Am cunoscut în ultima vreme mulți tineri implicați în agricultură. Știu că există această temere că generațiile bătrâne de agricultori nu au cui să predea mai departe ștafeta, dar se pare că acest lucru se schimbă. Unul dintre tinerii ale căror ferme le-am vizitat este Ionuț Matei din Gura Vitioarei, Prahova.

„Am vrut să am o fermă după modelul celor de afară“

După întâlnirea cu acest tânăr, am avut certitudinea că se schimbă chipul satului românesc. El este dovada că din urma generațiilor trecute vin tineri curajoși care încă mai vor să muncească pământul, care cresc în curtea gospodăriei lor animale și fac acest lucru cu  același respect cu care o făceau bunicii și străbunicii noștri. Mulți s-au întors în țară după ani de pribegie prin străinătate, cum este și cazul lui Ionuț, și-au redescoperit originile și au pus umărul la construcția noii generații de mici fermieri. Prin munca lor, ferma de subzistență, așa cum le place europenilor să o numească, este de fapt un motor al economiei multor familii din mediul rural. Ionuț Matei a construit, alături de familia sa, un cămin și o microfermă cu 40 de vaci de lapte. S-a întors din Elveția acum patru ani pentru că, deși îi era bine, acolo se simțea străin. Astăzi cu laptele pe care îl obține își hrănește familia și vinde către toți cei care îl caută. Și nu sunt puțini.

„Am crescut de mic cu animale și, văzând în afară că nu se lucrează ca la noi cu furca și coasa, după o experiență de șapte ani în Elveția la o fermă de vaci de luptă, m-am întors în țară. Am vrut să fac ceva frumos, după modelul a ceea ce am văzut în străinătate. În patru ani am reușit să fac tot ceea ce se vede acum. Sistemul de creștere a animalelor este diferit prin tehnologie, iar fermierii străini au altă mentalitate. Se lucrează mai puțin fizic și mai mult cu utilaje. Până să plec în Elveția am zis că nu vreau animale în curtea mea, că nu o să cresc nici găini, dar când am văzut acolo cum se lucrează și că nu este atât de greu a început să îmi placă. Acum chiar iubesc ceea ce fac și nu aș putea să mai stau fără animale.“

„Am investit inițial 15.000 de euro“

Întors în țară, a construit grajdul și a început să învețe din propriile greșeli. Spune că a fost avertizat că nu este rentabil să fi crescător de vaci și că această afacere te poate aduce la sapă de lemn, dar că nu a fost descurajat. Așa a descoperit că poți trăi decent din veniturile unei microferme, doar că trebuie să ai răbdare până apare profitul și să fii conștient că la început pierderile pot fi mari dacă nu te sfătuiești cu cineva care cunoaște bine acest domeniu.

„Am avut 15.000 de euro. M-au ajutat și părinții, iar tatăl meu încă îmi trimite bani din Elveția. Deși am fost ajutat să termin grajdul și să cumpăr animale, tot a trebuit să împrumut o parte din bani. La început am avut doar două vaci de la fratele meu; avea o fermă, dar a renunțat la ea. Laptele pe care îl obțineam de la cele două vaci am început să îl vindem pe la vecini. Când am văzut că se caută laptele, am zis că trebuie să ne extindem și că, dacă tot avem banii ăștia strânși, să facem o fermă mare. Primele exemplare, 12 vaci Holstein,

le-am cumpărat de la Deva, în 2020. Atunci m-am înscris și în Asociația Crescătorilor de Taurine Prahova. Pe parcurs mi-am dat seama că nu îmi place rasa asta, așa că în ultimii doi ani am început să cumpăr exemplare din rasa Bălțata Românească. M-am sfătuit cu mai mulți crescători și toți mi-au spus că este o rasă mixtă care se adaptează și la munte, și la pășune, și la creșterea în stabulație. Primele exemplare nu aveau chiar o genetică de top, ci medie, iar un exemplar a costat în jur de 1.000 de euro. Nu am cumpărat toate animalele deodată, ci câte două sau trei exemplare pe an și am înmulțit efectivul. Anul acesta am deja trei juninci fătate aici și anul viitor mi-am propus să avem zece. Așa voi proceda în fiecare an, voi păstra tineretul.“

„Cele mai bune exemplare dau 60 de litri pe zi“

Ca și alți crescători de animale, Ionuț spune că lipsa pășunilor îl pune în mare dificultate. La asta se adaugă și faptul că în ultimii ani prețurile furajelor au crescut mult peste posibilitățile micilor fermieri. Doar cu promisiunea de a primi niște terenuri pe care să le cultive pentru a-și asigura propria bază furajeră, între timp tânărul a trebuit să găsească totuși soluții pentru a scoate animalele la pășunat.

„Nu am teren și nici pășune, așa că furajele le cumpărăm. Au spus cei de la primărie că anul viitor ne vor acorda pășune, dar vom vedea cât și cum. Nu știm momentan nimic. Au spus autoritățile că vor da niște bani pentru siloz celor care au terenuri și animale. Se vor face contracte, am înțeles, dar unde se vor face și cum nu știu. Nu cred că asta mă va ajuta cu ceva pentru că eu cumpăr tot cu prețul integral furajul. Cumpăr absolut tot, lucernă, silozul de porumb, tărâțele. În 2020, prețul la porumb era de 60-70 de bani, dar acum un an l-am cumpărat și cu 2 lei/kg de porumb. Adică mai mult decât dublu. Într-adevăr, și la lapte s-au dublat prețurile, în 2020 vindeam cu 3 lei/litru, iar acum vindem cu 6 lei. Chiar și așa este greu. Mi-a promis cineva de aici din zonă care are foarte multe terenuri că îmi va da câteva hectare ca să cultiv lucernă.“

Producția de lapte este condiționată de hrana administrată animalelor, iar tânărul fermier le asigură vacilor sale un regim furajer echilibrat. Cu ajutorul unui echipament special, furajele sunt tocate și amestecate și astfel pierderile de nutreț din timpul hrănirii animalelor sunt reduse cu cca 80%.

„Duc vacile la pășunat în livezile oamenilor și le mut cu remorca, câte zece în diferite locații. Pe cele cu lapte le țin acasă. Le asigur un amestec de lucernă cu siloz de porumb, tărâțe de grâu și mălai furajer, iar de la cele mai bune exemplare obțin în jur de 60 de litri pe zi.“

„Îmbuteliem laptele în sticle de plastic de doi litri și le etichetăm“

Valorificarea către procesatori este pierdere curată pentru micii fermierii, spune Ionuț. Așa că misiunea de a rezista pe piață îi revine fiecăruia dintre ei. Datorită seriozității de care a dat dovadă, Ionuț a reușit să câștige încrederea clienților săi și livrează zilnic cca 400 de litri de lapte către magazine din județul Prahova, dar și către persoane fizice. Nu rămâne niciodată cu lapte pe stoc și asta spune multe despre calitatea produsului pe care îl pune pe masa oamenilor.

„Acum avem 12 vaci în lactație, restul fiind în repaus mamar. Când am început în 2020 am avut noroc cu pandemia pentru că oamenii au căutat soluții pentru a le fi livrate produsele acasă. Și asta am făcut, am început să livrăm lapte. Îmbuteliem lapte în PET-uri de doi litri, îl etichetăm și îl vindem către magazine sau persoane fizice. Avem aici, la fermă, un frigider unde punem comenzile, cu bilețele, oamenii vin personal să își ia lapte și ne lasă banii în schimb.“

Pentru a ușura procesul de muls, a inventat un echipament. Folosește în acest sens o pompă de vacuum pe care a montat o țeavă de aer cu robineți de grădină și mulge la bidon. Costurile acestui echipament au fost în jur de 3.000 de lei. Pentru moment este suficient, dar pe viitor ar fi nevoie de o instalație de muls care să ducă laptele direct în tancul de răcire pe care îl folosim vara.

• „Mi-aș dori ca această fermă să devină una de top. Cu animale puține, dar de top. Nu îmi doresc o fermă cu 1.000 de vaci, ci una cu maximum 50 de exemplare, cu tot cu tineret. Avem un trai liniștit și decent și mai multă muncă nu putem face, dar nici să angajăm un om nu ne permitem. O familie trăiește decent chiar de pe urma a doar 20 de vaci, doar că nu mai ai liber, nu ai sărbători, muncești de luni până duminică.“
• În ceea ce privește investițiile făcute, Ionuț nu a ținut o evidență strictă a lor. A folosit toată agoniseala pe care a avut-o pentru a dezvolta această fermă și este mândru de ceea ce a reușit să facă. Spune că, la un moment dat, va apărea și profitul, dar crede că va mai dura cel puțin doi sau trei ani până va reuși să amortizeze toată suma alocată acestui proiect. Între timp, va continua să investească în această ferma nu doar bani, ci și mult suflet.

Laura ZMARANDA

MATERIALUL VIDEO

„Nu știu dacă pot fi numit fermier în adevăratul sens al cuvântului, dar m-am născut și am crescut din fragedă pruncie într-o gospodărie în al cărei grajd tot timpul au fost animale, vaci, porci, oi, păsări.“ Așa își începe pledoaria Vasile Bădiliță, pădurar de profesie și crescător de porci din rasa Mangalița. Este unul dintre micii fermieri din România care caută soluții pentru a supraviețui într-o piață controlată de marii jucători din domeniu. A ales să crească o rasă cu tradiție în România, dar care, în pofida istoriei și a avantajelor pe care le implică exploatarea sa, nu se bucură de suficientă promovare. Microferma sa din Horodnicul de Sus, Suceava, este un exemplu elocvent al eforturilor pe care familiile din mediul rural le fac pentru a-și asigura venituri decente și pentru a păstra satul românesc așa cum îl știm, cu toate îndeletnicirile sale. Ca o entitate socială cu identitate proprie și economie independentă.

Cum se compensează creșterea lentă și numărul mai mic de purcei fătați

În țara noastră Mangalița este reprezentată prin trei varietăți, și anume varietatea blondă, varietatea roșie și varietatea burtă de rândunică.

„Acum șase ani am cumpărat prima scroafă Mangalița gestantă. Aceasta a fătat trei scrofițe și ulterior am mai cumpărat un vier. Așa am reușit să măresc efectivul până la 130 de exemplare, câte am astăzi. Efectivul pe care îl am variază de la o săptămână la alta pentru că o parte din porci îi comercializez, dar permanent am un nucleu de reproducție care asigură noi purcei. Eu dețin varietățile blondă și burtă de rândunică și pentru fiecare dintre ele am un nucleu de reproducție. Pentru varietatea blondă am cinci scroafe și un vier, iar pentru varietatea burtă de rândunică am 11 scroafe și un vier. Aceste nuclee de reproducție sunt dublate de alte 15 scrofițe, majoritatea gestante, și de alți doi vieri tineri.“

Porcii din rasa Mangalița sunt puțin pretențioși și nu au nevoie de anumite condiții de adăpost, nu necesită o construcție specială, hrana constă în cereale și iarbă vara, iar iarna lucernă uscată. Acestea sunt două avantaje ale creșterii rasei Mangalița. În ceea ce privește dezavantajele, unul dintre ele este faptul că porcii Mangalița au o creștere mai lentă în comparație cu rasele de porci industriale. Practic, ca să ajungă la o greutate de 130-150 kg îi trebuie cel puțin un an și două luni, poate chiar un an și jumătate. Un alt dezavantaj ar fi numărul mai mic de purcei fătați de o scroafă. În cazul microfermei din Horodnicul de Sus media purceilor fătați este 5-6, iar media purceilor înțărcați este de 4-4,5.

Aceste dezavantaje sunt compensate de faptul că producția, carnea, este de calitate, are un gust special și un aspect marmorat. Aceasta conține grăsimi nesaturate precum omega 3 și 6, iar procentul de grăsime la carcasă este mai mare decât în cazul altor rase.

Măsurile de sprijin, suficiente sau nu...

Una dintre măsurile de sprijin din partea statului este subvenția care ajunge la cca. 400 de lei pe an/scroafă reproducătoare. Primești acest ajutor cu condiția să fii membru al unei asociații de profil, scroafele să fie înscrise în Registrul Genealogic al rasei, în secțiunea principală (adică să aibă pedigree), și să menții numărul de scroafe reproducătoare pe o perioadă de minimum cinci ani din momentul realizării angajamentului. Ajutorul de minimis, o altă măsură de sprijin, se acordă tot pentru scroafele de reproducție, doar că aici sunt mai multe condiții de îndeplinit. Ca să beneficiezi de acest ajutor de minimis trebuie să comercializezi cel puțin 4 purcei/cap de scroafă/an la greutatea de minimum 8 kg/cap purcel, iar ferma trebuie să fie neapărat încadrată la forma de Tip A. Din aceste considerente, spune crescătorul, a fost nevoit să facă tranziția de la persoană fizică la întreprindere individuală. Astfel a beneficiat de ajutorul de 1.200 lei/scroafă/an.

„Dacă este suficient sau nu acest ajutor de la stat nu pot spune cu certitudine. Întotdeauna este loc de mai bine, mai ales dacă ținem cont cât de multă muncă implică această activitate, cât de multe piedici întâmpină țăranul român și câte restricții și condiții trebuie să respecte pentru prevenirea PPA. În plus, nimeni nu se gândește la investiția făcută și la costurile cu furajele. Spre exemplu, eu la finalul anului 2020 nu am reușit să vând purceii pentru că nu se încadrau la schema de plăți pentru anul 2020 și nici pentru luna ianuarie 2021. În perioada ianuarie-martie au fost identificate două focare de PPA în zonă, iar comercializarea a fost interzisă. Timp de patru luni am fost blocați din toate părțile. În condițiile acestea ne descurcăm cum putem și valorificăm la prețuri mult sub valoarea produsului. Acum 4-5 ani vindeam un purcel cu 350-400 de lei și așa destul de greu pentru că rasa nu este suficient promovată (ungurii au o adevărată industrie de promovare a produselor obținute din carne de Mangaliță, iar sprijinul de stat se ridică până la 600 de euro/scroafă). Purceii îi vindem după vârsta de 7-8 săptămâni, când deja mănâncă bine, sunt înțărcați, deparazitați.“

„În ferma mea majoritatea scroafelor și vierilor au pedigree, iar pentru purcei se poate elibera adeverință de origine în baza căreia se poate scoate certificat de origine. Prețul pentru un mascul matur mai mare de un an este de 700-800 de euro.“

Porcii de sacrificat din rasa Mangalița se vând cu 15-17 kg în viu.

(D.Z.)

În comuna Mărgineni, județul Bacău, am întâlnit-o pe Mihaela Iftime care este o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate că suferă de o boală gravă și merge o dată la trei săptămâni la Cluj pentru tratament, aceasta muncește de dimineață până seara în subsolul casei, la o microfermă de prepelițe, atât de nevoie cât și de plăcere. După cum ne spune aceasta, ceea ce face este o muncă solicitantă deoarece prepelițele sunt preten­țioase, iar la 15 bani cât cer samsarii pe ou microferma acesteia riscă să ajungă în faliment. Revenind în țară, după mulți ani petrecuți printre străini la Londra, Mihaela este foarte dezamăgită că munca sa nu poate ajunge în supermarketurile din zonă deoarece legislația este una foarte aprigă.

O investiție de peste 10.000 euro

Creșterea prepelițelor pentru ouă și carne este o afacere cu un potențial de excepție deoarece oul de prepeliță este un medicament extraordinar, care poate vindeca o multitudine de afecțiuni. Acesta are o compoziție complexă, conținând proteine, săruri minerale, vitamine, predominând cele din complexul B, fosfor și fier. Datorită acestor beneficii, revenind în țară la locul natal, cu banii adunați, Mihaela Iftime a realizat o microfermă de prepelițe, în comuna Mărgineni: „La început am investit cca 2.000 euro, iar acum investiția este cu mult peste 10.000 de euro.“ Curajoasă din fire, a zis și a făcut! Astfel, în anul 2016 a început să fie propriul șef cu cca 70 de prepelițe. „Îmi plăcea ceea ce fac, dar am satisfacție doar din anumite puncte de vedere!“

Adăpostul acestora l-a construit la subsolul casei, iar de dimineață până seara stă prin preajma lor, pentru o hrănire corespunzătoare, dar și pentru a le crea condiții proprice. Pe lângă acestea, o dată la trei zile se face curățenie la instalația de apă: „Creșterea acestora este foarte greoaie și este nevoie de o curățenie permanentă deoarece sunt foarte pretențioase. Rețeta furajeră este făcută acasă și este primită de la un alt fermier de la Vaslui, doar pe bază de furaje naturale (soia, grâu, porumb, șrot de floarea-soarelui, vitamine și premixuri; acestea ajung să consume 25 grame/zi.“

Prin incubație, în fiecare lună, prepelițele Mihaelei scot în totalitate în jur de 1.000 de ouă. Crescătoarea de prepelițe spune că „eclozarea se face în proporție de 70%, iar după primele săptămâni rămân în jur de 400-500 de prepelițe, care ajung la maturitate la cca 2 luni, iar la 6-7 săptămâni încep să producă ouă.“

Cale lungă până în Prahova

Legat de distribuția produsele, aceasta este foarte dezamăgită și spune că sunt săptămâni în care de-abia apucă să își plătească tratamentul: „Este un dezastru în țară și sunt foarte dezamăgită că nu avem intrare în hipermarketuri & supermarketuri. Trebuie să adun 10.000 de ouă și să le duc în Prahova, iar de acolo sunt distribuite la marketurile locale. O caserolă de 35 de ouă ajunge la prețul de 10 lei, iar una de 50 de ouă la prețul de 14 lei. Cu toate că oul de prepeliță, doar în primele 10 zile, are beneficii pentru diverse afecțiuni, ceea ce se întâmplă legat de acest aspect nu este în avantajul meu și al clienților. Vreau să aduc pe masa cumpărătorilor produse de calitate și proaspete, prin acest lucru ar trebuie să se caracterizeze munca mea. Dar nu am ce face, piața este doar prost dezvoltată! Cert este că uneori ajung să primesc 15 bani/ou deoarece doar atât dau samsarii, iar în faza asta ajung în faliment. În schimb, prepelițele în vârstă de patru săptămâni sunt la prețul de 6 lei/buc, iar cele sacrificate ajung la 35 lei/kg. Cel mai bine fac distribuție la persoanele private și sunt foarte solicitată, oamenii care știu ce să pună pe masă apreciază munca mea, iar acest lucru îmi dă putere să merg mai departe.“

Pe lângă distribuția prost gândită, aceasta stă prost și cu forța de muncă: „Le dau 1.000 lei/lună plus cazare și o masă caldă și tot nu vin la muncă“, explică cu năduf Mihaela Iftime.

Beatrice Alexandra MODIGA

În comuna Șipote, din județul Iași, a luat viață în anul 2010 o microfermă de vaci de lapte, iar viitorul sună promițător, ne spune Șerpoi Dorel, cel care a pus sudoarea frunții întâi de toate pentru dragostea de animale, cu toate că multă vreme a fost condiționat de partea financiară. A pornit la drum cu două capete, iar în prezent a ajuns la un efectiv de 40 capete bovine adulte pentru lapte și vițeii aferenți acestora.

Șerpoi Dorel a revenit la o pasiune mai veche de a sa, cu toate că multă vreme altele au fost prioritățile. De altfel, încă din copilărie a existat o dragoste specială pentru animale, pentru fermă și pentru viața la țară, dar peregrinările în lung și în lat, în căutarea unui trai mai bun, l-a adus în județul Iași: „Sub denumirea de SC Crido Rar SRL administrez împreună cu familia o microfermă de vaci de lapte în localitatea Șipote, județul Iași. De loc, sunt din ținutul Neamțului, mai exact din Târgu Neamț, unde am și absolvit Liceul Tehnologic Agricol „Ion Creangă“, după care am continuat studiile la Iași, în Copou, la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“, absolvind Facultatea de Zootehnie. Pasiunea pentru animale o am înrădăcinată de mic, crescând mai mult pe la bunici, la țară și la muncile câmpului. Am făcut totul din dragoste pentru animale și acum o fac la fel, doar că acum mă mai condiționează și partea financiară, întreținerea familiei și altele, de care nu eram interesat la acea vârstă fragedă.“

Fermier încrezător

Până a ajunge la propria fermă multe drumuri au fost străbătute, dar experiența își spune cuvântul și de-abia după o lungă perioadă ajungi să îți culegi laurii: „Când am început să lucrez în acest domeniu? Păăi... dacă pot spune așa, am călcat în acest domeniu oficial ca practicant pe la diverse activități la liceu și facultate, apoi am avut un schimb de experiență în ferma Smithfield – Timișoara, fostul Comtim, iar după absolvirea facultății, în anul 2008, am lucrat în ferme de vaci de lapte, dar nu pentru mult timp deoarece nu îmi erau chiar la îndemână instrumentul financiar, distanța, plus multe altele care, adunate, m-au făcut să mă îndepărtez puțin de acest domeniu. De asemenea, după o mică pauză am fost solicitat de un fost coleg de facultate să lucrez la fabrica acestuia din comuna Șipote, respectiv la SC Trans Gigel SRL, la firma tatălui său, domnul Munteanu Gheorghe. Aici am întâlnit-o pe actuala mea soție cu care m-am căsătorit după ceva timp și cu care am trei copii.“

În această zonă tot timpul primii pași sunt timizi, dar încrederea în propriile forțe, experiența și cunoștințele bine înfiripate își spun cuvântul: „În schimb, cu văcuțele am început prin vara anului 2010, cu doar două capete, iar pe parcurs, văzând că am sprijin și de la socrii mei, am achiziționat mult mai multe și am zis «să punem de o microfermă»… și microfermă se făcu’. Așa am ajuns în prezent la un efectiv de 40 capete bovine adulte pentru lapte și vițeii aferenți acestora. Cu adăpostul a fost mai dificil la început, dar ușor, ușor am început să ne planificăm un nou adăpost, iar acest lucru s-a materializat în toamna anului 2017. Furajarea se face exclusiv cu plante de câmp anuale și perene (fân, semifân, lucernă, borceaguri și paie de ovăz sau grâu într-o mai mică proporție pentru a asigura cantitatea de balast necesară în rumen), fără concentrate specifice producției de lapte. Furajele sunt toate tocate la o moară cu bandă, acționată de priză, la tractor. Introducem în rația zilnică și nutreț murat, respectiv siloz de porumb făcut de noi în fermă, conservat doar cu sare, fără inoculați sintetici pentru menținere, în amestec cu făină de porumb, (făcută la moara proprie) și tărâțe de grâu. Creșterea vițeilor se face în țarcuri separate, aceștia primind lapte la biberon câte 10 litri pe zi, fiecare, până la vârsta de 3 luni, când sunt înțărcați și redirecționați pe sectorul de îngrășare sau vânzare. Pe lângă viței și vaci, mai avem și un cal metis de Semigreu Lipițan, sur, de peste 1.000 kg; mai avem și câteva oi din rasa Karakul, vreo 30 de porci, câțiva stupi de albine și câteva sute de rațe, gâște și păsări.“

„Lipitori“ de azi pe mâine

În această zonă, în schimb, forța de muncă nu există. Pe de altă parte, cerințele pentru accesarea fondurilor europene dau probleme de cap fermei: „Am vrut să accesez și ceva fonduri europene, dar nu am reușit deoarece sunt multe cerințe, puține informații utile și puțini specialiști cu adevărat. Deci, am făcut ce am putut cu bani cash, obținuți prin multă muncă și multe sacrificii. Însă mai departe apar realele probleme, adică cele legate de forța de muncă, care lipsește cu desăvârșire în satele din România. Nu poți să îi angajezi pentru că nu ai bază în ei că stau la muncă, iar ei pun această condiție imediat, dar ca pretext pentru a renunța sau refuza un loc de muncă. Consider că este vina statului român pentru că le dă ajutor social și i-a învățat să stea ca «lipitorile» de azi pe mâine...“

Cu siguranță când vorbim de perspective de viitor este mult până mâine, ne spune fermierul: „De ce zic asta? Pentru că sunt trecut prin așa ceva. Azi aveam un om la treabă și mâine am pățit că nu mai venea niciunul, dar sperăm să fie bine și să ne putem ocupa de ce avem. Mai ales că vreau să perfecționez rasa, prin însămânțări dirijate, și doar cu tauri de rasă pură deoarece de anul acesta am intrat și în COP (controlul oficial al performanțelor pentru a obține o rasa curată). Menționez că lucrez și la o fabrică de lapte, cum spuneam mai sus, unde livrăm și laptele obținut în fermă. Mulsul se face mecanizat, cu aparate de muls, după care se pune într-un tanc de răcire, cu capacitatea de 1.000 l, acesta este răcit la 2,5-3°C, iar apoi este livrat către procesator, respectiv la SC Trans Gigel SRL. Producția medie la ora actuală este de aproximativ 18-20 litri pe cap de animal cu o grăsime de cca 3.9-4% și 3,4-3,45 % proteină.“

Beatrice Alexandra MODIGA

Dacian Cioloș: „Nu există țară care să nu se bazeze pe fermele de familie. Acestea joacă un rol economic în termeni de securitate alimentară, dar au și funcție socială.“

Agricultura românească este un domeniu al contrastelor. Pe de-o parte vorbim despre marile exploatații agricole, puține la număr, dar care susțin financiar sectorul, iar de cealaltă parte a baricadei sunt fermele de subzistență. Mai puțin vizibile și cu un aport mai mic la veniturile agriculturii, microfermele au totuși un rol crucial în economia satului. De aceea pachetul de măsuri pentru dezvoltarea clasei de mijloc la sate lansat de Guvernul Cioloș mizează pe o strategie de susținere consecventă a fermelor familiale și pe transformarea lor într-un motor de dezvoltare a mediului rural. Dacă teoria se va aplica în realitate nu se știe clar. Singura certitudine este că fermele familiale pot avea succes. Am văzut asta în comuna Ciugud, Alba Iulia.

Dan Ioan (foto, alături de premierul Dacian Cioloș aflat într-o vizită la microferma sa), un tânăr fermier, crescător de vaci mai exact, a dezvoltat în satul Limba o microfermă de vaci. După cinci ani de activitate spune că o exploatație de această dimensiune poate asigura traiul unei familii și că speră ca în cele din urmă să scape de munca de birou și să se dedice exclusiv creșterii animalelor. Proiectul său a început în 2011 când, prin PNDR – Măsura 112 – Instalarea tinerilor fermieri, a beneficiat de fonduri europene în valoare de 25.000 de euro. Practic, activitatea sa a început cu un număr restrâns de animale. La început a avut doar cinci vaci, dar efectivul a fost mărit treptat și, în cele din urmă, s-a impus necesitatea construirii unui grajd mai mare.

Astăzi microferma are 20 de vaci, iar mica sa afacere, constituită într-un circuit închis, este gestionată în totalitate de membrii familiei. Spun circuit închis pentru că baza furajeră pentru hrănirea animalelor este asigurată de pe cele aproximativ 15 hectare de teren lucrate cu tractor achiziționat tot prin fonduri europene. În plus, procesarea și comercializarea producției obținute se fac în regim propriu. Nu există un contract cu marii procesatori pentru că, spune fermierul din Ciugud, este mai avantajos să valorifice marfa direct către clienți. Astfel obține 3 lei pe litrul de lapte, în vreme ce procesatorii oferă doar 0,8 bani pe litru. Chiar dacă vinde doar jumătate din cantitate de lapte obținută pe zi, spune că se descurcă pentru că din restul producției face în „laboratorul“ de acasă diverse produse lactate: caș, telemea, cașcaval etc.

În planurile de extindere a acestei afaceri de familie Dan ia în calcul posibilitatea depunerii unui proiect pe Măsura 4.1 – Dezvoltarea fermelor pentru obținerea de fonduri europene pe care să le folosească pentru realizarea unei minilinii de producție a produselor lactate. Dacă proiectul va fi eligibil, și-a propus să schimbe sistemul de muls – deocamdată are mulgătoare, dar la bidon –, să achiziționeze un tanc de răcire și două sau poate chiar trei dozatoare de lapte pe care să le pună în comună și în Alba Iulia. În momentul de față, crescătorul de vaci din Ciugud spune că este primordial să investească în partea de procesare pentru a putea face cât mai multe produse tradiționale și apoi ia în calcul și mărirea efectivului de animale. Speră ca, în timp, businessul său să asigure veniturile pentru două familii. Și atunci chiar va fi o afacere de viitor.

Laura ZMARANDA

Blamat pentru distrugerile însemnate pe care le poate provoca în culturile agricole şi pentru agresivitatea de care poate da dovadă în întâlnirea cu omul, în ultima vreme mistreţul nu mai este atât de dispreţuit. În spatele „reabilitării“ sale stau microfermele de creştere a acestor sălbăticiuni. România are puţini fermieri care s-au încumetat să domesticească mistreţi, dar această activitate ar putea cunoaşte o dezvoltare impresionantă susţinută în primul rând de rentabilitatea crescută. Teoria este confirmată şi de interlocutorul nostru, Gheorghe Aniţoaie, un fost grănicer din satul Tabăra, comuna Bivolari din Iaşi, care după pensionare a trecut la statutul de crescător de mistreţi.

Câştigător detaşat în competiţia cu porcul domestic

Microferma din Bivolari a început să se dezvolte începând cu anul 2007, când dl. Aniţoaie a achiziţionat primii mistreţi. Iniţiativa înfiinţării ei i-a aparţinut fiului său Ciprian, care, inspirat de modelul fermelor de creştere a mistreţilor pe care le-a văzut în periplul său prin Europa, şi-a propus să testeze acest tip de afacere în satul său natal. Astăzi, după opt ani de experienţă în creşterea mistreţilor, cei doi afirmă că, în raport cu cheltuielile, rentabilitatea este una foarte bună şi că nu ar mai da mistreţii pe porcii domestici.

Deloc pretenţioşi, se hrănesc cu urzică verde, lucernă, cartofi, sfeclă furajeră şi doar 30% porumb şi grâu. Atât lucerna cât şi urzicile cosite, uscate şi corect depozitate constituie iarna o sursă de hrană foarte bună. În plus sunt rezistenţi la boli, de aceea nu se fac tratamente. Pe timpul verii, cei 40 de mistreţi ai dlui Aniţoaie stau într-un ţarc construit din materiale rezistente care să facă faţă tentativelor de distrugere ale mistreţilor. Deşi sunt animale rezistente la temperaturi scăzute, pe timpul iernii animalele au un padoc acoperit unde se pot refugia.

Cheltuieli minime, profit considerabil

Carnea de vânat a fost dintotdeauna considerată o delicatesă rezervată în special oamenilor cu un anumit nivel de trai. Primul avantaj pe care îl au mistreţii în faţa porcului crescut în gospodării este calitatea superioară a cărnii sale care are doar un procent mic de colesterol. De aceea preţul kilogramului în viu este dublu faţă de cel al porcului. Un mascul mistreţ poate ajunge la o greutate de 300 kg, iar o femelă la 250 kg.

Aflată încă într-un stadiu incipient, microferma din satul Tabără nu a oferit spre vânzare mistreţi adulţi pentru carne, ci doar godaci. Scroafele nasc de două ori pe an, iar într-un an, din fătări, se obţin aproximativ 23 de pui. De altfel, cel mai bun randament într-o crescătorie de mistreți îl dă vânzarea purceilor. Un exemplar de 5 săptămâni se vinde cu prețul de 100-150 de euro. O scroafă gestantă se vinde cu prețul de 500-800 de euro (dacă este un exemplar mare și frumos). Vierii ajung până la 500-1000 de euro (exemplarele cele mai frumoase).

Dl Ciprian Aniţoaie îi sfătuieşte pe cei care vor să înfiinţeze crescătorii de mistreţi să cumpere animalele doar de la persoanele recunoscute ca fiind crescători şi despre care se pot obţine date de la poliţia și primăria comunei localităţii respective. La cumpărarea mistreţilor se face un contract de vânzare-cumpărare în care vor fi trecute numărul de capete cumpărate și adresa corectă a vânzătorului cu numărul de telefon al acestuia. Acest contract trebuie păstrat deoarece justifică provenienţa animalelor și scutește de eventualele probleme în faţa legii. La alegerea mistreţilor trebuie să fiţi foarte atenţi. Dacă veţi cumpăra purcei cu vârsta până în două luni de zile, aceștia vor fi vărgaţi (vărgat maroniu sau vărgat roșcat). Sub nicio formă nu pot fi negri, roșii sau de alte culori. Dungile purceilor sunt garanţia vârstei acestora.

Planurile de extindere a micro­fermei presupun mărirea efectivului de mistreţi la 100 de exemplare. Primul pas spre dezvoltare va fi făcut prin construirea unui ţarc mai mare, amplasat pe trei hectare de teren împrejmuite de salcâm.

Agenţia pentru Protecţia Mediului din Iași, căreia i s-a adresat pentru înfiinţarea microfermei de mistreţi, a precizat că pentru crescătoria de animale sălbatice nu are nevoie de autorizaţie de funcţionare atât timp cât animalele nu sunt luate din fauna naţională și numărul lor nu va depăși 500 de capete. Ordonanţa 81 din 19 august 2004 privind înfiinţarea crescătoriilor de vânat menţionează că activitatea de creștere a animalelor sălbatice trebuie să fie făcută în afara localităţilor. Dacă vorbim de un număr mic de mistreţi (10-15 capete), pot fi crescuţi și în localităţi.

Fermierul din Bivolari a vândut până acum doar godaci, însă, după ce îşi va mări efectivul, va vinde şi mistreţi pentru carne. Acesta spune că, având 50-60 de exemplare, centrele de procesare a cărnii de vânat sunt interesate să preia marfa chiar din fermă. Speră ca, odată ce îşi va dezvolta ferma, să stabilească astfel de parteneriate.

Laura ZMARANDA