reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Dec 2019

Moştenire de familie, o fermă cu 400 de oi în comuna Cergău, judeţul Alba

Tânărul Claudiu Benchea din comuna Cergău, satul Lupu, judeţul Alba, împreună cu tatăl şi bunicul său se ocupă de un efectiv de 400 de capete din rasele Ţurcană, Breaza şi Oacheşă. Tânărul spune că anul acesta a fost unul bun în ceea ce priveşte producţia de lapte, iar acesta este şi motivul pentru care vrea să mărească turma în următorii ani la un efectiv de 650 de capete.

70% din turmă cu rasele Breaza şi Oacheşă

Claudiu Benchea oier

Lui Claudiu oile i-au plăcut de mic copil, iar ferma a moştenit-o de la tatăl său, care după Revoluţie, mai exact prin anii ’92, şi-a cumpărat o turmă de oi, spune tânărul crescător. „Acum avem împreună o turmă de oi cu peste 400 de capete rasa Ţurcană, cu toate că mai mult îmi plac rasele Breaza şi Oacheşă, iar de câţiva ani de când mă implic în ale oieritului, cu multă trudă şi muncă am reuşit să schimb turma în proporţie de 70%. Cu toate că tatăl meu nu pune preţ pe rasă, eu sunt mult mai pretenţios şi amprenta mea asupra turmei deja începe să se vadă. Îmi place în mod special Breaza deoarece este o rasă de oi foarte bună în ceea ce priveşte lâna şi laptele şi mai ales pentru că sunt nişte oi mari. Totodată, îmi mai plac şi oile Bale şi Bucălai, dar să le văd la altcineva pentru că nu-mi prea place să le corcesc. La un astfel de efectiv nu avem ciolan de mult timp şi nici nu am avea nevoie deoarece eu împreună cu tatăl şi bunicul meu, care are 80 de ani, ne ocupăm de aceste animale“, mărturiseşte tânărul.

Lâna se aruncă…

În ceea ce priveşte hrana animalelor, tânărul crescător ne spune că nutreţul îl produc ei, iar porumbul îl cumpără pentru că în zona lor nu prea se scoate o recoltă bună la această cultură, dar cu toate acestea a fost un an bun cu privire la producţia de lapte. „În prima şi a doua lună după ce vindem mieii laptele îl vindem, iar în cea de-a doua parte a sezonului din lapte facem caş pentru a-l vinde clienţilor pe care îi avem de mulţi ani. Din punctul de vedere al producţiei de lapte anul acesta a fost un an bun, astfel producţia obţinută m-a motivat să vreau să măresc turma; chiar m-am gândit că aş vrea să ajung undeva la circa 600-650 de capete în următorii ani, dacă treaba va merge cel puţin ca anul acesta. În schimb, în ceea ce priveşte lâna, după cum ştiţi la noi în ţară a ajuns o mizerie deoarece toată se aruncă pentru că nu o mai adună nimeni“, specifică Claudiu.


Crescătorul are şi un sfat pentru cei care vor să se apuce de o astfel de fermă. „Dacă nu îţi place ceea ce faci mai bine stai deoparte deoarece în acest moment sunt mulţi cei care se apucă sau s-au apucat de oi doar pentru subvenţie şi după un an sau doi nu răzbeau să le vândă; toată treaba este să îţi placă şi atunci treci cu brio peste tot greul întâmpinat“, spune Claudiu Benchea.

Beatrice Alexandra MODIGA

S-a înființat Asociația Profesională a Ciobanilor

La începutul lunii mai, în peisajul agricol românesc a fost anunțată înființarea unei noi structuri asociative. Este vorba despre Asociația Profesională a Ciobanilor. Președintele ei, Dan Petrescu, spune că asociația a fost înființată cu scopul de a lupta împotriva represaliilor la care sunt supuși ciobanii. În acest sens a fost constituit și un program strategic care va fi prezentat și autorităților. Ce doleanțe au oierii?

Problema pășunilor în România

Legislația națională care reglementează modul de acordare a pășunilor către crescătorii de ovine/caprine are multe lacune juridice și a creat posibilitatea autorităților locale fie să solicite sume exorbitante care depășesc nivelul subvenției pe suprafață, fie sunt acordate unor grupuri de interese care nu dețin în realitate animale pentru a asigura încărcătura pe pășune

Soluția

‒ Contracte tip la nivel național pentru ca autoritățile locale să nu mai introducă în caietele de sarcini criterii abuzive și să existe o aplicare unitară la nivel național;

‒ Controalele efectuate de către APIA, ANSVSA și ANZ pentru pășunile declarate pe suprafață să reprezinte un procent de minimum 50% pe fiecare an de cerere, în care să fie verificate animalele existente în pășune pentru a se respecta încărcătura pe hectar.

Sprijinul cuplat

Modul de fundamentare a sprijinului cuplat pe care România l-a notificat la CE dezavantajează crescătorii de ovine care nu au oile înscrise în Registrul Genealogic. Principiul instituit de Regulamentul European pentru sprijinul cuplat se referă la producția de carne și lapte.

Pentru perioada 2021-2027 solicităm ca acest sprijin să fie acordat tuturor crescătorilor care livrează lapte/brânză și produși pentru carne.

În acest sens vom veni cu propuneri concrete către MADR pentru a fundamenta corect acest sprijin pentru ca toți crescătorii să beneficieze de acest sprijin

Simplificarea legislației sanitar veterinare de mediu și fiscală pentru a se încuraja înregistrarea fiscală a crescătorilor în vederea accesării de fonduri europene și pentru a putea beneficia de avantajele sistemului public de pensii.

Propuneri

‒ Acordarea pe o perioadă determinată de 10 ani de facilități fiscale celor care doresc să treacă de la persoană fizică care comercializează producția pe carnetul de comercializare la persoană fizică autorizată conform OG nr 44/2008. Dorim să fie exceptați crescătorii de ovine și să nu mai fie impozitat venitul pe o perioadă de 10 ani în Codul Fiscal.

Legislația sanitar veterinară trebuie să țină cont de specificitatea sectorului ovin astfel încât respectarea acestor norme să poată ține cont de condițiile în care ne desfășurăm activitatea. Spre exemplu, în pășunile alpine unde nu există apă curentă și nici alte utilități să se stabilească anumite proiecte de tip stână, care să respecte normele sanitar veterinare.

Problema scrapiei

România figurează cu risc nedeter­minat la scrapie OIE și pentru acest fapt țara noastră nu poate exporta nici în Turcia sau Israel, care sunt piețe foarte bune, și nici tranzita aceste state. Trebuie să se pună în aplicare un program național de scrapie prin care toți berbecii reproducători să fie testați și să existe și despăgubiri pentru reproducătorii care sunt rezistenți. Ajutoarele de minimis pentru achiziția de berbeci reproducători să fie condiționate de efectuarea testelor pentru rezistența la scrapie.

Legislația muncii

Ținând cont de specificitatea sectorului ovin, legislația muncii să fie simplificată astfel încât crescătorii să poată cumpăra vouchere pentru angajații proprii, care să fie alocate lunar ciobanilor care prestează munca la stână. Acest sistem funcționează în multe state membre și respectivele vouchere sunt subvenționate în procente variabile, mergând până la 75% din valoarea lor.

Crearea unui program național de încurajare a consumului de carne de ovine, care să arate beneficiile consumului de proteină animală. Instituirea unei scheme de ajutor de stat prin care crescătorii de ovine să poată construi adăposturi tip cu o intensitate a sprijinului de până la 90% pentru ca mieii să poată fi colectați și vânduți în partide mari pentru a crește forța de negociere a crescătorilor în raport cu achizitorii externi. Această schemă de sprijin se va adresa asociațiilor profesionale, grupurilor de producători și cooperativelor.

Laura Zmaranda

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Un primar model... ține în frâu o stână de oi și o comună

În comuna Cândești, județul Neamț, o fermă de 1.000 de oi este ținută în frâu de State Daniel Gheorghe, primarul comunei. Fiica sa Alexandra vede un model în acesta și este mândră foc de omul care lasă pantofii de lac la primărie pentru cizmele de cauciuc de la stână.

Fermă de oi dintr-o pasiune

De câțiva ani, familia State se ocupă cu zootehnia. Capul familiei, Gheorghe, este ajutat de fiica sa, Alexandra, care susține cu mare drag pasiunea tatălui său. „Cu toate că noi avem două firme, una cu lemne și o alta cu o brutărie, în prima fază nici nu a fost vorba de așa ceva. Între timp, tatăl meu a ajuns primarul comunei, iar într-o zi acesta a cumpărat 100 de oi, apoi iar încă 100, și tot așa până am ajuns la 1.000 de oi și 50 de vaci. Practic, totul a început dintr-o pasiune a tatălui meu pentru aceste animale“, ne povestește aceasta.

Stand de brânzeturi în piața centrală din Piatra Neamț

„Nu prea aveam unde să ne vindem produsele, pentru că nu ne-am gândit că o să ajungem așa departe“, ne mărturișește Alexandra. Dar, în timp, aceasta a venit cu ideea să își deschidă un stand de brânzeturi în piața centrală din Piatra Neamț, cu lapte proaspăt și diverse produse, precum caș, burduf, smântână, cașcaval și telemea. „Totodată, vindem și în Bacău, unde distribuim săptămânal, în fiecare zi de miercuri. În ultima perioadă îmi scrie multă lume din Iași și Moinești, unde chiar am trimis produse și prin curier. Am avut persoane care au venit și cu copii la noi la stână și toți au fost tare încântați. Ne bucurăm că ne este apreciată munca“.

„Tatăl meu este cel care ține în frâu toată ferma! Astfel, după program își ia cizmele și se ocupă de tot... ar sta acolo până dimineață. Tot el se ocupă de tot ceea ce înseamnă hrana și tratamentele la animale. Avem și o moară, iar acolo le pregătește tot felul de furaje și amestecuri pentru că sunt foarte sensibile. În zona noastră, avem dificultăți să găsim forță de muncă pentru că nu am găsit pe cineva care să dorească să stea acolo permanent... oamenii vin și pleacă imediat deoarece este o muncă destul de solicitantă. De aceea, pentru a avea totul sub control, tata și-a făcut și o cabană la stână, iar pe timpul verii stă acolo și noaptea“, ne spune Alexandra.

Ferma State Candesti Neamt

2 litri de lapte = 5 lei

Aceasta consideră că este o investiție de viitor și mulți ar trebui să cumpere măcar o sticlă de lapte de la piață și nu din magazine. „O sticlă de lapte de 2 litri constă 5 lei, dar știi că bei ceva natural. Din păcate, în piață cei care cumpără sunt doar persoane care au peste 40-50 de ani, rar vezi persoane tinere cumpărând deoarece aceștea preferă supermarketurile.“

„Dacă te gândești la o investiție de genul acesta, trebuie să fii conștient că este multă muncă și că animalele nu știu ce este weekend, ele trebuie hrănite și îngrijite mereu. Sunt mulți cei care încearcă, dar le vând imediat. Noi nu renunțăm deoarece iubim aceste animale și de aceea vrem să ne facem un laborator și să distribuim în mai multe puncte. Ținând cont că acest lucru necesită mulți bani, momentan rămânem la stadiul acesta și sper... să nu îl mai apuce pe tatăl meu să cumpere, iar, în jur de 1.000 de oi“, conchide Alexandra State.

Beatrice Alexandra MODIGA

Peste 850 de oieri suceveni s-au înregistrat pentru subvenţia la lână

Campania de sprijinire a crescătorilor de ovine care livrează lână în vederea valorificării se bucură de interes în judeţul Suceava. În cadrul programului privind ajutorul de minimis acordat crescătorilor de ovine pentru comercializarea lânii, la Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Suceava au fost înregistraţi 852 de potenţiali beneficiari ai ajutorului financiar de 1 leu la kilogramul de lână vândută către unităţile care preiau respectiva materie primă, dintr-un total de 1.280 de crescători de oi din judeţ.

De acest ajutor pot avea parte crescătorii persoane fizice care au atestat de producători, persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale, persoane juridice, alte forme asociative cu personalitate juridică. Un singur beneficiar poate primi maximum 15.000 de euro pe durata a 3 exerciţii financiare, respectiv în 2018 şi în cele două exerciţii financiare precedente, adică în 2016 şi 2017. În judeţul Suceava este un efectiv de 255.547 de ovine, iar de la un singur animal, în funcţie de rasă şi vârstă, se pot recolta, în medie, 2-3 kg de lână.

„Cei care sunt luaţi în baza de date au timp, până în august 2018, să facă dovada cantităţilor de lână comercializate. În baza acestor dovezi ei vor primi ajutorul prevăzut de Guvernul României“, ne-a spus Haralampie Duţu, directorul executiv al Direcţiei Agricole Suceava. La dosar se depune cererea-tip, declaraţie pe proprie răspundere, copie după cartea de identitate sau actul de constituire de la ONRC, după caz, dovadă de cont activ, documentul de la medicul veterinar prin care se atestă că exploataţia este identificată, precum şi o aproximare privind cantitatea de lână pentru livrare. Ulterior, la dosar se vor adăuga şi documentele doveditoare ale comercializării lânii.

Lâna prelucrată poate avea un preţ bun

De patru ani, în judeţul Suceava există un singur agent economic cu sediul în Fălticeni care preia lâna de la crescătorii de animale. Firma oferă 80 de bani pentru kilogramul de lână adus de crescător la depozit şi 50 de bani pentru lâna achiziţionată direct din fermă. Lâna este exportată în Turcia, unde este folosită la fabricarea saltelelor. Conform reprezentanţilor societăţii, preţul oferit depinde de bursa internaţională, agentul economic neefectuând nici măcar o prelucrare sumară a lânii, condiţii în care ar putea fi exportată la un preţ mai bun. „Prin adoptarea Hotărârii de Guvern, crescătorii de oi vor comercializa în număr mult mai numeros lâna. Varianta cu agentul economic din Fălticeni care preia lâna ar trebui să fie doar una de tranziţie, scopul Guvernului României fiind ca, prin acordarea subvenţiei, să fie încurajată înfiinţarea de depozite mari, în urma unor parteneriate public-private. Într-un astfel de depozit, lâna ar fi prelucrată şi comercializată mai departe la un preţ decent, inclusiv pentru crescătorul de oi care o vinde. Piaţa lânii este considerată a fi una de perspectivă, în condiţiile în care lâna este folosită ca materie primă în industria textilă, dar şi la fabricarea de materiale izolante“, a precizat Haralampie Duţu.

Anul trecut au depus în judeţ cereri de înscriere în program peste 100 de crescători de oi, dar nu au revenit toţi pentru completarea dosarelor cu documentele solicitate.

Silviu Buculei

Creşterea oilor, între pasiune şi rentabilitate

Problemele crescătorilor de ovine par să nu se mai termine. Desfacerea cărnii, a produselor rezultate din lapte şi valorificarea lânii îi fac pe fermieri să renunţe la oierit. Zootehniştii suceveni consideră că este necesară elaborarea unei politici a zootehniei pe termen lung, care să nu se schimbe în funcţie de conducerea politică a ţării şi prin care să fie create bazele valorificării tuturor produselor de origine animală. Fermierii consideră că salvarea oieritului nu trebuie să fie numai subvenţia, valorificarea lânii şi a pieilor de animale, putând aduce plus valoare acestui sector zootehnic.

Formarea unor nuclee de selecţie valoroase prin controlul oficial al producţiei

Asociaţia crescătorilor de ovine şi caprine „Mioriţa“ este una dintre cele mai importante structuri din judeţul Suceava, care reprezintă interesele câtorva sute de fermieri, crescătorii de ovine şi caprine. În această perioadă, asociaţia se implică pentru întocmirea dosarului de acreditare cu scopul de a obţine controlul oficial al producţiei. Înscrierile în Controlul Oficial al Performanţelor şi Registrul Genealogic sunt obligatorii pentru crescătorii de bovine şi ovine în vederea obţinerii sprijinului cuplat în zootehnie pentru un număr de peste 32.000 de ovine care aparţin membrilor asociaţiei.

„Controlul producţiei presupune un sprijin mai bun pe cap de animal. Anul acesta cine face controlul primeşte 25 de euro, iar cine nu îl are va primi 5 euro/animal.

Noi trebuie să facem performanţă, să avem animale de rasă, produse de calitate. Prin înscrierea animalelor în Registrul Genealogic putem contribui la formarea unor nuclee de selecţie valoroase, putem avea berbeci de reproducţie, inclusiv mioare şi miori cu certificate de origine. Dacă facem montă dirijată, supravegheată, cunoaştem părinţii şi bunicii fiecărui animal pe care îl împerechem, ştim provenienţa teritorială și putem face performanţă în acest sector zootehnic. Dacă nu facem nimic, dacă nu se vede un plus în producţie, în ameliorarea raselor, mergem în pierdere. Iar dacă nu ne dăm interesul să avem acest control, pe viitor nu vom mai primi nici subvenţie“, ne-a spus Ioan Chihaia, preşedintele Asociaţiei „Mioriţa“.

Ioan Chihaia crescator de oi

Infrastructura nu permite exportul în ţările arabe

Cei aproape 300 de membri ai Asociaţiei „Mioriţa“ deţin oi din rasele ţurcană, karakul şi, într-o proporţie mai mică, metişi. Cele mai multe oi sunt din rasa ţurcană pentru că este o oaie mai rezistentă şi foarte bine adaptată la clima din nordul ţării. Deşi doresc o valorificare superioară a animalelor şi laptelui, interesul populaţiei este scăzut pentru carnea de oaie. În judeţ există un abator mare, autorizat, la Ilişeşti, dar nu taie câteva oi, cât vinde un fermier la magazinul propriu din piaţă în câteva zile. Oierii bucovineni consideră că deschiderea pieţei arabe pentru comerţul cu carne de oaie ar salva o tradiţie românească veche de peste 2.000 de ani. Pe lângă lipsa unor acorduri comerciale între România şi piaţa arabă, realizarea unui terminal cargo pe aeroportul din Suceava şi construcţia unor depozite frigorifice de mare capacitate au rămas la stadiul de promisiune. În Suceava există un singur abator certificat Halal care asigură recunoaşterea şi desfacerea produselor din carne pe pieţele arabe, dar care preferă să cumpere oile la preţuri mici de la fermieri. Fermierii din nordul ţării susţin că exportul în Grecia şi Italia se face numai primăvara, pentru că în aceste ţări se solicită carcase mici, de 5-12 kg, care sunt la câteva luni după ce se nasc mieii. Arabii vor carcase mari, disponibile tot timpul anului, dar este greu de asigurat ritmic cantităţile solicitate. Pentru a îmbarca în avion 18 tone de carne de oaie este nevoie de 47 de tone de carne în viu, arabii fiind interesaţi doar de carcasă, fără cap.

În România nu există o piaţă a cărnii de oaie

Crescătorii de animale suceveni susţin că preţurile de achiziţie la cele două abatoare din judeţul Suceava, acreditate pentru comerţ extern în Uniunea Europeană, sunt mici în raport cu cerinţele solicitate la achiziţia animalelor şi preferă să rămână cu animalele în stână. Este o problemă a ciobanilor nu numai acum, la începutul lui 2018, ci de peste 20 de ani.

„Ministrul Agriculturii, Petre Daea, promovează oaia prin sloganul «Alege oaia» şi poate şi în zona noastră se va obişnui populaţia să mănânce carnea acestui animal. Carnea de oaie este un produs foarte bun, dar înainte de 1989 ne-am dezobişnuit să o consumăm. La abator kilogramul de carcasă este 8 lei, în piaţă preţurile ajung în jur de 17-20 de lei, dar nu este cerere. Prin asociaţie am încercat să vindem, dar nu avem cui. Nu putem face export pentru că se cer cantităţi foarte mari, semnarea de contracte certe şi pe termene lungi. Noi sacrificăm în general oile bătrâne, bolnave, berbecii care nu mai sunt folosiţi ca reproducători şi miei. Ne trebuie abator autorizat pentru ovine, cu o capacitate mare de sacrificare, prelucrare primară şi refrigerare. Apoi este problema transportului spre ţările arabe. Aceste aspecte sunt în discuţie de câţiva ani, dar nu s-a întâmplat nimic.

Existenţa fermei de ovine este asigurată din procesarea laptelui şi vânzarea brânzei şi urdei pe care le valorificăm pe piaţă. De aici rezultă câştigul nostru. Anul trecut, la începutul sezonului, kilogramul de caş s-a vândut cu 10 lei, iar spre toamnă a fost 15 lei. La preţurile care sunt la ora actuală este puţin, pentru că animalul trebuie tratat, îngrijit, hrănit, altfel nu ai rezultate.

La nivel de asociaţie este greu de realizat o fabrică de procesare, membrii fiind răspândiţi pe întreg judeţul, producţia de lapte de oaie este din luna mai până în septembrie, nu găseşti personal care să lucreze în fabricile de procesare, monopolul prelucrării laptelui în judeţ este deţinut de multinaţionale, iar intrarea pe piaţa marketurilor este anevoioasă“, susţine Ioan Chihaia.

„Alege oaia“, în pensiuni şi restaurante

cascaval din lapte de oaie

Oierii suceveni consideră că în achiziţia cărnii de oaie ar trebui preluat, de către proprietarii de pensiuni şi restaurante, modelul cumpărării legumelor direct de la producători. Proprietarii restaurantelor ar trebui să încheie contracte ferme cu fermierii şi, pe bază de comandă, aceştia să le livreze carne de oaie şi produse de stână.

„Am încercat să obţinem un spaţiu în care să valorificăm produsele asociaţiei, dar toate demersurile au fost zadarnice. În cadrul programului «Alege oaia» ar fi o oportunitate ca cei care au pensiuni, restaurante să facă contracte cu fermierii şi să aibă mâncăruri de oaie. Carnea de oaie se sleieşte imediat, indiferent cât de bună ai face-o. Dar la un restaurant, unde este rulaj, această situaţie poate fi evitată. Cel mai bine preparată este sub formă de pastramă, dar şi sub formă de tocăniţe, cu multe legume, servită fierbinte. Poate avea mare căutare dacă va fi promovată corespunzător, iar proprietarii de pensiuni vor dori să asigure mâncăruri sănătoase din produse româneşti“, este de părere Ioan Chihaia.

Lâna şi pieile de oaie, aruncate la gropile de gunoi

În acest moment lâna nu este valorificată în niciun fel, dimpotrivă este aruncată la gropile de gunoi, iar pierderile sunt şi mai mari dacă ţinem cont de faptul că un crescător plăteşte trei lei pentru tunsul unei oi. Din lâna rezultată, în condițiile în care aceasta ar fi valorificată la preţul de un leu pentru un kg, aşa cum s-a propus la nivel de minister în cadrul programului „Alege oaia“, proprietarul de animale ar câştiga doi lei. Oamenii spun că lâna pe care acum pur şi simplu o aruncă ar putea fi folosită în industria textilă sau în construcţii pentru izolarea locuinţelor, acest produs fiind recunoscut ca un bun izolator termic.

„Sunt promisiuni din partea Ministerului Agriculturii că anul acesta lâna va fi strânsă. Până acum fiecare cioban o aruncă pe unde poate. Plătim trei lei de tuns o oaie, dar nimeni nu are nevoie de lână. Dacă pieile de oaie, în urmă cu 10-12 ani, se plăteau cu 25 de lei bucata, acum le aruncăm la groapa de gunoi. La fel şi pielicelele mieilor; înainte se făceau căciuli; acum, dacă găseşti un comerciant şi îţi dă 10 lei pe o piele de karakul, ai luat un preţ bun. Înainte plăteau un dos de căciulă cu 200 de lei, o căciulă de miel ajungea la 300-600 de lei, iar un cojoc sau palton din pielicele de karakul, la 2.000 de lei. Acum au ieşit hainele sintetice, ieftine, aduse din import din ţările asiatice şi nu se mai poartă hainele din piele naturală, bundiţele, cojoacele, căciulile. Lâna ţine cald, este foarte bună faţă de hainele sintetice. Înainte se făceau ciorapi, pulovere, veste de lână, covoare. Lâna ţurcană era folosită pentru covoare, ţigaia pentru îmbrăcăminte. Acum nu mai este darac, nu mai toarce nimeni, nu se mai fac pulovere din lână. Am ajuns să aruncăm lâna la maşina care colectează gunoiul menajer. Dacă va fi implementat programul «Alege oaia» avem speranţe că va fi valorificată lâna, chiar dacă preţul prognozat, 1 leu/kg, nu este unul care să aducă beneficii. De pe o oaie tundem 2-3 kilograme de lână, deci lucrăm tot în deficit, dacă ne gândim la cât costă tunsul, dar e mai bine decât să o aruncăm. Cel mai bine ar fi să vină un investitor care să facă o fabrică de prelucrare a lânii. Se pot obţine lucruri foarte frumoase din lână din firul vopsit, care are un preţ destul de mare pe plan mondial; se fac de la covoare la îmbrăcăminte sau poate fi folosită pentru izolaţii termice“, am aflat de la Ioan Chihaia.

oi proprietar chirila

Izolaţii termice şi fonice cu lână de oaie

O altă soluţie pe care o văd crescătorii de ovine suceveni ar fi o investiţie pentru tratarea şi pregătirea lânii brute pentru izolaţii. De mult timp, pe pieţele din străinătate lâna este folosită pentru izolare termică şi fonică pentru acoperişuri, pereţi interiori şi exteriori, tavane şi podele sub formă de role sau saltele. Izolaţia din lâna presată nu mai trage umezeala, fiind folosită la construcţii în locul vatei minerale sau a celei bazaltice.

Pe piaţa românească sunt puţine firme care doar promovează noul material ecologic de izolare termică a locuinţei şi acesta provine din import. Lâna este spălată, pieptănată mecanic şi presată în straturi mici, rezultând un fel de pături de diverse grosimi şi mărimi, cum sunt cele de vată bazaltică. Pe lângă faptul că este un material ecologic, lâna fabricată pentru izolarea termică este ignifugă, are un comportament foarte bun la umiditate, este rezistentă împotriva dăunătorilor de origine animală şi la mucegai, oferind un coeficient termic de 0,039 W/mK, în timp ce celelalte materiale folosite la termoizolare au coeficienţi termici între 0,3 şi 0,4 W/mK. Suprafaţa încreţită a fibrelor de lână face ca termoizolaţia să devină şi un excelent izolant fonic.

„Noi câştigăm de la oaie din mai până în octombrie. Din octombrie până în mai nu facem cinci bani, cheltuim. În jumătate de an nu câştigăm nimic, ci doar cheltuim, iar când câştigi, sumele sunt mult mai mici decât ar fi normal. Dacă vrei să întreţii un animal şi să ai performanţă, costurile sunt destul de mari. O astfel de investiţie ar aduce un câştig tot timpul anului“, crede Ioan Chihaia.

Silviu Buculei

Paradoxul oieritului românesc

Aproape la unison crescătorii de ovine se plâng de vremurile grele pe care le trăiește oieritul în România. Totuși, numărul de animale este în creștere. Cum se explică acest paradox? Valentin Marian, specialistul zootehnist al Asociației Crescătorilor de Ovine Dobrogea, spune că situația are o singură justificare: crescătorii de animale investesc mai mult decât câștigă.

Englezii au 85 de rase pure, iar noi le numărăm pe degetele de la mâini

Potrivit dlui Marian, în Franța 80% din efective sunt înscrise în Registrul Genealogic, în vreme ce în România, din 12 milioane de oi, doar un milion sunt înscrise. O parte dintre acestea au origine cunoscută, restul oilor încadrându-se în standardul rasei, dar nu au origine. Prin înscrierea în Controlul Oficial al Producției se introduc berbeci cu origine și astfel în câteva generații avem animale de rasă pură. Este important pentru că, prin existența lor, se menține biodiversitatea. Din 2014 Europa ne sprijină cu bani pentru menținerea raselor. Este vorba despre acordul internațional dintre 192 de țări care au semnat pentru menținerea acestei biodiversități. „Sigur, tendința este de metisare pentru creșterea producției de carne și de lapte. Cu toate acestea, rasele pure trebuie păstrate pentru că vin cu multe avantaje, inclusiv adaptarea lor pedoclimatică în țara de origine. Englezii, spre exemplu, au 85 de rase, francezii – 65 de rase, în vreme ce noi numărăm rasele pure din România pe degetele de la mâini. Procentul acesta mic de înregistrare în Registrul Genealogic și Controlul Oficial al Producției se justifică și prin faptul că această activitate presupune puțină știință, preocupare, evidențe, încrucișări nominalizate și controlate. Trebuie ținută o evidență foarte strictă, montele făcându-se în harem sau individual“, spune interlocutorul nostru.

Doar în România există situația asta

În ceea ce privește rasa cu cele mai multe efective în România, Țurcana, cu toate varietățile sale, se află în topul preferințelor crescătorilor de oi. Aceasta este o rasă rustică ce se crește ușor, putând făta chiar și pe zăpadă. Însă în România aproape toate rasele românești sunt mixte, nu sunt specializate, de aceea se manifestă în ultimii ani o tendință de metisare, mai ales în direcția obținerii unei producții mai mare de carne. „Având în vedere cerința mare de carne și ținând cont și de aspectul economic, toată lumea se îndreaptă spre aceste rase. Situația este justificată și de faptul că fermierul nu controlează prețul de valorificare. Intermediarii vin și ne fac oferte fără să țină cont de prețul de producție. Și atunci crescătorul trebuie să ia măsuri tehnologice interne pentru îmbunătățirea rasei, astfel încât să aibă un număr mai mare de miei pe oaie. Astfel contracarează prețul care nu crește, ba din contră, scade. În câțiva ani, spre exemplu, prețul a scăzut de la 12 la 5-7 lei. Asta înseamnă faliment total! Da, sigur nu există crescători care să moară de foame, dar ce se ia pe mere se dă pe pere. Probabil numai în România există situația aceasta.“

„Subvențiile ne mai susțin“

În mod paradoxal, susține dl Marian, în România oieritul se menține pentru că ciobanii fac tot posibilul pentru a-și continua activitatea. „În alte țări totul este foarte bine organizat, iar producătorii nu vând sub prețul de producție pentru că altfel dau faliment a doua zi. În Anglia, spre exemplu, foarte multe ferme au fost preluate de primării pentru că fermierii au dat faliment. Aceste ferme sunt scoase la licitație și pot fi cumpărate doar de tineri care au animale. Și vă spun că este bătaie pe aceste ferme. Când se va întâmpla și în România acest lucru? Este un paradox. Lucrăm în pierdere, dar nu dăm faliment. De ce? Pentru că dăm din buzunarele noastre. Ce am acumulat în anii mai buni investim acum. La ora actuală noi producem în pierdere, doar subvențiile ne mai mențin.“

  • Asociația Crescătorilor de Ovine Dobrogea a fost înființată în 1997 și are astăzi peste 1.400 de membri din 17 județe. Dintre aceștia, 300 de crescători au animalele înscrise în Registrul Genealogic și Controlul Oficial al Producției. De fapt, asociația deține 11 Registre Genealogice pentru mai multe rase de ovine, în special cele cu lână fină (de tip Merinos), de carne (Texel și Suffolk) și de lapte (Lacaune și Palace, linia de lapte și de carne).
  • Avantajul crescătorilor care au animale în rasă pură este că prețul de comercializare pentru rasele pure este mai mare. În Anglia, spre exemplu, un reproducător din rasa Texel s-a vândut cu 350.000 de lire. În România prețurile unui reproducător din rasa Țurcană pornesc de la 2.500 de lei și ajung până la 7.000 de lei.

Laura ZMARANDA

Plângerile unui cioban „Am ajuns să fim negustoriți de samsari“

Cred că cele mai interesante discuții despre agricultură le-am avut de fiecare dată cu oamenii simpli, de la opinca țării. Cei care pun efectiv pâinea pe masa noastră. Prin ochii lor agricultura se vede real, nu în statistici sau grafice, nu în chestionare de completat sau rapoarte. Conversațiile cu ei nu sunt niciodată sofisticate, dar la final ai cu certitudine ceva de învățat. Așa a fost și discuția cu Marian Manea, un cioban din Argeș, comuna Bârla. În câteva linii clare ne-a semnalat care sunt problemele ciobanilor și ce ar trebui făcut ca și producătorii să aibă de câștigat.

Cât de ieftină să fie munca oierilor?

Tânărul cioban din Argeș este descendentul unei familii cu tradiție în păstorit, dar munca sa efectivă în acest sector a început în adolescență, după terminarea liceului. Și sunt vreo 21 de ani de atunci. Două decenii în care a văzut toate transformările pe care le-a suferit ciobănitul în România și care l-au determinat să tragă o concluzie amară. „Este din ce în ce mai rău. Am început această muncă din pasiune și cu drag, dar am ajuns ca astăzi să fiu dezgustat de ceea ce se întâmplă. Sectorul de creștere a oilor și agricultura în general nu sunt sprijinite. Și nu vorbesc aici doar de subvenții, care oricum și alea se dau mereu cu întârziere. Mă doare că ciobani sunt lăsați la mâna negustorilor, iar prețurile produselor nu sunt pe măsura muncii pe care o facem. Nu ne ajută nimeni cu un sfat, cu o consultanță. Cu noi nu stă nimeni de vorbă, suntem desconsiderați . Parcă am fi ultimii proști din țara asta.“

Și, cu povara acestor probleme, ciobanul din Argeș a trebuit să ia propriile decizii cu privire la efectivul de animale.

Are în prezent 980 de oi, dar și vaci. Totuși, din lipsa banilor care să asigure hrana vitelor și a prețului mic dat pe litrul de lapte de vacă a păstrat doar 17 exemplare din 30. „Am ieșit din iarnă cu 30 de vaci și nu am mai muls niciuna. De ce? Pentru că litrul de lapte este 70 de bani, iar litrul de apă este 2 lei. Și să vă spun cum este cu apa îmbuteliată pe care o cumpără orășenii. Vin cu camioanele și o iau de lângă București, de la primul izvor, și scriu apoi pe etichetă apă de izvor din Jina. Asta e toată munca lor, apoi o vând cu 2 lei. Și atunci cum să ne mai descurcăm noi, ciobanii, când litrul de lapte este 70 de bani? Cât de ieftină să fie munca noastră? Cheltuielile depășesc de 10 ori venitul pe care îl avem.“

„Scoatem bani din buzunare, dar nu băgăm nimic la loc“

Și vremurile de restriște nu sunt pe sfârșite pentru că o altă iarnă a început, iar ciobanul din Bârla se vede iarăși nevoit să hotărască soarta animalelor sale. Mai are cele 17 vaci, dar nu știe dacă le va putea păstra.

„Cum o să trec și de iarna asta cu animalele pe care le mai am nu știu. Cred că o să le las pe pășune și, le dacă vor avea zile de la Dumnezeu, să trăiască, că eu nu am ce să le fac, nu am cum să le asigur hrana. Probabil că nici nu o să le mai mulg pentru că este nedrept să dau laptele pe degeaba. Nici să le dau la abator nu este convenabil. Că îți dau până în 10 lei pe carcasă. Nu știu dacă în alt județ se dă mai mult, dar aici așa este. Și efectivul de oi o să-l micșorez. Am 980 de oi, dar cred că o să rămân cu cel mult 400. Nu avem suficientă forță de muncă să ținem mai multe animale, uneori nici nu le mulgem pe toate că nu avem oameni.“ Ce paradox! Mă gândesc ce imagine suprarealistă a ciobănitului se creează la târgurile de profil. Sunt aduse cele mai frumoase animale, oficialii ministerelor vin să taie panglici, salută crescătorii de animale, se fac promisiuni și apoi se uită totul. Pentru ca fiecare să fie nevoit apoi să găsească soluții pentru problemele apărute.

„Am tuns 1.000 de oi și am strâns toată lâna grămadă că nu am avut cui să o dau. A venit DSV-ul peste mine și mi-a spus că trebuie să o îngrop că altfel primesc amenzi. Noi, ciobanii, scoatem mereu bani din buzunare, dar de băgat nu băgăm nimic în loc. Vă dau un exemplu. Prețul la telemea este de 8-9 lei. Atât ne dau negustorii și asta ne omoară. Că au ocupat toate piețele și producătorii nu mai au loc de ei. Pun toți mână de la mână și se duc la șeful pieței, îl onorează și sunt văzuți bine. Noi când ne ducem ne caută nod în papură. Asta este problema. Dacă le arăți samsarilor o capră și o oaie nu știu să le deosebească. Dar asta este România! Ce să facem?“

Pășuni sunt, dar nu pentru ciobani

De stâna de la Bârla se ocupă întreaga familie Manea, dar chiar și așa, spune Marian, volumul de muncă este foarte mare. Nu mai există timp pentru altceva. Și nici bani pentru a plăti zilieri.

Marian Mantea crescator de oi

„Un zilier îți ia 100 de lei pe zi plus mâncare. Dacă îl angajez pe 20 de zile înseamnă 2.000 de lei. Câtă brânză trebuie să vând eu ca să îi dau banii aceștia? La cheltuiala asta se adaugă costurile cu furajele pe care ar trebui să le facem pentru iarnă. Ar trebui să fie o înțelegere, să existe cooperative să știi că poți să duci producția acolo și că ai de încasat niște bani. Dar dacă vine negustorul și îmi ia carcasa cu 8 lei și apoi o vinde cu 20 lei în piață? Am fost în 2006 în afara țării și m-am întors de acolo cu speranța că lucrurile se vor schimba și aici. Uite că suntem în 2017 și suntem mai rău. Întrebați  și alți ciobani să vedem dacă spun că le este mai bine. Eu am ajuns la capătul puterilor.“

Ciobanii, susține Marian, nu sunt privilegiați în vreun fel. Nici măcar atunci când vine vorba despre islazuri. Spune că, deși are 1.000 de oi, nu i s-a dat nici măcar o palmă de pășune în concesiune, pentru că și aici în fața rândului stau afaceriștii cu relații în primării și consilii județene. Așa că el, crescător de animale, este nevoit să pășuneze turma de oi pe marginea șanțului.

Discuția cu Marian nu se încheie fără o concluzie. Una adaptată vremurilor în care trăim și plină de umor. „Până la urmă o să ajung să dau totul și cu banii o să fac o fântână să vând și eu apă. Să stau și eu la umbră, fără să muncesc și să vând apa cu 2 lei, nu cu 70 de bani, cum vând acum laptele.“

Laura ZMARANDA

Păsurile unui cioban: femeia lui și muntele obștei

„Domnu’ reporter, dacă Primăria ne dă din nou muntele nostru și femeia mea o să fie sănătoasă, eu nu mai vreau nimic. Restul, câte or mai fi, știu eu cum să le fac pe toate, că doar asta mi-a fost viața!“, îmi spune așa, cu un fel de furie înăbușită și neputincioasă, ca un vaiet mai mult gândit decât vorbit ș-apoi scăpat fără voie. E așa, ca un gând de cioban în pustietatea muntelui, acolo unde, câteodată, gândurile se mai deapănă și cu voce, căci nu le-ascultă decât oile. Căci asta este nea Vasile: cioban din tată-n fiu.

„Nu știu cum e vorba asta, fermier“

E o zi frumoasă, când încă vara mai stă în cumpănă cu toamna. Nici nu mai știi ce lună este, dacă te nimerești la amiază, când soarele încă poleiește totul în razele sale încă puternice. Doar pădurea, care pe Valea Verbilăului a îmbrăcat mantia în tonuri arămii, trădează jumătatea lui octombrie. În rest, râul curge limpede, iar iarba e grasă și bogată. Dar parcă și cârlanii din primăvara asta au început să arate a berbecuți...

Cam așa stăteau lucrurile când l-am întâlnit pe Vasile Târgșoreanu, fermier din Ștefești, județul Prahova. „Nu știu cum e cu vorba asta, fermier. Eu mă știu de cioban și gospodar, că așa se spune pe la noi dintotdeauna. Asta cu fermier e mai nouă, așa, ca un fel de americăneală“, spune hâtru. Părul negru corb și bogat, atât cât i se vede de sub pălărie, îi dă aerul unui flăcău tomnatic. Și felul în care stă, drept și relaxat, întărește impresia. În orice caz, nici nu bănuiești cei 59 de ani pe care îi duce, cu discreție, în spate.

„Sunt cioban de când mă știu. Așa au fost și tata, și bunicul. Îmi place munca asta, de ce să zic. Și altceva, ce să fac, dacă asta am învățat?“, întreabă retoric.

La ora actuală are puțin peste 270 de oi și șapte vaci. „Am avut mai multe, da’ de-acuma le-am mai împuținat. Am avut 15 vaci, dar erau cam multe. Sunt de-ajuns și șapte, mai ales că vine iarna“, îmi expune, pe scurt, planul său de management al fermei, cum ar spune unii mai școliți și cu ifose.

„Ascundeam oile în casă“

„N-aș putea să zic că e ușor, că nu e. Ne descurcăm cum putem: uneori mai greu, alteori mai ușor. Asta-i viața noastră. Ne-am descurcat noi și pe vremea lui Ceaușescu, ș-atunci cum să nu ne descurcăm acuma?“ Își amintește din tinerețe: „Tot veneau controale. Noi ne țineam că avem șase-șapte oi, nu sute, cum aveam. Când veneau în control, de la Primărie, de la Miliție și Dumnezeu mai știe de unde, afla tata dinainte. Ascundeam oile în casă, unde stăteam noi. Le împrăștiam prin toată casa, că nu încăpeau într-o singură cameră. Stătea mama cu sacul de boabe între ele, să le dea, să nu facă gălăgie până trecea controlul. Apoi le dădeam drumul în curte. Și ne descurcam și-atuncea!“

Acum are două ajutoare, doi ciobani angajați. „E greu, domnu’ reporter, să găsești oameni în ziua de azi. Toți s-au boierit și pleacă la oraș, mai ales tinerii. Acuma le e scârbă să stea cu animalele, zic că e greu. Plătesc oamenii cu 1.500 de lei în mână, plus mâncare, băutură și țigări, un pachet pe zi. Mai nou, nu mai sunt mulțumiți nici așa. Mi-a cerut unul 2.000 de lei. I-am spus că îi dau, dar nu-i mai dau țigări. S-a răzgândit, când a auzit așa“, îmi povestește despre păsurile lui.

La fân, muncește doar el cu soția, tanti Geta, și numai câteodată mai ia oameni cu ziua. Dacă îi găsește, pentru că și asta e o poveste. „Cer câte 60 de lei pe zi, plus mâncare, băutură și țigări. Și nici atunci nu găsești mereu și, până la urmă, te lipsești, te descurci singur“, spune, dând din mână a lehamite.

„Nu mă pot împăca cu gândul ăsta!“

Și de vaci se ocupă doar el cu soția sa. Și de-aici i s-a tras una dintre cele mai mari supărări ale vieții sale. „Acum doi ani au scăpat niște vițele și s-au dus spre primărie, pe un loc public. Le-a întors o fată, tocmai când se ducea și femeia mea după ele. Ș-atunci a ieșit un vecin cu furca, era beat, și a început s-o bată cu pumnii și cu coada de la furcă. Nu știu ce treabă avea el, dar de-acolo i s-a tras soției. A fost la doctor, i-a făcut tot felul de analize și de radiografii și i-a spus că de la bătaia aia are ceva la creier, care nu se poate opera. Că din cauza asta o să moară și că nu se poate face nimic. I-a dat și o trimitere la București, că poate să facă niște raze, să mai amâne. De-atunci plânge într-una și nu mai mănâncă, a slăbit săraca, de ți se rupe sufletul. Cu vecinul suntem în proces, să vedem ce-o să zică legea, dar nu ne-ajută cu nimic. La București n-am fost, că nu cunoaștem nici orașul, nici pe nimeni. Eu nu știu cum să mă descurc în oraș. Poate s-o găsi o cale, să facem cumva. Nu mă pot împăca nicicum cu gândul ăsta și s-o văd așa toată ziua...“, își povestește necazul, dintr-o răsuflare.

„Cum să dea primăria muntele nostru altora?“

Altfel, lucrurile nu stau rău deloc, apreciază nea Vasile. Pentru oi și vaci primește subvenție. „Nu știu cât, pentru fiecare în parte, pentru că mereu se schimbă și nimeni de la primărie (pentru el APIA sau primăria sunt cam totuna – n.n.) nu stă să-mi explice. Zic că n-au timp! Dar nu de-asta sunt eu supărat. Ce e mai rău, e că, de câțiva ani încoace, primăria a scos la licitație muntele ăsta al nostru pe care pășunăm toți oierii din sat. Și licitația au câștigat-o alții, dintr-un sat de mai departe. Acuma ei pasc oile pe muntele nostru, iar noi ne descurcăm cum putem. Pășunăm și noi pe unde mai găsim, pe la oameni, pe ici, pe colo. Noroc că în sat sunt mulți bucureșteni care au cumpărat case și terenuri și găsim la ei pășune. Altfel nu știu cum ne-am descurca. Că eu înțeleg că sunt reguli noi, dar cum să poată primăria să dea muntele nostru, din străbuni, la alții? Așa ceva nu ar trebui să se poată, că doar e muntele nostru!“, se leapădă nea Vasile și de cealaltă greutate care îi apasă sufletul.

„Merge bine, nu mă plâng!“

De-acum ușurat, povestește cum își face treaba: „Nu am contract cu nicio firmă, nimic! Eu strâng laptele, fac brânza cu femeia mea și o vând de-obicei la Hale, la Ploiești. De-acolo mă sună când au nevoie, iar eu le duc câte 100-200 kg. Mai vând și pe la târg, la Slănic. Apoi, mă știu bucureștenii care au case în sat și la fiecare sfârșit de săptămână vin la mine și cumpără brânză, lapte, câte un miel sau un berbecuț, iar de Crăciun și câte un porc. Cum v-am mai spus, mai duc și câte o vită la abator și merge bine, nu mă plâng!“

Și mâna de gospodar se vede. Vacile sunt toate Brune Românești. „Astea murge de-ale noastre sunt cele mai bune aici, la noi. Au vecinii și de-alea bălțate, dar parcă sunt mai pretențioase“, crede fermierul. Cât despre oi, în ultima vreme a început să testeze și câteva exemplare din soiuri mai deosebite. „Am luat câteva mieluțe și un berbecuț merinos. Vreau să văd cum merg“, îmi povestește.

La viitor nu se gândește prea mult. Fiica soției și băiatul ei, pe care l-a înfiat și care acum are 22 de ani, nu sunt interesați de animale. „I-am dat băiatului, când s-a însurat, partea lui de animale. Le-a vândut, a zis că el are alte gânduri. Treaba lui!“, istorisește fără patimă.

„Eu cu Geta să fim sănătoși și o să avem grijă de ele cât om avea putere. Când n-om mai fi în stare, le vindem și gata!“. Ăsta-i tot planul lui pentru bătrânețe. Simplu, cât să încapă într-o frază...

„Numai să fie femeia mea sănătoasă și Primăria să ne dea muntele înapoi!“, încheie, rotund, Vasile Târgșoreanu povestea vieții sale.

Alexandru GRIGORIEV

„Se bate apa-n piuă“ cu centrele de colectare a lânii

În urmă cu un an discutam cu președintele Asociației Zonale a Crescătorilor de Ovine Retezatul Hațeg, Pavel Iovăneasă, despre posibilitatea înființării unor centre de prelucrare a lânii. Acesta spunea că asociația este implicată într-un proiect multinațional prin care se încearcă crearea unei rețele de centre de colectare, spălare, uscare, sortare lână. Președintele asociației completa atunci spunând că, dacă proiectul va deveni realitate, sectorul ovin va fi salvat. La un an de la acea discuție, am aflat de la dl Iovăneasă că „se cam bate apa-n piuă“.

Discuții și... cam atât deocamdată

Ce nu a funcționat în realizarea  acestor centre? Pavel Iovăneasă spune că proiectul inițial în care erau implicate mai multe primării din diferite județe nu a primit undă verde și că în momentul de față este vorba despre o reorganizare și despre încercarea de a depune acest proiect pe alte măsuri. Cert este că timpul este limitat și că situația ar trebui clarificată până la sfârșitul lui noiembrie pentru că se va închide sesiunea de depunere.

„Tot ce pot să spun este că la partea de proiecte «se bate apa în piuă» cu centrele de prelucrare a lânii. Este drept că la MADR sunt discuții pe această temă și există intenția realizării acestor centre, dar viziunea ar trebui să fie mult mai largă. Și vă spun de ce nu este mulțumitoare pentru mine această soluție. Pentru că nu are finalitate. Chiar dacă vom avea aceste centre de prelucrare, ce facem mai departe cu lâna, unde o vindem? Ar trebui să se ia în calcul construirea unei fabrici-pilot de termoizolație care să colecteze tot ce există în România. Așa crescătorii de oi vor avea certitudinea unui contract ferm. Când a fost dl ministru Daea în județul Hunedoara i-am spus acest lucru și a zis că ne va chema la discuții pentru a găsi soluții.“

Cât ajută minimisul pentru lână

Președintele Asociației Crescătorilor de Ovine Retezatul Hațeg spune că realizarea acestor centre și închiderea circuitului ar fi trebuit să fie prioritatea numărul 1 pentru zootehnie.

„În momentul în care a apărut actul normativ privind ajutorul de minimis pentru lână oierii și-au pus speranțe. Acum sunt însă dezamăgiți pentru că, deși acest act normativ este stipulat în legislație, nu este încă lucrativ. Noi luăm leul pe lână pe care ni-l dă guvernul, dar cui dăm lâna ca să facem dovada că am vândut-o? Aici este problema. Vin țiganii, o sortează și dau 50 de bani pe kg de lână. Este un lucru bun faptul că se acordă minimisul pentru lână, dar aceasta ar fi trebuit să fie o chestie suplimentară. Avem nevoie de centre și de contracte ferme de preluare a lânii. Iar proiectul unei fabrici-pilot de termoizolații este foarte viabil. Altfel degeaba spune dl ministru că ar trebui să se menționeze în PNDR ca la realizarea agropensiunilor să se folosească lâna pentru termoizolații, pentru că noi nu avem o fabrică în care să se realizeze aceste termoizolații.“

Cu 2 lei/kg de lână nu există niciun câștig

Potrivit dlui Iovăneasă, numărul de oi declarate (pentru că în realitate ar putea fi mai puține) este de 13 milioane, iar dacă de la fiecare oaie se obțin cel puțin 2 kg de lână înseamnă 26 milioane de kg de lână. „Pentru tunsul unei oi se ia în jur de 3-4 lei, uneori chiar și 5 lei per oaie. Pentru ca balanța să fie pe 0, ar trebui ca prețul de valorificare a kilogramului de lână să fie de 2 lei. Dacă ne gândim să rămână ceva bani și oierului atunci ar trebui ca prețul să fie mai mare. Există la Sibiu un centru de colectare a lânii. De acolo producția pleacă spre Turcia. Există așadar export, dar când nu există concurență, nu există preț. Tot ce știm este că prețul de colectare a lânii este de 1-2 lei (dezavantajos pentru ciobani), dar nu știm la ce preț este trimisă mai departe. Dacă am avea cui să dăm producția, ne-am putea asuma costurile cu spălatul lânii pentru că prin acest proces se adaugă plusvaloare și atunci nu este o problemă pentru că automat și prețul crește. Înainte, când lâna se prelucra, se colecta și lâna spălată și nespălată și era o diferență majoră de preț între cele două“, spune dl Iovăneasă.

Măsuri urgente pentru oierit

  • „Pășunile trebuie să ajungă la crescătorii de animale, nu la tot felul de asociații și așa-ziși ciobani.“
  • „Sunt necesare măsuri legislative pe termen lung. Spre exemplu, ajutorul de minimis este foarte bun, dar este pe o perioadă scurtă, de aceea trebuie implementate măsuri pe zece ani pentru a avea o certitudine. Alt exemplu este minimisul pentru berbeci de reproducție care se acordă pe cinci ani. Astfel crescătorii se înscriu în COP pentru a avea acces la acest sprijin cuplat. Problema este că acest ajutor ar trebui să fie transparent, să se știe exact cine sunt cei care pot furniza berbeci cu origine, animalele să fie însoțite de buletin de analiză și acte care să confirme că nu există niciun risc.“
  • „Ar trebui să se facă verificări serioase pentru a ști cu certitudine efectivele reale de oi. Dacă s-ar întâmpla să pice subvențiile s-ar face o selecție naturală a oierilor din România. Ciobanii cu tradiție au ținut oi și atunci când nu erau subvenții. În vremurile alea se vindea mielul la preț bun, se vindea lâna și se găsea forță de muncă. Era mult mai bine. Sunt nuanțe care au schimbat chipul oieritului.“

Laura ZMARANDA

Iarna la stână

Moto: „Într-un întreg an oile sunt mulse doar timp de cinci luni. În celelalte șapte, oile îi mulg pe ciobani de bani şi de munca lor grea!“

De cum treci calea-ferată din vecinătatea gării Săliştei Mărginimii Sibiului, o coteşti la dreapta pe drumul lung şi cunoscut al căruţelor şi săniilor de altădată. Nu însă mai-nainte de a te „furişa“ printre pilonii masivi de susţinere a noii autostrăzi, ca apoi să te îndrepţi către legendarul ţinut voievodal al Amnaşului. Curând ne abatem din drum, obligând hărnicuţul nostru Logan să se opintească peste povârnişul abrupt şi alunecos al unei întinse păşuni, acoperită de albul zăpezilor.

Era într-una dintre nopţile geroase şi înstelate ale săptămânii, dinaintea începerii postului mare al Crăciunului. Departe, spre liziera pădurii de salcâmi şi mesteceni pitici, rotocoalele albicioase ale caierilor de fum „dansau“ peste stânele şi saivanele de pe deal, în vreme ce stăpânii oilor reuşesc, dintr-o singură răstire, să „amuţească“ lătratul răguşit al câinilor flocoşi şi plini de scaieţi, cu ochi iscoditori şi întrebători, înroşiţi de frigul pătrunzător şi de veghea prelungită a nopţilor fără pic de odihnă şi somn. În preajma stânelor, un lung şir de căpiţe şi fânare pline până în vârf. Alăturat: o grădinuţă de pomi fructiferi îngrădită cu un gard din nuiele de alun împletite. Maga­ziile de cereale, şoproanele pentru lemne şi coteţele pentru porcii puşi la îngrăşat şi găinile la ouat. Nicăieri însă măcar o singură cuşcă pentru adăpostul vreunuia dintre acei câini cuminţi, prietenoşi şi ascultători cu stăpânii lor, furioşi şi agresivi cu lupii şi cu urşii mereu flămânzi şi puşi pe harţă.

Intrăm în primitoarea „cameră-bucătărie“ a stânei soţilor tilişcani Maria şi Nicolae Bunea. Vrednica gospodină ne arată, în ceaunul negru din tuci de pe plita încinsă a sobei, tocăniţa piperată şi usturoiată din carne de berbecuţ, „dreasă“ cu multă ceapă călită şi „lungită“ cu câteva cupe din jintiţa pusă în putini la păstrat, peste iarnă, în vreme ce dintr-o imensă oală smălţuită cirul mămăligii stă să dea în foc.

După ce ne omenim ca lumea, ieşim să ne răcorim în tinda casei. Unii, doar la poveşti, iar alţii, la o cană cu vin fiert şi la o ţigară. Numai eu, vechea lor cunoştinţă, încerc să nu o încurc pe gospodină când o ajut să pună la cuptor o cratiţă mare plină cu felii de mămăligă, printre care presărase straturi, straturi de brânză frământată şi burduf, „unse“ cu tochitura untului gălbui din laptele de oaie gras pus la prins, târziu în toamnă. Alăturat, un blid plin cu felii oţetite de ceapă roşie, precum şi o cupă mare plină cu moare de varză. Curând, cei de afară aveau să se convingă că sub cerul luminat de o mare şi rotundă lună e într-atât de frig încât zăpada scârţâie armonios sub greaua povară a paşilor ritmaţi ai stăpânului-oier, omul de care băciţa-soţie e tare mândră. La fel şi de cei doi frumoşi şi deştepţi copii ai lor: Cristina, absolventă universitară la Sibiu, iar Niculiţă, elev de liceu la oraş. Şi cu toate că copiilor le place ciobănitul, părinţilor nici prin gând nu le-a trecut vreodată să-i facă stăpâni-poruncitori peste stâne cu sute şi sute de oi şi cu doi-trei ciobani-zilieri. Stă dovadă mărturisirea lor precum că atunci când ei nu vor mai fi în putere, ca să îşi biruie singuri bătrâneţile, răcelile şi reumatismele dureroase, vor pune „lăcat“ pe uşa stânei, vânzând, de-or avea cui, oile, câinii, acareturile, pământurile de arat şi pajiştile de păşunat, de târlit şi de cosit, retrăgându-se în frumoasa şi bine-rânduita lor casă şi gospodărie din Tilişca. Iar de-o fi să fie precum gândesc şi spun ei acum, atunci musai că vor înstrăina întreaga lor avere tot unei familii de români vrednici şi mărgineni sibieni! „Pentru că de prea multă vreme nimic nu mai merge ca lumea în ţara asta…“. Aflăm (ceea ce ştiam şi noi, gazetarii) că nu se mai vând uşor şi cu mare folos nici oile şi nici mieii; nici cârlanii şi nici lâna şi pieile; nici berbecii de prăsilă şi nici telemeaua şi brânza frământată; nici caşul şi nici urda dulce... „Cu toate că mâncarea-i tot mai scumpă. Iar pensionarii, şomerii şi salariaţii oraşelor o duc tot mai greu cu traiul zilnic, sărăcia punând stăpânire pe tot mai multe familii. Numai «descurcăreţii» vremii şi vremurilor n-au habar de nimic, îmbogăţindu-se tot mai mult, pe măsură ce ţara sărăceşte tot mai tare. Dările şi taxele sunt multe şi grele, iar «pretenţiile» pieţei europene, numeroase şi aberante. Cu toate că «păpica» oamenilor şi a animalelor îi tot mai puţină şi tot mai greu de făcut ca să fie şi multă, şi ieftină, şi naturală, şi ecologică, şi sănătoasă! Vor vedea ei, «domnii», când nu vom mai fi nici noi, ciobanii români ardeleni! Acum, dacă nu ai bani, n-ai nici apă curentă în stână, nici faianţă, nici gresie şi nici inox-uri. Însă ceea ce este sigur e că am tot mai mulţi ani şi tot mai puţini bani...!“

Aşa se face că cei doi soţi de mult au hotărât să îşi facă copiii „domni la oraş“. „Cu toate că nici acolo nu-i mare scofală!“ Este şi momentul când vrednicul oier îşi aminteşte că a deprins meşteşugul de la bunicii şi părinţii săi cu care a copilărit şi feciorit la stână. Mereu pe drumurile ţării, în transhumanţă. Este convins că în familia lor la ei se va opri greaua, frumoasa, plăcuta şi sănătoasa îndeletnicire a oieritului! Un pesimism tot mai des simţit printre oierii mărgineni, cu toate că continuă să fie consideraţi printre cei mai pricepuţi din lume în creşterea raselor de oi ţurcane, ca şi în prepararea vestitei brânzei telemea de Sibiu.

Risipiţi pe pământurile transilvane, bănăţene, ialomiţene şi dobrogene („de atâta amar de vreme nemuncite ca lumea şi în mare parte înstrăinate de ţară şi de neam…“), familiile de oieri şi de ciobani mărgineni încă mai stăpânesc mari şi numeroase turme. Chiar de mii şi zeci de mii de oi. Şi-au făcut şi pe acolo, pe unde au mers şi au zăbovit, „case-palate“ precum bogătanii din Poiana Sibiului, din Jina, din Tilişca, din Orlat, din Gura Râului şi din Răşinari. Cei care au cumpărat întinse păşuni şi câmpuri de arat şi de semănat. Ce vor face în viitor cu averile lor, nici ei nu ştiu încă! Cert este însă că, oriunde s-ar afla şi oricât de bine le-ar merge printre „străini“, tot la locurile natale le stă gândul şi fapta! Ca urmare, de marile sărbători creştine de peste an sunt nelipsiţi din bisericile în care au fost botezaţi şi cununaţi. Vin, de asemenea, la nunţi şi botezuri, ca şi la tristele îngropăciuni şi parastasuri de pomenire a celor apropiaţi şi dragi lor, urcaţi la Domnu’. Tot nelipsiţi sunt şi de la petrecerile tradiţionale. Cele mai vechi şi îndrăgite de ei, din fiecare iarnă, fiind cea de la Sălişte, din a patra zi a Crăciunului, denumită „Întâlnirea Junilor din Mărginimea Sibiului“ , precum şi „Udatul Ionilor de la Tălmăcel“, din 7 ianuarie, de Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul.

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 44-45

„Decât la cules de căpşuni, mai bine oier în România“

Ioan Faur este un crescător de oi din Satu Mare. L-am cunoscut la IndAgra, unde venise pentru a-şi prezenta cele mai frumoase exemplare din rasa Ţurcană Bălă. Oile sale ne-au atras şi nouă atenţia, aşa că ne-am oprit la o discuţie pe tema oieritului în România, dar şi pe seama acestei rase. „Nu mi-a plăcut cartea, aşa că viaţa m-a pus la oi“, spune jovial ciobanul din Satu Mare. Fireşte că adevărul este departe de această mărturisire şi că alegerea de a deveni crescător de oi i-a aparţinut în totalitate. A fost un debut greoi, dar astăzi are peste 2.000 de oi. Creşte două rase, una franceză şi alta românească omologată în 2007. Ţurcana Bălă, originară din zona Sibiului, Şugag, este în turma sa de 20 de ani şi în tot acest răstimp a lucrat asupra geneticii rasei prin cum­părarea în fiecare an a unor berbeci tot mai buni. După două decenii în care s-a ocupat de Ţurcană Bălă, Ioan Faur spune că este mulţumit de această rasă. „Lâna acestei oi o face să fie specială, are o producţie bună de lapte, este o rasă prolifică şi uşor de întreţinut prin comparaţie cu cele străine.“

Exemplarele Ţurcană Bălă ating 60-70 de kilograme, au o lactaţie prelungită, iar laptele este mai gras. Producţia de lapte pe sezon este de cca 80-100 de litri de lapte şi de la un exemplar se obţin 4-5 kg de lână. Totuşi, în pofida acestor avantaje, rasa nu este foarte răspândită şi, spune crescătorul din Satu Mare, nu ar fi mai mult de 30-40 de oieri care cresc Ţurcană Bălă.

Cu 2.000 de oi sub tutelă, administrarea turmei nu se dovedeşte a fi foarte uşoară. Este o muncă solicitantă, pentru care interlocutorul nostru se plânge că abia găseşte forţă de muncă. De fapt, aceasta este principala sa problemă. În rest, spune că oieritul este rentabil şi, că dacă nu ar aduce deloc venituri, ar renunţa. Nu este o activitate din care să te îmbogăţeşti, dar „decât să muncesc pe 1.000-1.500 lei pentru altcineva sau să plec în străinătate la cules de căpşuni mai bine cresc oi în ţara mea.“ Ioan Faur valorifică laptele şi produsele derivate în ţară (lâna nu are căutare şi abia dacă sunt scoşi banii pe tuns, kilogramul de lână având un preţ derizoriu de 10-15 lei), iar mieii îi vinde la export. Spune că, spre deosebire de alţi ciobani, a avut şansa încheierii unui contract cu un partener din Austria, care de şapte ani îi cumpără toţi mieii. Astfel oieritul este mai rentabil decât dacă ar fi fost nevoit să vândă în ţară, unde preţurile sunt foarte proaste. Anul acesta va avea de vânzare cca 2.000 de miei care vor lua calea exportului.

Discuţia cu dl Faur s-a încheiat optimist. Este probabil unul dintre puţinii fermierii care spun dezinvolt că statul a sprijinit crescătorii de animale prin ajutorul de minimis şi că, la urma urmei, „nu ne poate da statul tot, iar noi să stăm cu mâinile întinse.“

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 39

„Există interese ca oierii să dispară din România“

Interviu cu Ştefana Constanţa, secretar general al Federaţiei Oierilor de Munte din România şi preşedinte al Asociaţiei Agricole Ţara Loviştei din Făgăraş.

Locul trei în Europa la numărul de ovine şi... probleme

– O doamnă cu două funcţii de conducere. Este foarte important că o femeie a ajuns lider al ciobanilor.

– O femeie despre care se spune uneori că este aprigă, pentru că insistă ca problemele oierilor să fie rezolvate. Este frumoasă viaţa de cioban, dar în ultimul an parcă toată lumea vrea să ne dea în cap şi să înjumătăţească numărul oilor din România. Care sunt motivele pentru care se vrea acest lucru nu ştiu. Probabil pentru că România este pe locul trei în Europa ca număr de oi. Tocmai de aceea ar trebui ca oierii să trăiască foarte bine şi să aibă nişte venituri nemaipo­menite. Dar nu se întâmplă aşa. Şi să vă spun de ce. Spre exemplu, noi producem carnea de miel cu 10 lei, dar o vindem cu 6 lei. În ultimul timp, din cauza faptului că preţul mieilor nu se mai plăteşte la încărcarea în camion au proliferat hoţii. Oamenii îşi dau animalele, dar nu mai primesc plata pentru ele. Sunt sute de oieri în toată ţara care încă au de încasat bani. Vă spun că anul trecut au fost cazuri când ciobani s-au sinucis pentru că nu şi-au mai primit banii. Presiunea a fost foarte mare şi la asta s-a adăugat faptul că anul 2016 a fost dezastruos. Subvenţiile nu s-au dat la timp, mieii nu s-au vândut. La un moment dat se ajunge la disperare, îţi ajunge cuţitul la os.

„Cineva încearcă să obţină supremaţia“

– Sunt probleme care ar putea fi rezolvate dacă ar exista o punte între oieri şi autorităţi.

– Vă dau un exemplu. O lege care se dă la nivel central este interpretată altfel în fiecare judeţ de către autorităţile locale. De aici întârzieri şi greşeli. Plus că legile nu sunt făcute întotdeauna în interesul nostru. Ar trebui să fie un consiliu consultativ nu numai la nivel de Parlament şi comisii de agricultură, ci chiar la nivel de preşedinţie pentru ca atunci când se promulgă legile să fim întrebaţi, pentru că se strecoară greşeli cum s-a întâmplat la Legea vânătorii. În 2015 am fost toţi oierii în Bucureşti şi ni s-au promis multe, dar nu s-a făcut nimic. Suntem în aceeaşi situaţie. Ştiţi de ce? În primul rând Legea vânătorii încalcă Constituţia României pentru că trece peste cel mai sfânt drept al nostru, acela al proprietăţii. Vine fondul cinegetic până în curtea casei noastre. Îmi povestea un cioban care se ocupă şi de cultivarea legumelor că au intrat vânătorii şi i-au călcat în picioare cultura. Nu se poate aşa ceva. Se lucrează în dispreţ faţă de fermierul român. Eu înţeleg că vânătoarea este o pasiune, un sport, dar oieritul este o tradiţie milenară. Deci cum este posibil să se spună că după 6 decembrie nu mai trebuie să scoatem animalele din adăposturi până aproape de Sf. Gheorghe ca să nu stresăm fauna sălbatică? Spre exemplu, dacă am în grădina mea iepuri, nu mai am voie să îmi culeg roadele ca să nu îi stresez? Cineva încearcă să obţină supremaţia, să ajungem să cerem voie să ieşim pe proprietatea noastră.

„Gulerele albe“ şi subvenţiile

– Se poate găsi o cale de compromis sau o rezolvare a acestei situaţii?

– La Legea vânătorii nu este vorba doar despre faptul că lupii şi urşii fac prăpăd în turmele noastre, iar mistreţii distrug sute de hectare de teren, ci şi că aceste pagube nu sunt plătite de nimeni. Am făcut nenumărate intervenţii, am solicitat ca despăgubirile să fie reale, iar Ministerul Mediului să dea banii în maximum 30 de zile şi să şi-i recupereze ulterior de la vânători. Pentru că aceştia, în loc să folosească banii pentru a hrăni animalele sălbatice, astfel încât să nu mai atace gospodăriile, se războiesc cu câinii ciobanilor şi îi împuşcă. Am impresia că prin această lege se urmăreşte ca ciobanii să dispară. Pentru că ei sunt şi paznicii munţilor şi văd multe lucruri care nu sunt la locul lor. Au început să vadă că habitatele animalelor sălbatice sunt distruse de cei care taie pădurile la ras. Noi mergem în munte ca să facem controlul oficial la ovine şi trecem prin păduri. Atât cât mai sunt. Şi vă spun, plâng de fiecare dată. Este bătaie de joc şi nu ştiu cine va fi în stare să îi stopeze. Dacă nu se vor opri, România o să ajungă deşert. Probabil că de asta trebuie să dispară şi oierii. Plus că ciobanii iau păşunile. Şi de ce să nu fie „gulerele albe“ sau „băieţii deştepţi“ cei care iau subvenţiile, nu? Pe ei nu îi interesează oieritul, dar vor miliardele pentru păşuni.

• Din nefericire, 30% dintre medicii veterinari concesionari, să nu zic mai mult, îşi bat joc de oieri şi munca lor. Pentru că fermierii nu au avut dreptul să aleagă medicul cu care voiau să colaboreze, degeaba protestează în cazul în care acesta nu face lucrările aşa cum ar trebui. Vă spun, unii sunt în stare să te scoată afară pe uşă dacă le ceri o chitanţă. Dar eşti legat de ei, nu ai ce face. Fără avizul medicilor veterinari oierii nu pot vinde şi nu pot lua subvenţii, pentru că depind de formularele lor. Am discutat și la ANSVSA şi cu preşedintele Colegiului Medicilor Veterinari ca de anul acesta să ne putem alege medicul veterinar, pentru că o conlucrare bună între el şi fermier înseamnă siguranţa sănătăţii animalelor şi, implicit, siguranţa produselor pe care le consumăm.

• Relaţia liderilor ciobanilor cu autorităţile române este aparent de comunicare. Părerea mea este însă că nu-i pasă nimănui de soarta noastră. Ne ducem de zece ori cu o problemă până se rezolvă. Şi în primăvara 2016 am avut multe probleme. Vă dau un singur exemplu. Vor fi zeci de asociaţii care nu îşi vor lua banii de la APIA, şi nu din vina lor, ci pentru că personalul din DSV-uri sau medicii conce­sionari nu şi-au făcut datoria de a trece animalele pe Ro-ul păşunii. O condiţie pe care am fost obligaţi să o îndeplinim ca să fim consideraţi fermieri activi, aşa cum se cere în Uniunea Europeană. Pentru că medicii veterinari au uitat să treacă animalele pe Ro-ul păşunii, vor fi sancţiuni multianuale nu numai pentru asociaţii, ci şi pentru membrii lor. Vă spun, oierii vor fi puşi în situaţia să vândă tot ce au şi tot nu vor putea plăti penalizările impuse.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 32-33

Un orășean cu ambiții de cioban

La mitingul crescătorilor de oi din iarna trecută, Rareș Constantinescu a fost întrebat de un parlamentar dacă chiar este ceea ce se pretinde a fi, fermier. Exprimarea, de fapt negarea, a fost directă: „Tu nu ești cioban!“ Alesul cu pricina, care pesemne n-a văzut în viața lui o strungă, avea în minte că tot deținătorul unei stâne trebuie să miroasă a oaie, să stea îmbrăcat în cojoc sau blană și să aibă cizme de cauciuc murdare. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că un fermier poate fi tânăr, parfumat, îmbrăcat frumos, știutor de carte. Adică exact așa cum este și arată Rareș de la Valea Doftanei – Prahova.

Ce nu știa atunci parlamentarul – nu-i dăm numele, anume pentru a-l scuti de penibil – este că, dacă ar fi să întoarcă timpul la momentul în care a decis să devină fermier, Rareș Constantinescu s-ar gândi de 50 de ori dacă să mai facă sau nu pasul. Cum a ajuns să fie oier e o poveste în sine. Tânărul s-a născut la Caracal – Olt, cum ar veni, este orășean getbeget. A terminat un liceu, apoi o școală de tehnicieni silvici, iar la 20 de ani, în 2006 mai exact, a plecat în Italia, unde a muncit într-o firmă de marketing și publicitate. Tot acolo și-a cunoscut și viitoarea soție. În 2013, după șapte ani în care cei doi au reușit să pună un ban deoparte, au luat hotărârea să se întoarcă în România, la Valea Doftanei, unde socrul avea deja o fermă cu 100 de oi. Au cumpărat și tinerii încă 100 de bucăți din rasa Țigaie, cu gând să se extindă în asociere, așa cum sunt și astăzi, dar curând, din cauza problemelor cu pajiștea montană, au fost nevoiți să înjumătățească efectivul. Nu că n-ar fi ajuns munții! În general la Valea Doftanei au existat întotdeauna dificultăți cu licitațiile pentru concesionarea pășunilor. În prezent, ferma este formată din 100 de oi, 11 vaci și cinci viței. Mică, veți spune, nu și când toată munca este făcută în patru: mers cu oile în munte, la pășunat, muls, fabricat brânză sau cașcavea, vândut marfă, cosit, adunat și transportat fân, vândut miei, cumpărat furaj (grâu și porumb), tratamente sanitare, documente pentru subvenții etc. O activitate care ocupă tot timpul, de dimineață și până seara.

Birocrația, mai obositoare decât munca fizică

Efortul fizic e mai lesne de suportat decât birocrația, a conchis Rareș Constantinescu. Tânărul fermier spunea că, „începând de la pășuni, dosare APIA, subvenții care nu vin la timp, totul presupune multă alergătură și teancuri inutile de hârtii. Pentru un mic fermier ori pentru ceea ce reprezintă el în România zic că este sufocant“. În opinia sa, lucrurile ar merge mai ușor dacă s-ar rezolva următoarele chestiuni:

Rares Constantinescu crescator de oi– „primul lucru care ar trebui rezolvat și ne-ar da și nouă voie să dezvoltăm ferma ar fi să fie plătită subvenția în anul pentru care faci cererea. Nu să depun eu actele în 2016 și subvenția pentru anul în curs să vină la sfârșitul lui 2017! Poftim, suma din 2015 am încasat-o abia la jumătatea anului 2016. Eu cred că agricultura ar avea numai de câștigat dacă s-ar ajunge la un flux corect al plăților;

– modalitatea de concesionare a pășunilor e bine să fie regândită legislativ. Noi ne-am descurcat destul de greu; abia la a doua licitație am reușit să obținem 50 ha, situație care oricum ne-a stricat planurile. Din cauză că suprafața a fost insuficientă, am vândut jumătate din oi. Noroc că durata concesiunii este până în 2019, cu posibilitate de prelungire a contractului pentru încă doi ani; dacă ar fi fost în fiecare an, era calvarul de pe pământ;

– banii europeni sunt dificil de accesat. Și noi am vrut să depunem un proiect pentru modernizarea fermei, dar când am văzut că trebuie să dăm pe consultanță și proiect o grămadă de bani, fără să avem siguranța eligibilității și finanțării, ne-am lăsat păgubași. Am încercat apoi, pentru achiziția unui tractor, și varianta accesării prin grupul de acțiune locală, dar când au început cu tot felul de condiții și mai ales cu un termen de doi ani până când să avem utilajul în curte, iar am abandonat; în doi ani, luăm unul la mâna a doua. N-o să ne dăm însă bătuți, fiindcă avem nevoie de un saivan mai aproape de sat, nu la 5 km în munte, unde iarna nu poți ajunge decât cu piciorul“. Ar mai fi și problema forței de muncă, dar aceasta este o chestiune care ține de stat doar în măsura în care nu ar mai acorda atâtea ajutoare sociale care să-i țină pe oamenii așa-zis nevoiași, dar buni de muncă, acasă.

Plan de afaceri sau afacere la voia întâmplării

Revenind la fermă, la această dimensiune ai ei și în condițiile de desfacere a produselor într-un sistem nu tocmai sigur, e greu ca un agricultor de la munte să-și facă un plan de afaceri. Nici Rareș Constantinescu nu are unul, cu o viziune de dezvoltare pe termen lung, asta pentru că tot are o experiență în marketing de șapte ani. Dar el a avut șansa să-și canalizeze afacerea pe baza unei clientele deja fidelizată de socrul său. Brânza și cașcaveaua se vând de la poartă, mieii se comercializează de asemenea local, în cazul vițeilor există în Prahova o piață a abatorizării bine pusă la punct, plus că există o cerere foarte mare de carne și lactate la vestitul Festival al Cașcavelei de la Valea Doftanei. Brânzeturile vândute sub acest brand au foarte mare căutare. Se spune că flora spontană ar aduce un plus deosebit produselor. Pentru fermieri – o muncă în plus! Procurarea nutrețului pentru iarnă este poate cel mai greu lucru de realizat. Din cauza terenului accidentat fânul se cosește manual, cu coasa sau motocoasa, nu cu cositorile purtate de tractor, ca la câmpie, apoi acesta trebuie strâns, încăpițat tot manual (nu mecanic, în baloți, ca la șes) și transportat la distanțe mari, ceea ce înseamnă costuri majore, în lipsa unui mijloc de transport propriu. Chiar când am realizat acest articol, Rareș Constantinescu venea după o zi în care a încărcat și descărcat de unul singur două camioane de fân. Totul are o compensare însă: viața la munte are părțile ei unice, frumoase – „Când urc la stână, uit și de APIA, și de plățile întârziate, și de muncă“.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 28-29

FESTIVALUL OIERILOR ediţia VIII - Tohanul Nou - BRAŞOV

A VIII-a ediţie a „FESTIVALULUI OIERILOR - Târgul de produse tradiţionale”, va avea loc în perioada 30 septembrie - 2 octombrie 2016, în Tohanul Nou - zona Tabără spre Bran, judeţul Braşov. Această sărbătoare câmpenească marchează încheierea ciclului pastoral - prin coborâtul oilor de pe munte.

Evenimentul aduce în atenţia participanţilor unul dintre cele mai vechi obiceiuri tradiţionale din zonă, şi anume „Răvăşitul Oilor”, moment în care oile coboară de la munte. Mai exact, în apropiere de Sâmedru (deschizătorul iernii pastorale – 26 octombrie) se încheie ciclul pastoral, care, în calendarul popular, începe la data de 23 aprilie, de Sângiorz, acesta fiind deschizătorul anului şi al verii pastorale.

În cadrul evenimentului, cei prezenţi vor putea să viziteze o expoziţie cu vânzare de maşini agricole şi utilaje specifice zonei montane, expoziţie gastronomică, echitaţie şi plimbări cu trăsura, precum să participe la un concurs privind abilităţile oieritului montan si transhumanţei.

Transhumanţa pastorală reprezintă o formă de deplasare a turmelor de oi - conduse de ciobani - pe durata unui anotimp, pe trasee bine stabilite, pornind de la şesuri pâna spre păşunile de munte în perioada verii şi apoi întoarcerea acestora - cand se apropie toamna - pt iernat în satele de bastina. Fenomenul de transhumanta apartine prin excelenta mocanilor transilvaneni.

Anul acesta am invitat la sărbătoarea noastră artişti şi formaţii de renume: George Rotaru, Nemuritorii, Robert Târnăveanu, Mariana Stănescu, Cătălin Maximiuc, Liliana Oncioiu, Gheorghe Sorea, Viorica Cerbu, Ionel Letcă, Mioara Greavu, Florin Filip, Andreea Jitea, Ştefan Bărbătei, Doina Timu Anton, Ioan Cristian Ţăran, Ansamblul Junii Braşovului, Ansamblul Plaiuri Moiecene şi multe alte surprize

O afacere cu simț estetic. Doctorul Toma Mugea, între chirurgie și ciobănie

O singură persoană și două pasiuni. Un univers complex care îngemănează două profesii total diferite, omul îmbrăcat în halat alb pe care îl privești de jos cerând ajutor atunci când ești la nevoie și omul simplu pe care îl vezi poate la vremea asta cuibărit într-un cojoc alături de oile sale și de colegii săi, așa cum îi numește pe badea Gheorghe și băcița lui Silvia, cei care au în mâinile lor stâna doctorului Toma Mugea, căci despre el este vorba.

Cucerit iremediabil de... frumos

Bucureștean la origine, absolvent de Medicină, cu specializarea chirurgie plastică, doctorul Toma Mugea a ajuns prin concurs să profeseze și să locuiască la Cluj. Acolo, mulți ani la rând a dat speranță persoanelor lovite de soartă. O face și astăzi, cu la fel de multă dedicare, însă, la un moment dat, unul dintre pacienți a reușit să-i trezească o nouă pasiune. „În urmă cu 20 de ani, când lucram la chirurgie de urgență am avut ocazia, ca urmare a unui accident, să operez pe cineva din Munții Mărișelului și sigur, pentru că așa sunt românii, vor să-și arate recunoștința că li s-a făcut un bine, atunci m-a invitat la el acasă de câteva ori și am văzut un loc numit Ijarul, un peisaj de vis“, își amintește domnul Toma Mugea.

A fost suficient pentru a atinge coarda sensibilă a doctorului estetician cucerit de frumusețea locului, după cum o spune chiar el. „Am fost cucerit de frumusețea și liniștea acelui loc. Mi-am făcut o căbănuță de 4 x 4 m, totul din bârnă, dormeam în pod, nu aveam apă, nu aveam curent, toate activitățile se desfășurau la lumânare sau la lampă și apa era adusă de la izvor cu spatele.“

Chiar și așa, natura compensa cu magia ei, oferind mult mai mult decât micile neajunsuri lumești. „Vreau să vă spun că în luna august, când este acea ploaie de stele (12-15 august), am stat pe o pătură sus la munte, pe platoul Ijarului, și, uitându-mă pe cer, nu mai știam dacă cerul este deasupra mea sau eu sunt deasupra cerului. Aveai senzația că deja  aparții unui univers în care tu ești într-un punct și dacă Universul se raportează la tine, atunci tu ești centrul. Momentele acestea sunt unice și nu le poți descrie, cuvintele sunt prea puține“, spune doctorul.

Mutare cu sufletul, dar și în buletin

Magnetismul cu care acel loc îl aducea săptămânal pe platoul Coasta Luncii, ca într-un ritual de cucerire, l-a făcut pe doctorul Mugea să mai facă un pas pe noul drum care se așternea la picioarele sale. „Încet, încet m-am împrietenit cu ciobanii din zonă și am intrat în discuții cu ei. I-am invitat la masă, pentru că îmi place să și gătesc, făceam 2-3 feluri de mâncare, îi primeam ca pe musafiri și invitația de multe ori se întorcea. Când plecam de la ei mă omeneau cu smântână, brânză, caș. Într-o zi am întrebat: «Bade Ioșca, cum e cu oile?» Și omul a spus: «Păi cine are 4 oi îi vine rândul la o mulsură pe vară» și atunci am cumpărat 4 oi“.

Se spune că animalele te leagă de locul în care stau și așa este, ele au devenit motivul pentru care doctorul avea să revină mereu. „A fost prima experiență pe care am făcut-o în domeniul acesta al ciobăniei și am prins drag de zonă, de animale și am început să cumpăr. Mergeam la târgurile de animale, nu prea știam cum să le aleg, dar criteriul estetic la mine a fost pe primul plan. Am ajuns la 50 de animale și încet, încet am înjghebat o turmă, apoi am mai cumpărat 250 de oi metise“, povestește doctorul.

După o iarnă trecută cu greu din cauza lipsei apei s-au căutat alte soluții. Și au venit, după cum afirmă domnul Mugea. „S-a ivit ocazia să închiriem această pășune de la Primăria comunei Căpușul Mare și le mulțumesc că au avut încrederea să lase un doctor să crească oi. Ne-am mutat aici, nu a fost o problemă chiar să schimb adresa din buletin, mai ales că venea sorocul, la 60 de ani te cheamă să-ți reînnoiască buletinul și atunci am zis că stau la Coasta Luncii nr. 207, sat Agârbiciu, județul Cluj. Am tras curentul de la 4 km, am forat fântâni și am încercat să dezvolt o stână cu condiții mai bune față de cum stăteau colegii mei.“ Cu banii investiți în animale și în stână ar fi putut să-și cumpere o vilă frumoasă în Cluj spre deliciul soției, despre care spune că „mă sprijină, în sensul că nu mă comentează prea tare. Și tăcerea este un răspuns care mie îmi convine câteodată. Îi place mult să vină aici, venim cu nepoțeii, petrecem aici sfârșitul de săptămână“, atunci când este întrebat dacă familia îl susține în acest demers.

Afacere în toată regula

Acum, pentru că lucrurile au luat o turnură serioasă, am înțeles că vorbim deja despre o afacere și am abordat și eu discuția din această perspectivă. Prima întrebare a fost: „Câte oi aveți acum“, iar răspunsul a venit din noua postură, zâmbind: „Știți, ciobanii nu prea zic exact. Vreo 500-600 de oi. Am crescut numărul de animale, am încercat să facem și selecție, avem acum doar Țurcană Albă, în fiecare an am făcut donații, 50-60 de capete am dat sinistraților, când era cazul sau localnicilor din Ijar sau Căpuș și continuăm să facem lucrul acesta.“

Timpul a trecut, experiența s-a acumulat, iar acum și obiectivele sunt mai curajoase. „Ideea este să ne dezvoltăm și să ieșim pe piață nu doar cu mielul de Țurcană, care este gătit tradițional ca tocană sau la cuptor de Paște, ci să facem un miel care este căutat în Occident – mielul de carne. Pot să vă spun că în urmă cu 2 ani am reușit să înregistrăm la OSIM Mielul de carne Transilvan care este de fapt o combinație între femele de Țurcană și mascul de Hampshire.“ În acest sens, dacă lucrurile merg bine în toamnă urmează să vină primul eșalon de oi Hampshire cu berbeci, moment în care se va da startul unei noi laturi a afacerii. „Deja nu mai este pasiune, ci vorbim de afaceri“, după cum recunoaște și domnul Mugea.

Dacă produsele obținute până acum în stână, telemeaua, cașul și brânza frământată ajungeau pe la prieteni, rude sau colegi și prea puțin pe piață, acum cu mielul de carne doctorul speră să ajungă în țările arabe și în vestul Europei. „Obiectivul este să creștem mielul care este plătit mai bine. În momentul de față mielul nostru are un preț de 11-12 lei/kg viu, iar cu cel de carne am ajunge la 50-60 lei/kg în viu.“ Sigur, la acest preț mielul trebuie să aibă conformația cerută de marile restaurante și să respecte anumite norme. Dar n-ar fi o problemă, atât timp cât animalele sunt crescute în libertate și tot acolo se face fânul, lucerna, iar grija proprietarului este să fie crescute în condiții cât mai naturale. Mica stână transformată într-o adevărată fermă are azi utilaje pentru lucrul terenului, o cameră frigorifică cu o capacitate de 25 mc, un cuptor de pâine, unde de altfel se pregătesc și conservele pentru iarnă și o cabană cu living, bucătărie, iar la etaj 3 dormitoare cu o priveliște panoramică unde medicul vine „să-și încarce bateriile.“

O ambiție croită cu voia Domnului

Am fost curioasă să aflu dacă nu cumva noua afacere va înlocui profesia de bază, dar am fost asigurată că nu. „Păi m-ați luat de la masa de operație. Întoarcerea la natură a fost mai mult ambiția de a-mi demonstra că pot să o fac. Aici nu era nimic. Vecinii din deal îmi spuneau: «Lasă, doctore, că într-un an te lămurești și pleci». Ei bine, uite că s-au lămurit ei, pentru că noi am început aici investiția când nu eram în UE, când nu erau subvenții pe suprafață și am reușit să facem ceva.“

Eu aș spune că „omul a sfințit locul“ și nu este doar o lozincă, ci un lucru înfăptuit cu multă credință, dovadă fiind troița ridicată în apropierea fermei pe care scrie „Cu noi este Dumnezeu“ și care tronează peste o zonă binecuvântată de Atotputernic.

Patricia Alexandra POP

PRO AGRO se dezice de activitatile intreprinse de unele asociatii care au negociat contracte de import ale Iordaniei in conditii nefavorabile oierilor

Federaţia Nationala PRO AGRO se dezice de activităţile intreprinse de unele asociaţii care, cu sprijinul unor demnitari, au negociat contracte de import ale Iordaniei pentru ovine-tăiere imediată, cu acceptarea unor condiţii greu de indeplinit şi deosebit de costisitoare pentru membrii săi.

Această acţiune s-a derulat intr-un moment important in care experţii Autorităţii Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor au reuşit să relaxeze condiţiile de certificare şi să asigure practic redeschiderea comerţului cu Iordania.

Ca urmare, asociaţiile de profil din cadrul PRO AGRO au solicitat conducerii A.N.S.V.S.A. reprezentarea la negocieri a tuturor organizatiilor ale crescatorilor si exportatorilor intr-un cadru transparent. PRO AGRO invita si trimite informări in timp util tuturor membrilor săi pentru participarea la aceste evenimente cruciale pentru activitatea de comert si recomanda si celorlalte organizatii sa faca la fel pentru a nu se mai ajunge in situatii precum cea prezentata anterior.

Atragem atenţia asupra pericolului exercitat asupra comerţului cu animale vii prin acţiuni de acest tip şi sperăm ca reprezentanţii instituţiilor publice de profil să găsească soluţii de stopare a acestor incidente.

Membrii FEDERAŢIA NATIONALA PRO AGRO

Oieritul, încotro?

Despre creşterea oilor aflăm, încă din rândurile lecturilor copilăriei, că ar fi una dintre ramurile importante ale agriculturii româneşti, astfel ajungem să identificam nu doar importanţa istorică ci şi importanţa economică pe care o are această îndeletnicire în spaţiul carpatin. Însă, după cum stau lucrurile, este din ce în ce mai grea păstrarea vie a oieritului, grea dar nu imposibilă. Soluții există, trebuie puse în practică.

O afacere nu tocmai profitabilă

Păstrarea tradițiilor reprezintă o condiție necesară păstrării identității unui neam, păstrarea oieritului pe potecile carpatine reprezentând unul dintre obiectivele fermierilor de la ferma Olimpia din localitatea Homorod, județul Brașov.

Înființată în anul 1992, ferma Olimpia s-a dezvoltat în timp, prin resurse proprii, ajungând să fie un important punct al sectorului zootehnic atât din punctul de vedere al menținerii vii a tradiției oieritului, cât și al dezvoltării creșterii mioarelor.

De cele mai multe ori, atunci când este vorba despre o nouă afacere, profitul este cel care dictează interesul, determinarea și munca depusă fiind direct proporționale cu câștigul obținut. Nu la fel par a sta lucrurile atunci când vine vorba despre oierit, cel puțin pentru cei care au în grijă ferma Olimpia. „Aș începe prin a spune ceva. Altceva decât despre a vorbi despre profit. Tot ce facem este din dragoste pentru animale, pentru pământ. Având în vedere ce se întâmplă în țară, nu pot să spun că este o afacere profitabilă. Avem probleme cu desfacerea materiei prime pe care o obţinem noi, laptele. Adesea avem probleme cu comercializarea cărnii și așa mai departe“, a declarat Ștefan Doru Şona, directorul fermei Olimpia.

Potențial există, trebuie voință!

Ameliorarea și reproducția în sectorul ovin reprezintă două dintre soluțiile unui domeniu parcă din ce în ce mai des uitat. La ferma din Homorod rasele autohtone de ovine sunt cele vizate pentru dezvoltarea efectivului. Întâlnim aici un nucleu de oaie germană cu cap negru care are rolul de a asigura berbecuţi care vor fi folosiți la infuziile ulterioare, atât la ţigaie, cât şi la ţurcană. Acest tip de nucleu este folosit pentru ameliorarea liniei de carne. „Țigaia este rasa cu care ameliorăm spre linia de carne. Facem acest lucru din dragoste și pasiune, zona ne ajută pentru păstoritul cu animale, iar performanța o cere piața, Comunitatea Europeană cerându-ne să concurăm cu ciobanii din alte state“, continuă Șona.

Demersurile dezvoltării sectorului zootehnic sunt mai laborioase decât pot părea la o prima vedere. Lucru susținut și de către reprezentantul fermei din Homorod: „Jumătate dintre lucrurile necesare le avem: dragostea pentru animale și nucleu genetic. Susţinere şi desfacere nu prea avem, dar sperăm să se schimbe ceva; ce depinde de noi, facem.“

Ce spun specialiștii

Dezvoltarea diverselor sectoare ale agriculturii depinde de mai mulți factori, începând de la fermieri și până la specialiștii din domeniu. Pentru a valida demersurile fermei din Homorod, dar și pentru a monitoriza bunul mers al lucrurilor, reprezentantul Agenției Naționale pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie (ANARZ), dr. Dan Bartolomeu, șeful Serviciului tehnic zonal Brașov, ne-a explicat care sunt pașii care au fost vizați și care este rolul autorităților în domeniu în proce­sul de ameliorare: „La această fermă din localitatea Homorod am folosit, pentru ameliorarea sectorului ovin, rasele autohtone omologate, mă refer la Țigaia cu cap negru de Teleorman, rasa de lapte Palas, dar şi rasa de carne Palas. Am folosit berbecii din rasa Palas ţinând cont de două considerente: avem puţine populaţii omologate şi am vrut să văd cum se pretează într-o populaţie autohtonă. Cel de-al doilea considerent este acela că a fost o rasă omologată de către Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie. Supervizăm, ca să zic aşa, controlul oficial al producțiilor, încercăm ca, din mers, să corectăm neregulile care se ivesc, dar aici este vorba despre o fermă care îşi doreşte să realizeze lucruri importante, pune în practică ceea ce îşi doreşte şi rezultatele se văd.“

Aceste încrucișări au rolul de a demonstra că există potențial folosind, pentru creșterea efectivului național de ovine, rasele autohtone. „Am vrut să dovedim că ţigaia, în special, se pretează foarte bine la ameliorarea în direcția de lapte, dar și în direcția de carne. În acelaşi timp, am ales să ameliorăm şi ţurcana. În acest scop am folosit ţigaia cu cap negru german şi avem deja miei care au un randament şi un spor foarte bun. Pentru producţia de lapte am folosit berbeci din rasa Țurcană Brează de Haţeg, care nu este încă omologată, dar care se pretează pentru mulsul mecanic“, a adăugat dr. Bartolomeu.

Selecția și ameliorarea ovinelor reprezintă o muncă laborioasă care ține cont de mai mulți factori, printre care factorul climatic este unul important: „Aici e o muncă de fineţe. Trebuie să ştii până unde mergi şi când trebuie să te întorci. Adică să aduci o infuzie, să aduci un aport dar, totodată, trebuie să te şi întorci. Trebuie făcut totul după un studiu bine aprofundat pentru a nu veni cu o rasă care să nu se adapteze condiţiilor de mediu. Trebuie să vii cu o rasă autohtonă, cu o infuzie, să metizezi până la un punct şi după aceea să faci o împerechere de întoarcere“, conchide reprezentantul ANARZ.

Nemulțumirile fermierilor

Contextul economic al ultimilor ani a condus spre un regres al efectivelor de ovine atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Scăderea interesului pentru lână, preţul laptelui sau al cărnii au fost principalele cauze ale regresului din sectorul ovin. „Activitatea noastră este foarte clară. Nu ne putem ocupa și de procesare, ne ocupăm doar de producție, avem laptele dar îl vindem către un procesator. Nemulțumirile noastre încep de la prețul laptelui, al cărnii, al motorinei, toate acestea raportate la prețul produselor de la raft. Cu toate că prețul materiei prime scade, pe rafturi ele tot cresc“, a adăugat Ștefan Doru Şona.

Loredana Larissa SOFRON

Stâna, ca sursă de venit

Construcţia stânelor în zonele montane, după un proiect iniţiat la Centrul de Formare şi Inovaţii pentru dezvoltare în Carpaţi (CEFIDEC) Vatra Dornei în 2007, a devenit o necesitate în ultimii ani. Acest tip de stână înglobează spaţii destinate adăpostirii vitelor, spaţii de cazare şi grupuri sanitare cu duşuri atât pentru ciobani cât şi pentru turişti, spaţii pentru prepararea şi păstrarea produselor obţinute la stână, separate de spaţiul de gătit al ciobanilor, spaţii pentru luat masa protejate de acoperiş.

Prima stână după model CEFIDEC a fost inaugurată la sfârşitul sezonului de păşunat 2008 în localitatea Tulgheş, din judeţul Harghita. În judeţul Suceava, a doua stână din România construită la standarde europene, după un model al specialiştilor dorneni, a fost inaugurată în oraşul Broşteni în anul 2009. Ideea construirii unei stâne europene a venit din partea Federaţiei Agricultorilor de Munte „Dorna“ şi a fost pusă în practică de Mioara Bocănici, pe atunci director adjunct al CEFIDEC Vatra Dornei, actualmente consilier în cadrul Ministerului Agriculturii la Direcţia Generală de Dezvoltare Rurală, Autoritate de Managament a PNDR-ului, şi de inginerul Ţuţu Chirileanu.

„Împreună cu colegul meu Ţuţu Chirileanu, inginer constructor în cadrul CEFIDEC Vatra Dornei, după ce ne-am documentat inclusiv în afara graniţelor ţării, mai precis în Ţara Bascilor – Spania, unde am văzut cum au rezolvat ei problema agropastoralismului şi a produselor procesate astfel încât acestea să fie certificate ca produse tradiţionale, am realizat proiectul primei stâni la standarde europene.“

Stâna, loc de muncă, punct de atracţie pentru turişti

În România nu întotdeauna fluxurile sunt separate, sunt şi astăzi stâne în care acelaşi spaţiu este adăpost pentru ciobani, are rol de procesare şi este loc de oblojire a animalelor bolnave.

„De aceea am gândit o schemă în care produsele finite să nu se întâlnească cu materia primă, am căutat pe cât posibil ca spaţiile destinate habitatului celor care lucrează în stână să fie separate de partea de procesare şi, nu în ultimul rând, ne-am gândit ce ar însemna această unitate de procesare dacă o transformăm în unitate turistică, mai precis dacă dorim să valorificăm şi produsele tradiţionale, şi tradiţiile acestui popor. În sensul acesta, stânei cu un singur nivel, care asigură doar partea de procesare, îi mai punem o mansardă şi asigurăm nişte condiţii de cazare şi de igienă corespunzătoare. Nu am uitat că această construcţie trebuie să se încadreze în peisajul montan, folosind materiale locale, încadrându-ne în arhitectura tradiţională locală“, a spus Mioara Bocănici .

Stânele seamănă mai degrabă cu cabane turistice, au şapte încăperi, apă curentă, generator electric, cabină de duş pentru angajaţi, instalaţie de muls, gresie, faianţă, fosă septică. La intrare este o cameră de dezinfectare, platformă pentru aparate de muls, cameră pentru depozitarea brânzei şi laptelui, chiuvete din inox, bucătărie şi sală de mese, precum şi apă caldă.

Specialiştii de la Vatra Dornei împreună cu Ioan Agapi, directorul executiv al Federaţiei Agricultorilor de Munte „Dorna“, au fost solicitaţi să implementeze astfel de proiecte în zone montane din judeţele Sibiu, Harghita, Neamţ, Mureş, Maramureş şi Suceava. În prezent în judeţ sunt construite circa 10 stâne, majoritatea în Munţii Suhard.

Dotările interioare ridică preţul stânei

O astfel de stână costă, cu tot cu instalaţiile de muls şi cele necesare prelucrării şi industrializării laptelui, minimum 40.000 de euro. Aşa cum am aflat de la ing. Ţuţu Chirileanu, dacă clădirea este făcută cu materiale tradiţionale şi în regie proprie, la un minim nivel de dotare a interiorului costurile cele mai mari sunt pentru instalaţiile de muls şi prelucrare, alimentarea cu apă, frigidere.

„Nu clădirea duce la costuri mari, dotările ridică preţul stânei, iar la dotări nu putem interveni. Aparatele de muls mecanic sunt din import şi preţurile variază în funcţie de model şi performanţe, iar tancul de răcire, instalaţia de prelucrare costă foarte mult. Dar aceste capacităţi de procesare pot fi dotate şi prin programe de finanţare europene, prin parteneriate publice – private sau prin subvenţiile acordate de APIA“, ne-a spus Mioara Bocănici.

„Oierii cu diplomă pot accesa fonduri europene“

Mioara Bocănici susţine cu argumente concrete că nu este suficient doar să construim aceste structuri dacă nu formăm şi forţa de muncă care va lucra acolo. Cu diplomă de oier, absolvenţii cursurilor de calificare  pot accesa fonduri europene, îşi pot certifica produsele, vor putea desfăşura activităţi care ţin de agroturism. Primii care au terminat cursurile de calificare oier montan, categoria a II-a, recent introdusă în nomenclatorul profesiilor şi meseriilor din România, sunt păstorii din Agăş – Bacău. Cursurile s-au desfăşurat în perioada aprilie – noiembrie 2013 şi au totalizat 720 ore, iar examenul de absolvire a avut o probă teoretică şi una practică, care a constat în pregătirea şi susţinerea unui proiect pe partea de specialitate, respectiv gestionarea şi cazarea efectivului de ovine, organizarea unei stâne pentru exploatarea şi pregătirea produselor de agroturism: brânză în beşică şi urdă acră de Agăş.

„Vreau să cred că această profesie de cioban este o ocupaţie onorabilă, care trebuie să fie pusă în valoare. Acel om trebuie să trăiască acolo o bună parte a anului, izolat de lume, în condiţii demne, de igienă, de aceea el trebuie să fie informat. În acest sens eu am deja rolul de formator pentru această forţă de muncă, mai precis predau în cadrul unui program autorizat de oier montan. Pe 7 decembrie 2013 am avut examenul de absolvire şi certificare a primei serii, participanţii fiind oieri de pe Valea Trotuşului, mai precis din comuna Agăş. Mărioara Merluşcă, preşedinta Asociaţiei Crescătorilor de Animale din Agăş, s-a străduit să le demonstreze oamenilor că trebuie să fie competitivi, trebuie să se unească, să aibă interese comune. La această oră au 10 produse tradiţionale certificate, au acest curs, în paralel trebuie să gândească stâna pe care o vor face la vară, ce înseamnă procesare, ce înseamnă produse tradiţionale“, ne-a spus lector univ. Mioara Bocănici, formator autorizat cursuri creşterea animalelor şi managementul fermei.

Silviu BUCULEI 

„Calendarul“ bătrânului oier

Acum, în plină iarnă, de treci pragul bucătăriei călduroase a familiei ţăranului-oier Dumitru Ştef, din aşezarea sibiană Gura Râului, vei zări atârnat, lângă calendarul anual creştin-ortodox, „răbojul“ cu cele 12 zile care despart sărbătoarea Crăciunului de cea a Bobotezei. În dreptul fiecărei zile, din cele 12, vor sta înscrisurile bătrânului oier, aflat în pragul împlinirii vârstei de 90 de ani.

Experienţa de o viaţă l-a înzestrat cu mai multe daruri, printre care şi cu prezicerea stării vremii în fiecare lună şi anotimp al anului. Faptul că în toamna acestui an în grădinile şi livezile satelor Mărginimii Sibiului prunii, merii şi nucii au avut rod bogat, iar coaja de pe nuci s-a desprins destul de greu, pentru „nea Ştef al ciobanului“ înseamnă că iarna va fi nu numai lungă şi geroasă, dar şi săracă în zăpezi timpurii şi târzii.

Dar şi că vom avea adevărate „Zile ale babelor“. Şi, astfel, el ştie, încă de pe acum, că urcatul oilor la munte se va face, în primăvară, mult mai târziu decât în acest an. Dar şi că va trebui să drămuiască cu grijă fânul, otava şi boabele de cucuruz pentru hrana îndestulătoare a oilor-mame şi a mieilor. Şi se pare că tot la fel de întârziat va fi şi începutul culesului primelor plante medicinale, o altă pasiune de-a sa, venită încă din anii copilăriei. La aceasta se mai adăugă şi priceperea în vindecarea diferitelor beteşuguri de tuse, astm bronşic şi de oase dureroase sau rupte, fără a apela la leacurile domneşti de pe rafturile farmaciilor!

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Aşa cum se făcea odată transhumanţă fără frontiere

Şase tineri ciobani refac chiar în acest moment vechiul traseu al păstorilor valahi

de-a lungul Arcului Carpatic. Prin iniţiativa lor reînvie transhumanţa nu doar ca noţiune, ci mai ales ca mod de a trăi, după reguli strămoşeşti, în comuniune cu natura şi cu animalele alături de care convieţuiesc mai bine de trei luni. Descoperind trecutul străbunilor, tinerii au avut revelaţia iniţierii unui proiect care îşi propune să transforme mutarea oilor de la şes la munte sau de la sud la nord într-un eveniment, în felul acesta păstrând şi promovând cultura pastorală.

O întâlnire care a răscolit amintiri

Ideea pornirii proiectului care astăzi poartă numele de Transhumanţa 2013 a venit absolut întâmplător, în urma unei întâlniri între câţiva oieri români şi polonezi aflaţi la un târg de produse tradiţionale sub egida slow food, organizat la Torino, în Italia. „Bazele proiectului au fost puse în 2010, când ne-am întâlnit cu partenerii noştri de acum din Polonia. Primul schimb de replici între noi a fost: «Cioban?», «Cioban!» şi apoi ne-am dat seama că există foarte multe asemănări între noi. Timp de 2-3 ani, actualul preşedinte al Fundaţiei Transhumanţa Pastorală din Polonia şi unul dintre cei 6 păstori plecaţi în transhumanţă din România în Polonia şi-a studiat arborele genealogic şi a descoperit că în secolul al XVIII-lea strămoşii lui, care se trag din zona Haţeg – Hunedoara s-au stabilit în sudul Poloniei, satul Koniakow. Iată suficiente motive pentru a porni un proiect care nu va ţine cont de graniţe, ci va uni câteva state prin tradiţia unei meserii, pe care s-a bazat întreaga civilizaţie aflată de-a lungul lanţului carpatic. Regulile strămoşeşti, respiraţia pământului, ritmul aproape liturgic al vieţii omului aflat în comuniune cu natura pot părea unui „simplu spectator“ urban anacronice, după cum spun reprezentanţii Asociaţiei Transhumanţa România. Totuşi, trezirea acestor amintiri face să vibreze coarda cea mai profundă a fiinţei, pentru că ating vrând-nevrând copilăria pierdută a omenirii.

Ritualul plecării

Sâmbătă, 11 mai, ne-am deplasat şi noi în satul Rotbav, judeţul Braşov, pentru a asista la momentul plecării celor 2 ciobani români, Silviu Căţean şi Cristian Suciu, alături de alţi 2 ciobani din Polonia, însoţiţi de 300 de mioare, 3 măgari şi 6 câini. De la ei am aflat că vor parcurge 1.400 km trecând prin România, Ucraina, Slovacia, Republica Cehă şi Polonia. Călătoria va dura aproximativ 100 de zile, din mai până în septembrie. Convoiul va străbate judeţele Braşov, Cluj, Mureş, Sălaj, Maramureş, Satu Mare, apoi va ieşi din ţară pe la Halmeu, în Ucraina. Acolo ciobanii noştri vor dona comunităţii de huţuli cele 300 de oi, care vor fi înlocuite de o altă turmă cu 300 de oi transportate din România în Ucraina cu un camion. Va fi momentul în care se vor alătura turmei alţi 2 ciobani ucraineni. Astfel, cei 6 vor continua drumul spre Polonia, până la finalul proiectului.

Asociaţia Transhumanţa România şi Fundaţia Transhumanţa Pastorală din Polonia, alături de partenerii Slow Food Braşov, DSVSA Braşov, Primăria Comunei Feldioara, Asociaţia Roadele Pământului şi Ambasada Republicii Polone la Bucureşti ne-au făcut părtaşi la obiceiurile şi ritualurile dinaintea plecării în transhumanţă, dar şi a pregătirii bagajelor pentru drum. Totul s-a desfăşurat aşa cum cere tradiţia. Oile au fost mulse, alese şi numărate la răscol, pentru ca apoi atât oile cât şi ciobanii, măgarii şi câinii să primească binecuvântarea preotului. Vizibil emoţionaţi de prezenţa unui număr mare de oameni dornici să-i petreacă, dar şi de gândul la drumul care îi aştepta, cei 4 ciobani (români şi polonezi) şi-au făcut bagajele în prezenţa asistenţei, atenţi şi preocupaţi să nu uite nimic din ce le va fi vital în lunga călătorie. „Am luat în desagă tot ce luau şi strămoşii noştri: cojoace, ţoale, bituşcă, cizme, ceaun, mălai, brânză, slănină. Măgarii vor fi şi bucătărie şi dormitor pentru noi“, spunea Silviu Căţean, amintind că tot greul îl vor duce aceste animale în spinare. Şi-au făcut semnul crucii şi au plecat.

O zi din viaţa unui cioban

Modernismul a născut proprietari şi a ridicat hotare care astăzi pot fi încălcate doar în cadrul unui astfel de proiect. Chiar protagoniştii lui recunosc că „transhumanţa aşa cum se făcea odată nu se mai poate face, pentru că sunt proprietăţi. Ceea ce facem noi este o nebunie, dar mergem cu puţine oi şi sper să nu avem mari probleme“, a declarat Silviu Căţean. În plus, lucrurile au evoluat atât de mult, încât pasiunea pentru ciobănit se face astăzi cu 4 x 4 şi fiind bine ancoraţi şi conectaţi cu lumea modernă prin telefoane mobile sau chiar tablete. „Eu sunt de meserie medic veterinar, iar pasiunea pentru ciobănit mi-a rămas de la bunici. E adevărat că acum suntem moderni, stăm mai mult acasă, avem maşini puternice cu care urcăm la stână. Am minţi dacă am spune că trăim pe măgari, o viaţă de nomazi“, a spus Silviu Căţean.

Totuşi, cât sunt cu oile la munte, programul este foarte exact şi riguros, desfăşurat doar după ceasul biologic al animalelor. „Dormim cam 4 ore pe noapte, ştiţi, e o vorbă: la stână şi la mănăstire nu se schimbă ceasul niciodată. Aşa că la 4.00 e deşteptarea. De la 4.00 la 6.00 mulgem oile, de la 6.00 la 6.30 mâncăm şi apoi mergem cu oile pe păşune, până la 12.00. Atunci băgăm oile la muls, operaţiune care durează o oră şi jumătate. După muls mănâncă şi ciobanii, iar oile sunt lăsate la umbră 2 ore să se odihnească. Apoi se pleacă iar pe păşune, până la ora 18.00, când se face al treilea muls. De la ora 19.30 până la miezul nopţii stăm cu oile pe păşune să mănânce“, ne-a mărturisit oierul.

Acest ritm este păstrat de veacuri şi încă dăinuie pentru că „are la bază dragostea pentru natură şi pentru fiinţa umană“, a precizat George Căţean, reprezentantul Asociaţiei Transhumanţa România, care intenţionează ca anul viitor să extindă proiectul către Ungaria, Austria şi Serbia, axându-l totodată pe produsele tradiţionale.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Abonează-te la acest feed RSS