile nu vor mai fi îndreptate spre primării, ci spre utilizatorii păşunilor.

„Primăriile şi consiliile locale vor primi subvenţii pe suprafaţă numai dacă nu există cereri din partea fermierilor. Dacă nu există în anumite comune fermieri sau crescători de animale care să solicite subvenţiile, primăria are obligaţia, prin consiliile locale, să ceară aceşti bani pentru întreţinerea păşunilor respective“, a afirmat ministrul Agriculturii, Daniel Constantin.

Ordonanţa prevede că pajiştile aflate în domeniul public şi privat al comunelor, oraşelor, respectiv municipiilor pot fi utilizate atât de către persoanele fizice, cât şi de cele juridice, care cresc animale. Actul normativ a introdus obligativitatea ca utilizatorii pajiştilor să aibă animalele înscrise în Registrul Naţional al Exploataţiilor, făcându-se legătura între utilizatorii pajiştilor şi scopul utilizării pajiştilor, respectiv asigurarea hranei animalelor.

Lucrările de întreţinere a pajiştilor şi a utilităţilor zoopastorale se vor efectua de către crescătorii de animale care le folosesc şi vor fi cuprinse în contractele de concesiune sau închiriere, proporţional cu efectivele de animale deţinute în exploataţie, pe o perioadă de maximum 5 ani.

Crescătorii se tem de asociaţiile „căpuşă“

Reprezentanţii crescătorilor de animale privesc cu scepticism ordonanţa de urgenţă şi cred că banii se vor întoarce tot la primari, dar pe căi ocolite.

„Majoritatea primăriilor văd subvenţia ca pe o sursă de venit. E adevărat că nu mai iau banii direct. Au făcut tot felul de asociaţii căpuşă formate din consilierii primarului, prieteni, secretare, şeful de post din comună. Şi uite aşa, asociaţia Ciobănaşul, care n-are nicio oaie, subînchiriază păşunea adevăraţilor ciobani“, susţine Ioan Agapi, directorul executiv al Federaţiei Agricultorilor de Munte Dorna din Suceava.

Primarii nu neagă că au mai existat astfel de situaţii, dar oricum cei care au „greşit“ au plătit.

„Banii de subvenţii nu au cum să fie luaţi de primării. Am avut acum doi ani un caz. O primărie de pe la noi a luat banii de păşuni şi apoi a avut controale peste controale pe cap“, afirmă Dorin Magda, primarul comunei Cârţişoara, judeţul Sibiu.

Şi primarul de la Bucium, județul Alba, recunoaşte că există cazuri de primării care au luat subvenţii, dar şi de crescători care au dat o altă folosinţă fondurilor. O situaţie mai aparte a fost semnalată chiar la el în judeţ, la Câmpeni.

„În restul ţării subvenţiile au fost luate de primării, dar la noi, la Alba, nu le-au luat primăriile, ci s-au dus direct către asociaţiile de crescători de animale. Trebuie ştiut că, dacă nu sunt administrate bine fondurile pentru pajişti, se duce totul de râpă. La Câmpeni (judeţul Alba – n.r.) şi-au luat maşini şi şi-au renovat casele cu banii de la pajişti. La noi, cei care au preluat pajiştile s-au ocupat de ele, le-au curăţat şi au făcut adăpători, dar nu le-au şi împrejmuit“, declară Cornel Năbău, primarul comunei Bucium din judeţul Alba.

Din păcate, au existat şi situaţii de primari care şi-au însuşit ilegal subvenţiile pentru păşuni. Un exemplu este primăria din Smeeni (judeţul Buzău), unde fostul primar nu a împrăştiat niciun îngrăşământ pe terenuri, subînchiriate la cunoscuţi pe criterii strict politice, după cum a relatat presa locală. Ulterior, primarul a reuşit să dea cu îngrăşământ într-o singură noapte, de teamă să nu fie  amendat de oficialităţi.

Primarii vor reguli mai clare de cheltuire a banilor

Reprezentanţii primăriilor spun că este necesar să fie extinse categoriile de lucrări pentru păşuni, care pot fi realizate cu banii din subvenţii, fiind necesară stabilirea unor reguli mai clare de cheltuire a banilor.

„Trebuie nişte reguli mai clare şi mai uşor de aplicat cu privire la investiţiile pe care le pot face oamenii pentru amenajarea păşunii. Sunt numeroase lucrări care nu sunt exemplificate clar de regulamentele APIA. Sunt zone în care nu ai apă şi trebuie să tragi conducte, dar acest gen de investiţie nu este cuprins în plan“, declară Grigoraş Păstrăv, primarul comunei Comăneşti, judeţul Suceava.

Tot el afirmă că „este dificil de cheltuit banul de subvenţii“, mai ales că mulţi crescători realizează lucră­rile pe cont propriu.

„Există lucrări clar stipulate care trebuie executate. E adevărat că omul le face în regie proprie şi se vede de la an la an cum îşi modernizează şi îşi îmbunătăţeşte ferma şi utilajele“, precizează Păstrăv.

Există şi zone în care lucrurile merg bine

La Moeciu, județul Brașov, de exemplu, pășunile au fost concesionate de mai multă vreme şi nu sunt probleme.

„Să știți că pe noi nu ne afectează ordonanța asta pentru că subvenția mergea și până acum la utilizatori. Am avut șapte pășuni pe care le-am scos la licitație. Le-au luat șapte utilizatori care le administrează. Este treaba lor cum se descurcă. Fiecare a făcut lucrările necesare. (...) Efectivele de animale au scăzut dramatic la noi în ultima perioadă, dar tot mai sunt în comună vreo 2.000 de capete de bovine și 10.000 de ovine pentru că animalele fac parte din tradiția locului. Pajiștile au fost întreținute, dar nu s-a pus niciodată problema împrejmuirii, pentru că vorbim, în total, de aproape 500 ha de pășune“, spune Niculaie Clinciu, primarul comunei Moeciu, județul Brașov.

Primarii susţin că nu se pune problema ca lucrările de întreţinere a păşunilor să nu fie efectuate, în condiţiile în care în fiecare an starea aces­tora este verificată de reprezentanţii APIA, instituţie prin intermediul căreia ajung banii.

„Noi am concesionat pajiştile către crescătorii de animale încă din 2009, când au fost luaţi în evidenţă de APIA. S-a luat atunci decizia în consiliul local să fie concesionat izlazul individual pentru toţi proprietarii de animale din comună pentru că primăria nu are creşterea de animale printre atribuţiile legale. Cei care au luat pajiştea în concesiune sunt obligaţi de APIA, unde s-au înregistrat cu animalele, să facă toate lucrările necesare pentru întreţinere. Când depun documentele la APIA primesc un regulament cu nişte norme care precizează cum trebuie întreţinută pajiştea. Aceste lucrări trebuie făcute pentru că, cel puţin din 2008 încoace, nu a fost niciun an în care să nu vină cineva de la APIA să verifice starea păşunii“, declară Grigoraş Păstrăv, primarul comunei Comăneşti. 

La Cârţişoara, judeţul Sibiu, în schimb, pajiştile montane sunt arendate de un singur cioban care se îngrijeşte de oile comunei.

„Păşunile de la noi au fost date de mult în arendă. Noi avem pajişti alpine pe care le dăm cu contract de arendă şi primim chiria. S-a făcut licitaţie şi a câştigat-o cineva de aici, care ia toate oile de la toată lumea şi merge cu ele pe munte. La noi nu se fac cine ştie ce amenajări pentru că e gol alpin şi are şi regim de rezervaţie. Nici jnepenii nu pot fi tăiaţi fără autorizaţie. Pajiştile sunt întreţinute, pur şi simplu, prin păşunare 2-3 luni pe an“, afirmă Dorin Magda, primarul comunei Cârţişoara, judeţul Sibiu.

Marius ŞERBAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti