reclama youtube lumeasatuluitv
update 10 Aug 2022

Particularitățile digestiei la iepure

Iepurele este un rozător al cărui potențial productiv este dependent în mare măsură de nivelul cantitativ și calitativ al hranei, deziderat ce nu poate fi realizat fără a cunoaște particularitățile morfologice ale aparatului digestiv și cerințele nutriționale ale speciei.

Aparatul digestiv al iepurelui este alcătuit din tubul digestiv și glandele anexe. La rândul său, tubul digestiv este compus din cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subțire și intestin gros, format din cecum, colon și rect. Stomacul prezintă un orificiu, la partea superioară, numit cardia, prin care se face legătura dintre esofag și stomac. Un alt orificiu, numit pilor, face legătura dintre stomac și duoden, segmentul inițial al intestinului subțire. Segmentul mijlociu al intestinului subțire se numește jejun și se continuă cu ultimul segment numit ileon. La iepure intestinul subțire are lungimea de ¾ cm și un diametru de cca 9 mm.

Cecumul este prima porțiune a intestinului gros și reprezintă aproximativ 40% din volumul total al tubului digestiv. Colonul și rectul sunt ultimele două segmente ale intestinului gros.

Glandele anexe sunt reprezentate de ficat și pancreas.

Iepurele se hrănește permanent, consumând în 24 de ore 70-80 de tainuri care durează 1-2 minute fiecare. După mărunțirea furajelor în cavitatea bucală și umectarea cu salivă bolul alimentar ajunge în stomac și se impregnează cu sucul gastric secretat de numeroasele glande din mucoasa sa, favorizând digestia stomacală, o continuare a celei bucale. În urma digestiei gastrice conținutul devine lichid și se numește chim gastric. Prin mișcările de contracție și relaxare ale musculaturii de la nivelul pilorului conținutul gastric (parțial digerat) este deplasat în duoden, unde aciditatea chimului este neutralizată de sucul pancreatic și bila secretată de ficat.

La iepure intestinul subțire are lungimea de 3-4 m și un diametru de cca 9 mm și este compus din duoden, jejun și ileon, ultimul segment care face legătura cu intestinul gros. Prin mișcări peristaltice, de segmentare ritmică și de pendulare, chimul este împins către intestinul gros pe parcursul înaintării, substanțele digerate fiind absorbite în circuitul sanguin. După circa o oră de la ingerare, primele fracțiuni alimentare neabsorbite ajung în cecum.

Cecumul este prima porțiune a intestinului gros și reprezintă aproximativ 40% din volumul total al tubului digestiv. La nivelul acestui organ conținutul intestinal și în special celuloza suferă transformări sub acțiunea unei bogate și variate flore bacteriene ce permit utilizarea substanțelor fibroase din nutrețuri, punând la dispoziția organismului acizi grași, unele proteine și vitamine, mai ales cele din complexul B. Acizii grași produși traversează pereții cecumului și sunt utilizați ca sursă de energie în organism. Pe lângă rolul său în metabolismul ener­getic, cecumul intervine și în metabolismul acizilor aminați.

Din cercetările efectuate rezultă că furajele ingerate străbat în timp scurt traiectul tubului digestiv până la cecum, unde sunt stocate timp de cca 6 ore și transformate în crotine (cocoloașe moi), acoperite de mucus și cu o umiditate de 70-80%. După ce crotinele moi străbat segmentele intestinului gros ajung la anus, de unde sunt preluate de iepure cu ajutorul gurii și înghițite fără a fi masticate. Acest fenomen este cunoscut sub numele de coprofagie, după care începe al doilea ciclu de digestie. Crotinele moi ingerate stau un timp în prima parte a stomacului apoi trec în intestinul subțire, unde are loc o a doua digestie urmată de asimilația intestinală. De aici trec direct în intestinul gros, evitând cecumul, unde se deshidratează și se elimină prin anus sub formă de crotine dure cu o umiditate de 40-45%. Reingestia dejecțiilor primului ciclu se face totdeauna după repaus dacă animalul nu este deranjat. Coprofagia este influen­țată de hormonii suprarenali, iar atunci când iepurii sunt deranjați aceasta poate înceta timp de 24 de ore. În astfel de cazuri, gradul de valorificare a hranei scade, în special digestibilitatea celulozei și resorbția proteinelor.

Având în vedere că iepurele digeră de două ori o parte din nutrețul consumat el poate fi considerat un pseudorumegător.

Datorită particularităților tubului digestiv la iepure, coprofagia constituie un act fiziologic necesar și nu un viciu. La puii de iepure ea debutează în jurul vârstei de 3 săptămâni, când aceștia încep să consume pe lângă laptele matern și furaje celulozice. Comparativ cu rumegătoarele, la care acțiunea microsimbionților în sinteza unor substanțe cu valoare nutritivă se desfășoară în rumen, la iepure rolul rumenului este preluat de cecum (prima porțiune a intestinului gros, de forma unui fund de sac, cuprinsă între intestinul subțire și colon). Acesta este motivul pentru care iepurele beneficiază de elementele nutritive elaborate de microflora specifică a cecumului său doar prin reingerarea propriilor sale excremente sub formă de crotine moi.

Prin coprofagie iepurii își completează cerințele în proteine de mare valoare biologică, respectiv aminoacizi esențiali, precum și vitamine hidrosolubile. Coprofagia realizează și reglementarea conținutului de sulf în țesuturi, valorile acestuia scăzând din lipsa ei. Iepurii care nu consumă crotine noi manifestă o scădere considerabilă a sulfului în sânge, mușchi și ficat, concomitent cu o reducere a tranzitului lor intestinal.

Particularitățile de valorificare a hranei fac ca la iepuri, spre deosebire de alte specii, normele de hrană stabilite să fie mai puțin exacte. Este necesară asigurarea unui minim de 12/14% celuloză brută în rație pentru realizarea balastului pe care să se dezvolte la nivelul cecumului flora bacteriană, în vederea obținerii avantajelor coprofagiei. Din cele prezentate se poate deduce că, datorită structurii aparatului digestiv și a particularităților digestiei, iepurii au posibilitatea să folosească destul de bine nutrețurile fibroase, verzi sau însilozate, precum și rădăcinoasele care reprezintă hrana lor de bază, completată cu mici cantități de concentrate.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Furajele folosite în hrana iepurilor de casă

Hrănirea iepurilor este unul dintre principalii factori prin care crescătorul poate acţiona pentru obţinerea unor performanţe superioare de producţie şi pentru o eficienţă economică mare. Aceste rezultate se obţin folosind furaje care conţin substanţele nutritive necesare pentru procesele vitale din organism (proteine, grăsimi, substanţe minerale, vitamine, hidraţi de carbon, celuloză şi apă). În sistemul gospodăresc de creştere a iepurilor se folosesc furaje cultivate şi cele din surse proprii produse în gospodărie.

Datorită aparatului digestiv şi particularităţilor de digestie, iepurii au posibilitatea să folosească destul de bine nutreţurile verzi, nutreţurile fibroase uscate, precum şi rădăcinoasele şi tuberculiferele care reprezintă hrana lor de bază, completată cu suplimente de furaje concentrate.

Iepurii sunt rozătoare ierbivore. Un lucru important de care trebuie să ţinem seama este faptul că aceştia consumă hrana necesară în 24 de ore în circa 70-80 de tainuri, iar un tain durează 1-2 minute. Este foarte important ca hrana să se dea la discreţie.

În perioada de vară nutreţul verde provenit fie din culturile plantelor furajere, fie din diverse resurse ocazionale reprezintă o importantă sursă de hrană pentru iepurii de casă. Acest furaj are o compoziţie echilibrată în substanţe proteice cu valoare biologică ridicată în vitamine şi săruri minerale uşor asimilabile. În acelaşi timp, nutreţul verde este suculent, uşor digestibil şi asimilabil, iar clorofila intervine în funcţia hematoproteică, luând parte la formarea hemoglobinei. Animalele care-l consumă în perioada de vară devin mai rezistente la influenţele negative ale diver­şilor factori de mediu. Furajele verzi stimulează activitatea sexuală, producţia de lapte a iepuroaicelor şi vitalitatea produşilor. Plantele verzi pot avea şi efecte negative asupra iepurilor atunci când se administrează în stare umedă. De aceea se recomandă ca după cosire să fie lăsate câteva ore la soare să se pălească.

Cele mai valoroase furaje verzi sunt leguminoasele şi gramineele. Leguminoasele se caracterizează printr-un conţinut ridicat de proteină, substanţe minerale şi vitamine. Lucerna şi trifoiul sunt cele mai bogate în proteină şi se pot administra atât ca masă verde vara, pălite la soare, cât şi sub formă de fân, iarna.

Lucerna este indispensabilă iepuroaicelor gestante şi în lactaţie, precum şi în hrana tineretului cunicul. Cel mai bun fân de lucernă este cel cosit înainte de înflorirea plantelor. Lucerna prea tânără produce diaree.

Trifoiul este o plantă furajeră cu valoare nutritivă apropiată de cea a lucernei. Ca masă verde trebuie administrat cu prudenţă deoarece produce limfatemii atunci când este dat în cantităţi exagerate.

Sparceta este o plantă cu valoare nutritivă ridicată, care produce masă verde primăvara mai timpuriu decât lucerna şi trifoiul. Are avantajul că, administrată în hrana iepurilor, nu produce limfatemii.

Din categoria nutreţurilor verzi face parte şi iarba de luncă a cărei valoare nutritivă este apropiată de aceea a furajelor cultivate. Este compusă din floră complexă, cea mai valoroasă fiind aceea în care predomină speciile de leguminoase, în special trifoliene. Iarba recoltată de pe marginea drumurilor, a şanţurilor este contraindicată deoarece are mult praf şi adeseori conţine substanţe chimice ce produc tulburări gastrointestinale şi chiar intoxicaţii. Ca masă verde în hrana iepurilor se poate folosi şi mazărea furajeră, care se recoltează în faza de formare a păstăilor şi se administrează ca plantă întreagă.

Gramineele asigură o bună parte din furajele ce intră în hrana iepurilor. Se cultivă în special secara, orzul şi porumbul furajer. Secara masă verde este primul furaj de primăvară pe care iepurii îl consumă cu multă plăcere. Orzul este un valoros nutreţ verde ce se cultivă fie singur, fie în amestec cu mazărea sau măzărichea din borceagul de primăvară. Porumbul furajer este un nutreţ ieftin şi cu valoare nutritivă apropiată de cea a lucernei, însă sărac în proteină digestibilă.

Varza furajeră face parte dintre nutreţurile suculente ce asigură toamna târziu un nutreţ consumat cu plăcere de iepuri. Conţine multă apă şi poate produce tulburări gastrointestinale. În cantităţi mici trebuie administrate şi frunzele de sfeclă al căror conţinut mare de oxalaţi produc enterite şi intoxicaţii. Pe timpul iernii sfecla furajeră, sfecla de zahăr, guliile şi morcovii constituie sursa importantă de suculente. Iepurii consumă şi sfecla roşie ce poate fi dată crudă, fiartă sau opărită. Are avantajul că nu produce tulburări digestive.

Spanacul şi salata se pot administra în cantităţi nelimitate. Trebuie să ţinem seama de efectul lor laxativ care impune administrarea în hrana iepurilor după o perioadă de obişnuire treptată. Dacă diareea apare se amestecă în suplimentul de concentrate uruite praf de cărbune vegetal, după care afecţiunea dispare.

Frunzarele constituie un furaj avantajos, din luna mai până în luna august. Valoarea lor nutritivă se apropie de cea a ierbii de luncă şi conţine multe elemente nutritive. Vara se recomandă ca furajarea cu frunzare să se facă o dată la două zile pentru a neutraliza efectul laxativ al celorlalte furaje verzi. Folosirea frunzarelor ajută mult şi la tocirea dinţilor. Cele mai valoroase frunzare sunt cele de salcâm, plop, mesteacăn, tei, salcie, stejar. Peste iarnă se păstrează la loc uscat şi se administrează ca atare.

La furajarea de iarnă a iepurilor, un furaj tradiţional îl reprezintă cartoful. El conţine puţină albumină, dar din punct de vedere biologic are o valoare deosebită. Coaja cartofilor conţine o substanţă toxică numită solanină. Din această cauză se administrează fierţi sau opăriţi, după care apa de fierbere se aruncă.

Din categoria nutreţurilor fibroase în hrana iepurilor pe timp de iarnă se folosesc fânul şi paiele. Conţinutul fânului în calciu şi magneziu sunt de mare importanţă în furajarea tineretului cunicul. Paiele de cereale se asigură atât pentru hrană cât şi pentru cuiburile de fătare. Se vor administra cel puţin o dată pe săptămână şi ori de câte ori apar tulburări digestive.

Nutreţurile concentrate cerealiere se administrează ca supliment în cantităţi de 20-25 g/zi/cap, sub formă de grăunţe măcinate, ordinea valorii lor biologice pentru iepuri fiind ovăz, grâu, orz, porumb. Ovăzul activează funcţiile vitale şi stimulează activitatea sexuală, fiind acomodat atât în hrana reproducătorilor cât şi a tineretului. Orzul este bogat în substanţe nutritive cu grad ridicat de digestibilitate, putând înlocui în mare măsură orzul.

Porumbul se administrează în hrana iepurilor numai sub formă de uruială şi în amestec cu celelalte concentrate. Are conţinut scăzut de albumină şi nu este recomandat în hrana reproducătorilor deoarece îi predispune la îngrăşare. Grăsimea se depune în jurul organelor interne, ceea ce face ca femelele să intre în călduri, ovulaţia este împiedicată să se realizeze şi se instalează sterilitatea. De aceea amestecul de concentrate nu trebuie să conţină mai mult de 20% uruială de porumb. Amestecul destinat tineretului care va fi sacrificat poate avea 40% porumb uruit. Uruiala de porumb se pregăteşte doar pentru consumul la 3-4 zile pentru a nu se altera.

Secara furajeră are un grad redus de digestibilitate, iar când conţine cornul secarei produce intoxicaţii grave şi avorturi. Utilizarea ei în hrana iepurilor este riscantă.

Nutreţurile concentrate leguminoase (mazărea, fasolea, soia, bobul, lintea) sunt bogate în substanţe proteice şi se folosesc pentru completarea deficitului de proteine digestibile din seminţele de cereale. Mazărea se administrează în prezent de 10-15% în amestecul de uruieli pentru tineret şi animalele de reproducţie, pe lângă furajele verzi. Vara se poate administra şi ca plantă întreagă. Iarna nu trebuie să depăşească 10% din amestec deoarece produce constipaţii.

Seminţele de soia reprezintă un furaj mai valoros decât mazărea, cu un conţinut deosebit de proteine şi lipide (17,5%). În proporţie mai mare de 10% din amestecul de uruieli boabele de soia devin toxice.

Deoarece furajele vegetale nu acoperă necesarul de săruri minerale din organismul iepurilor, este necesară administrarea întregului complex de săruri minerale.

Sarea furajeră se găseşte sub formă măcinată sau sub formă de bulgări pentru lins. Bucăţile de sare se atârnă cu o sârmă în fiecare cuşcă sau se aşază pe suporturi improvizate pentru a nu se murdări. Pentru acoperirea necesarului de calciu se va introduce în amestecul de concentrate uruite 2% calciu furajer. Pentru a satisface nevoia de fosfor, iepurilor li se va administra făină de oase care conţin atât fosfor cât şi calciu în cantităţi echilibrate.

Apa este factorul cel mai important în creşterea iepurilor, necesară pentru desfăşurarea corespunzătoare a proceselor vitale, a creşterii şi dezvoltării acestora. Iepurii adulţi consumă zilnic o cantitate de apă de două ori mai mare decât substanţa uscată ingerată, iar tineretul de 1,5 ori. Consumul de apă al unei iepuroaice împreună cu puii pe care-i alăptează este de circa 2,5 litri pe zi. Insuficienţa apei duce la reducerea considerabilă a consumului de furaje şi la scăderea greutăţii corporale. De aceea apa curată, nu prea rece şi fără germeni patogeni, trebuie asigurată în permanenţă.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Tulburări digestive la iepuri

Cele mai frecvente boli ale iepurilor sunt afecțiunile digestive, manifestate clinic prin diaree. Acestea afectează toate rasele de iepuri, din toate categoriile de vârstă. Cauzele acestor afecțiuni țin și de o caracteristică a aparatului digestiv al iepurelui, cu o masticație redusă, un stomac voluminos, un intestin lung și un cecum bine reprezentat. Această particularitate a tubului digestiv implică o trecere lentă a alimentelor prin intestin, precum și prezența unei flore microbiene abundente la acest nivel. Din acest motiv, iepurele de crescătorie este predispus la balonări, staze alimentare care duc la autointoxicații și diaree. În plus, la apariția acestora intervin numeroși factori favorizanți de natură bacteriană, virală, parazitară, alimentară etc. care duc la dezechilibrul florei bacteriene din intestin. Semnele clinice în diaree sunt manifestate prin apariția fecalelor moi sau lichide cu miros ihoros. Frecvent diareea este însoțită de balonări, deshidratări, lipsa poftei de mâncare și se soldează cu moartea. De aceea diareea este o boală gravă a iepurilor, fiind mult mai ușor de prevenit decât de tratat.

Măsurile profilactice țin de alimentație, care trebuie să fie echilibrată din punct de vedere calitativ (echilibrată în principii nutritivi, fără mucegaiuri etc.) și cantitativ; microclimat, dar și de necesitatea administrării unor vitamine, medicamente sau vaccinuri specifice. Igiena din adăposturi este prioritară, de aceea recomandăm dezinfecția adăpostului sau cuștilor cu Decontaminol, Pursept, iar deparazitarea acestora cu Romparasect.

Apa de băut administrată iepurilor trebuie dezinfectată, de două ori pe lună, cu Albastru de metilen.

Pentru prevenirea avitaminozelor și întărirea sistemului imunitar se vor administra vitamine, o dată pe lună, timp de 7 zile: AD3E, Multivitarom, VitaB Complex, Vitarom. Administrarea unui supliment nutritiv bioactiv de genul Animal probiotic crește rezistența organismului la acțiunea unor factori perturbatori fizico-chimici sau biologici, reduce cazurile de diaree la tineret și constipațiile și crește imunitatea generală. În caz de îmbolnăvire produsul determină reducerea cantității de antibiotice.

Pentru prevenirea unor boli bacteriene se va administra în apa de băut, o dată la 3 luni, Enrofloxarom, soluție buvabilă.

Deparazitarea internă a iepurilor este necesară pentru prevenirea și combaterea coccidiozei care apare mai ales la tineret și se manifestă în formă acută prin diaree, paralizia trenului posterior și moarte, iar în formă cronică, prin diaree, slăbire progresivă și încetinirea ritmului de creștere. Pentru prevenția și tratamentul acestei parazitoze se folosesc Sulfacoccirom și Vitamina K3. Deparazitarea pentru alți paraziți interni se face, în funcție de parazit, cu Rombendazol F sau Romivermectin.

Vaccinarea iepurilor

De asemenea, este foarte importantă vaccinarea iepurilor contra mixomatozei și a bolii hemoragice, două boli virale foarte contagioase și grave care duc la moartea iepurilor. Aceste boli nu se pot trata, singura modalitate fiind prevenirea lor prin vaccinare cu Mixohemovirovac, un vaccin asociat contra mixomatozei și a bolii hemoragice care se face după prima lună de viață a iepurelui. Imunitatea postvaccinală durează 6 luni, iar pentru întreținerea acesteia se recomandă revaccinarea din 6 în 6 luni, pe toată durata vieții economice a iepurelui.

Tratamentul diareei la iepure

În ceea ce privește tratamentul diareei la iepure, acesta se face în funcție de agentul etiologic implicat, cu Sulfacoccirom, cu antiinfecțioase ca Enteroguard, Oxitetraciclină 50% sau cu Enterotrat, produs naturist din extracte din plante.

Dr. Viorica CHIURCIU, doctor în științe medicale

ROMVAC COMPANY SA

Creşterea tineretului cunicul

Înţărcarea este un moment critic în viaţa iepurilor şi reprezintă un factor de stres din cauza încetării alăptării, lipsei mamei, schimbării cuştii şi a condiţiilor de microclimat. Perioada de acomodare la noile condiţii durează 7-8 zile, până când încep să consume furajul normal pentru această categorie. Cu cât puii de iepure au fost obişnuiţi încă din perioada de alăptare să consume hrană vegetală, cu atât vor suporta mai uşor criza cauzată de trecerea de la regimul lactat la cel vegetal. De aceea, în primele 10 zile de la înţărcare iepuraşii vor beneficia de acelaşi sortiment de nutreţuri cu care au fost obişnuiţi în perioada de alăptare.

În mod obişnuit, la vârsta de 4 săptămâni se înţarcă puii destinaţi producţiei de carne, iar la 8 săptămâni cei destinaţi reproducţiei. Din momentul înţărcării iepuraşii poartă denumirea de tineret. De la această dată ei sunt trecuţi din cuştile unde au stat împreună cu mama lor fie în cuşti individuale pentru tineret, fie în boxe sau padocuri, în funcţie de sistemul de creştere şi gradul de dezvoltare. Atunci când se cresc în boxe sau şoproane se lotizează câte 20-30 de indivizi de acelaşi sex şi mai omogeni din punctul de vedere al greutăţii corporale, calculând câte 2 iepuri pentru 1 m2 spaţiu.

Pe măsură ce îngrijitorul capătă experienţă, acesta poate aprecia vizual greutatea puilor pentru a-i grupa corespunzător şi pentru a putea urmări modul de dezvoltare.

Vara, în padocuri se amenajează umbrare, iar în perioada de iarnă se asigură, atât în cuşti cât şi în boxe, aşternut curat şi uscat.

Hrănirea tineretului se face la discreţie, cu suculente (sfeclă, cartofi, morcovi, pepeni) tocate sau în amestec cu făină de fân, tărâţe, concentrate (ovăz, orz, porumb uruit), fibroase (fân de lucernă, de trifoi, de sparcetă). În timpul verii se folosesc şi nutreţuri verzi, nu ude, iar lucerna şi trifoiul se administrează pălite 5-6 ore la soare. Frunzele de sfeclă se administrează în cantităţi foarte mici deoarece au un conţinut mare de oxalaţi care produc enterite şi chiar intoxicaţii. Se pot administra şi reziduuri industriale (tărâţe de grâu şi şroturi), iar nutreţurile minerale (făina de oase, creta furajeră, sarea de bucătărie) nu trebuie să lipsească din hrana tineretului.

Deşi furajarea se face la discreţie, este obligatoriu ca fermierul (crescătorul) să aibă cunoştinţele necesare privind întocmirea reţetelor de hrană şi a balanţei furajere pentru perioada de vară şi de iarnă. Redăm în tabelul de mai jos raţiile de hrană pentru creşterea şi îngrăşarea tineretului până la vârsta de 120 zile, pe cap şi zi.

Furajele se administrează o dată pe zi, calculate la numărul de produşi din cuşcă sau boxă. Tineretul destinat reproducţiei va beneficia de un nutreţ bogat în substanţe proteice şi săruri minerale, iar cel destinat sacrificării, de un sortiment bogat în hidraţi de carbon. În felul acesta tineretul destinat îngrăşării va putea realiza la vârsta de 8-10 săptămâni greutatea de 2,0-2,8 kg, greutate la care se obţin cele mai bune carcase cu carne de cea mai bună calitate. Prin sacrificarea tineretului la vârsta de 10 săptămâni se eliberează mai repede spaţiile de adăpostire şi astfel veniturile realizate pe suprafaţa eliberată cresc considerabil. La acestea se mai adaugă şi calitatea superioară a pielicelelor, având în vedere că după vârsta de 11 săptămâni începe năpârlirea.

Zilnic se va urmări starea generală a efectivului, consumul de furaje, asigurarea necesarului de apă potabilă şi se vor curăţa hrănitorile de resturi furajere, excremente etc. În timpul iernii se verifică sistemul de încălzire şi cel de ventilaţie.

Apa este factorul cel mai important în creşterea tineretului, deoarece asigură desfăşurarea normală a proceselor vitale. Iepurii tineri consumă de 1,5 ori mai multă apă decât substanţă uscată. Apa potabilă trebuie să fie curată, nu prea rece şi să nu conţină germeni de Escherichia coli, Streptocoocus fecalis şi Welchie perfringens. Acest lucru impune analiza bacteriologică şi fizico-chimică a apei.

La vârsta de 4-5 luni se face bonitarea tineretului mascul (aprecierea multilaterală în vederea selecţiei), urmând ca indivizii reţinuţi pentru reproducţie să fie crescuţi în cuşti individuale, iar cei reformaţi se castrează şi se supun îngrăşării.

Ing. Bogdan MACOVSCH

Fătarea la iepuroaică şi îngrijirea puilor

Durata gestaţiei la iepuroaică este de 28-34 de zile, dar cele mai bune rezultate se obţin când fătarea are loc la 30-31 de zile de la împerechere. Durata gestaţiei este mai mare la femelele care fată un număr mai mic de produşi şi la femelele din rasele mari. Cu 3-4 zile înainte de fătare se elimină din furajare concentratele, iar dacă iepuroaica nu şi-a pregătit cuibul acesta este amenajat din paie curate şi păr tuns de pe abdomenul femelei sau vată.

În perioada de gestaţie iepuroaica este foarte sensibilă la zgomote. Pentru acest motiv trebuie să i se asigure un climat calm, de linişte, care să îi creeze senzaţia de izolare şi siguranţă; în caz contrar se pot produce avorturi.

Fătarea are loc de obicei noaptea sau în primele ore ale dimineţii şi durează 20-30 de minute, după care mama desface cu dinţii învelişul embrionar şi taie cordonul ombilical al fiecărui pui. Apoi linge puii şi îi aşază în apropierea sfârcurilor pentru a-i determina să sugă, după care îi acoperă cu părul smuls de pe abdomen. După 15-20 de minute de la fătare iepuroaica elimină placenta, pe care o consumă imediat, ceea ce stimulează producţia de lapte. A doua zi după fătare cuibul se controlează, se elimină resturile placentare şi eventualii pui morţi. Puii supranumeroşi (peste 8 capete) se repartizează la alte femele cu mai puţini pui, cunoscut fiind că iepuroaica are 8 sfârcuri care asigură alăptarea. Intervenţia se face prin separarea din cuib a iepuroaicei cu ajutorul unei cuşti mobile (de serviciu). Pentru a asigura adopţiunea se recomandă ca viitoarele doici să fie şi ele îndepărtate din cuib circa 30 de minute, timp în care puii străini împrumută mirosul puilor gazdă. Un alt procedeu privind adoptarea mai uşoară a puilor de către mama-doică este acela prin care se pune pe aceştia păr din cuibul în care au fost transferaţi. Pentru a nu imprima mirosuri străine puilor, toate intervenţiile îngrijitorului în cuşca de fătare vor fi făcute numai după spălarea şi dezinfecţia mâinilor.

La readucerea în cuib a iepuroaicei căreia i s-au luat puii supranumeroşi ea trebuie să găsească hrană şi apă deoarece în timpul fătării femelele pierd o mare cantitate de apă, organismul se deshidratează şi îşi mănâncă puii dacă nu li se asigură suficientă apă.

Unele mame îşi resping puii şi refuză să-i îngrijească ca urmare a instalării căldurilor imediat după fătare. Această deficienţă se remediază prin permiterea împerecherii femelei respective.

Hrănirea şi îngrijirea după fătare

Pentru menţinerea în viaţă a puilor fătaţi, hrănirea şi îngrijirea atât a iepuroaicelor cât şi a puilor în perioada de alăptare au o mare importanţă. Când iepuroaica este hrănită corespunzător ea are lapte suficient, puii au pielea lucioasă, iar abdomenul este plin şi rotund. Perioada de creştere a puilor până la înţărcare poate fi împărţită în două etape: prima, de la naştere până la vârsta de 21 zile, când puii sunt hrăniţi numai cu lapte matern, şi a doua, de la vârsta de 3 săptămâni până la înţărcare când, pe lângă laptele matern, puii încep să consume şi hrană suplimentară.

Alăptarea se face o dată pe zi, în general dimineaţa, şi durează 4-5 minute. În timpul suptului puii primesc 6-8 g lapte pe cap, în primele zile, cantitate ce creşte treptat până la 30-35 g/cap/zi, la vârsta de 18-20 zile. După 21 de zile producţia de lapte a mamei scade, iar puii încep să con­sume furaje şi apă. Acum le apar primii dinţi, cuibul se desfiinţează, paiele se scot, iar puii rămân pe grilaj.

Începând de la această vârstă puilor li se poate administra hrană fluidă, pâine înmuiată în lapte diluat, la care se mai adaugă câte 10-15 g de nutreţuri concentrate pe zi sub formă de pastă umedă.

În sistemul intensiv de creştere înţărcarea puilor se face la 28-30 de zile, pentru a evita suprapunerea stresului de înţărcare cu cel de năpârlire. Înţărcarea se face în aceeaşi zi, la toate femelele din hală sau compartiment, ai căror produşi au împlinit 28 zile de la fătare. Nu se recomandă înţărcarea treptată sau prin extracţie. Se recomandă încălzirea compartimentului pentru tineret cu 2-3 zile înainte de populare pentru a asigura o temperatură de 23-24°C în prima săptămână. În sistemul semiintensiv de creştere din gospodăriile familiale înţărcarea puilor se face la vârsta de 38-45 de zile. Înţărcarea se face în mod treptat, cu izolarea de mama lor în timpul zilei (3-4 zile la rând) şi lăsarea să sugă numai noaptea. În aceste zile li se va administra pâine înmuiată în zer sau lapte, amestec umed de uruieli (la discreţie), lucernă şi trifoi pălit. În mod obişnuit, se înţarcă la vârsta de 4 săptămâni puii destinaţi producţiei de carne, iar la 8 săptămâni cei destinaţi reproducţiei. Puii înţărcaţi de la aceeaşi mamă se cazează împreună, în continuare, în cuşca pentru tineret. În fiecare cuşcă se introduc câte 7 pui înţărcaţi. Dacă numărul puilor este mai mic de 7, aceştia vor fi introduşi în cuşcă cu alţi produşi, cu acelaşi grad de dezvoltare.

Ca urmare a stresului de înţărcare pot apărea tulburări digestive, ce determină uneori pierderi mari. În cazul apariţiei diareii, se suprimă furajul concentrat timp de 24 ore şi se administrează paie şi apă acidulată cu oţet din vin (10-15 ml la 1 litru de apă).

Hrănirea tineretului înţărcat se face la discreţie. Pe lângă nutreţurile combinate se vor administra substanţe minerale solubile în apa de băut. În sistemul gospodăresc de creştere hrănirea tineretului înţărcat se face cu suculente (cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, pepeni) tocate şi amestecate cu făină de fân sau tărâţe; furaje verzi pălite (trifoi, lucernă, iarbă din livadă, varză, spanac); concentrate (orz, ovăz, porumb uruit); fibroase (fân de lucernă, de trifoi, sparcetă etc.). Apa potabilă la temperatura de 14-16°C va fi asigurată în permanenţă şi schimbată de câte ori este nevoie.

Zilnic se verifică starea de sănătate generală a tineretului, consumul de furaje şi se curăţă hrănitorile de resturile neconsumate.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Boli întâlnite frecvent la iepurele domestic

Eimerioza afectează iepurii tineri, evoluând cu tulburări digestive sau hepatice, în funcţie de speciile de Eimeria parazite.

Sursele de infecție sunt reprezentate de iepurii bolnavi, cei trecuți prin boală, dar și de adulții purtători, aceștia contaminând așternutul, furajele și cuștile prin eliminarea ouălor de paraziți. Contaminarea se realizează prin consumul furajelor și al apei contaminate. Receptivitatea cea mai mare este întâlnită la tineretul în faza de înțărcare și scade cu vârsta, animalele peste 6 luni fiind rezistente.

Boala evoluează mai frecvent primăvara-vara, în funcţie de factorii favorizanți: malnutriția, condițiile neigienice, aglomerarea.

Semnele bolii în forma acută se manifestă după 7-12 zile, cu lipsa poftei de mâncare, constipație, balonament abdominal și slăbire exagerată. După câteva zile apare diareea cu fecale gălbui și miros respingător, deshidratare și murdărirea blănii. Forma cronică la iepurii mai mari de 3-6 luni se manifestă prin întârzierea creșterii, alternanța diaree-constipație și apetit capricios.

Tratamentul se instituie de la apariția primelor semne de boală, cea mai eficientă fiind administrarea de Sulfaccocirom 15 ml/10 l apă, 3 reprize a câte 3 zile, la intervale de 3 zile. Prevenirea se face prin igiena cuștilor și a vaselor de adăpat, dezinfecția adăposturilor cu Romparasect, Decontaminol sau Dezinfectant cationic; înțărcarea timpurie a puilor și creșterea separată de adulți, corelate cu administrarea preventivă de Amprolium.

Râia psoroptică (auriculară) debutează prin scărpinarea capului și a urechilor. La exteriorul urechii se observă cruste ce pot cuprinde toată urechea. După îndepărtarea lor pielea rămâne sângerând. Uneori se produce schimbarea poziției urechii.

Râia notoedrică (a capului) se manifestă prin apariția de leziuni în zona botului, ochilor, nasului și până la zona gâtului. Crustele sunt groase, cenușii-văroase, iar în cazurile netratate crustele devin abundente, ducând la deformarea botului.

Tratamentul constă în curățarea zonei afectate și aplicarea unguentului local, Otoguard.

Stafilococia iepurilor este o boală frecvent întâlnită la iepurele domestic. La iepurași poate apărea o formă purulentă, adesea mortală, dar și iritaţii cu multiple abcese de dimensiunea unui bob de mazăre răspândite pe spate, abdomen şi labe. La adulți apar noduli mai mari pe tot corpul. Aceştia sunt duri, apoi devin moi și dureroși la atingere. Scărpinarea zonei afectate determină linsul excesiv, ducând la apariția zonelor fără blană. Cea mai întâlnită manifestare clinică este boala labelor. Acestea sunt acoperite de un depozit purulent uscat, luând aspectul unor cruste îngroșate lipite de blană, de culoare negricioasă. Leziunile sunt atât de dureroase încât animalul refuză deplasarea. Apariția acestora este cauzată de igiena deficitară, suprafața dură a cuștii, obezitate sau predispoziție genetică, rarefierea porilor de la nivelul labelor. Tratamentul se face prin deschiderea abceselor și administrarea antibioticelor: Colistirom pulbere, Enrofloxarom soluţie buvabilă şi Sulfadiarom soluţie injectabilă. Pentru a preveni îmbolnăvirea, adăposturile se dezinfectează cu Decontaminol sau Dezinfectant cationic, iepurii vor fi hrăniţi corespunzător şi se vor izola animalele bolnave.

Dr. Gabriela LOTREA
SC ROMVAC COMPNAY SA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013