Noțiunea de valoare nutritivă a nutrețurilor reprezintă capacitatea acestora de a satisface cerințele de substanțe nutritive ale animalelor și implică atât conținutul energetic și proteic al unui nutreț, cât și pe cel mineral și vitaminic, iar aprecierea acesteia este un proces aproape continuu având în vedere multitudinea de factori care o pot modifica. Dacă pentru monogastrice digestia, absorbția și metabolizarea substanțelor nutritive comportă un anumit aspect, la rumegătoare aceste procese se derulează diferit, dată fiind conformația specifică a tubului digestiv care cuprinde și activitatea ruminală. Aspectele importante ale valorii nutritive sunt date, pe de o parte, de digestibilitatea substanțelor organice, iar pe de altă parte, de degradabilitatea proteinei.

Dacă am analiza în primul rând digestibilitatea nutrețurilor ca indicator de valoare nutritivă și ne-am propune o comparație între nutrețurile care aparțin aceleiași specii vegetale, vom putea observa diferențe notabile, date în general de gradul de digerare a acestora, adică de rezultatul diferențelor înregistrate între substanțele nutritive ingerate și cele excretate in vivo (cu corecții pentru descuamări celulare, reziduuri de secreții digestive etc.). În prezent, o metodă modernă de determinare a digestibilității, care este utilizată frecvent în lume de laboratoare de analiza furajelor pentru fermieri, este cea in vitro Tilley-Terry automatizată folosind aparatul Daisy Incubator (Ankom). Metoda este aplicată în mod curent în INCDBNA Balotești și are avantajul de a fi rapidă. În general, valorile de digestibilitate a substanțelor nutritive se încadrează între 90% la boabe-concentrate și 43% la paie-plevuri. Dintre factorii care pot influența digestibilitatea nutrețurilor, în speță valoarea nutritivă, cel mai important ar fi stadiul de vegetație în care este recoltată planta furajeră. De exemplu, la raigras, scăderea procentului de digestibilitate de la 81% în stadiul de înspicare, până la 57% în stadiul de sfârșit de înflorire este răspunsul creșterii procentului de celuloză brută de la 21% la 37% și al scăderii celui de proteină brută de la 18% la 9%, dar și al celui de cenușă, de la 11% la 9%. De fapt, aspectul determinant al compoziției chimice care influențează digestibilitatea substanțelor nutritive îl constituie conținutul în substanțe greu fermentescibile (lignina și hemiceluloza).

În exemplul dat la raigras, valoarea nutritivă dată în unități nutritive variază de la 1,19 la 0,73 /kg S.U. La fel și la lucernă, care în stadiul tânăr are o digestibilitate de peste 75%, iar după înflorire ajunge la sub 58%, fapt care se reflectă în scăderea de la 1,03 până la 0,78 unități nutritive. La fel de important este și modul de conservare și de preparare a nutrețurilor. Aici putem vorbi în special de plantele însilozate. S-a constatat o diminuare a digestibilității nutrețurilor verzi după conservare sub formă de siloz, în medie cu 2,5-3,5% la plantele însilozate fără conservanți sau după pălire, diminuarea fiind ușor mai mare la plantele mai bogate în apă. În fond, digestibilitatea silozurilor scade odată cu scăderea pH-ului, respectiv cu creșterea conținutului în amoniac, acid acetic, propionic și butiric, și crește proporțional cu conținutul în acid lactic. De asemenea, un factor important care influențează digestibilitatea este și gradul de mărunțire a nutrețurilor. În cazul mărunțirii exagerate a nutrețurilor fibroase (fânuri de lucernă, raigras etc.) dar și al brichetării, are loc o scădere a digestibilității ca urmare a modificării activității microbiene ruminale, cu efect în scăderea producției și utilizării acizilor grași volatili.

Evaluarea degradabilității ruminale a substanțelor azotate este la fel de importantă pentru calculul valorii nutritive a unui furaj, mai ales a unuia nou introdus într-o rație furajeră. De menționat că există o tendință din ce în ce mai pronunțată de a se valorifica în hrana rumegătoarelor, și nu numai, diferite surse neconvenționale. Studiul degradabilității este foarte important pentru caracterizarea surselor furajere proteice deoarece indică disponibilitatea azotului proteic și, implicit, nivelul de proteosinteză microbiană în rumen. Metoda utilizată este așa-numita metodă in sacco în care se determină gradul de degradare a proteinei furajere în funcție de timp; se folosesc săculeți din material poros, umpluți cu furaje, care se introduc în rumenul unor vaci fistulizate la nivelul rumenului.

Acestea sunt numai câteva aspecte care trebuie avute în vedere în aprecierea și evaluarea resurselor furajere pentru alcătuirea unor rații ce trebuie să fie în acord cu necesitățile animalelor și așteptările fermierilor.

Ana CIŞMILEANU

INCDBNA Baloteşti

În condiţiile actuale din ţara noastră, extrem de capricioase din punct de vedere meteorologic, stresul provocat plantelor de temperaturile ridicate din timpul verii, adesea asociate cu seceta prelungită, poate compromite substanţial producţia agricolă de pe arii extinse. Pentru a evita acest lucru fermierii crescători de animale, în special, sunt nevoiţi să găsească soluţii eficiente din mai multe puncte de vedere pentru folosirea în raţiile de hrană destinate animalelor de fermă şi a altor surse de cereale energetice cum ar fi sorgul boabe în locul celor clasice ca porumbul, orzul, grâul etc.

Pe lângă acest neajuns se mai adaugă şi faptul că, în ultimul timp, folosirea cerealelor clasice în hrana oamenilor sau a animalelor a căpătat noi concurenţi, cum ar fi industria alcoolului şi cea a biocombustibililor. Astfel, porumbul este folosit tot mai mult pentru obţinerea alcoolului şi a biogazului, iar grâul, care era folosit în cea mai mare parte în panificaţie, acum este şi materie primă la obţinerea biogazului, pe când orzul este în continuare preluat cu succes la fabricarea berii, dar şi la creşterea producţiei de biogaz. În această situaţie, cea mai la îndemână soluţie ar fi extinderea culturilor de sorg, dată fiind planta cu cerinţe diferite faţă de climă şi sol, rezistentă la secetă, cunoscută cu pretenţii moderate în general pentru procesul de creştere.

În condiţiile de climă şi sol considerate optime pentru sorg, porumbul nu se dezvoltă, fiind prac­tic slab productiv. De aceea cultura sorgului nu o concurează pe cea a porumbului, din contră, contribuie la sporirea producţiei totale de concentrate energetice prin ocuparea regiunilor climatice şi a solurilor neprielnice pentru culturile clasice. Calităţile nutriţionale ale sorgului boabe au fost demonstrate prin cercetări experimentale care au pus în evidenţă un conţinut energo-proteic apropiat de cel al cerealelor clasice. Pe aceste considerente în INCDBNA Baloteşti s-au alcătuit raţii de hrană într-o primă etapă la tineretul taurin la îngrăşat, unde s-au folosit ca nutreţ de volum cu preponderenţă silozul de porumb şi un amestec de nutreţuri concentrate în care porumbul şi orzul din nutreţul concentrat au fost substituite cu sorg în proporţie de până la 30%, respectiv 20%. S-au înregistrat în acest fel performanţe productive la Bălţata românească, în jur de 1.350 g/cap/zi, comparabile cu ale altor loturi de animale care au primit în amestecul concentrat cereale obişnuite. Astfel de experimentări sunt vizate şi pe alte categorii de rumegătoare, berbecuţii la îngrăşat şi chiar vaca de lapte, ale căror rezultate le vom prezenta într-un articol viitor, iar pentru fermierii care au ca activitate creşterea şi îngrăşarea taurinelor INCDBNA Baloteşti poate produce la cerere nutreţ combinat pe bază de sorg boabe.

Dr. Ing. Dorica VOICU