reclama youtube lumeasatuluitv
update 21 Aug 2019

Inventata inflație din preajma Paștelui a dat cea mai odioasă lovitură crescătorilor de oi

Cât de întortocheate sunt căile Domnului? Nu îmi pun pentru prima dată această întrebare. Cert este că, la aproape 80 de ani ai mei, dacă o accepta Dumnezeu să-i împlinesc la 15 februarie 2019, am întâlnit și m-am rătăcit fără speranță în labrinturile proiectate de încornorații pe care am ajuns să călcăm ca pe dude în luna lui Cuptor. La ora actuală România este cel mai cumplit poligon pe care se antrenează unități pentru toate armele, arme de ultimă generație, creație care, fără să spargă timpanele, să lase în urmă sângele victimelor – în marea lor majoritate colaterale – care ajung să fie întotdeauna câștigătoare, deși nu au mizat nici măcar un ban.

Jocul este mai ordinar și mai tâlhăresc decât „alba-neagra“ și face din păduchi ploșnițe și uneori chiar broaște țestoase. În jocul acesta nemernic – și eu știu ce spun – fără umbră de conștiință și fără inimă, al oamenilor cu toracele golite de orice fel de sentimente, hienele intră lepădături și ies așa cum îi întâlniți fără să-i recunoașteți, deși la început ați fi putut să-i striviți între unghiile mari. Acum ei nu-și mai încap în pielea moștenită de la mamele lor pe care nu le mai recunosc. Aceste vipere, cu veninul oricând gata de a fi împroșcat la prima înțepătură, calcă pe cadavre care, cu cât sunt mai multe, se transformă în trepte ale scărilor folosite pentru a ajunge tot mai sus. Ce nu știu ei este faptul că, mai devreme sau mai târziu, vor cădea și își vor rupe gâtul și coloana vertebrală, atâta câtă mai au și, dacă vor supraviețui, vor rămâne niște morți vii fără certificate de deces.

Cine sunt ei? Cei care nu au nicio meserie, neștiind să țină în mână vreun ciocan, o daltă, un patent sau un stilou sau altă unealtă, cei care nu au construit nimic în viața lor, dar care fabrică zvonuri și pun în stare de alertă gloata credulă și debusolată, gata să intre în ape adânci fără să fi învățat vreodată să înoate. Ei nu au alte sarcini decât să repete, dintr-un loc într-altul, știrile inventate și gata să fie preluate care se întind precum pojghița de ulei ars pe luciul apelor pe care le otrăvesc și infestează.

Așa s-a petrecut cu vreo două săptămâni înaintea Sărbătorilor de Paști, când prin târguri, oboare, piețe, hale și supermarket-uri a început vânzoleala, s-a răspândit zvonul că miei vor avea un preț greu de acceptat, se vorbea despre 30-35 de lei/kilogram și, odată cu prețul cărnii de miel, au sărit la gâtul cumpărătorilor prețurile legumelor, ale lactatelor și ale altor produse de sezon.

Și totul se întâmpla pe fondul scurtelor ieșiri pe „sticlă“ ale reprezentanților Băncii Naționale a României care, cu timiditatea curvelor cere îți pun somnifere în cafea și îți fură tot ce ai, încet dar apăsat, anunțau: „Criza crizelor e la Ruse, la Debrețin, la Nădlag și Turnu Severin“. Și uite așa în Postul Mare și Săptămâna Patimilor sărmanul român rămânea și fără somn, nemaiputându-se odihni gândind la ce pune în oala pe care nu o să aibă cu ce s-o ungă, s-o facă de dulce.

Cu prețurile băgate în criză, standurile cu mărfurile foarte căutate s-au transformat în expoziții permanente – în special mieii spânzurați în cârligele măcelăriilor. Și cum clienții nu prea aveau curaj să se apropie, negustorii au început să lase din preț. În ajunul Paștelui carnea de miel, care la începutul săptămânii era 35-40 de lei/kilogram, a ajuns la 21-22 de lei, iar la stână, dacă ajungeai, o cumpărai cu 15 lei kilogramul. A fost un adevărat fiasco pentru crescătorii de oi. Dacă la sfârșitul lunii martie mieii în viu se cumpărau la 12-13 lei/kilogram, după Paște samsarii arabi care cutreieră satele au adunat tot ce nu s-a vândut cumpărând și cu 8 lei kilogramul.

Mulți dintre crescătorii de oi declară că pierderi ca în această primăvară nu au mai avut vreodată și că oricum zvonacii și mai-marii lor le-au înlesnit arabilor câștiguri, nu jucărie.

Vorba unui cioban venit de prin Munții Buzăului: „Dacă BNR o ține tot așa cu criza și inflația orășenii or să moară de foame, iar ciobanii vor rămâne fără oi și cioareci!“

Mihai VIȘOIU

Peste 850 de oieri suceveni s-au înregistrat pentru subvenţia la lână

Campania de sprijinire a crescătorilor de ovine care livrează lână în vederea valorificării se bucură de interes în judeţul Suceava. În cadrul programului privind ajutorul de minimis acordat crescătorilor de ovine pentru comercializarea lânii, la Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Suceava au fost înregistraţi 852 de potenţiali beneficiari ai ajutorului financiar de 1 leu la kilogramul de lână vândută către unităţile care preiau respectiva materie primă, dintr-un total de 1.280 de crescători de oi din judeţ.

De acest ajutor pot avea parte crescătorii persoane fizice care au atestat de producători, persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale, persoane juridice, alte forme asociative cu personalitate juridică. Un singur beneficiar poate primi maximum 15.000 de euro pe durata a 3 exerciţii financiare, respectiv în 2018 şi în cele două exerciţii financiare precedente, adică în 2016 şi 2017. În judeţul Suceava este un efectiv de 255.547 de ovine, iar de la un singur animal, în funcţie de rasă şi vârstă, se pot recolta, în medie, 2-3 kg de lână.

„Cei care sunt luaţi în baza de date au timp, până în august 2018, să facă dovada cantităţilor de lână comercializate. În baza acestor dovezi ei vor primi ajutorul prevăzut de Guvernul României“, ne-a spus Haralampie Duţu, directorul executiv al Direcţiei Agricole Suceava. La dosar se depune cererea-tip, declaraţie pe proprie răspundere, copie după cartea de identitate sau actul de constituire de la ONRC, după caz, dovadă de cont activ, documentul de la medicul veterinar prin care se atestă că exploataţia este identificată, precum şi o aproximare privind cantitatea de lână pentru livrare. Ulterior, la dosar se vor adăuga şi documentele doveditoare ale comercializării lânii.

Lâna prelucrată poate avea un preţ bun

De patru ani, în judeţul Suceava există un singur agent economic cu sediul în Fălticeni care preia lâna de la crescătorii de animale. Firma oferă 80 de bani pentru kilogramul de lână adus de crescător la depozit şi 50 de bani pentru lâna achiziţionată direct din fermă. Lâna este exportată în Turcia, unde este folosită la fabricarea saltelelor. Conform reprezentanţilor societăţii, preţul oferit depinde de bursa internaţională, agentul economic neefectuând nici măcar o prelucrare sumară a lânii, condiţii în care ar putea fi exportată la un preţ mai bun. „Prin adoptarea Hotărârii de Guvern, crescătorii de oi vor comercializa în număr mult mai numeros lâna. Varianta cu agentul economic din Fălticeni care preia lâna ar trebui să fie doar una de tranziţie, scopul Guvernului României fiind ca, prin acordarea subvenţiei, să fie încurajată înfiinţarea de depozite mari, în urma unor parteneriate public-private. Într-un astfel de depozit, lâna ar fi prelucrată şi comercializată mai departe la un preţ decent, inclusiv pentru crescătorul de oi care o vinde. Piaţa lânii este considerată a fi una de perspectivă, în condiţiile în care lâna este folosită ca materie primă în industria textilă, dar şi la fabricarea de materiale izolante“, a precizat Haralampie Duţu.

Anul trecut au depus în judeţ cereri de înscriere în program peste 100 de crescători de oi, dar nu au revenit toţi pentru completarea dosarelor cu documentele solicitate.

Silviu Buculei

Creşterea oilor, între pasiune şi rentabilitate

Problemele crescătorilor de ovine par să nu se mai termine. Desfacerea cărnii, a produselor rezultate din lapte şi valorificarea lânii îi fac pe fermieri să renunţe la oierit. Zootehniştii suceveni consideră că este necesară elaborarea unei politici a zootehniei pe termen lung, care să nu se schimbe în funcţie de conducerea politică a ţării şi prin care să fie create bazele valorificării tuturor produselor de origine animală. Fermierii consideră că salvarea oieritului nu trebuie să fie numai subvenţia, valorificarea lânii şi a pieilor de animale, putând aduce plus valoare acestui sector zootehnic.

Formarea unor nuclee de selecţie valoroase prin controlul oficial al producţiei

Asociaţia crescătorilor de ovine şi caprine „Mioriţa“ este una dintre cele mai importante structuri din judeţul Suceava, care reprezintă interesele câtorva sute de fermieri, crescătorii de ovine şi caprine. În această perioadă, asociaţia se implică pentru întocmirea dosarului de acreditare cu scopul de a obţine controlul oficial al producţiei. Înscrierile în Controlul Oficial al Performanţelor şi Registrul Genealogic sunt obligatorii pentru crescătorii de bovine şi ovine în vederea obţinerii sprijinului cuplat în zootehnie pentru un număr de peste 32.000 de ovine care aparţin membrilor asociaţiei.

„Controlul producţiei presupune un sprijin mai bun pe cap de animal. Anul acesta cine face controlul primeşte 25 de euro, iar cine nu îl are va primi 5 euro/animal.

Noi trebuie să facem performanţă, să avem animale de rasă, produse de calitate. Prin înscrierea animalelor în Registrul Genealogic putem contribui la formarea unor nuclee de selecţie valoroase, putem avea berbeci de reproducţie, inclusiv mioare şi miori cu certificate de origine. Dacă facem montă dirijată, supravegheată, cunoaştem părinţii şi bunicii fiecărui animal pe care îl împerechem, ştim provenienţa teritorială și putem face performanţă în acest sector zootehnic. Dacă nu facem nimic, dacă nu se vede un plus în producţie, în ameliorarea raselor, mergem în pierdere. Iar dacă nu ne dăm interesul să avem acest control, pe viitor nu vom mai primi nici subvenţie“, ne-a spus Ioan Chihaia, preşedintele Asociaţiei „Mioriţa“.

Ioan Chihaia crescator de oi

Infrastructura nu permite exportul în ţările arabe

Cei aproape 300 de membri ai Asociaţiei „Mioriţa“ deţin oi din rasele ţurcană, karakul şi, într-o proporţie mai mică, metişi. Cele mai multe oi sunt din rasa ţurcană pentru că este o oaie mai rezistentă şi foarte bine adaptată la clima din nordul ţării. Deşi doresc o valorificare superioară a animalelor şi laptelui, interesul populaţiei este scăzut pentru carnea de oaie. În judeţ există un abator mare, autorizat, la Ilişeşti, dar nu taie câteva oi, cât vinde un fermier la magazinul propriu din piaţă în câteva zile. Oierii bucovineni consideră că deschiderea pieţei arabe pentru comerţul cu carne de oaie ar salva o tradiţie românească veche de peste 2.000 de ani. Pe lângă lipsa unor acorduri comerciale între România şi piaţa arabă, realizarea unui terminal cargo pe aeroportul din Suceava şi construcţia unor depozite frigorifice de mare capacitate au rămas la stadiul de promisiune. În Suceava există un singur abator certificat Halal care asigură recunoaşterea şi desfacerea produselor din carne pe pieţele arabe, dar care preferă să cumpere oile la preţuri mici de la fermieri. Fermierii din nordul ţării susţin că exportul în Grecia şi Italia se face numai primăvara, pentru că în aceste ţări se solicită carcase mici, de 5-12 kg, care sunt la câteva luni după ce se nasc mieii. Arabii vor carcase mari, disponibile tot timpul anului, dar este greu de asigurat ritmic cantităţile solicitate. Pentru a îmbarca în avion 18 tone de carne de oaie este nevoie de 47 de tone de carne în viu, arabii fiind interesaţi doar de carcasă, fără cap.

În România nu există o piaţă a cărnii de oaie

Crescătorii de animale suceveni susţin că preţurile de achiziţie la cele două abatoare din judeţul Suceava, acreditate pentru comerţ extern în Uniunea Europeană, sunt mici în raport cu cerinţele solicitate la achiziţia animalelor şi preferă să rămână cu animalele în stână. Este o problemă a ciobanilor nu numai acum, la începutul lui 2018, ci de peste 20 de ani.

„Ministrul Agriculturii, Petre Daea, promovează oaia prin sloganul «Alege oaia» şi poate şi în zona noastră se va obişnui populaţia să mănânce carnea acestui animal. Carnea de oaie este un produs foarte bun, dar înainte de 1989 ne-am dezobişnuit să o consumăm. La abator kilogramul de carcasă este 8 lei, în piaţă preţurile ajung în jur de 17-20 de lei, dar nu este cerere. Prin asociaţie am încercat să vindem, dar nu avem cui. Nu putem face export pentru că se cer cantităţi foarte mari, semnarea de contracte certe şi pe termene lungi. Noi sacrificăm în general oile bătrâne, bolnave, berbecii care nu mai sunt folosiţi ca reproducători şi miei. Ne trebuie abator autorizat pentru ovine, cu o capacitate mare de sacrificare, prelucrare primară şi refrigerare. Apoi este problema transportului spre ţările arabe. Aceste aspecte sunt în discuţie de câţiva ani, dar nu s-a întâmplat nimic.

Existenţa fermei de ovine este asigurată din procesarea laptelui şi vânzarea brânzei şi urdei pe care le valorificăm pe piaţă. De aici rezultă câştigul nostru. Anul trecut, la începutul sezonului, kilogramul de caş s-a vândut cu 10 lei, iar spre toamnă a fost 15 lei. La preţurile care sunt la ora actuală este puţin, pentru că animalul trebuie tratat, îngrijit, hrănit, altfel nu ai rezultate.

La nivel de asociaţie este greu de realizat o fabrică de procesare, membrii fiind răspândiţi pe întreg judeţul, producţia de lapte de oaie este din luna mai până în septembrie, nu găseşti personal care să lucreze în fabricile de procesare, monopolul prelucrării laptelui în judeţ este deţinut de multinaţionale, iar intrarea pe piaţa marketurilor este anevoioasă“, susţine Ioan Chihaia.

„Alege oaia“, în pensiuni şi restaurante

cascaval din lapte de oaie

Oierii suceveni consideră că în achiziţia cărnii de oaie ar trebui preluat, de către proprietarii de pensiuni şi restaurante, modelul cumpărării legumelor direct de la producători. Proprietarii restaurantelor ar trebui să încheie contracte ferme cu fermierii şi, pe bază de comandă, aceştia să le livreze carne de oaie şi produse de stână.

„Am încercat să obţinem un spaţiu în care să valorificăm produsele asociaţiei, dar toate demersurile au fost zadarnice. În cadrul programului «Alege oaia» ar fi o oportunitate ca cei care au pensiuni, restaurante să facă contracte cu fermierii şi să aibă mâncăruri de oaie. Carnea de oaie se sleieşte imediat, indiferent cât de bună ai face-o. Dar la un restaurant, unde este rulaj, această situaţie poate fi evitată. Cel mai bine preparată este sub formă de pastramă, dar şi sub formă de tocăniţe, cu multe legume, servită fierbinte. Poate avea mare căutare dacă va fi promovată corespunzător, iar proprietarii de pensiuni vor dori să asigure mâncăruri sănătoase din produse româneşti“, este de părere Ioan Chihaia.

Lâna şi pieile de oaie, aruncate la gropile de gunoi

În acest moment lâna nu este valorificată în niciun fel, dimpotrivă este aruncată la gropile de gunoi, iar pierderile sunt şi mai mari dacă ţinem cont de faptul că un crescător plăteşte trei lei pentru tunsul unei oi. Din lâna rezultată, în condițiile în care aceasta ar fi valorificată la preţul de un leu pentru un kg, aşa cum s-a propus la nivel de minister în cadrul programului „Alege oaia“, proprietarul de animale ar câştiga doi lei. Oamenii spun că lâna pe care acum pur şi simplu o aruncă ar putea fi folosită în industria textilă sau în construcţii pentru izolarea locuinţelor, acest produs fiind recunoscut ca un bun izolator termic.

„Sunt promisiuni din partea Ministerului Agriculturii că anul acesta lâna va fi strânsă. Până acum fiecare cioban o aruncă pe unde poate. Plătim trei lei de tuns o oaie, dar nimeni nu are nevoie de lână. Dacă pieile de oaie, în urmă cu 10-12 ani, se plăteau cu 25 de lei bucata, acum le aruncăm la groapa de gunoi. La fel şi pielicelele mieilor; înainte se făceau căciuli; acum, dacă găseşti un comerciant şi îţi dă 10 lei pe o piele de karakul, ai luat un preţ bun. Înainte plăteau un dos de căciulă cu 200 de lei, o căciulă de miel ajungea la 300-600 de lei, iar un cojoc sau palton din pielicele de karakul, la 2.000 de lei. Acum au ieşit hainele sintetice, ieftine, aduse din import din ţările asiatice şi nu se mai poartă hainele din piele naturală, bundiţele, cojoacele, căciulile. Lâna ţine cald, este foarte bună faţă de hainele sintetice. Înainte se făceau ciorapi, pulovere, veste de lână, covoare. Lâna ţurcană era folosită pentru covoare, ţigaia pentru îmbrăcăminte. Acum nu mai este darac, nu mai toarce nimeni, nu se mai fac pulovere din lână. Am ajuns să aruncăm lâna la maşina care colectează gunoiul menajer. Dacă va fi implementat programul «Alege oaia» avem speranţe că va fi valorificată lâna, chiar dacă preţul prognozat, 1 leu/kg, nu este unul care să aducă beneficii. De pe o oaie tundem 2-3 kilograme de lână, deci lucrăm tot în deficit, dacă ne gândim la cât costă tunsul, dar e mai bine decât să o aruncăm. Cel mai bine ar fi să vină un investitor care să facă o fabrică de prelucrare a lânii. Se pot obţine lucruri foarte frumoase din lână din firul vopsit, care are un preţ destul de mare pe plan mondial; se fac de la covoare la îmbrăcăminte sau poate fi folosită pentru izolaţii termice“, am aflat de la Ioan Chihaia.

oi proprietar chirila

Izolaţii termice şi fonice cu lână de oaie

O altă soluţie pe care o văd crescătorii de ovine suceveni ar fi o investiţie pentru tratarea şi pregătirea lânii brute pentru izolaţii. De mult timp, pe pieţele din străinătate lâna este folosită pentru izolare termică şi fonică pentru acoperişuri, pereţi interiori şi exteriori, tavane şi podele sub formă de role sau saltele. Izolaţia din lâna presată nu mai trage umezeala, fiind folosită la construcţii în locul vatei minerale sau a celei bazaltice.

Pe piaţa românească sunt puţine firme care doar promovează noul material ecologic de izolare termică a locuinţei şi acesta provine din import. Lâna este spălată, pieptănată mecanic şi presată în straturi mici, rezultând un fel de pături de diverse grosimi şi mărimi, cum sunt cele de vată bazaltică. Pe lângă faptul că este un material ecologic, lâna fabricată pentru izolarea termică este ignifugă, are un comportament foarte bun la umiditate, este rezistentă împotriva dăunătorilor de origine animală şi la mucegai, oferind un coeficient termic de 0,039 W/mK, în timp ce celelalte materiale folosite la termoizolare au coeficienţi termici între 0,3 şi 0,4 W/mK. Suprafaţa încreţită a fibrelor de lână face ca termoizolaţia să devină şi un excelent izolant fonic.

„Noi câştigăm de la oaie din mai până în octombrie. Din octombrie până în mai nu facem cinci bani, cheltuim. În jumătate de an nu câştigăm nimic, ci doar cheltuim, iar când câştigi, sumele sunt mult mai mici decât ar fi normal. Dacă vrei să întreţii un animal şi să ai performanţă, costurile sunt destul de mari. O astfel de investiţie ar aduce un câştig tot timpul anului“, crede Ioan Chihaia.

Silviu Buculei

Plângerile unui cioban „Am ajuns să fim negustoriți de samsari“

Cred că cele mai interesante discuții despre agricultură le-am avut de fiecare dată cu oamenii simpli, de la opinca țării. Cei care pun efectiv pâinea pe masa noastră. Prin ochii lor agricultura se vede real, nu în statistici sau grafice, nu în chestionare de completat sau rapoarte. Conversațiile cu ei nu sunt niciodată sofisticate, dar la final ai cu certitudine ceva de învățat. Așa a fost și discuția cu Marian Manea, un cioban din Argeș, comuna Bârla. În câteva linii clare ne-a semnalat care sunt problemele ciobanilor și ce ar trebui făcut ca și producătorii să aibă de câștigat.

Cât de ieftină să fie munca oierilor?

Tânărul cioban din Argeș este descendentul unei familii cu tradiție în păstorit, dar munca sa efectivă în acest sector a început în adolescență, după terminarea liceului. Și sunt vreo 21 de ani de atunci. Două decenii în care a văzut toate transformările pe care le-a suferit ciobănitul în România și care l-au determinat să tragă o concluzie amară. „Este din ce în ce mai rău. Am început această muncă din pasiune și cu drag, dar am ajuns ca astăzi să fiu dezgustat de ceea ce se întâmplă. Sectorul de creștere a oilor și agricultura în general nu sunt sprijinite. Și nu vorbesc aici doar de subvenții, care oricum și alea se dau mereu cu întârziere. Mă doare că ciobani sunt lăsați la mâna negustorilor, iar prețurile produselor nu sunt pe măsura muncii pe care o facem. Nu ne ajută nimeni cu un sfat, cu o consultanță. Cu noi nu stă nimeni de vorbă, suntem desconsiderați . Parcă am fi ultimii proști din țara asta.“

Și, cu povara acestor probleme, ciobanul din Argeș a trebuit să ia propriile decizii cu privire la efectivul de animale.

Are în prezent 980 de oi, dar și vaci. Totuși, din lipsa banilor care să asigure hrana vitelor și a prețului mic dat pe litrul de lapte de vacă a păstrat doar 17 exemplare din 30. „Am ieșit din iarnă cu 30 de vaci și nu am mai muls niciuna. De ce? Pentru că litrul de lapte este 70 de bani, iar litrul de apă este 2 lei. Și să vă spun cum este cu apa îmbuteliată pe care o cumpără orășenii. Vin cu camioanele și o iau de lângă București, de la primul izvor, și scriu apoi pe etichetă apă de izvor din Jina. Asta e toată munca lor, apoi o vând cu 2 lei. Și atunci cum să ne mai descurcăm noi, ciobanii, când litrul de lapte este 70 de bani? Cât de ieftină să fie munca noastră? Cheltuielile depășesc de 10 ori venitul pe care îl avem.“

„Scoatem bani din buzunare, dar nu băgăm nimic la loc“

Și vremurile de restriște nu sunt pe sfârșite pentru că o altă iarnă a început, iar ciobanul din Bârla se vede iarăși nevoit să hotărască soarta animalelor sale. Mai are cele 17 vaci, dar nu știe dacă le va putea păstra.

„Cum o să trec și de iarna asta cu animalele pe care le mai am nu știu. Cred că o să le las pe pășune și, le dacă vor avea zile de la Dumnezeu, să trăiască, că eu nu am ce să le fac, nu am cum să le asigur hrana. Probabil că nici nu o să le mai mulg pentru că este nedrept să dau laptele pe degeaba. Nici să le dau la abator nu este convenabil. Că îți dau până în 10 lei pe carcasă. Nu știu dacă în alt județ se dă mai mult, dar aici așa este. Și efectivul de oi o să-l micșorez. Am 980 de oi, dar cred că o să rămân cu cel mult 400. Nu avem suficientă forță de muncă să ținem mai multe animale, uneori nici nu le mulgem pe toate că nu avem oameni.“ Ce paradox! Mă gândesc ce imagine suprarealistă a ciobănitului se creează la târgurile de profil. Sunt aduse cele mai frumoase animale, oficialii ministerelor vin să taie panglici, salută crescătorii de animale, se fac promisiuni și apoi se uită totul. Pentru ca fiecare să fie nevoit apoi să găsească soluții pentru problemele apărute.

„Am tuns 1.000 de oi și am strâns toată lâna grămadă că nu am avut cui să o dau. A venit DSV-ul peste mine și mi-a spus că trebuie să o îngrop că altfel primesc amenzi. Noi, ciobanii, scoatem mereu bani din buzunare, dar de băgat nu băgăm nimic în loc. Vă dau un exemplu. Prețul la telemea este de 8-9 lei. Atât ne dau negustorii și asta ne omoară. Că au ocupat toate piețele și producătorii nu mai au loc de ei. Pun toți mână de la mână și se duc la șeful pieței, îl onorează și sunt văzuți bine. Noi când ne ducem ne caută nod în papură. Asta este problema. Dacă le arăți samsarilor o capră și o oaie nu știu să le deosebească. Dar asta este România! Ce să facem?“

Pășuni sunt, dar nu pentru ciobani

De stâna de la Bârla se ocupă întreaga familie Manea, dar chiar și așa, spune Marian, volumul de muncă este foarte mare. Nu mai există timp pentru altceva. Și nici bani pentru a plăti zilieri.

Marian Mantea crescator de oi

„Un zilier îți ia 100 de lei pe zi plus mâncare. Dacă îl angajez pe 20 de zile înseamnă 2.000 de lei. Câtă brânză trebuie să vând eu ca să îi dau banii aceștia? La cheltuiala asta se adaugă costurile cu furajele pe care ar trebui să le facem pentru iarnă. Ar trebui să fie o înțelegere, să existe cooperative să știi că poți să duci producția acolo și că ai de încasat niște bani. Dar dacă vine negustorul și îmi ia carcasa cu 8 lei și apoi o vinde cu 20 lei în piață? Am fost în 2006 în afara țării și m-am întors de acolo cu speranța că lucrurile se vor schimba și aici. Uite că suntem în 2017 și suntem mai rău. Întrebați  și alți ciobani să vedem dacă spun că le este mai bine. Eu am ajuns la capătul puterilor.“

Ciobanii, susține Marian, nu sunt privilegiați în vreun fel. Nici măcar atunci când vine vorba despre islazuri. Spune că, deși are 1.000 de oi, nu i s-a dat nici măcar o palmă de pășune în concesiune, pentru că și aici în fața rândului stau afaceriștii cu relații în primării și consilii județene. Așa că el, crescător de animale, este nevoit să pășuneze turma de oi pe marginea șanțului.

Discuția cu Marian nu se încheie fără o concluzie. Una adaptată vremurilor în care trăim și plină de umor. „Până la urmă o să ajung să dau totul și cu banii o să fac o fântână să vând și eu apă. Să stau și eu la umbră, fără să muncesc și să vând apa cu 2 lei, nu cu 70 de bani, cum vând acum laptele.“

Laura ZMARANDA

„Se bate apa-n piuă“ cu centrele de colectare a lânii

În urmă cu un an discutam cu președintele Asociației Zonale a Crescătorilor de Ovine Retezatul Hațeg, Pavel Iovăneasă, despre posibilitatea înființării unor centre de prelucrare a lânii. Acesta spunea că asociația este implicată într-un proiect multinațional prin care se încearcă crearea unei rețele de centre de colectare, spălare, uscare, sortare lână. Președintele asociației completa atunci spunând că, dacă proiectul va deveni realitate, sectorul ovin va fi salvat. La un an de la acea discuție, am aflat de la dl Iovăneasă că „se cam bate apa-n piuă“.

Discuții și... cam atât deocamdată

Ce nu a funcționat în realizarea  acestor centre? Pavel Iovăneasă spune că proiectul inițial în care erau implicate mai multe primării din diferite județe nu a primit undă verde și că în momentul de față este vorba despre o reorganizare și despre încercarea de a depune acest proiect pe alte măsuri. Cert este că timpul este limitat și că situația ar trebui clarificată până la sfârșitul lui noiembrie pentru că se va închide sesiunea de depunere.

„Tot ce pot să spun este că la partea de proiecte «se bate apa în piuă» cu centrele de prelucrare a lânii. Este drept că la MADR sunt discuții pe această temă și există intenția realizării acestor centre, dar viziunea ar trebui să fie mult mai largă. Și vă spun de ce nu este mulțumitoare pentru mine această soluție. Pentru că nu are finalitate. Chiar dacă vom avea aceste centre de prelucrare, ce facem mai departe cu lâna, unde o vindem? Ar trebui să se ia în calcul construirea unei fabrici-pilot de termoizolație care să colecteze tot ce există în România. Așa crescătorii de oi vor avea certitudinea unui contract ferm. Când a fost dl ministru Daea în județul Hunedoara i-am spus acest lucru și a zis că ne va chema la discuții pentru a găsi soluții.“

Cât ajută minimisul pentru lână

Președintele Asociației Crescătorilor de Ovine Retezatul Hațeg spune că realizarea acestor centre și închiderea circuitului ar fi trebuit să fie prioritatea numărul 1 pentru zootehnie.

„În momentul în care a apărut actul normativ privind ajutorul de minimis pentru lână oierii și-au pus speranțe. Acum sunt însă dezamăgiți pentru că, deși acest act normativ este stipulat în legislație, nu este încă lucrativ. Noi luăm leul pe lână pe care ni-l dă guvernul, dar cui dăm lâna ca să facem dovada că am vândut-o? Aici este problema. Vin țiganii, o sortează și dau 50 de bani pe kg de lână. Este un lucru bun faptul că se acordă minimisul pentru lână, dar aceasta ar fi trebuit să fie o chestie suplimentară. Avem nevoie de centre și de contracte ferme de preluare a lânii. Iar proiectul unei fabrici-pilot de termoizolații este foarte viabil. Altfel degeaba spune dl ministru că ar trebui să se menționeze în PNDR ca la realizarea agropensiunilor să se folosească lâna pentru termoizolații, pentru că noi nu avem o fabrică în care să se realizeze aceste termoizolații.“

Cu 2 lei/kg de lână nu există niciun câștig

Potrivit dlui Iovăneasă, numărul de oi declarate (pentru că în realitate ar putea fi mai puține) este de 13 milioane, iar dacă de la fiecare oaie se obțin cel puțin 2 kg de lână înseamnă 26 milioane de kg de lână. „Pentru tunsul unei oi se ia în jur de 3-4 lei, uneori chiar și 5 lei per oaie. Pentru ca balanța să fie pe 0, ar trebui ca prețul de valorificare a kilogramului de lână să fie de 2 lei. Dacă ne gândim să rămână ceva bani și oierului atunci ar trebui ca prețul să fie mai mare. Există la Sibiu un centru de colectare a lânii. De acolo producția pleacă spre Turcia. Există așadar export, dar când nu există concurență, nu există preț. Tot ce știm este că prețul de colectare a lânii este de 1-2 lei (dezavantajos pentru ciobani), dar nu știm la ce preț este trimisă mai departe. Dacă am avea cui să dăm producția, ne-am putea asuma costurile cu spălatul lânii pentru că prin acest proces se adaugă plusvaloare și atunci nu este o problemă pentru că automat și prețul crește. Înainte, când lâna se prelucra, se colecta și lâna spălată și nespălată și era o diferență majoră de preț între cele două“, spune dl Iovăneasă.

Măsuri urgente pentru oierit

  • „Pășunile trebuie să ajungă la crescătorii de animale, nu la tot felul de asociații și așa-ziși ciobani.“
  • „Sunt necesare măsuri legislative pe termen lung. Spre exemplu, ajutorul de minimis este foarte bun, dar este pe o perioadă scurtă, de aceea trebuie implementate măsuri pe zece ani pentru a avea o certitudine. Alt exemplu este minimisul pentru berbeci de reproducție care se acordă pe cinci ani. Astfel crescătorii se înscriu în COP pentru a avea acces la acest sprijin cuplat. Problema este că acest ajutor ar trebui să fie transparent, să se știe exact cine sunt cei care pot furniza berbeci cu origine, animalele să fie însoțite de buletin de analiză și acte care să confirme că nu există niciun risc.“
  • „Ar trebui să se facă verificări serioase pentru a ști cu certitudine efectivele reale de oi. Dacă s-ar întâmpla să pice subvențiile s-ar face o selecție naturală a oierilor din România. Ciobanii cu tradiție au ținut oi și atunci când nu erau subvenții. În vremurile alea se vindea mielul la preț bun, se vindea lâna și se găsea forță de muncă. Era mult mai bine. Sunt nuanțe care au schimbat chipul oieritului.“

Laura ZMARANDA

„Decât la cules de căpşuni, mai bine oier în România“

Ioan Faur este un crescător de oi din Satu Mare. L-am cunoscut la IndAgra, unde venise pentru a-şi prezenta cele mai frumoase exemplare din rasa Ţurcană Bălă. Oile sale ne-au atras şi nouă atenţia, aşa că ne-am oprit la o discuţie pe tema oieritului în România, dar şi pe seama acestei rase. „Nu mi-a plăcut cartea, aşa că viaţa m-a pus la oi“, spune jovial ciobanul din Satu Mare. Fireşte că adevărul este departe de această mărturisire şi că alegerea de a deveni crescător de oi i-a aparţinut în totalitate. A fost un debut greoi, dar astăzi are peste 2.000 de oi. Creşte două rase, una franceză şi alta românească omologată în 2007. Ţurcana Bălă, originară din zona Sibiului, Şugag, este în turma sa de 20 de ani şi în tot acest răstimp a lucrat asupra geneticii rasei prin cum­părarea în fiecare an a unor berbeci tot mai buni. După două decenii în care s-a ocupat de Ţurcană Bălă, Ioan Faur spune că este mulţumit de această rasă. „Lâna acestei oi o face să fie specială, are o producţie bună de lapte, este o rasă prolifică şi uşor de întreţinut prin comparaţie cu cele străine.“

Exemplarele Ţurcană Bălă ating 60-70 de kilograme, au o lactaţie prelungită, iar laptele este mai gras. Producţia de lapte pe sezon este de cca 80-100 de litri de lapte şi de la un exemplar se obţin 4-5 kg de lână. Totuşi, în pofida acestor avantaje, rasa nu este foarte răspândită şi, spune crescătorul din Satu Mare, nu ar fi mai mult de 30-40 de oieri care cresc Ţurcană Bălă.

Cu 2.000 de oi sub tutelă, administrarea turmei nu se dovedeşte a fi foarte uşoară. Este o muncă solicitantă, pentru care interlocutorul nostru se plânge că abia găseşte forţă de muncă. De fapt, aceasta este principala sa problemă. În rest, spune că oieritul este rentabil şi, că dacă nu ar aduce deloc venituri, ar renunţa. Nu este o activitate din care să te îmbogăţeşti, dar „decât să muncesc pe 1.000-1.500 lei pentru altcineva sau să plec în străinătate la cules de căpşuni mai bine cresc oi în ţara mea.“ Ioan Faur valorifică laptele şi produsele derivate în ţară (lâna nu are căutare şi abia dacă sunt scoşi banii pe tuns, kilogramul de lână având un preţ derizoriu de 10-15 lei), iar mieii îi vinde la export. Spune că, spre deosebire de alţi ciobani, a avut şansa încheierii unui contract cu un partener din Austria, care de şapte ani îi cumpără toţi mieii. Astfel oieritul este mai rentabil decât dacă ar fi fost nevoit să vândă în ţară, unde preţurile sunt foarte proaste. Anul acesta va avea de vânzare cca 2.000 de miei care vor lua calea exportului.

Discuţia cu dl Faur s-a încheiat optimist. Este probabil unul dintre puţinii fermierii care spun dezinvolt că statul a sprijinit crescătorii de animale prin ajutorul de minimis şi că, la urma urmei, „nu ne poate da statul tot, iar noi să stăm cu mâinile întinse.“

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 39

„Există interese ca oierii să dispară din România“

Interviu cu Ştefana Constanţa, secretar general al Federaţiei Oierilor de Munte din România şi preşedinte al Asociaţiei Agricole Ţara Loviştei din Făgăraş.

Locul trei în Europa la numărul de ovine şi... probleme

– O doamnă cu două funcţii de conducere. Este foarte important că o femeie a ajuns lider al ciobanilor.

– O femeie despre care se spune uneori că este aprigă, pentru că insistă ca problemele oierilor să fie rezolvate. Este frumoasă viaţa de cioban, dar în ultimul an parcă toată lumea vrea să ne dea în cap şi să înjumătăţească numărul oilor din România. Care sunt motivele pentru care se vrea acest lucru nu ştiu. Probabil pentru că România este pe locul trei în Europa ca număr de oi. Tocmai de aceea ar trebui ca oierii să trăiască foarte bine şi să aibă nişte venituri nemaipo­menite. Dar nu se întâmplă aşa. Şi să vă spun de ce. Spre exemplu, noi producem carnea de miel cu 10 lei, dar o vindem cu 6 lei. În ultimul timp, din cauza faptului că preţul mieilor nu se mai plăteşte la încărcarea în camion au proliferat hoţii. Oamenii îşi dau animalele, dar nu mai primesc plata pentru ele. Sunt sute de oieri în toată ţara care încă au de încasat bani. Vă spun că anul trecut au fost cazuri când ciobani s-au sinucis pentru că nu şi-au mai primit banii. Presiunea a fost foarte mare şi la asta s-a adăugat faptul că anul 2016 a fost dezastruos. Subvenţiile nu s-au dat la timp, mieii nu s-au vândut. La un moment dat se ajunge la disperare, îţi ajunge cuţitul la os.

„Cineva încearcă să obţină supremaţia“

– Sunt probleme care ar putea fi rezolvate dacă ar exista o punte între oieri şi autorităţi.

– Vă dau un exemplu. O lege care se dă la nivel central este interpretată altfel în fiecare judeţ de către autorităţile locale. De aici întârzieri şi greşeli. Plus că legile nu sunt făcute întotdeauna în interesul nostru. Ar trebui să fie un consiliu consultativ nu numai la nivel de Parlament şi comisii de agricultură, ci chiar la nivel de preşedinţie pentru ca atunci când se promulgă legile să fim întrebaţi, pentru că se strecoară greşeli cum s-a întâmplat la Legea vânătorii. În 2015 am fost toţi oierii în Bucureşti şi ni s-au promis multe, dar nu s-a făcut nimic. Suntem în aceeaşi situaţie. Ştiţi de ce? În primul rând Legea vânătorii încalcă Constituţia României pentru că trece peste cel mai sfânt drept al nostru, acela al proprietăţii. Vine fondul cinegetic până în curtea casei noastre. Îmi povestea un cioban care se ocupă şi de cultivarea legumelor că au intrat vânătorii şi i-au călcat în picioare cultura. Nu se poate aşa ceva. Se lucrează în dispreţ faţă de fermierul român. Eu înţeleg că vânătoarea este o pasiune, un sport, dar oieritul este o tradiţie milenară. Deci cum este posibil să se spună că după 6 decembrie nu mai trebuie să scoatem animalele din adăposturi până aproape de Sf. Gheorghe ca să nu stresăm fauna sălbatică? Spre exemplu, dacă am în grădina mea iepuri, nu mai am voie să îmi culeg roadele ca să nu îi stresez? Cineva încearcă să obţină supremaţia, să ajungem să cerem voie să ieşim pe proprietatea noastră.

„Gulerele albe“ şi subvenţiile

– Se poate găsi o cale de compromis sau o rezolvare a acestei situaţii?

– La Legea vânătorii nu este vorba doar despre faptul că lupii şi urşii fac prăpăd în turmele noastre, iar mistreţii distrug sute de hectare de teren, ci şi că aceste pagube nu sunt plătite de nimeni. Am făcut nenumărate intervenţii, am solicitat ca despăgubirile să fie reale, iar Ministerul Mediului să dea banii în maximum 30 de zile şi să şi-i recupereze ulterior de la vânători. Pentru că aceştia, în loc să folosească banii pentru a hrăni animalele sălbatice, astfel încât să nu mai atace gospodăriile, se războiesc cu câinii ciobanilor şi îi împuşcă. Am impresia că prin această lege se urmăreşte ca ciobanii să dispară. Pentru că ei sunt şi paznicii munţilor şi văd multe lucruri care nu sunt la locul lor. Au început să vadă că habitatele animalelor sălbatice sunt distruse de cei care taie pădurile la ras. Noi mergem în munte ca să facem controlul oficial la ovine şi trecem prin păduri. Atât cât mai sunt. Şi vă spun, plâng de fiecare dată. Este bătaie de joc şi nu ştiu cine va fi în stare să îi stopeze. Dacă nu se vor opri, România o să ajungă deşert. Probabil că de asta trebuie să dispară şi oierii. Plus că ciobanii iau păşunile. Şi de ce să nu fie „gulerele albe“ sau „băieţii deştepţi“ cei care iau subvenţiile, nu? Pe ei nu îi interesează oieritul, dar vor miliardele pentru păşuni.

• Din nefericire, 30% dintre medicii veterinari concesionari, să nu zic mai mult, îşi bat joc de oieri şi munca lor. Pentru că fermierii nu au avut dreptul să aleagă medicul cu care voiau să colaboreze, degeaba protestează în cazul în care acesta nu face lucrările aşa cum ar trebui. Vă spun, unii sunt în stare să te scoată afară pe uşă dacă le ceri o chitanţă. Dar eşti legat de ei, nu ai ce face. Fără avizul medicilor veterinari oierii nu pot vinde şi nu pot lua subvenţii, pentru că depind de formularele lor. Am discutat și la ANSVSA şi cu preşedintele Colegiului Medicilor Veterinari ca de anul acesta să ne putem alege medicul veterinar, pentru că o conlucrare bună între el şi fermier înseamnă siguranţa sănătăţii animalelor şi, implicit, siguranţa produselor pe care le consumăm.

• Relaţia liderilor ciobanilor cu autorităţile române este aparent de comunicare. Părerea mea este însă că nu-i pasă nimănui de soarta noastră. Ne ducem de zece ori cu o problemă până se rezolvă. Şi în primăvara 2016 am avut multe probleme. Vă dau un singur exemplu. Vor fi zeci de asociaţii care nu îşi vor lua banii de la APIA, şi nu din vina lor, ci pentru că personalul din DSV-uri sau medicii conce­sionari nu şi-au făcut datoria de a trece animalele pe Ro-ul păşunii. O condiţie pe care am fost obligaţi să o îndeplinim ca să fim consideraţi fermieri activi, aşa cum se cere în Uniunea Europeană. Pentru că medicii veterinari au uitat să treacă animalele pe Ro-ul păşunii, vor fi sancţiuni multianuale nu numai pentru asociaţii, ci şi pentru membrii lor. Vă spun, oierii vor fi puşi în situaţia să vândă tot ce au şi tot nu vor putea plăti penalizările impuse.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 32-33

Un orășean cu ambiții de cioban

La mitingul crescătorilor de oi din iarna trecută, Rareș Constantinescu a fost întrebat de un parlamentar dacă chiar este ceea ce se pretinde a fi, fermier. Exprimarea, de fapt negarea, a fost directă: „Tu nu ești cioban!“ Alesul cu pricina, care pesemne n-a văzut în viața lui o strungă, avea în minte că tot deținătorul unei stâne trebuie să miroasă a oaie, să stea îmbrăcat în cojoc sau blană și să aibă cizme de cauciuc murdare. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că un fermier poate fi tânăr, parfumat, îmbrăcat frumos, știutor de carte. Adică exact așa cum este și arată Rareș de la Valea Doftanei – Prahova.

Ce nu știa atunci parlamentarul – nu-i dăm numele, anume pentru a-l scuti de penibil – este că, dacă ar fi să întoarcă timpul la momentul în care a decis să devină fermier, Rareș Constantinescu s-ar gândi de 50 de ori dacă să mai facă sau nu pasul. Cum a ajuns să fie oier e o poveste în sine. Tânărul s-a născut la Caracal – Olt, cum ar veni, este orășean getbeget. A terminat un liceu, apoi o școală de tehnicieni silvici, iar la 20 de ani, în 2006 mai exact, a plecat în Italia, unde a muncit într-o firmă de marketing și publicitate. Tot acolo și-a cunoscut și viitoarea soție. În 2013, după șapte ani în care cei doi au reușit să pună un ban deoparte, au luat hotărârea să se întoarcă în România, la Valea Doftanei, unde socrul avea deja o fermă cu 100 de oi. Au cumpărat și tinerii încă 100 de bucăți din rasa Țigaie, cu gând să se extindă în asociere, așa cum sunt și astăzi, dar curând, din cauza problemelor cu pajiștea montană, au fost nevoiți să înjumătățească efectivul. Nu că n-ar fi ajuns munții! În general la Valea Doftanei au existat întotdeauna dificultăți cu licitațiile pentru concesionarea pășunilor. În prezent, ferma este formată din 100 de oi, 11 vaci și cinci viței. Mică, veți spune, nu și când toată munca este făcută în patru: mers cu oile în munte, la pășunat, muls, fabricat brânză sau cașcavea, vândut marfă, cosit, adunat și transportat fân, vândut miei, cumpărat furaj (grâu și porumb), tratamente sanitare, documente pentru subvenții etc. O activitate care ocupă tot timpul, de dimineață și până seara.

Birocrația, mai obositoare decât munca fizică

Efortul fizic e mai lesne de suportat decât birocrația, a conchis Rareș Constantinescu. Tânărul fermier spunea că, „începând de la pășuni, dosare APIA, subvenții care nu vin la timp, totul presupune multă alergătură și teancuri inutile de hârtii. Pentru un mic fermier ori pentru ceea ce reprezintă el în România zic că este sufocant“. În opinia sa, lucrurile ar merge mai ușor dacă s-ar rezolva următoarele chestiuni:

Rares Constantinescu crescator de oi– „primul lucru care ar trebui rezolvat și ne-ar da și nouă voie să dezvoltăm ferma ar fi să fie plătită subvenția în anul pentru care faci cererea. Nu să depun eu actele în 2016 și subvenția pentru anul în curs să vină la sfârșitul lui 2017! Poftim, suma din 2015 am încasat-o abia la jumătatea anului 2016. Eu cred că agricultura ar avea numai de câștigat dacă s-ar ajunge la un flux corect al plăților;

– modalitatea de concesionare a pășunilor e bine să fie regândită legislativ. Noi ne-am descurcat destul de greu; abia la a doua licitație am reușit să obținem 50 ha, situație care oricum ne-a stricat planurile. Din cauză că suprafața a fost insuficientă, am vândut jumătate din oi. Noroc că durata concesiunii este până în 2019, cu posibilitate de prelungire a contractului pentru încă doi ani; dacă ar fi fost în fiecare an, era calvarul de pe pământ;

– banii europeni sunt dificil de accesat. Și noi am vrut să depunem un proiect pentru modernizarea fermei, dar când am văzut că trebuie să dăm pe consultanță și proiect o grămadă de bani, fără să avem siguranța eligibilității și finanțării, ne-am lăsat păgubași. Am încercat apoi, pentru achiziția unui tractor, și varianta accesării prin grupul de acțiune locală, dar când au început cu tot felul de condiții și mai ales cu un termen de doi ani până când să avem utilajul în curte, iar am abandonat; în doi ani, luăm unul la mâna a doua. N-o să ne dăm însă bătuți, fiindcă avem nevoie de un saivan mai aproape de sat, nu la 5 km în munte, unde iarna nu poți ajunge decât cu piciorul“. Ar mai fi și problema forței de muncă, dar aceasta este o chestiune care ține de stat doar în măsura în care nu ar mai acorda atâtea ajutoare sociale care să-i țină pe oamenii așa-zis nevoiași, dar buni de muncă, acasă.

Plan de afaceri sau afacere la voia întâmplării

Revenind la fermă, la această dimensiune ai ei și în condițiile de desfacere a produselor într-un sistem nu tocmai sigur, e greu ca un agricultor de la munte să-și facă un plan de afaceri. Nici Rareș Constantinescu nu are unul, cu o viziune de dezvoltare pe termen lung, asta pentru că tot are o experiență în marketing de șapte ani. Dar el a avut șansa să-și canalizeze afacerea pe baza unei clientele deja fidelizată de socrul său. Brânza și cașcaveaua se vând de la poartă, mieii se comercializează de asemenea local, în cazul vițeilor există în Prahova o piață a abatorizării bine pusă la punct, plus că există o cerere foarte mare de carne și lactate la vestitul Festival al Cașcavelei de la Valea Doftanei. Brânzeturile vândute sub acest brand au foarte mare căutare. Se spune că flora spontană ar aduce un plus deosebit produselor. Pentru fermieri – o muncă în plus! Procurarea nutrețului pentru iarnă este poate cel mai greu lucru de realizat. Din cauza terenului accidentat fânul se cosește manual, cu coasa sau motocoasa, nu cu cositorile purtate de tractor, ca la câmpie, apoi acesta trebuie strâns, încăpițat tot manual (nu mecanic, în baloți, ca la șes) și transportat la distanțe mari, ceea ce înseamnă costuri majore, în lipsa unui mijloc de transport propriu. Chiar când am realizat acest articol, Rareș Constantinescu venea după o zi în care a încărcat și descărcat de unul singur două camioane de fân. Totul are o compensare însă: viața la munte are părțile ei unice, frumoase – „Când urc la stână, uit și de APIA, și de plățile întârziate, și de muncă“.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 28-29

Ciobănaș din Țara Făgărașului- Liviu Poparad din Sâmbăta de Jos

Deși acum are 300 de oi și 100 de berbecuți, Liviu Poparad, fermier din Sâmbăta de Jos, se jură că este și va rămâne cartofar, ca mulți alți agricultori din Țara Făgărașului. Saivanul oilor este chiar lângă Herghelia de la Sâmbăta de Jos, doar un pârâu și ceva grâu îi desparte. Iar sediul fermei este peste drum de ruinele castelului Brukenthal, aflat în curtea aceleiași herghelii.

A început acum 36 de ani cu 2 mieluțe primite în dar

De atunci le-a tot înmulțit. Dar cultivarea cartofului i-a adus cele mai mari satisfacții de-a lungul anilor. A câștigat bani frumoși și pe vremea „împușcatului“, dar și acum. Nu se poate plânge, mai ales că „anul acesta cartoful s-a vândut la un preț dublu față de anul trecut și a fost și o recoltă bună“, susține fermierul născut în Drăguș. Nu îi prea înțelege pe marii cultivatori de cartof care se tot plâng că e vai și amar. „Măcar să aibă puterea să recunoască că datorită cartofului ne-am ridicat“, spune fermierul cu mâinile bătătorite de muncă.

Dar, vorbind despre oi, anul trecut și-a construit un alt saivan (celălalt saivan i-a luat foc chiar în joia Paștelui, „cu voia cuiva“, susține Liviu Poparad) pentru iernatul oilor. Un saivan generos, care l-a costat o spinare de bani, cu o suprafață construită de 800 metri pătrați (40 m x 20 m). Chiar pe terenul de 47 ha comasat pentru această activitate. A supraînsămânțat pajiștea şi a târlit din loc în loc pentru a-i ridica valoarea. Acum așteaptă să culeagă roadele. Oile sunt Țurcane, dar a cumpărat berbeci de Carabaș din Serbia (cu 1.700 lei, inclusiv transportul) ca să le metiseze cu scopul declarat de a crește valoarea carcasei. După ce înțarcă berbecuții, în luna iulie, o să introducă berbecii mai devreme în turmă ca să obțină 3 fătări la doi ani. E un deziderat de urmat într-o fermă de oi pentru carne pentru creșterea profitului.

Liviu Poparad, un ardelean atipic

L-am cunoscut la Poiana Brașov, la o conferință a cartofarilor organizată de Federația Națională CARTOFUL din România împreună cu INCD pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov și Centrul de Comunicare al Fermierilor din România. Mi-a plăcut atitudinea lui combatantă și când am auzit că este și din Sâmbăta de Jos, unde tot voiam să ajung să văd la el acasă calul lipițan, mi-am zis că împușc doi iepuri dintr-o dată.

Poparad are 64 de ani și e plin de viață pentru un proaspăt pensionar (are o pensie de 750 lei). Este tatăl a două fete. „Cea mare are două facultăți și este jurista Spitalului Făgăraș, iar cea mică este inginer protecția mediului, dar are o afacere conexă turismului, adică o spălătorie modernă și un atelier de croitorie prin care deservește aproape toate pensiunile din zonă, dar și Unitatea Militară de la Cincu“, spune mândru de copiii săi Liviu Poparad.

Dacă nu l-aș fi cunoscut dinainte aș fi putut spune că vine ori din Oltenia, ori de undeva de prin Buzău. E genul „Speddy Gonzales“. Chiar și la vorbă. Nici nu apuc să pun întrebările că, aproape instantaneu, de parcă ar fi la vreun examen cu termen limită pentru răspuns, începe să mitralieze cu răspunsurile. Poate unde avea și mult de lucru.

Dacă tot vorbim de sfârșitul campaniei de semănat trebuie să spun că fermierul făgărășean a însămânțat cele aproape 60 ha de teren arabil cu cartofi (18 ha cu soiuri de la Agrico - Riviera, Carera, Evolution, Arizona), grâu (20 ha cu soiuri extratimpurii ungurești, care au un procent mare de gluten și dau producții locale de circa 5.000 kg/ha), porumb (10 ha), ovăz (5 ha) și pe 3 ha lucernă. Mai avea de plantat și arpagicul pe 2,5 ha pentru a încheia campania de primăvară.

„Cartoful mi-a adus aproape tot ce am“

Cartoful, zootehnia și turismul definesc Țara Făgărașului. De altfel, când spun Țara Făgărașului mă gândesc aproape instantaneu la cutia albă de carton din copilărie (cu munții albaștri desenați pe ea) cu renumita brânză Făgăraș (brand existent și acum), dar și la cartoful de aici. Mai ales că acum a devenit și el un brand vândut în retail de grupul de producători cu același nume condus de Cleonic Sucaciu (unul dintre vicepreședinții FN C - R). Iar Liviu Poparad susține că „aici, în Țara Făgărașului, cine a cultivat cartoful are bunăstare. Tot ceea ce vedeți am făcut datorită cartofilor!“ Chiar dacă de formație este tehnician veterinar (a funcționat 27 de ani pe această funcție în localitatea Voila), abia de curând s-a reîntors la matcă. Acum a luat și mioare pentru care a cumpărat 40 ha de pășune vecine cu drumul național, cu terenurile lui Cleonic Sucaciu, liderul grupului de producători de cartof „Țara Făgărașului“, dar și cu terenul fraților Șoneriu de la CarmOlimp. Din păcate, ca mai peste tot în România, are probleme cu tulburările de posesie. „Oamenii nu vor să înțeleagă că nu mai suntem în comunism și că proprietatea trebuie respectată. Dar și mai grav este că autoritățile reacționează slab și ne lasă pe mâna celor care s-au obișnuit că noi, ca proprietari, nu putem să facem mai nimic să ne apărăm proprietatea“, își spune oful fermierul.

Parcul de utilaje este pe măsura afacerii

Are 2 tractoare U 650 și încă trei mai mici (un DT 450, un L 450, dar și un John Deere vechi, luat la second-hand, de toată frumusețea). Deține tot felul de freze pentru pregătirea terenului, pluguri și discuri românești, o mașină de scos cartofii, una de plantat (pe patru rânduri), dar și un sortator. Utilaje pentru tratamente, cositoare, greblă mecanică, dar și multe scule pentru a interveni rapid atunci când apar defecte. Inclusiv un strung. Anul trecut a avut la cartofi o producție medie de 30-35 t/ha. Are o hală de 1.000 t unde, împreună cu alți doi asociați, își depozitează cartofii. Prețul a fost mai mult decât bun și nu se poate plânge de venituri. Mai ales că „am vândut foarte bine și absolut toată recolta. Dacă aș mai fi avut vreo 4-500 t nici că mai aveam nevoie de vreo subvenție. Doar într-o singură zi am încărcat 45 t“. De trei ani a ieșit din grupul de producători, dar se gândește serios să intre în Dor de Gust deoarece consideră că a venit vremea când trebuie să se concentreze doar pe producție“, își detaliază hotărârea Liviu Poparad. De asemenea, își dorește să stea cât mai mult cu oile, poate să se apuce și de fluierat și de doinit. Doar e în țara mioriței!

Tudor CALOTESCU

Revista Lumea Satului nr. 12,16-30 iunie 2016 – pag. 38-40

Oierii din zona de munte, şcoliți cu bani elvețieni

Oierii din zona de munte sunt școliți cu bani elvețieni în cadrul unui program finanțat de Guvernul elvețian în sumă de 1,5 milioane de franci elveţieni. Banii vor fi folosiți pentru modernizarea unui număr de șase stâne, organizarea de cursuri pentru oieri și chiar realizarea unor schimburi de experiență în străinătate. La final, oierii vor rămâne nu doar cu know-how-ul oferit de elveţieni, ci şi cu echipamentele.

În România există circa 10.000 de stâne, dintre care 6.000 în zona montană, cea mai mare parte a acestora având probleme majore în ceea ce privește igiena, iar situația este cu atât mai gravă cu cât un produs ca să poată să fie vandabil trebuie să fie respectată siguranța alimentară, afirmă Ioan Agapi, directorul executiv al Federației Agricultorilor de Munte Dorna. Proiectul finanțat de elvețieni își propune nu doar să școlească oierii montani, ci și să le faciliteze accesul pe piață, unde cererea de produse tradiționale se menține ridicată.

Partenerii implicați în acest program sunt Federația Agricultorilor de Munte Dorna, Federaţia Oierilor de Munte din România, Fundația Heifer – care se va ocupa de planul de marketing şi management al produselor agricole –, Centrul de Instruire în Agricultură – Agrom.Ro și comunitățile locale. Acesta se derulează în două etape pe parcursul a trei ani, în cadrul Programului de Cooperare Româno-Elveţian Europa extinsă, a cărui valoare totală de finanţare – sunt vizate mai multe sectoare – se ridică la circa 180 milioane de franci elveţieni.

„Avem deja derulate două programe de formare, fiind în curs cel de al treilea. Cele șase stâne au fost alese din județele Vrancea, Suceava, Neamț, Bistrița-Năsăud, Harghita și Mureș“, a declarat Tiberiu Ștef, director Agrom.Ro.

Banii vor fi folosiți pentru realizarea de stâne, saivane, aducțiune apă și îmbunătățirea covorului vegetal, dar și pentru formare profesională, urmând să se organizeze cursuri pe grupe de 20 de oieri. În partea a doua a programului, accentul se va pune pe partea de monitorizare și supraveghere, astfel încât la final, când oierii vor intra în posesia bunurilor, să continue de sine stătător aceste activități.

Stâne modeste

Ovidiu Spânu, director Heifer România, spune că partenerii elvețieni au cerut ca banii să fi folosiți cât mai eficient, nu pentru stâne scumpe, care presupun investiții mari, ci pentru stâne modeste, fără mult inox, placaj cu marmură, ci cu un minim necesar de igienă.

„Aportul elvețian nu este doar de bani, ci și de know-how, o să facem vizite cu fermierii noștri în Elveția, Franța sau Spania, unde oaia de lapte și filiera laptelui de capră sunt bine dezvoltate“, a declarat Spinu.

Acesta susține că, până când un business plan nu vă arăta că orice cioban cu 300 de oi poate să investească într-un astfel de sistem și după cinci ani să aibă un profit semnificativ din vânzarea produselor, nu se va putea vorbi de o afacere viabilă în sector.

Reprezentantul Heifer declară că trasabilitatea este foarte importantă în ceea ce privește siguranța alimentară și ar fi păcat ca produsele oierilor montani să nu-și găsească loc pe piață, mai ales că România are tradiție în sector. Mai mult, oaia este singura specie la care ne putem lăuda cu rase românești recunoscute în zona din jur.

Producţie standardizată

În România sunt foarte multe ferme mici – doar o mică parte dintre ele fiind luate în evidența Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA), iar produsele din zonele montane nu sunt atestate, spune Ioan Agapi. În plus, asociațiile de fermieri sunt mai mult pe hârtie, ele nu au nicio putere la negocierile cu cei cărora vor să le vândă marfa.

„Ne-am propus să realizăm șase locaţii, care la rândul lor să devină modele pentru a fi propuse în PNDR. Obiectivul general este să consolidăm producția tradițională“, a declarat Agapi.

În cadrul proiectului finanţat de Guvernul elveţian, entităţile implicate au ajutat oierii la întocmirea documentației tehnice pentru toate cele șase locații. Alte aspecte vizate au fost curățarea pășunii ca oile să fie bine hrănite, punerea în valoare a resurselor de apă din pășunile aflate în evidență, dar și lucrările care se impun a fi făcute pe pășuni. Următorul pas a fost amenajarea stânei, a construcției efective pentru a îndeplini condițiile de igienă a locului de procesare, povesteşte Agapi.

„Nu vrem să umblăm la tradiție, la rețete. Un alt obiectiv ar fi acela de a standardiza producția, ceea ce înseamnă o respectare aproximativă a rețetei. Vom stabili o rețetă unică care, la rândul ei, să fie standardizată, adică să aducem pe piață produse care să poată intra în supermarketuri. Vrem ca acel produs să fie «branduit», promovat în târguri locale, regionale, naționale în așa fel încât publicul să îl guste, să îi cunoască trasabilitatea şi să aibă încredere în ce facem noi“, afirmă Agapi.

Acesta spune că, pentru ca proiectul să fie extins, astfel încât de experienţa acumulată prin acest program să beneficieze şi alţi fermieri, părțile implicate în realizarea lui vor emite un ghid de bune practici care va descrie toată procedura, precum şi pașii care trebuie făcuți pentru modernizarea unei locații.

„Intenționăm ca prin acest proiect să sensibilizăm unitățile statului, universitățile agricole, alte organizații de fermieri, parteneri guvernamentali. Ținta noastră în urma proiectului este să forţăm guvernanţii să îl accepte ca măsură în viitorul PNDR, de ce nu şi actualul“, mai declară Agapi.

Ioana GUŢE

Ciobanii cu oi ecologice dintr-un sat transilvan

Când dangătul clopotelor bătrânei biserici ortodoxe din dealul satului sibian Vurpăr vesteau încheierea slujbei religioase din Duminica Floriilor, pe o întinsă pajişte primăvăratecă, înverzită şi înflorată, de la margine de sat, se deschidea o inedită expoziţie-târg de oi, miei, berbeci şi capre ecologice. Şi, la fel ca şi la ediţiile anterioare, cei mai pricepuţi şi înstăriţi stăpâni de stâne şi saivane aveau să fie invitaţi nu numai să-şi prezinte cele mai frumoase şi viguroase exemplare, dar şi să participe la vânzarea şi cumpărarea, prin licitaţie cu strigare, a oilor şi caprelor certificate ecologic.

Fiind şi ziua mândrului său prenume, i-am oferit prioritate, în vorbe şi în fapte, lui Florin Dragomir, preşedintele Asociaţiei „Mioriţa“ a Văii Hârtibaciului, cu sediul în localitatea lui natală, comuna Vurpăr:

„Iarba pentru păşunat, ca şi fâneţele pentru cosit şi balotat, inclusiv culturile de lucernă, trifoi, borceag, porumb-boabe, orzoaică şi grâu, nu văd un gram de îngrăşăminte chimice sau de ierbicide. Păstrăm culturile curate de buruieni şi ferite de boli şi dăunători prin lucrarea ca la carte a pământului, folosind numai mijloace mecanice moderne de arat, grăpat, semănat, prăşit, recoltat, secerat şi depozitat. Utilaje usturător de scumpe. Ca, de altfel, şi motorina. Fertilizăm ierburile şi culturile cerealiere prin târlire, mutând din loc în loc ţarcurile şi mulgătorile oilor. Primăvara, în mustul zăpezii, când dă colţul ierbii, cărăm pe câmp gunoiul din saivanele oilor şi din grajdurile vacilor, igienizându-le. Membrii asociaţiei au 20 de stâne mari şi saivane cu peste 40.000 de oi şi capre-mame, precum şi tot cam atâţia miei, iezi şi ieduţe. Toate ecologice, cu certificat. După ce reţinem prăsila proprie, cei care ne rămân sunt vânduţi de Paşti şi de Rusalii.“

Oierul Gheorghe Dobrin, om tânăr, venit în sat, prin căsătorie, de pe meleaguri vâlcene, este tare mândru că unul dintre cei patru berbeci ai săi din rasa Ţurcană românească a fost cotat ca cel mai de fală din întreaga expoziţie, vânzându-l unui consătean-prieten la prima strigare a licitaţiei.

– Mulţămit de preţul căpătat?

– Tare mulţămit. Am cerut 1.850 de lei şi atâta am primit. La toamnă va ajunge în turma de oi pentru al şaselea an. E în floarea puterii de „bărbat de oi şi de tată de miei“!

Trebuie să vă spun că, în afară de aproape 1.000 de oi, mai am în grija mea şi a ortacilor mei salariaţi încă 70 de vaci cu lapte şi 20 de scroafe gestante. Veniţi la vară la stâna-saivan din dealul dintre satele Ţichindeal şi Nocrich, să aprindem focurile sub ceaunul de tocăniţă şi sub oala de mămăligă, să ne omenim pe cinste. Ciobanii şi strungarii, fiind mărgineni, ştiu a zâce din fluiere şi cavale precum jinarii, orlăţenii şi răşinărenii Mărginimii Sibiului! Iar la urmă să bem o cupă cu jintiţă! Ş-apăi, cine o fi ca noi! Să vedeţi acolo frumuseţe de hotar! Nu-l dau pe tot restul lumii!

– Cum vă descurcaţi cu laptele, îi întreb pe fraţii-oieri Giurgiu, Ion şi Traian, primul fiind printre cei mai găzdoi oameni ai Vurpărului.

– Până mai acum un an l-am dat unui lăptar grec din Baraolt-Covasna. Din vara trecută vin cu cisternele-frigorifice din inox alimentar, strălucitor de curate, şi-l duc zilnic la o fabrică privată din Horezu de Vâlcea. Primim 3,50 lei/litru, la grăsimea de 6,5. Nu-i nici mult şi nici prea puţin. Dar ne descurcăm în aşa fel încât să trăim şi noi bine, dar şi ei. Am auzit că brânzeturile oilor văii sibiene a Hârtibaciului ajung în ţările celor mai bogăţi, pretenţioşi şi mofturoşi europeni.

Satul nostru, Vurpărul, are în Germania cel puţin 100 de familii de saşi, care s-au stabilit acolo definitiv. După ce inaugurăm noul cămin cultural, în prima duminică din luna viitoare, ei au întâlnirea anuală într-un orăşel nu departe de izvoarele Dunării. Primarul nostru, Lienerth, sas şi el, merge să le spună o vorbă bună din partea consătenilor lor români. Întotdeauna ne-am avut bine unii cu alţii! Dovadă că mulţi dintre ei şi-au păstrat casele, grădinile şi delniţele de la margine de sat.

Duc dor de ţară, de sat, de biserică, de şcoală, ca şi de străbunii lor care se odihnesc în cimitirul „Bisericii din deal“. Iar când vin, vorbesc mai mult româneşte şi între ei, parcă n-ar mai pleca de-aici.

Ioan VULCAN-AGNITEANUL

Abonează-te la acest feed RSS