Corina este o tânără de 15 ani din județul Botoșani, care are grijă de oi alături de părinții săi, crescători cu o veche tradiție în județ. Familia Chelariu din comuna Santa Mare, sat Rânghilești, are un efectiv de 370 de oi din rasa Karakul. Tânăra a învățat de la părinții săi încă de la o vârstă fragedă cum să aibă grijă de animale, cum să fie un om de bază la stână și nu concepe să trăiască departe de mioare.

Corinei îi place viața la stână și îndrăgește animalele de la fermă. Pe viitor, chiar dacă vrea să-și continue studiile, nu vrea să se îndepărteze de fermă și de familie.

„Mă mândresc cu acest lucru, îmi place viața la stână, este frumos și îndrăgesc foarte mult animalele“, mărturisește Corina, fiica lui Chelariu Petrică Valentin, crescător de ovine din Santa Mare, județul Botoșani.

Elevă în clasa a VIII-a, Corina vrea să își continue studiile la Liceul Pedagogic. „Sunt colegi care mă și jignesc uneori, dar le spun mereu că este greu să ajungi unde am ajuns noi și este foarte mult de muncă. Mă mândresc cu acest lucru, nu mi-a fost niciodată rușine, chiar mă și laud cu meseria aceasta și o voi face în continuare. Vreau să rămân aproape de ele, să nu mă îndepărtez de acest sector“, specifică tânără.

Familia Chelaru a moștenit această îndeletnicire din străbuni, iar Corina vrea să o ducă mai departe.

„După școală, de obicei, după ce vin seara acasă, am de făcut sectorul la fermă și în weekend, dacă se poate, merg cu tata la stână. Pe viitor, voi vedea unde mă duce viața“, încheie Corina Chelariu.

Petrică Valentin Chelariu a început și el de mic copil viața la stână, iar în prezent deține un efectiv de 370 de oi din rasa Karakul. Chiar dacă acest sector este problematic, își găsește puterea să continue din pasiunea pentru mioare.

„Tata a avut oi, tot timpul am fost printre ele. Cel mai greu la fermă a fost în primul an de activitate, când am început“, adaugă crescătorul.

Deficitul de forță de muncă, mai precis de ciobani profesioniști, are un impact negativ asupra oierilor români. Meseria de cioban se potrivește numai pentru oameni pasionați de oi, viguroși, căliți, pricepuți și curajoși, adaugă botoșăneanul.

„Este foarte greu în acest sector, deoarece nu există forță de muncă. Dacă plătești oamenii și nu îți bați joc de ei, mai stau și la treabă, dar sunt și alții care vin și pleacă. După seceta de anul trecut, acum e o perioadă mai bună, chiar dacă ne-au necăjit ninsorile. Anul acesta kilogramul de miel a fost 40 lei de Paște, un preț bunicel, dar eu n-am vândut, am tăiat mai mult pentru pielicele, pentru cheaguri“, mai menționează fermierul din Santa Mare.

Rasa de ovine Karakul este foarte căutată, având un randament bun la lapte, dar adevăratele calități sunt în materie de lână. Pielicelele de Karakul sunt extrem de căutate atât la noi în țară, dar mai ales peste hotare.

„Karakul este o rasă care se adaptează foarte bine la noi în zonă, iar exemplarele sunt frumoase și ca pielicele, și ca animale. În ceea ce privește producția de lapte, ele merg în medie de la 400 grame până 700 de grame, nu este o oaie prea productivă, dar laptele este foarte gras și se obține o brânză bună din laptele de oaie din rasa Karakul“, conchide crescătorul de ovine Karakul.

Beatrice Alexandra MODIGA

Loredana-Iuliana Vieriu are 19 ani și a crescut printre oi. În timpul săptămânii urmează cursurile și laboratoarele facultății mult visate din Iași, respectiv Facultatea de Agricultură, specializarea Inginerie și managementul afacerilor agricole, unde se străduiește să ia note cât mai mari pentru că dorește să devină inginer agronom. În timpul săptămânii merge la facultate, iar week-end de week-end tânăra se întoarce la stână, locul în care își ajută părinții, în localitatea Valea Glodului, comuna Vulturești, județul Suceava.

Dezvoltarea stânei Vieriu este jobul său de acasă și are pe mână o turmă de oi, rasa Țurcană bucălaie, cunoscută sub numele de „Regina Munților“.

Tânăra provine dintr-o familie în care oieritul este o adevărată tradiție de mai bine de patru generații. Dacă multe studente abia așteaptă week-endul să se relaxeze și să iasă cu prietenii, pentru Loredana sfârșitul de săptămână înseamnă muncă, multă muncă.

„Stâna nu este doar locul în care îmi ajut părinții, stâna e acasă. Locul în care am copilărit, am crescut, am râs, dar am și plâns. La noi în familie creșterea ovinelor este din generație în generație. Am început de la un efectiv mic de animale și, cum ar spune un cioban adevărat, am ajuns la numărul dorit. Ne mândrim să avem oi din rasa Țurcană bucălaie. Recomand tinerilor să-și ajute părinții la orice pas, să nu-i lase atunci când au cea mai mare nevoie, să nu uite de unde au plecat și cei care continuă tradiția oieritului să o facă din pasiune. Nu doar pe hârtie. În viitor vreau să profesez ca inginer agronom și să-mi ajut părinții în dezvoltarea stânei Vieriu“, ne povestește Loredana-Iuliana Vieriu.

Beatrice Alexandra MODIGA+

Nicoleta Tecar din comuna Aluniș, satul Vale, județul Cluj, are 16 ani şi a crescut printre oi. În pofida vremurilor, a schimbărilor, a ales să îndrăgească ciobănitul. Dacă multe adolescente au alte preocupări adaptate vremurilor pe care le trăim, pentru Nicoleta anii adolescenței înseamnă muncă… Multă muncă. Și asta pentru că familia adolescentei are nu mai puţin de 600 de oi.

„Adolescenții din zilele noastre râd de această meserie!“

„Moștenesc pasiunea pentru oi de la tatăl și bunicul meu, ciobani fiind din tată în fiu. Acum avem un efectiv de 600 de oi Țurcane, pe care le îngrijim în familie. Și asta pentru că în ziua de azi nu se mai găsesc ciobani, care să facă lucrul acesta cu pasiune și dragoste, deși munca lor este bine plătită. Povestea fermei noastre începe de când tata era copil mic și începea să muncească la o altă fermă de prin zonă. După câțiva ani, în care a câștigat experiență, a început să-și facă propria fermă, începând cu 10 oi. Iar acum, după 19 ani de muncă, am ajuns la un număr de aproximativ 600 de oi Țurcane. Clienții noștri își comandă produsele noastre prin telefon sau la domiciliu. Nu mergem pe piață, produsele se ridică la stână sau, la nevoie, le livrăm noi. Producem caș, urdă, jintuială, zer și, la cerere, brânză și telemea. Lâna nu mai este căutată și de aceea suntem nevoiți să o vindem la prețuri foarte scăzute… De exemplu, lâna de la 600 de oi are un preț de 150 de lei toată, este un preț foarte mic, având în vedere toată munca depusă pentru o singură oaie. De la jumătatea lunii mai, noi ducem oile pe pășune, iar când dau primele zăpezi le aducem acasă, unde le dăm porumb, otavă, lucernă etc. Niciodată nu am făcut un calcul al cheltuielilor, dar ele necesită în fiecare an multe tratamente, hrană de înaltă calitate, care sunt destul de costisitoare“, ne spune tânăra clujeancă.

În zilele pe care le trăim acum sunt tot mai puțini fermieri care încep acest drum frumos deoarece întâmpină multe piedici și greutăți, mărturisește Nicoleta. „Ca un sfat pentru cei care sunt la început de drum, eu îi îndrum să o facă cu multă dragoste și pasiune și, oricât de greu ar fi, să nu dea niciodată înapoi pentru că munca lor va fi răsplătită. Este foarte greu, având în vedere că adolescenții din zilele noastre râd de această meserie… Dar eu mă consider o fată norocoasă și specială pentru că în ziua de azi rar mai vezi fete care să stea la stână și să aibă această frază în minte: „Ce intră în sânge niciodată nu mai iese!“ Peste câțiva ani eu îmi doresc să am un efectiv mai mare de oi și cu o varietate mai mare de produse, dar și mai multă susținere din partea Ministerului Agriculturii“, încheie Nicoleta Tecar.

Beatrice Alexandra MODIGA

O ciobăniță de numai 15 ani reușește să-și împartă timpul între școală și oierit, la stâna părinților săi. Adolescenta, pe numele său Simona Rafailă, din comuna Sânpetrul Mare, judeţul Timiş, are în grijă 350 de oi, mai multe bovine, cabaline şi caprine, de câțiva ani buni, şi spune că majoritatea zilelor şi le petrece în fermă, în cizme de gumă.

O poveste care nu are o ultimă filă!

Simona Rafailă învață la Liceul Tehnologic Romulus Paraschivoiu, ca profil Industria alimentară, iar în fiecare

week-end şi în timpul vacanţelor devine ciobăniță acasă, în Sânpetrul Mare. Adolescenta provine dintr-o familie în care oieritul este o adevărată tradiție. „Ferma noastră este ca o poveste pentru noi, o poveste care nu are o ultimă filă. Nu îmi este ruşine de ceea ce fac, chiar mă mândresc pentru că în ziua de astăzi sunt puţini cei care se ocupă cu creşterea animalelor. Sărbători sau zile liberă nu există pentru că la ferma noastră nu ai cum să te plictiseşti, totul se lucrează în echipă; pot spune că majoritatea zilelor mi le petrec în fermă, în cizme de gumă. Animalele sunt hobby-ul meu, la care nu aş renunţa. Lucrez cu multă dragoste şi plăcere în preajma animalelor. Mulţi sunt cei care îmi spun că sunt mai ceva decât băieţii. Părinţii mei se ocupă cu creşterea animalelor încă de când erau tineri, practic de la vârsta de 20 de ani, iar eu am copilărit în preajma animalelor. Au început cu un efectiv destul de redus, de 6 vaci şi 50 de oi, dar cu timpul efectivul de animale s-a mărit, astfel am ajuns la 60 de capete de vaci, 350 de oi, 10 cai şi 25 de capre. Nu ne bazăm doar pe o singură rasă, de exemplu la ovine avem mai multe, de la ţurcane, oacheşe, bale, până la sârbeşti“, spune tânăra.

„Dacă există iubire, plăcere, pasiune şi bunăvoinţă, nimic nu are preţ, adaugă tânăra. Celor care doresc să-şi clădească un drum în creşterea animalelor le spun că nu vor da greş! Tatăl meu tot timpul îmi spune: «După soarele cu dinţi o să apară şi soarele care va lumina fiecare pas pe care îl vei face în viaţă!» Aceleaşi vorbe le spun şi eu tinerilor crescători. Planurile mele de viitor sunt destul de măreţe, aş putea spune, de la înfiinţarea unui magazin alimentar de lactate la acccesarea de fonduri europene şi la un efectiv de animale destul de numeros. Ferma noastră peste 5 sau 10 ani am să o văd altfel, nu ca pe o poveste, ci ca pe un basm pe care am să-l povestesc cu multă plăcere“, încheie Simona Rafailă.

„Furajele pentru animale le achiziţionăm de la Pecica, o parte din silozul de porumb şi borhotul de bere de la Timişoara, iar fânul şi porumbul le facem noi pe terenurile noastre. În ceea ce priveşte producţia de lapte de vacă, avem cisterna care vine să-l ia de la Braşov, iar din laptele de oaie realizăm brânză, caş, telemea şi o vindem în piaţa din Timişoara.“

Beatrice Alexandra MODIGA