ipso august 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 27 Sep 2021

Baci de mic copil la Aluniș, județul Cluj

Chiar şi în zonele tradiţionale de creştere a oilor tot mai rar tinerii vor să devină oieri sau ciobani, iar generaţia de păstori adulţi se răreşte de la an la an. Plus că puțini sunt cei care au prins dragostea de animale de la părinți și își doresc să ducă mai departe oieritul. Un exemplu de astfel de tânăr este crescătorul Alex Cătălin Farcaș din Aluniș, județul Cluj.

Un tânăr care aduce speranța! Alex are doar 16 ani, o vârstă fragedă la care alți adolescenți sunt preocupați tot mai mult de haine și gadgeturi și de alegerea unei cariere la birou. În schimb, acesta a ales să calce pe urmele tatălui, ciobănitul.

„Momentan am un efectiv redus de oi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu și cu speranța că pe viitor cei care dețin animale vor fi sprijiniți mai mult aș dori să ajung undeva la un efectiv de 400-500 de oi. Tata de mic copil deținea oi, iar eu la rândul meu de mic copil am prins drag de ele. Mereu tata avea în jur de 100-150 de oi, dar cu timpul am tot mărit efectivul și în prezent avem în jur la 300 de exemplare din rasa Țurcană brează. Vara le ținem sus la stână, iar iarna acasă le hrănim cu lucernă, porumb, mai exact cu fânuri. În ziua de azi este foarte greu să deții animale deoarece nu mai găsești oameni la muncă și pentru că nu ai nicio zi liberă. A devenit o raritate să mai angajezi ciobani profesionişti, pasionaţi şi pricepuţi, mai ales mulgători, dispuşi să muncească şi să supravegheze 24 de ore/zi ovinele date în grijă“, ne mărturisește tânărul.

cioban

Trebuie să fii mereu trup și suflet acolo lângă ele, mai spune tânărul baci. „Dar, dacă vrei să faci ceva cu adevărat, faci oricât de multe obstacole ar fi! Vara, după ce vindem mieii, le mulgem și realizăm diferite produse, cum ar fi: caș, jintuială și telemea pe care le ducem pe piața locală. Este foarte greu cu animalele în zilele noastre, depui multă trudă și nici nu produci exact cât ți-ai dori. Spre exemplu, de câțiva ani, după ce sunt tunse oile dăm foc lânii pentru că nu o caută nimeni, nu mai are valoare. Le dau un sfat celor care ar vrea să dețină animale: trebuie să se gândească de două ori înainte de a investi într-o astfel de afacere, iar dacă au început, să meargă înainte, până la capăt, oricât de multă trudă ar fi. În viitor mi-aș dori să-mi fac propriul meu export de miei, mai exact să vând mieii din propria mea fermă, să nu îi mai dau celor care oferă doar jumătate din prețul lor corect.“

Beatrice Alexandra MODIGA

Ciobănia, haina grea a unui tânăr din Gura Rîului

La doar 23 de ani, tânărul Iacob Topîrcean din Gura Rîului, județul Sibiu, se ocupă împreună cu familia sa de creșterea oilor, undeva la 300 de capete. Este haină grea ciobănia, dar dragi îi mai sunt Țurcanele, după cum ne spune tânărul, motiv pentru care vrea în viitorul apropiat să își mărească efectivul și să mai perfecționeze rasa.

„La noi creșterea oilor se transmite din generație în generație și pot spune că am aceste animale de când m-am născut. Chiar de la vârsta de 9 luni am fost dus la stână pentru prima dată. Bunica mea a vrut ca tatăl meu să se facă ospătar, după ce termină școala, dar el a iubit oile foarte mult și la vârsta de 16 ani, după ce a terminat clasa a X-a, a dat foc foilor de angajare și a fugit în Munții Cindrel, la oi. Cu banii strânși și-a cumpărat toamna 10 noateni și de acolo a început de unul singur.“

Prețul brânzei apreciat greșit pe piață

Tot timpul au crescut oi Țurcane, cu toate că întreținerea lor costă destul de mult, adaugă tânărul crescător sibian. „La început tatăl meu avea oacheșe și bale, dar în momentul de față ne-am orientat spre bucălaie. Pe timp de vară mănâncă iarbă de pe pășune, iarna le dăm porumb și fân/otavă. Iarna trecută le-am dat undeva la 1-1,5 kg de porumb pe zi, pe cap de animal. Încercăm de la an la an să le dăm hrană tot mai bună, dar e foarte greu să le ții doar cu banii pe care îi scoți de pe urma lor. Pe lângă ele mai trebuie să trăim și noi. Întreținerea lor te costă destul de mult, câteodată te lași pe tine pentru ele. Cu mieii avem cel mai mare noroc pentru că sunt mai căutați și mai bine plătiți, că în rest vai și amar de noi, abia vinzi câte un kilogram cu prețul corect. Cei care au magazine de brânzeturi vor să facă avere pe spatele tău și îți cumpără brânza cu 10 lei/kg, iar ei o vând cu mult peste 30 lei/kg. De lână nici nu cred că mai are rost să vorbim, că am umplut vreo trei grajduri până acum cu lână, doar să nu o arunc să poluez mediul. Când te sună câte unul și îți face o ofertă de 30 de bani kilogramul/lână îți vine să îi zici câteva. Le tundem doar ca să nu le mai fie cald, la bani nici nu ne mai gândim.“


„La capitolul sfaturi nu cred că sunt în măsură să le dau, dar dacă nu îți este dragă oaia, să nu te apuci pentru că nu o să faci vechime. Ciobănia este o haină grea pentru că după ce mergi toată ziua după oi prin vânt, ploaie, zăpezi, noaptea când să te odihnești, trebuie să fugi după urși. Și dacă există totuși persoane care își doresc să se apuce de creșterea oilor, le spun că nu trebuie să le fie frică de muncă și așa o să reușească. Unul dintre planurile mele de viitor ar fi să mai lucrez la rasă și să ajung la un efectiv de 500 de bucălăi pe galben pentru că vreau să-mi creez o varietate proprie de oi bucălăi. În următorii 5-10 ani îmi doresc să progresăm cât mai mult și să fim tot așa sănătoși!“


Beatrice Alexandra MODIGA

Ciobănia sau dragostea de animale a crescătorului vasluian Ioan Manolache

Oieritul reprezintă pentru mulţi crescători o moştenire de familie, transmisă din generaţie în generaţie. Pe lângă o serie de investiţii şi efort, fără dragoste de animale nu poţi reuşi în acest domeniu, o spune unul dintre crescătorii cu o veche tradiţie în oierit din comuna Todireşti, satul Plopoasa, județul Vaslui.

Cea mai populară rasă din satele româneşti este Ţurcana, supranumită și „Regina Munților“. Aceasta este o rasă stabilă, rezistentă, deloc pretențioasă, ce oferă producții mixte de lapte, carne și lână, motiv pentru care și crescătorul vasluian a rămas la această rasă de oi.

Mic copil cu trei cârlani

Unul dintre crescătorii cu o veche tradiţie în oierit din județul Vaslui este Ioan Manolache, în vârstă de 66 de ani din comuna Todireşti, satul Plopoasa. Stâna sa a prins viaţă în anul 1975, cu câteva oi de Karakul, dar în timp turma a ajuns să aibă un efectiv de 700 de capete. La un moment dat ferma nu mai mergea pe un făgaş normal şi în cele din urmă a renunţat la această rasă, orientându-se spre Ţurcană. „Este o moștenire de sânge, dar în momentul de față nu aș îndruma pe nimeni spre oierit. De când mă știu m-am ocupat cu oieritul, așa s-au ocupat și părinții noștri, și din șapte frați care am fost, numai doi am moștenit ciobănia. Primele oi le-am avut prin anii ‘70, eram copil atunci, am început cu trei cârlani, apoi în toamna acelui an am mai cumpărat 20 de oi Karakul. Prin anul 1975 aveam 150 de oi și mi-am dat seama că nu mai mergea Karakulul, erau niște oi cam gingașe, și astfel ne-am orientat spre Țurcană în anul 2003, când am luat 200 de capete de la Oradea și apoi le-am înmulțit. Aici noi suntem în familie, cu băiatul și fratele Costică“, ne povestește crescătorul vasluian.

Mieii de la Plopoasa ajung la export în țările arabe

Anul acesta prețul pentru un kilogram de carne de miel de Paște a fost 15 lei, în viu, în zona Vasluiului, dar majoritatea mieilor ajung la export, către țările arabe, ne mărturisește acesta. „Anul acesta avem în jur de 800 de miei, iar prețul mielului față de anul trecut pare mai bunișor. Dar știi sigur când ai încărcat mielul la mașină, iar aici ca să tai mielul să-l vinzi la piață nu ai cui. În anii din urmă, înaintea Paștelui, veneau câte 200 de comenzi, acum vin unul sau doi oameni, nu-ți convine să tai 15-20 de miei. Mieii o să-i dăm la export, la arabi, că altcineva nu cumpără. La ora actuală costă 15 lei/kg în viu, dar nu se știe mai târziu, ținem să îi facem peste 30 de kilograme. Fătările au început pe 10 februarie și s-au terminat la sfârșitul lunii aprilie. 2020 a fost un an rău, nu a fost mâncare pentru animale, au intrat oile slabe pe iarnă, iar la montă au fost cam slăbuțe. Noi facem telemea și brânză frământată și apoi le vindem toamna deoarece atunci au un alt preț față de lunile mai și iunie. Acum, dacă nu prea mai lucrează nimeni, cui să-i vând brânza la Negrești la piață?“

„După noi... dispare ciobănia!“

„La momentul de faţă nu aş sfătui pe nimeni să investească în oierit, mai spune Ioan Manolache. Piaţa de desfacere nu o facem noi, fac bişniţarii, noi muncim şi alţii câştigă. Înainte, pe timpul lui Ceaușescu, cheltuiam câte 200-300 lei/oaie, cum erau banii atunci și câștigam până în 5.000 de lei. Acum, când faci socoteală la sfârșit de an, cheltuielile depășesc veniturile, dar ne-am obișnuit, ciobănia este în sânge. Nu știu cum m-aș vedea fără oi, mi-ar fi foarte greu pentru că îmi sunt dragi. Astăzi nu vezi niciun tânăr să aibă oi, numai noi, bătrânii rămași... După noi dispare ciobănia...“

Baciul Ioan ne spune că teren arabil nu are, dar acest lucru nu este o problemă pentru el. „Avem ceva pășune, iar în mare parte cereale și nutreț cumpărăm. La noi în zonă este concesiune, iar restul pajiștilor aparține unei asociații care le administrează, le dă cu îngrășăminte, le curăță și au făcut garduri electrice. Ne-a mai ajutat un pic subvenția, 80 lei/oaie, dar nu se știe de anul acesta ce se va întâmpla“, încheie Ioan Manolache, crescător de ovine din județul Vaslui.

Beatrice Alexandra MODIGA

Mieii de la Ferma Mindirigiu, direct în țările arabe!

Pentru tânărul Marius Traian Mindirigiu din satul Hoisești, comuna Dumeşti, judeţul Iaşi, un crescător de ovine cu un efectiv de 500 de capete din rasa Țurcană, varietatea Oacheşă, campania de fătări ajunsese undeva la 70%, la mijlocul lunii martie, când i-am făcut și noi o vizită. Anul acesta, mieii din ferma sa vor pleca la export către țările arabe, pentru că așa este mai rentabil, ne mărturisește acesta.

15 kg, greutatea ideală a unui miel în perioada Paștelui

„Fătările au început undeva pe data de 12 februarie; am băgat berbecii în staul pe 14 septembrie, ținând cont că ele încep să fete cu o zi, două, trei mai înainte, în funcție de oaie; cu fătările am ajuns la stadiul de 70%, am undeva la peste 200 de miei“, ne specifică crescătorul ieșean.

Cu toate că prețul furajelor a crescut, existând majorări importante în ceea ce privește cerealele și nutrețul, prețul cărnii de miel va fi exact ca anul trecut, ne asigură Marius Mindirigiu. „Anul acesta a fost o situație foarte dificilă din cauza secetei din 2020 când cerealele au avut un preț de 1 leu/kg; acum prețul este mult mai mare, am auzit că se vând cu 1,20 lei/kg și chiar cu 1,40 lei/kg. Noi nu am avut de unde strânge strânsură, ne-am reorientat pe unde am putut, eu personal am vorbit cu o cunoștință și am balotat o miriște de porumb, greu tare am procurat cereale. Au fost foarte scumpe, plus că nu am avut de unde cumpăra, mai ales lucerna și fânul. Ținând cont că am fost în perioada de pandemie și mulți sunt cei care au rămas fără locuri de muncă, noi o să încercăm să menținem prețul, cel puțin la fel cum a fost anul trecut, undeva la 23-25 lei/kg mielul în caracasă, și sperăm să obținem 15 lei/kg în viu. Greutatea mieilor la mine în fermă variază; între 25-30 kg, cei care sunt fătați mai devreme, iar cei care vor fi fătați mai târziu, undeva la 15 kg, numai buni de tăiat pentru Paște, pentru o mare parte din clienții noștri.“

S-a deschis lista pentru rezervări...

Anul acesta mieii de la ferma tânărului din Dumești ajung în țările arabe, plus că ieșeanul renunță să mai vândă mielul în carcasă. „În acest moment am foarte multe cerințe cu privire la vânzarea mieilor, dar eu personal nu cred că voi tăia așa de mulți miei în perioada Paștelui, cum am făcut anul trecut, din cauză că atunci este perioada când se fac bani, dar se câștigă puțin în comparație cu efectivul pe care o să-l am de dat. Să sacrific câțiva miei dintr-un efectiv atât de mare nu înseamnă foarte mult pentru mine. Nu mai fac ca anii trecuți. Încarc în camion cât o să fie în viu, și asta este; fac banii grămadă, apoi pot să mă apuc de mulsul oilor, să vând brânza și să merg mai departe; dar o să îmi mai opresc pentru reproducție în jur de 60 de mieluțe, plus berbecuți. Am o cunoștință la Sibiu care are o îngrășătorie de miei, el îi ia de la mine, îi finisează, după care merg la export către țările arabe. În prezent am o mare cerere atât pentru mieii de reproducție și berbecuți, cât și pentru Paște; chiar dacă este prea devreme“, mulți își fac rezervări, încheie Marius Traian Mindirigiu.

Beatrice Alexandra MODIGA

Ciobănia - pasiunea unui botoşănean din satul Stânceşti

Viorel Romică Butnariu (foto) din satul Stânceşti, judeţul Botoşani, spune că de mic copil a cunoscut tainele ciobănitului. A iubit această meserie, fără de care în prezent nu poate trăi încă de la vârsta de 9 ani.

Speranțe legate de prețul mielului

„De mic copil am văzut că părinţii mei au avut oi și am prins drag de ele; de la 9 ani mergeam cu oile la păşune, de la 13 ani am început să le mulg, iar la 24 de ani m-am căsătorit şi am avut ferma mea, cu un efectiv de 25 de oi, apoi am mărit turma până la 200 de oi din rasa Ţurcană. Produsele obţinute le vând direct de la fermă, am clienţii mei formaţi în timp. Pot spune că am ales Ţurcana pentru că este rasa care crește cel mai uşor pe teritoriul României, fiind o rasă autohtonă“, adaugă Viorel Butnariu.

Ţinând cont că începe perioada fătărilor, iar la această rasă durează aproximativ o lună de zile, pentru anul acesta crescătorul botoşănean are şi câteva pronosticuri privind preţul cărnii de miel. „După părerea mea, la cheltuielile pe care le avem anul acesta, kilogramul de miel viu ar trebui să fie în jur de 12-13 lei, iar carcasa în jur de 25 lei/kg, cu toate că nu cred că va fi mai mult de 20 lei/kg carcasa şi 10-12 lei/kg în viu pentru că toată lumea a fost afectată de COVID-19.“

Celor care ar vrea să se apuce de ciobănit, crescătorul botoşănean la dă următorul sfat: „Dacă nu le sunt dragi, să nu se apuce, oile se ţin din dragoste şi din respect pentru acest pământ care ne ţine şi ne hrăneşte, ne dă de toate, numai noi trebuie să ştim să valorificăm «aurul verde». Ciobănia este o haină grea şi nu poate să o poarte orişicine. Odată ce ai îmbrăcat-o şi vezi că îţi stă bine, nu o mai dezbraci până la moarte. Nu vreau să îi descurajez pe cei ce vor să se îndrepte spre acest sector, din contră îi îndemn să facă treaba aceasta… este bine să ţinem tradiţia, doar ne tragem din neam de păstori, din strămoşii noştri daci.“


„În prezent, am un efectiv de 120 de oi şi nu vă pot spune sigur cum va arăta această fermă peste 5 sau 10 ani, numai bunul Dumnezeu ştie. Mulţumesc că mă ţine sănătos şi mai pot ciobăni. De 3 ani muncesc singur la fermă, copiilor nu le plac oile, sunt la muncă în străinătate.“


Beatrice Alexandra MODIGA

Tânărul din Panticeu care a renunţat la un liceu de prestigiu pentru… ciobănie!

Ionel Gavriloaie este un tânăr crescător de oi din satul Sărată, comuna Panticeu, judeţul Cluj, care a renunţat la cursurile unui liceu de prestigiu din municipiu pentru a continua ce tatăl său începuse mai demult…. ciobănitul. Acesta mărturiseşte că face ce şi-a dorit dintotdeauna şi nu regretă alegerea făcută.

„Sărată este un sat aparent banal, însă pentru mine în calitate de crescător de ovine este raiul pe pământ. Povestea mea şi a fermei mele începe în urmă cu 8 ani; terminând ciclul şcolar gimnazial în vara anului 2013, nevoit ca orice copil crescut la ţară să-mi ajut părinţii, a fost musai să merg la oi; pe atunci părinţii mei aveau în jur de 30 de oi mărcuşe, cum le ziceam noi. Între timp am avut admiterea la liceu și eram foarte bucuros că intrasem la un liceu de prestigiu din Cluj; brusc m-am trezit peste noapte că de fapt drumul meu în viaţă ar fi altul, nu cel care a fost plănuit cu mult timp înainte, ci să continui ce tatăl meu începuse… ciobănia“, ne mărturiseşte crescătorul clujean.

Iniţial a achiziţionat câteva mieluţe Oacheşe, apoi, încet-încet a început să-şi mărească efectivul de animale. „În momentul de faţă deţin 200 de oi, dintre care 150 de oi mame, care sunt de fătat şi restul noatine, din rasa Breze, însă predomină sângele de Oacheşe; acestea au o capacitate de producţie de lapte foarte bună şi sunt nişte oi cu un aspect impecabil“, adaugă Ionel.

oier

„Pe timp de iarnă furajarea o facem noi cu lucernă, fân şi porumb, toate din producţia proprie, iar pentru acestea avem utilaje corespunzătoare pentru îndeplinirea fiecărei sarcini în agricultură. Costurile nu se ridică foarte mult; practic, dacă munceşti vara şi dacă pregătești furajul nu trebuie să cumperi. Referitor la veniturile dobândite de pe urma oilor vă pot spune că, de exemplu, mieii îi vindem în fiecare an, la sfârşitul lunei aprilie, unui domn ce îi comercializează pentru export cu un preţ destul de corect. În ceea ce priveşte laptele, avem încheiat contract cu o firmă de lactate de la Braşov care îl preia de la domiciliu, dar în primăvară ne-am achiziţionat şi un răcitor. Problema principală ar fi lâna, nu ne-o valorifică nimeni, şi nici nu umblă nimeni să o cumpere. În fiecare an o aruncăm sau sau îi dăm foc. Trist, dar adevărat, e dezastru la acest capitol“, mai specifică tânărul.

Pentru a reuşi cu această fermă de familie, tânărul din comuna Panticeu s-a gândit că cel mai bine pentru el este să se asocieze cu fratele său, crescător harnic şi iubitor de animale şi acesta. „Vara sunt asociat cu un frate de-al meu, el are mai multe oi decât mine şi împreună ne descurcăm; alături de noi sunt şi soţiile noastre care muncesc cot la cot cu noi, indiferent de muncă. Nu ne putem plânge că ne vede Dumnezeu, dar nici să ne lăudăm prea mult. Atât timp cât la noi, de la mic la mare, fie bărbat sau femeie munceşte, zicem că nu ne este greu, unde trag toţi se cunoaşte şi rodul muncii. Practic, când faci ceva, să faci cu drag, chiar dacă drumul e greu şi mai aluneci, mergi înainte, acolo unde ţi-ai dorit atât de tare. Şi da, după 8 ani de muncă şi de nopţi şi zile petrecute cu oiţele, prin vreme bună, ploi şi frig, pot spune că am ajuns unde mi-am dorit“, a încheiat Ionel Gavriloaie, tânăr crescător de oi din comuna Panticeu, judeţul Cluj.

Beatrice Alexandra MODIGA

Eugen Gonțea moștenește ciobănitul din tată-n fiu și iar așa...

Ca și cum spirala vieții nu e decât o continuare... a ADN-ului de cioban. Deși a învățat carte și a ales meseria de inginer în mecanică agricolă, devenind de-a lungul timpului de la inginer la IAS până la director la ITSAIA (o întreprindere socialistă specializată pe transportul agricol și industria alimentară), Revoluția l-a prins la o direcție agricolă. Din 2008 este ales președinte a nou înființatei FOMR și se poate spune că e un cioban luminat. Poate prea luminat pentru cei care au interese în această branșă de istorie milenară. Pentru că ciobănitul este, așa cum am afirmat de nenumărate ori, esența românismului! Așa ne-am păstrat neamul, limba și neatârnarea, prin intermediul acestor oameni care au bătut munții și la pace, și la război. Când cu ghioaga, când cu fluierul, când cu samarii plini cu speranță! Eugen Gonțea a preluat ștafeta turmei în 1988, când tatăl său se prăpădea prea devreme, dar ciobănitul l-a învățat cu adevărat de la bunicul său care, pe vremea regelui, avea 5.000 de mioare. Ceea ce l-a adus în postura de a fi acuzat de chiaburie pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, o povară dusă de aproape toți oamenii gospodari din satul românesc.

Așa se face că în vremurile acelea, dintr-o dată, postura de sărăntocul satului a ajuns să fie titlu de noblețe.

Eugen Gonțea pășunează turmele pe munții care i-au aparținut cândva bunicului

cresterea oilor

Una din stânele crescătorului de animale cu domiciliul în localitatea Șimon, din județul Brașov, se află în Munții Cailor, la circa 1.500 m altitudine, chiar la granița dintre județele Brașov și Prahova. Cum se vine dinspre București pe DN 1 A, chiar la stânga spre munte, peste drum de cabana Ciucaș. Acolo de unde se răcorește România, vorba reclamei! Drumul spre stână este extrem de abrupt, prin pădure, ca un traseu de super top pentru experimentații piloți enduro. Când plouă, cred că nici cu troliu nu s-ar încumeta nimeni să urce acolo. Dar Eugen Gonțea îi dă bice unui Suzuki de buzunar, precum feții frumoși dădeau jar cailor înaripați! Și, volănind ca un as, îmi povestește despre tot felul de răsturnări și rămâneri în pantă. Aproape că îmi venea să o iau pe jos! Ajungem, în sfârșit, într-o poiană de unde, la un moment dat, zărim o turmă de vreo 20 de juninci bălțate frumoase. Am oprit să facem cunoștință cu ele. Șefa turmei, scuturând talanga, danga-danga, vine să mă miroasă. Fac câteva fotografii și ne urcăm înapoi în Pegasul japonez să ajungem la stână, înainte ca soarele să treacă la odihnă. Pe plai, de unde stâna se vede ca o piramidă ciobănească, se pot zări undeva pe o vale, hăt departe, oile sterpe care pasc păzite de câini și un păstor cu părul roșcat. Doar lupul și ursul sunt la ei acasă aici. Anul acesta i-au devorat o duzină de oi!

După ce Eugen Gonțea descarcă desăgile cu de-ale gurii din samarii Suzukăi, dar și ceva medicamente preventive pentru animale, ne coborâm lin pe culmea de unde se văd oile departe, iar junincile adăstau stăpânul. Vă jur că nicio mioară laie nu i-a șoptit nimic ciobănașului, însă Eugen Gonțea a început o tiradă asupra celor care, în loc să ajute crescătorii de animale, mai mult le încurcă ițele și bagă adânc zâzanie între ciobani. Am pus aparatul foto pe funcția recording și ce a urmat ați văzut cu siguranță pe pagina mea de Facebock! Dacă nu, dați un search și apoi un play să-l ascultați! Așa cum au făcut-o peste 25.000 de urmăritori ai paginii.

La Șercaia, pe 50 ha, animalele huzuresc pe o pășune ca la carte

Noaptea târziu am ajuns la casa fermierului din localitatea Șimon, iar doi câini negri ne-au întâmpinat, alături de o luminiță firavă a unei candele care se vedea din pridvorul închis în sticlă. Ne-a prins miezul nopții vorbind de una de alta și uite-așa trecu și ziua de sărbătoare creștinească. Doar candela aprinsă mai amintește, în casa unui crescător de animale, că a fost mare praznic! Pe un ecran se văd imagini de la ferma din Șercaia, acolo unde fermierul are peste 60 de vaci de lapte, dar și berbecii. Chiar și câteva oi aduse de prin Franța, de la o stațiune de cercetare, care s-au dovedit, conform afirmațiilor lui Eugen Gonțea, „0 variante“! Din toate cele 20 de oi aduse de acolo doar un miel a pripășit! Dar, recunoaște fermierul, berbecii din rasele Vandeene și Alba de Masive Central s-au adaptat, iar berbecuții rezultați din încrucișarea cu oile lui dezvoltă o carcasă net superioară. Dar Eugen Gonțea e adeptul selecției în rasă pură, iar ameliorarea cu berbeci de carne o face doar la exemplarele mai puțin bune.

Eugen Gonțea deține o moșie cum rar au alți oieri

Asta într-o zonă unde vaca și oaia sunt numai bune de emblemă pentru Țara Făgărașului. Aici vacile sale de lapte pasc în gard electric, cu o normă de pășunat bine reglată. Pășunea este bogată, iar zona cu trifoi roșu este recoltată pentru nutrețul de iarnă. În total, cu tot cu arenda de tip Transilvania, are 62 ha de pășune la Șercaia. Plus 20 ha în același fel de arendă (omul își ia subvenția iar arendașul, producția) cu porumb pentru boabe și siloz. Vacile, Bălțate Românești de tip Simmental ameliorate cu Montbelliarde, oferă o medie de 17-18 l/zi. Fermierul nu le exploatează industrial, ci într-un regim aproape de vaca de carne, mai degrabă, dar nu vrea să audă de Angus, vacă pe care o consideră ca o acoperire pentru luatul de subvenții grase de către oamenii cu buzunare adânci!

Oile pe care le mulge le paște în alt județ. Taman în Sibiu, în localitatea Gruiu, pe o pășune de 85 ha arendată în același sistem transilvan de la un sas care își ridică subvenția de la APIA, iar el păstorește și are grijă de pășune! În total are vreo 1.800 oi, deși ciobanii nu spun niciodată ce și cum privitor la averea lor. Asta poate să nu pățească precum baciul ortoman de prin Miorița, presupun.

Agricultura, dar și ciobănitul trebuie să privească spre Occident!

Eugen Gonțea are o vastă experiență europeană. Doar în Austria a fost de vreo 8 ori. Acolo a urmat și două cursuri de perfecționare. Sistemul austriac, afirmă crescătorul brașovean, s-ar plia cel mai bine pe realitatea oierilor de munte. Acolo ciobanii urmează cursuri de pregătire, mai precis școli de meserii, de câte 3 sau 5 ani. Cea de trei ani este asimilată liceului, iar cea de 5 ani cu o școală tehnică. Pe când noi tot batem pasul pe loc privind formarea profesională. FOMR este implicată activ, ei au reușit introducerea meseriei de păstor și cioban în nomenclatorul de meserii, dar, afirmă Eugen Gonțea, împreună cu Tiberiu Ștef, a reușit să impună Legea muntelui prin care s-ar cheltui un miliard de euro pentru dezvoltarea acestei zone. Gonțea ceartă MADR că s-a tot chinuit să preia măcar 20 de licee foste agricole direct de la Ministerul Educației. Ar fi fost un prim pas prin care fermierii ar putea ajuta la formarea de meseriași agricoli, implicându-se material, spre a avea un contract cu elevii, în așa fel încât primii să aibă toate condițiile de învățat și o bursă frumoasă, iar fermierii ar beneficia de angajați bine pregătiți.

„Nu ne permitem tehnică agricolă nouă, deși ne străduim”

Eugen Gonțea are un tractor John Deere nou achiziționat prin credit. Și-a realizat și o microcentrală fotovoltaică trifazică de 12 kw, asociată cu un generator de curent electric pe motorină de 24 kw. În plus, am văzut și o mică eoliană, semn că fermierul nu poate scăpa ușor de meseria învățată la facultate. Nu mai vorbesc de utilaje. Multe SH, dar în stare bună de funcționare, bine întreținute. Doar remorca tehnologică l-a costat 20.000 euro. Acum a fost nevoit să oprească investiția într-un fânar uriaș, care ar putea ajunge grajd. Deși scheletul e gata, iar panourile sandwich cumpărate din Slovacia așteaptă să închidă construcția. „Din păcate, nu prea avem bani, aștept să văd dacă reușește să ia nepotul meu un credit de la CEC să terminăm investiția. De altfel, toți banii mei se duc în fermă, pe acasă nu am mai mișcat nimic de pe vremea când eram bugetar!“

Din una în alta, cele aproape două zile în care am luat la pas averea baciului Gonțea mi s-au părut că au zburat repede. Fermierul a răsuflat probabil ușurat că poate să-și continue treaba, fără a se mai gândi și la chestii de genul dacă ziaristul are tot ce-i trebuie să își poată face meseria!

Tudor CALOTESCU

Cu „țoalele pe măgar“ până la stâna din Baia de Aramă

Daniel Ploscaru are 44 de ani, este din Baia de Aramă, județul Mehedinți, și provine dintr-o familie de ciobani cu tradiție. Cu toate că deține doar un efectiv de 400 de capete din rasa Țurcană, ne spune că nu are de gând să-și extindă efectivul din lipsa forței de muncă, dar și pentru a le oferi condiții de bunăstare cât mai bune cu putință oilor sale.

„Ciobani ungureni“ cu tradiție

„Suntem într-un sat de ciobani ungureni, străbunicii noștri provin din Mărginimea Sibiului, mai precis din Poiana Sibiului. Am crescut în preajma oilor, le-am îndrăgit de mic copil. De la bunicul meu am învățat foarte multe lucruri în creșterea acestora. La început noi făceam transhumanță cu oile, vara la munte și iarna la câmpie, așa am crescut cu «țoalele pe măgar». Acum dețin un număr de 400 de oi. În primul rând pentru mine este o pasiune, nu o afacere; oile, caii și câinii sunt cele mai frumoase animale, iar pasiunea nu are preț. În vremea de astăzi, eu personal fac sacrificii foarte mari pentru a întreține oile“, spune Daniel.

Tânărul crescător mai adaugă faptul că rasa pe care o are este cea Țurcană. „Aceasta este rasa de oi cu care am crescut, rasa noastră de oaie românească, oaia din zona de munte. Furajarea oilor are loc în perioada de iarnă, când pe câmp nu mai este mâncare pentru ele, chiar și în timpul fătărilor se furajează intensiv. Hrana constă în lucernă, fân și boabe de porumb. O rație de hrană pe timpul iernii și în timpul fătărilor este de 500 g până la 1 kg de boabe/zi și necesarul de fân, cât au nevoie. O astfel de fermă se realizează cu pasiune, dragoste foarte mare pentru animale, dar și cu ani mulți de muncă.“

Valorificarea produselor de la stâna sa diferă, mai spune sibianul. „Valorificăm brânza și mieii care sunt sacrificații pentru sărbătorile de Paște (brânza se vinde de acasă, de la piață sau en-gros, dacă este o cantitate mai mare); vindem și miei vii care ajung pentru export. Despre valorificarea lânii nu vă pot spune nimic. Eu personal în ultimii ani am îngropat-o, să nu rămână aruncată pe câmp. Nu ne acoperim nici cheltuiala cu tunsul oilor“, mai adaugă Daniel Ploscaru.

Cei care doresc să investească într-o astfel de fermă trebuie să aibă în primul rând cunoștințe despre creșterea oilor, dar trebuie să țină cont și de multe altele, mai specifică bărbatul. „Să aibă în permanență necesarul de oameni în fermă, ceea ce constituie cea mai mare problemă. Eu nu îndemn pe nimeni să facă din creșterea oilor o afacere, este foarte greu. Planuri de viitor nu prea am, din lipsă de personal, nu sunt oameni la lucru, indiferent de ce salariu le oferi, dar peste 5 ani cred că  o să fiu tot pe poziție. Nu mă extind, cresc un număr redus de oi pentru a le oferi condiții bune de bunăstare, să am exemplare deosebite și selectate“, încheie Daniel Ploscaru.

Beatrice Alexandra MODIGA

În Chiperești, familia Neamțu arde în fiecare vară 8 tone de lână

Familia Neamţu creşte oi de mai bine de 15 ani, iar acum are peste 800 de capete, pe care le îngrijeşte într-o fermă din Chiperești, județul Iași. În fiecare vară, de pe urma oilor aceştia ard peste 8 tone de lână din cauza faptului că în zonă nu se valorifică.

Bianca Neamţu, mezina familei, îşi ajută părinţii, şi chiar şi-a propus să acceseze fonduri europene pentru a moderniza ferma. „Eu împreună cu părinţii mei, Sorin şi Mihaela Neamţu, am o fermă de familie de oi. Noi am ales rasele: Merinosul de Palas pentru lână și carne, Țigăile ruginii pentru lapte și carne, iar cele Carabașe pentru carne. Dacă putem spune aşa, familia mea a început să se ocupe de creşterea oilor în anul 2006, cu un efectiv destul de redus de 50 de capete, dar în prezent s-a ajuns la unul destul de mare, de 800 capete. Totul a început prin exploatarea terenurilor şi, dacă am avut această posibilitate să stăm în mediul rural, am profitat la maximum… ne-am extins şi în continuare ne vom extinde cât putem. Ne-am propus ca pe viitor să accesăm fonduri europene şi proiecte prin intermediul cărora să achiziţionăm utilaje noi şi revoluționare, care să ne uşureze munca“, mărturiseşte tânăra.

„Sistemul de furajare la noi nu este aşa de dezvoltat ca în alte țări. Punem mâncare în iesle, saivane şi pe alee în fermă; hrănim animalele cu baloţi de lucernă şi sparcetă, le mai dăm şi boabe de porumb şi siloz. Ferma noastră produce lapte pe care îl închegăm cu cheag de miel şi astfel obţinem caşul pe care noi îl vindem la piaţă, în Nicolina. Mergem pe principiul… noi îl facem, tot noi îl vindem“, mai spune ieşeanca.

De pe urma lor celor 800 de oi, familia Neamţu a adunat până acum peste 8 tone de lână în fiecare vară, pe care o ard. Pentru fiecare oaie tunsă crescătorii plătesc cel puţin 10 lei zilierilor care fac asta. La final de sezon, după vânzarea lânii, aceştia ies în pierdere, mai spune Bianca Neamţu. „Ardem lâna pentru că în zona Moldovei lâna nu este valorificată, iar singurele fabrici, din ce ţin eu minte, sunt în zonele montane, dar pe noi nu ne ajută cu nimic. Unde să o punem în altă parte?“, încheie Bianca Neamţu.

Beatrice Alexandra MODIGA

Povestea frumoasei ciobăniţe de 15 ani din Sânpetrul Mare

O ciobăniță de numai 15 ani reușește să-și împartă timpul între școală și oierit, la stâna părinților săi. Adolescenta, pe numele său Simona Rafailă, din comuna Sânpetrul Mare, judeţul Timiş, are în grijă 350 de oi, mai multe bovine, cabaline şi caprine, de câțiva ani buni, şi spune că majoritatea zilelor şi le petrece în fermă, în cizme de gumă.

O poveste care nu are o ultimă filă!

Simona Rafailă învață la Liceul Tehnologic Romulus Paraschivoiu, ca profil Industria alimentară, iar în fiecare

week-end şi în timpul vacanţelor devine ciobăniță acasă, în Sânpetrul Mare. Adolescenta provine dintr-o familie în care oieritul este o adevărată tradiție. „Ferma noastră este ca o poveste pentru noi, o poveste care nu are o ultimă filă. Nu îmi este ruşine de ceea ce fac, chiar mă mândresc pentru că în ziua de astăzi sunt puţini cei care se ocupă cu creşterea animalelor. Sărbători sau zile liberă nu există pentru că la ferma noastră nu ai cum să te plictiseşti, totul se lucrează în echipă; pot spune că majoritatea zilelor mi le petrec în fermă, în cizme de gumă. Animalele sunt hobby-ul meu, la care nu aş renunţa. Lucrez cu multă dragoste şi plăcere în preajma animalelor. Mulţi sunt cei care îmi spun că sunt mai ceva decât băieţii. Părinţii mei se ocupă cu creşterea animalelor încă de când erau tineri, practic de la vârsta de 20 de ani, iar eu am copilărit în preajma animalelor. Au început cu un efectiv destul de redus, de 6 vaci şi 50 de oi, dar cu timpul efectivul de animale s-a mărit, astfel am ajuns la 60 de capete de vaci, 350 de oi, 10 cai şi 25 de capre. Nu ne bazăm doar pe o singură rasă, de exemplu la ovine avem mai multe, de la ţurcane, oacheşe, bale, până la sârbeşti“, spune tânăra.

„Dacă există iubire, plăcere, pasiune şi bunăvoinţă, nimic nu are preţ, adaugă tânăra. Celor care doresc să-şi clădească un drum în creşterea animalelor le spun că nu vor da greş! Tatăl meu tot timpul îmi spune: «După soarele cu dinţi o să apară şi soarele care va lumina fiecare pas pe care îl vei face în viaţă!» Aceleaşi vorbe le spun şi eu tinerilor crescători. Planurile mele de viitor sunt destul de măreţe, aş putea spune, de la înfiinţarea unui magazin alimentar de lactate la acccesarea de fonduri europene şi la un efectiv de animale destul de numeros. Ferma noastră peste 5 sau 10 ani am să o văd altfel, nu ca pe o poveste, ci ca pe un basm pe care am să-l povestesc cu multă plăcere“, încheie Simona Rafailă.


„Furajele pentru animale le achiziţionăm de la Pecica, o parte din silozul de porumb şi borhotul de bere de la Timişoara, iar fânul şi porumbul le facem noi pe terenurile noastre. În ceea ce priveşte producţia de lapte de vacă, avem cisterna care vine să-l ia de la Braşov, iar din laptele de oaie realizăm brânză, caş, telemea şi o vindem în piaţa din Timişoara.“


Beatrice Alexandra MODIGA

Stâna lui Buican de pe meleaguri vâlcene

Ţurcana, cea mai cunoscută rasă de oi din România, este preferată şi de Cristian Buican din Perişani, judeţul Vâlcea, graţie rezistenței şi adaptabilităţii sporite a efectivelor, precum și a aptitudinilor productive.

Moştenire din Mărginimea Sibiului

Ferma de la Perişani este aproape dintotdeauna, ne spune crescătorul, având în vedere că familia sa provine din Mărginimea Sibiului şi tot timpul s-au ocupat cu creşterea oilor. „În anul 2015 exploataţia a fost transformată într-una de tip A, deci s-a încercat trecerea de la o gospodărie ţărănească la o activitate economică, în adevăratul sens al cuvântului. Nu pot estima exact costul unei astfel de investiţii pentru că a fost făcută în timp, dar cred că, dacă se porneşte de la zero, probabil trebuie investite câteva sute de mii de euro. Până de curând a fost practicată transhumanţa, am crescut o oaie adaptată condiţiilor de la munte, vara, şi de la câmpie, iarna, adică Ţurcana românească. Dacă în familie se creşteau câteva sute de oi, acum efectivele au depăşit o mie şi sunt în creştere. Am ales această rasă deoarece se evidenţiază prin rusticitatea şi rezistenţa deosebită. Suportă bine iernile geroase prin faptul că este puţin pretenţioasă la condiţiile de furajare şi adăpostire. Valorifică toate categoriile de furaje; vorbim de: fânuri, vreji, paie, coceni de porumb, fără a necesita cantităţi mari de hrană. În schimb, furajarea este diferită la tineretul pregătit de abatorizare; se furajează pe stabulaţie cu raţii calculate de fibroase şi făinuri concentrate, iar animalele de prăsilă şi oile cu lapte se hrănesc pe pajişti“, adaugă Cristian.

Stana lui Buican

La rasa Ţurcană productivitatea depinde de vârsta efectivelor, individualitatea, sezonul de fătare, durata lactației, greutatea corporală, numărul și intervalul dintre mulsori, nivelul de alimentație şi condițiile climatice, mai adaugă crescătorul. „La prima lactație se obțin, de regulă, 60-70% din cantitatea maximă de lapte. În aceste condiții trebuie urmărite rezultatele fiecărui exemplar pentru a se putea face un grafic al productivității. Exemplarele care realizează o cantitate de lapte de 2-3 ori mai mare decât media pe turmă trebuie să formeze nucleul principal de selecție, care va fi folosit la încrucișările viitoare. Totodată, este foarte importantă perioada de montă. Oile din rasa Ţurcană care fată primăvara devreme au o producție de lapte cu 30% mai mare datorită prelungirii perioadei de lactație și a valorificării vegetației în plină dezvoltare. Pot spune că la exemplarele pe care le am producţia de lapte a crescut de la 400-500 ml pe zi până la 700-800 ml pe zi, pe măsură ce a avut loc o selecţie riguroasă a exemplarelor.“ În perioada august-septembrie oile din rasa Ţurcană trebuie pregătite pentru montă. Acestea se redistribuie în urma selectării oilor cu o productivitate ridicată la lapte.


Din fermă se valorifică în prezent animale pentru reproducţie (berbeci cu origine), animale pentru abatorizare (miei îngrăşaţi) şi brânză. Mieii au fost livraţi de la mase începând cu 20 kg până la performanţa actuală de 50 kg, masa unui miel de 4 luni. Vânzarea se face către terţi şi prin cele două magazine proprii din Râmnicu Vâlcea.


Beatrice Alexandra MODIGA

Oieritul - o moştenire din generaţie în generaţie

Creşterea oilor reprezintă pentru mulţi crescători o moştenire de familie, transmisă din generaţie în generaţie. Pe lângă o serie de investiţii şi efort, fără dragoste de animale nu poţi reuşi în acest domeniu, o spun majoritatea oierilor. Cea mai populară rasă din satele româneşti este Ţurcana, supranumită și „Regina Munților“. Aceasta este o rasă stabilă, rezistentă, deloc pretențioasă, ce oferă producții mixte de lapte, carne și lână.

„Piaţa de desfacere ne-o fac bişniţarii“

Unul dintre crescătorii cu o veche tradiţie în oierit este Ioan Manolache din comuna Todireşti, satul Plopoasa, judeţul Vaslui. Stâna sa a prins viaţă în anul 1975, cu câteva oi de Karakul, dar în timp turma a ajuns să aibă un efectiv de 500 de capete. La un moment dat ferma nu mai mergea pe un făgaş normal şi în cele din urmă a renunţat la această rasă, orientându-se spre Ţurcană. „De oierit m-am ocupat de mic copil împreună cu fratele meu Costică; pot spune că am moştenit ciobănitul de la părinţi şi am fost neam de ciobani în familie. Am pornit la drum cu 200 de capete Ţurcane; în prezent, împreună cu băiatul meu am 700 de capete, iar fratele meu în jur de 300. Pe atunci, am avut o mare satisfacţie că produsele se vindeau la cel mai bun preţ; mă refer aici până în anul 1989. În schimb, după ‘89 a rămas oaia de batjocură, nu mai aveau preţ pielicelele, nu mai avea preţ niciun produs de la oi, astfel că în anul 2002 le-am vândut şi mi-am cumpărat Ţurcane. Berbecii au certificate de origine și au un preţ bun, dar caşul şi mieii îngrăşaţi au un preţ mic raportat la cheltuieli. Pot spune că o investiţie ca a noastră costă câteva sute de mii de euro. La momentul de faţă nu aş sfătui pe nimeni să investească în oierit, dacă prețurile vor rămâne neschimbate. Piaţa de desfacere nu o facem noi, ne-o fac bişniţarii, noi muncim şi alţii câştigă! Ar trebui să ne constituim o cooperativă, să putem vinde produsele la un preţ mai bun“, mărturiseşte crescătorul vasluian.

„Primăriile nu te sprijină cu nimic!“

Nicu MateiO altă fermă de oi păstrată și transmisă din generație în generație este cea a lui Nicu George Matei din comuna Crâmpoia, judeţul Olt, care a moştenit de la bunicul său 60 de oi, iar ulterior a ajuns la un efectiv de 300 de capete, rasa Ţurcană. Pe lângă oi, crescătorul mai are două vaci, două junici și porci. Acesta mărturiseşte că a investit bani, efort și multă răbdare pentru a ajunge aici, chiar dacă este greu în acest sector. „Povestea acestei ferme este de demult, de când bunicul meu avea o turmă de oi pe care i-a lăsat-o moştenire tatălui meu, dar nu rasa pe care o am eu în acest moment. De mic copil mi-au plăcut oile; pot spune că am investi bani, efort şi multă răbdare pentru a ajunge până aici, mai ales că o astfel de investiţie este costisitoare. Trezirea este la ora 4 dimineaţa pentru mulsul oilor la stână, după aceea plecăm acasă cu laptele ca să-l închegăm şi să iasă brânza. Este foarte greu! Mă străduiesc de foarte mult timp să fac un proiect, dar nu am reușit; toți îți închid ușile, iar primăriile nu te sprijină cu nimic.Trăim într-o lume foarte rea! Eu am serviciu, dar merg şi la stână; norocul meu este că lucrez în schimburi, astfel pot să mai fac nutreţul pentru oi“, specifică crescătorul oltean.

Beatrice Alexandra MODIGA

Moştenire de familie, o fermă cu 400 de oi în comuna Cergău, judeţul Alba

Tânărul Claudiu Benchea din comuna Cergău, satul Lupu, judeţul Alba, împreună cu tatăl şi bunicul său se ocupă de un efectiv de 400 de capete din rasele Ţurcană, Breaza şi Oacheşă. Tânărul spune că anul acesta a fost unul bun în ceea ce priveşte producţia de lapte, iar acesta este şi motivul pentru care vrea să mărească turma în următorii ani la un efectiv de 650 de capete.

70% din turmă cu rasele Breaza şi Oacheşă

Claudiu Benchea oier

Lui Claudiu oile i-au plăcut de mic copil, iar ferma a moştenit-o de la tatăl său, care după Revoluţie, mai exact prin anii ’92, şi-a cumpărat o turmă de oi, spune tânărul crescător. „Acum avem împreună o turmă de oi cu peste 400 de capete rasa Ţurcană, cu toate că mai mult îmi plac rasele Breaza şi Oacheşă, iar de câţiva ani de când mă implic în ale oieritului, cu multă trudă şi muncă am reuşit să schimb turma în proporţie de 70%. Cu toate că tatăl meu nu pune preţ pe rasă, eu sunt mult mai pretenţios şi amprenta mea asupra turmei deja începe să se vadă. Îmi place în mod special Breaza deoarece este o rasă de oi foarte bună în ceea ce priveşte lâna şi laptele şi mai ales pentru că sunt nişte oi mari. Totodată, îmi mai plac şi oile Bale şi Bucălai, dar să le văd la altcineva pentru că nu-mi prea place să le corcesc. La un astfel de efectiv nu avem ciolan de mult timp şi nici nu am avea nevoie deoarece eu împreună cu tatăl şi bunicul meu, care are 80 de ani, ne ocupăm de aceste animale“, mărturiseşte tânărul.

Lâna se aruncă…

În ceea ce priveşte hrana animalelor, tânărul crescător ne spune că nutreţul îl produc ei, iar porumbul îl cumpără pentru că în zona lor nu prea se scoate o recoltă bună la această cultură, dar cu toate acestea a fost un an bun cu privire la producţia de lapte. „În prima şi a doua lună după ce vindem mieii laptele îl vindem, iar în cea de-a doua parte a sezonului din lapte facem caş pentru a-l vinde clienţilor pe care îi avem de mulţi ani. Din punctul de vedere al producţiei de lapte anul acesta a fost un an bun, astfel producţia obţinută m-a motivat să vreau să măresc turma; chiar m-am gândit că aş vrea să ajung undeva la circa 600-650 de capete în următorii ani, dacă treaba va merge cel puţin ca anul acesta. În schimb, în ceea ce priveşte lâna, după cum ştiţi la noi în ţară a ajuns o mizerie deoarece toată se aruncă pentru că nu o mai adună nimeni“, specifică Claudiu.


Crescătorul are şi un sfat pentru cei care vor să se apuce de o astfel de fermă. „Dacă nu îţi place ceea ce faci mai bine stai deoparte deoarece în acest moment sunt mulţi cei care se apucă sau s-au apucat de oi doar pentru subvenţie şi după un an sau doi nu răzbeau să le vândă; toată treaba este să îţi placă şi atunci treci cu brio peste tot greul întâmpinat“, spune Claudiu Benchea.

Beatrice Alexandra MODIGA

S-a înființat Asociația Profesională a Ciobanilor

La începutul lunii mai, în peisajul agricol românesc a fost anunțată înființarea unei noi structuri asociative. Este vorba despre Asociația Profesională a Ciobanilor. Președintele ei, Dan Petrescu, spune că asociația a fost înființată cu scopul de a lupta împotriva represaliilor la care sunt supuși ciobanii. În acest sens a fost constituit și un program strategic care va fi prezentat și autorităților. Ce doleanțe au oierii?

Problema pășunilor în România

Legislația națională care reglementează modul de acordare a pășunilor către crescătorii de ovine/caprine are multe lacune juridice și a creat posibilitatea autorităților locale fie să solicite sume exorbitante care depășesc nivelul subvenției pe suprafață, fie sunt acordate unor grupuri de interese care nu dețin în realitate animale pentru a asigura încărcătura pe pășune

Soluția

‒ Contracte tip la nivel național pentru ca autoritățile locale să nu mai introducă în caietele de sarcini criterii abuzive și să existe o aplicare unitară la nivel național;

‒ Controalele efectuate de către APIA, ANSVSA și ANZ pentru pășunile declarate pe suprafață să reprezinte un procent de minimum 50% pe fiecare an de cerere, în care să fie verificate animalele existente în pășune pentru a se respecta încărcătura pe hectar.

Sprijinul cuplat

Modul de fundamentare a sprijinului cuplat pe care România l-a notificat la CE dezavantajează crescătorii de ovine care nu au oile înscrise în Registrul Genealogic. Principiul instituit de Regulamentul European pentru sprijinul cuplat se referă la producția de carne și lapte.

Pentru perioada 2021-2027 solicităm ca acest sprijin să fie acordat tuturor crescătorilor care livrează lapte/brânză și produși pentru carne.

În acest sens vom veni cu propuneri concrete către MADR pentru a fundamenta corect acest sprijin pentru ca toți crescătorii să beneficieze de acest sprijin

Simplificarea legislației sanitar veterinare de mediu și fiscală pentru a se încuraja înregistrarea fiscală a crescătorilor în vederea accesării de fonduri europene și pentru a putea beneficia de avantajele sistemului public de pensii.

Propuneri

‒ Acordarea pe o perioadă determinată de 10 ani de facilități fiscale celor care doresc să treacă de la persoană fizică care comercializează producția pe carnetul de comercializare la persoană fizică autorizată conform OG nr 44/2008. Dorim să fie exceptați crescătorii de ovine și să nu mai fie impozitat venitul pe o perioadă de 10 ani în Codul Fiscal.

Legislația sanitar veterinară trebuie să țină cont de specificitatea sectorului ovin astfel încât respectarea acestor norme să poată ține cont de condițiile în care ne desfășurăm activitatea. Spre exemplu, în pășunile alpine unde nu există apă curentă și nici alte utilități să se stabilească anumite proiecte de tip stână, care să respecte normele sanitar veterinare.

Problema scrapiei

România figurează cu risc nedeter­minat la scrapie OIE și pentru acest fapt țara noastră nu poate exporta nici în Turcia sau Israel, care sunt piețe foarte bune, și nici tranzita aceste state. Trebuie să se pună în aplicare un program național de scrapie prin care toți berbecii reproducători să fie testați și să existe și despăgubiri pentru reproducătorii care sunt rezistenți. Ajutoarele de minimis pentru achiziția de berbeci reproducători să fie condiționate de efectuarea testelor pentru rezistența la scrapie.

Legislația muncii

Ținând cont de specificitatea sectorului ovin, legislația muncii să fie simplificată astfel încât crescătorii să poată cumpăra vouchere pentru angajații proprii, care să fie alocate lunar ciobanilor care prestează munca la stână. Acest sistem funcționează în multe state membre și respectivele vouchere sunt subvenționate în procente variabile, mergând până la 75% din valoarea lor.

Crearea unui program național de încurajare a consumului de carne de ovine, care să arate beneficiile consumului de proteină animală. Instituirea unei scheme de ajutor de stat prin care crescătorii de ovine să poată construi adăposturi tip cu o intensitate a sprijinului de până la 90% pentru ca mieii să poată fi colectați și vânduți în partide mari pentru a crește forța de negociere a crescătorilor în raport cu achizitorii externi. Această schemă de sprijin se va adresa asociațiilor profesionale, grupurilor de producători și cooperativelor.

Laura Zmaranda

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Adio ciobani? Stâna Dintre Vii vrea să iasă la liman prin automatizare

Înainte de ’89, Ionel Constantin a cochetat cu agricultura și horticultura. Ulterior a încercat cu o microfermă de suine, la care a renunțat încă din anii ’90. Următoarea încercare a fost o fermă de vaci de lapte Holstein. Dar prețul mic de vânzare către procesatori și subvențiile destul de mici au făcut activitatea nerentabilă. Nu a stat pe gânduri… a vândut vacile și a înființat o stână de capre metiș… Apoi a luat o pauză de repoziționare și analiză. Problema forței de muncă îl face pe fermier să jongleze pe viitor între oi și capre sau poate să continue în sistem mixt. Și totul se petrece în localitatea natală Cotești din județul Vrancea.

A început aventura cu o fermă de capre

Ionel Constantin este născut în satul Budești, comuna Cotești, județul Vrancea, dar după terminarea școlii a plecat la Focșani. Până în anul 1990 a lucrat pe un post de strungar la ISEH Focșani, până când fabrica a luat foc și a fost disponibilizat. După un timp s-a privatizat, ocupându-se cu o activitate de comerț și având un stand în Hala Centrală a orașului. Între timp, se ocupa de agricultură, pomicultură și viticultură, aceasta fiind doar o ocupație secundară, pe lângă cea de comerț. Ulterior a încercat cu o microfermă de suine, la care a renunțat încă din anii ’90, când consumul intern de carne de porc era în scădere. Următorul pas a fost o fermă de vaci de lapte. Astfel, a început cu 20 de vaci Holstein, iar în doi ani a ajuns la un efectiv de 30 de vaci de lapte din aceeași rasă. Laptele era în mare parte vândut către marii procesatori, dar prețul mic de vânzare către aceștia și subvențiile destul de mici, corelate cu incapacitatea de a crește efectivul de animale, au făcut activitatea nerentabilă.

Pe fondul popularizării consumului de lapte de capră a decis să vândă vacile și să înființeze o stână de capre, mai ales că domnul Constantin a avut și în copilărie astfel de animale, care i-au fost dragi de atunci. „De altfel, el este un autodidact și avea deja un bagaj impresionant de informații despre beneficiile consumului acestui tip de lapte. Începutul a fost cu animale metiș, care au fost cumpărate în lot, ulterior prin selecție, dar și cu ajutorul achiziționării unui țap de rasă pură Saanen. A continuat însă să dețină și capre metiș, acestea având anumite avantaje. Ferma de capre a fost gândită ca un sistem integrat și tradițional de creștere. Astfel, pe timpul iernii ele erau aduse în ferma din sat, în stabulație, unde erau hrănite cu fân, lucernă, coceni de porumb și cereale, iar pe timpul verii erau duse la o stână de vară, pentru un păscut tradițional. Așadar animalele se mută tipic de două ori pe an, în primăvară în zona montană, iar în perioada vară-toamnă către șes pe terenuri private sau concesionate“, ne spune Dan Cozma, consultantul proiectului Stâna Dintre Vii.

Distribuție direct de la ferma din sat

Dan adaugă că nu poate estima un cost concret al investiției deoarece nu a fost începută de la zero. „Partea de furajare era în mare parte făcută din timpul fermei anterioare, iar utilajele pentru îngrijirea părții vegetale erau deja deținute. În plus, terenurile erau în proprietate, la fel și locația de iarnă, iar o parte din terenurile pentru furaje sunt ale rudelor și nu percep arendă“, specifică Dan Cozma.

Distribuția produselor de la Stâna Dintre Vii se făcea în mai multe puncte, în funcție de produs. „Carnea se distribuia în mare parte direct de la ferma din sat, unde se sacrificau animalele. În perioada Paștelui se făcea în spațiul amenajat din cadrul pieței Moldova din Focșani, dar și prin livrări la domiciliu, pe comandă. Produsele lactate erau distribuite inițial și prin livrări la puncte fixe, ulterior, pentru că forța de muncă lipsea, nu se mai reușea respectarea unui program de livrare. În încercarea de a găsi venituri cât mai variante, am avut norocul să identificăm un cumpărător din Germania pentru coarnele de la țapi, pe care le folosea în artizanat. Din păcate pentru piei, în formă brută nu a fost găsit un cumpărător stabil“, mai adaugă acesta.

Ciobanii, pe cale de dispariție

Momentan cei doi sunt într-o perioadă de repoziționare și analiză, după ce în ultimii trei ani au avut o mare problemă cu identificarea forței de muncă. „Concret, nu reușim să mai găsim ciobani și, chiar dacă angajăm persoane fără experiență în oierit, tot avem probleme cu păstrarea lor. Totodată, pe piața produselor de lactate nu există o reglementare și verificare a producătorilor, astfel ne-am regăsit în situația în care concurăm cu intermediarii ce vindeau lactate contrafăcute drept produse 100% naturale de capră. Acest lucru ne forța să vindem sub prețul de producție, pe noi cei care cu adevărat vindeam produse din lapte de capră. Din cauza că forța de muncă lipsește, am redimensionat ferma la un număr de 60 de animale, ce pot fi ținute la stabulație și nu necesită decât o singură persoană pentru a fi îngrijite. În plus, facem trecerea de la capre la oi pentru că mieii au un preț mai bun și ajung să cântărească mai mult în perioada Paștelui Ortodox.

O altă problemă este concesionarea pășunilor de către primării, astfel ajungând să nu avem unde paște animalele deoarece a trebuit să arendăm terenul. Pe viitor încercăm să automatizăm cât mai mult și să fim mai puțin dependenți de forța de muncă umană. Încă jonglăm între oi și capre, dar, cel mai probabil, vom continua în sistem mixt. Acum efectiv am scăzut drastic numărul de animale, am renunțat la tot ce înseamnă promovare și vânzare în piețe și încercăm să reanalizăm piața, costurile și posibilitățiile de dezvoltare. Celor care doresc să se apuce de o astfel de fermă le sugerez să investească într-o automatizare cât mai completă posibil deoarece forța de muncă lipsește și există costuri foarte mari, dar și să încerce să se poziționeze pe o piață de nișă și, totodată, să aibă un contact strâns cu ceilalți producători și asociațiile de profil“, a încheiat Dan Cozma.

Beatrice Alexandra MODIGA

Cea mai mare problemă a ciobanilor de la munte: „Statul nu ar trebui să ne ia nimic pe pășunat“

Am pornit pe urmele ciobanilor seculari, în Munții Bucegi, ca să descoperim moștenirea pe care au lăsat-o generațiilor de acum. Ne-am oprit la stâna lui Constantin Iordan. Nori negri, cu parfum de ploaie, apăsau muntele. În anumite momente aveai impresia că, dacă întinzi mâna spre ei, îi atingi. Muntele era maiestuos și sălbatic, iar modesta construcție de lemn la adăpostul cărei ciobanii pregăteau burduf în coajă de brad era perfect integrată în această imagine. Înăuntru câțiva bulgări de jăratec aprinși cu un alt scop încălzeau camera destul de răcoroasă pentru o zi din mijlocul lunii iunie. Întregul peisaj era uimitor. Și cred că aceasta este imaginea pe care cei mai mulți dintre turiști o păstrează în minte. Și nimic concret despre truda reală a ciobanilor de acolo, despre problemele lor sau despre ce înseamnă practic să stai în munți cu oile. Noi am plecat de acolo cu imaginea idilică reținută de turiștii obișnuiți, dar și cu o înțelegere mai profundă a ceea ce presupune oieritul în timpul de acum. Iordan Constantin este urmașul unei familii pentru care creșterea animalelor a fost tradiție. De aici și amărăciunea cu care, mai târziu, îmi spunea că nu înțelege cum de toată lumea vine să îi învețe pe ciobani cum se cresc oile.

Pășunea, cea mai mare îngrijorare

Alături de propria sa familia continuat tradiția, iar acum are 800 de oi și 50 de vaci. Mărturisește însă că este foarte greu pentru că statul, în pofida tuturor declarațiilor oficiale, nu îi sprijină pe ciobani în niciun fel. De fapt, spune Constantin Iordan, ciobanii sunt un fel de filtru pentru că, într-un final, banii pe care îi primesc pe subvenție se întorc la stat prin banii pe care crescătorii de oi îi plătesc pentru pășune, spre exemplu.

„Toți cei din zonă au probleme. Este nedrept că noi, adevărații crescători de animale – iar cei de la primărie și Consiliul Local ne cunosc – suntem nevoiți, spre exemplu, să participăm la licitațiile pentru pășune.  Și nu doar atât. Mulți dintre cei care vin la aceste licitații nu au animale decât pe hârtie. Nu sunt crescători de animale, ci niște interpuși care vin și ridică prețul licitației. Și ciobanii plătesc, că nu au de ales. Ei au nevoie de munte pentru animalele lor. Suntem un filtru. Noi luăm subvenția, dar participăm la licitație și plătim, vine apoi un control, ne dă o amendă că pentru vreo eventuală neregulă și uite așa se duc banii ciobanilor. Iar cei de la primărie și-au luat banii și asta este, nu ne mai cunoaștem după. Nu-i interesează dacă avem bani să investim, să ne facem stâne moderne sau adăposturi pentru animale. Iarba de pe munte nu mai este de calitate. Nimeni nu mai însămânțează și este justificat pentru că nu avem bani ca să facem și asta. Interesul lor este să ne ia banii. Venim pe muntele Dichiu de 14 ani și în ultimii cinci ani am semnat contracte cu drept de prelungire, dar acum primăria nu a mai vrut să le prelungească. Nici în momentul de față pășunea nu a fost scoasă la licitație. Și de aici apar greutățile. Dacă mă duc în ședință la consiliu zic că mă plâng și mă întreabă de ce îmi mai trebuie. În zona de munte nu ar trebui să taxeze ciobanii pentru că este foarte greu.“

Angajarea cu carte de muncă este absolut necesară

O altă problemă adusă în lumină de Constantin Iordan este cea a forței de muncă. Sunt încurajați tinerii să mai vină la stână? Răspunsul este unul fără echivoc. Nu. Problemele adevărate le aflați de la oamenii din teren, nu de la cei care stau în fața birourilor.

„Cu personalul este foarte greu. Dacă unul dintre ciobanii mei pleacă în liber, deja este o problemă. Salariile sunt așa cum sunt pentru că nu ai de unde să le dai mai mult. Statul îți ia impozitul pe animale, pe teren, pășunea o plătești. De unde să le dai salarii mai mari? Ciobănia este foarte grea și este nevoie de salarii atractive.

La fel de important este să le facem oamenilor angajări cu carte de muncă. Plus că am avea și noi siguranța că omul care vine la stână își asumă responsabilitatea pentru ceea ce face. Altfel poți să te trezești că cel care are grijă de oile tale a lăsat animalele și a fugit. Nu are carte de muncă, nu ai niciun contract cu el, nu ai ce să îi mai faci. Dar dacă statul ne jupoaie, ce putem să mai facem noi? Ce salarii să le oferim? Vă spun, peste 10 ani nu o să mai fie niciun sfert din ce vedeți astăzi. Tinerii nu vor mai veni la stână, iar bătrânii cât vor mai rezista? Ar trebui ca statul să nu ne ia nimic pe pășunat, să putem beneficia într-adevăr de subvenții, să putem face cărți de muncă oamenilor care muncesc la stână. Eu am 800 de oi, dar o să mai țin doar 400 și, dacă la anul merge mai rău, nu o să mai țin deloc.“

stana IMG 20180618 125020

„Dacă cine conduce nu se pricepe...“

Ciobanul de pe Muntele Dichiu avea multe de spus. Sunt multe probleme care din biroul autorităților nu se văd, nu sunt înțelese sau nu par a fi atât de copleșitoare pe cât le resimte fermierul român. S-a gândit oare vreun om cu ștaif din autoritățile responsabile de agricultură că sunt și ciobani nemulțumiți de faptul că subvențiile sunt diferite în funcție de rasă? Ei bine, Constantin Iordan spune că nu înțelege de ce există această diferență și că el, pentru a se putea alinia normelor impuse, a trebuit să facă niște eforturi financiare suplimentare.

„În zona de munte poate fi crescută o singură rasă,Țurcana. Aș putea încasa o subvenție mai mare pentru o rasă de carne, spre exemplu, dar dacă nu poate fi crescută aici, ce să fac? De ce se fac diferențe între subvenții? O altă problemă este cu animalele de rasă, că asta ni se cere acum. Trebuie neapărat să bage oaia în controlul oficial ca să primesc subvenție? Dar ce are dacă nu o bag?

 Nu poate să vină cineva acum să îmi spună mie că animalele pe care le am nu mai sunt bune. Eu am avut berbeci foarte frumoși, dar m-au obligat să iau berbeci cu certificat. Animale care erau oloage sau oarbe. Sunt de acord ca animalele să fie verificate, să se constate că sunt sănătoase. Vino și ia sânge, fă-le analize. Dar dacă e sănătos animalul, lasă-mă să îl păstrez. Mă obligi tu, statul, să iau de la nu știu cine berbeci și apoi trebuie să îi țin închiși pentru că se adaptează la zona asta? Am dat 2.000 de lei pe un berbec care nu se compara cu cei pe care îi aveam eu. O cheltuială suplimentară Gândiți-vă că la munte oile stau în stabulație cinci luni, nu trei luni cum se întâmplă la câmpie. Am avut 2.600 de saci de porumb. Banii pe subvenții și cei pe care i-am câștigat din vânzarea brânzei i-am dat pe porumb. Ne trebuie mult nutreț și se face foarte greu. Iar subvenție la motorină nu primim pe motiv că suntem în zona de munte.

Un pachet de țigări, mai scump decât kilogramul de brânză

Oaia de la munte nu o mulgi mai mult de 50 de zile pentru că iarba nu mai este de calitate și lactația este puțină, spune dl Iordan. De la șeptelul pe care îl are obține în jur de 650 de litri de lapte pe zi. În perioada de vară, iunie-iulie-august,  fac brânză de burduf, iar în celelalte luni ale anului fac telemea. Un kilogram de brânză de burduf este 30 de lei, telemeaua de oaie 25 de lei, telemeaua amestec (lapte de oaie și vacă) 14 lei. „Salariile sunt așa cum sunt, toate prețurile au crescut, iar prețul brânzei a rămas la fel. Ca să înțelegeți mai bine ce spun o să vă dau un exemplu. Acum zece ani cu o bucată de telemea luam o pungă de țigări, acum nu mai pot să iau un pachet. Prețurile sunt mici,  piața de cumpărare este slabă și trebuie să ne adaptăm. Am reușit să ne facem o clientelă și nu rămânem cu producția de la un an la altul.“

Este nedrept să rezumi în câteva rânduri îngrijorarea omului acesta simplu de la munte și toate poverile pe care le poartă cu sine. Dar poate că cineva se va ridica de la birou și va merge pe teren. Acolo unde realitatea se vede altfel. Mai clar. Și din perspectiva celor care ne pun pâinea pe masă.

  • Constantin Iordan: „Cine vine în control nu vine să te învețe. Îți dă amendă din prima. Acum toată lumea se pricepe la crescut animale. Și cei de la parc, și cei de la jandarmerie. Noi nu ne mai pricepem. Vin ei și ne învață ce să facem. Nu mi se pare în regulă. Am crescut într-o familie cu tradiție în oierit și acum vine un neica nimeni să mă învețe să cresc oi.“
  • Diana Iordan: „Este o muncă grea, continuă, fără pauze. Totul trebuie să fie pe flux continuu. Nu știu dacă merită, dar aici în zona de munte suntem oarecum obligați să facem asta. Ar fi trebuit mai mult sprijin din partea autorităților, să fim încurajați cu subvenții și încheierea unor contracte pe perioadă mai mare pentru pășune. Astfel am putea construi niște stâne moderne, am crea alte condiții și mă refer aici în primul rând la igienă. O cameră cu gresie, faianță, o cameră frigorifică pentru păstrarea produselor. Viitorul este incert și nu știu dacă din urmă vor mai veni alte persoane care să mai facă această muncă.“

Laura ZMARANDA

Plângerile unui cioban „Am ajuns să fim negustoriți de samsari“

Cred că cele mai interesante discuții despre agricultură le-am avut de fiecare dată cu oamenii simpli, de la opinca țării. Cei care pun efectiv pâinea pe masa noastră. Prin ochii lor agricultura se vede real, nu în statistici sau grafice, nu în chestionare de completat sau rapoarte. Conversațiile cu ei nu sunt niciodată sofisticate, dar la final ai cu certitudine ceva de învățat. Așa a fost și discuția cu Marian Manea, un cioban din Argeș, comuna Bârla. În câteva linii clare ne-a semnalat care sunt problemele ciobanilor și ce ar trebui făcut ca și producătorii să aibă de câștigat.

Cât de ieftină să fie munca oierilor?

Tânărul cioban din Argeș este descendentul unei familii cu tradiție în păstorit, dar munca sa efectivă în acest sector a început în adolescență, după terminarea liceului. Și sunt vreo 21 de ani de atunci. Două decenii în care a văzut toate transformările pe care le-a suferit ciobănitul în România și care l-au determinat să tragă o concluzie amară. „Este din ce în ce mai rău. Am început această muncă din pasiune și cu drag, dar am ajuns ca astăzi să fiu dezgustat de ceea ce se întâmplă. Sectorul de creștere a oilor și agricultura în general nu sunt sprijinite. Și nu vorbesc aici doar de subvenții, care oricum și alea se dau mereu cu întârziere. Mă doare că ciobani sunt lăsați la mâna negustorilor, iar prețurile produselor nu sunt pe măsura muncii pe care o facem. Nu ne ajută nimeni cu un sfat, cu o consultanță. Cu noi nu stă nimeni de vorbă, suntem desconsiderați . Parcă am fi ultimii proști din țara asta.“

Și, cu povara acestor probleme, ciobanul din Argeș a trebuit să ia propriile decizii cu privire la efectivul de animale.

Are în prezent 980 de oi, dar și vaci. Totuși, din lipsa banilor care să asigure hrana vitelor și a prețului mic dat pe litrul de lapte de vacă a păstrat doar 17 exemplare din 30. „Am ieșit din iarnă cu 30 de vaci și nu am mai muls niciuna. De ce? Pentru că litrul de lapte este 70 de bani, iar litrul de apă este 2 lei. Și să vă spun cum este cu apa îmbuteliată pe care o cumpără orășenii. Vin cu camioanele și o iau de lângă București, de la primul izvor, și scriu apoi pe etichetă apă de izvor din Jina. Asta e toată munca lor, apoi o vând cu 2 lei. Și atunci cum să ne mai descurcăm noi, ciobanii, când litrul de lapte este 70 de bani? Cât de ieftină să fie munca noastră? Cheltuielile depășesc de 10 ori venitul pe care îl avem.“

„Scoatem bani din buzunare, dar nu băgăm nimic la loc“

Și vremurile de restriște nu sunt pe sfârșite pentru că o altă iarnă a început, iar ciobanul din Bârla se vede iarăși nevoit să hotărască soarta animalelor sale. Mai are cele 17 vaci, dar nu știe dacă le va putea păstra.

„Cum o să trec și de iarna asta cu animalele pe care le mai am nu știu. Cred că o să le las pe pășune și, le dacă vor avea zile de la Dumnezeu, să trăiască, că eu nu am ce să le fac, nu am cum să le asigur hrana. Probabil că nici nu o să le mai mulg pentru că este nedrept să dau laptele pe degeaba. Nici să le dau la abator nu este convenabil. Că îți dau până în 10 lei pe carcasă. Nu știu dacă în alt județ se dă mai mult, dar aici așa este. Și efectivul de oi o să-l micșorez. Am 980 de oi, dar cred că o să rămân cu cel mult 400. Nu avem suficientă forță de muncă să ținem mai multe animale, uneori nici nu le mulgem pe toate că nu avem oameni.“ Ce paradox! Mă gândesc ce imagine suprarealistă a ciobănitului se creează la târgurile de profil. Sunt aduse cele mai frumoase animale, oficialii ministerelor vin să taie panglici, salută crescătorii de animale, se fac promisiuni și apoi se uită totul. Pentru ca fiecare să fie nevoit apoi să găsească soluții pentru problemele apărute.

„Am tuns 1.000 de oi și am strâns toată lâna grămadă că nu am avut cui să o dau. A venit DSV-ul peste mine și mi-a spus că trebuie să o îngrop că altfel primesc amenzi. Noi, ciobanii, scoatem mereu bani din buzunare, dar de băgat nu băgăm nimic în loc. Vă dau un exemplu. Prețul la telemea este de 8-9 lei. Atât ne dau negustorii și asta ne omoară. Că au ocupat toate piețele și producătorii nu mai au loc de ei. Pun toți mână de la mână și se duc la șeful pieței, îl onorează și sunt văzuți bine. Noi când ne ducem ne caută nod în papură. Asta este problema. Dacă le arăți samsarilor o capră și o oaie nu știu să le deosebească. Dar asta este România! Ce să facem?“

Pășuni sunt, dar nu pentru ciobani

De stâna de la Bârla se ocupă întreaga familie Manea, dar chiar și așa, spune Marian, volumul de muncă este foarte mare. Nu mai există timp pentru altceva. Și nici bani pentru a plăti zilieri.

Marian Mantea crescator de oi

„Un zilier îți ia 100 de lei pe zi plus mâncare. Dacă îl angajez pe 20 de zile înseamnă 2.000 de lei. Câtă brânză trebuie să vând eu ca să îi dau banii aceștia? La cheltuiala asta se adaugă costurile cu furajele pe care ar trebui să le facem pentru iarnă. Ar trebui să fie o înțelegere, să existe cooperative să știi că poți să duci producția acolo și că ai de încasat niște bani. Dar dacă vine negustorul și îmi ia carcasa cu 8 lei și apoi o vinde cu 20 lei în piață? Am fost în 2006 în afara țării și m-am întors de acolo cu speranța că lucrurile se vor schimba și aici. Uite că suntem în 2017 și suntem mai rău. Întrebați  și alți ciobani să vedem dacă spun că le este mai bine. Eu am ajuns la capătul puterilor.“

Ciobanii, susține Marian, nu sunt privilegiați în vreun fel. Nici măcar atunci când vine vorba despre islazuri. Spune că, deși are 1.000 de oi, nu i s-a dat nici măcar o palmă de pășune în concesiune, pentru că și aici în fața rândului stau afaceriștii cu relații în primării și consilii județene. Așa că el, crescător de animale, este nevoit să pășuneze turma de oi pe marginea șanțului.

Discuția cu Marian nu se încheie fără o concluzie. Una adaptată vremurilor în care trăim și plină de umor. „Până la urmă o să ajung să dau totul și cu banii o să fac o fântână să vând și eu apă. Să stau și eu la umbră, fără să muncesc și să vând apa cu 2 lei, nu cu 70 de bani, cum vând acum laptele.“

Laura ZMARANDA

Păsurile unui cioban: femeia lui și muntele obștei

„Domnu’ reporter, dacă Primăria ne dă din nou muntele nostru și femeia mea o să fie sănătoasă, eu nu mai vreau nimic. Restul, câte or mai fi, știu eu cum să le fac pe toate, că doar asta mi-a fost viața!“, îmi spune așa, cu un fel de furie înăbușită și neputincioasă, ca un vaiet mai mult gândit decât vorbit ș-apoi scăpat fără voie. E așa, ca un gând de cioban în pustietatea muntelui, acolo unde, câteodată, gândurile se mai deapănă și cu voce, căci nu le-ascultă decât oile. Căci asta este nea Vasile: cioban din tată-n fiu.

„Nu știu cum e vorba asta, fermier“

E o zi frumoasă, când încă vara mai stă în cumpănă cu toamna. Nici nu mai știi ce lună este, dacă te nimerești la amiază, când soarele încă poleiește totul în razele sale încă puternice. Doar pădurea, care pe Valea Verbilăului a îmbrăcat mantia în tonuri arămii, trădează jumătatea lui octombrie. În rest, râul curge limpede, iar iarba e grasă și bogată. Dar parcă și cârlanii din primăvara asta au început să arate a berbecuți...

Cam așa stăteau lucrurile când l-am întâlnit pe Vasile Târgșoreanu, fermier din Ștefești, județul Prahova. „Nu știu cum e cu vorba asta, fermier. Eu mă știu de cioban și gospodar, că așa se spune pe la noi dintotdeauna. Asta cu fermier e mai nouă, așa, ca un fel de americăneală“, spune hâtru. Părul negru corb și bogat, atât cât i se vede de sub pălărie, îi dă aerul unui flăcău tomnatic. Și felul în care stă, drept și relaxat, întărește impresia. În orice caz, nici nu bănuiești cei 59 de ani pe care îi duce, cu discreție, în spate.

„Sunt cioban de când mă știu. Așa au fost și tata, și bunicul. Îmi place munca asta, de ce să zic. Și altceva, ce să fac, dacă asta am învățat?“, întreabă retoric.

La ora actuală are puțin peste 270 de oi și șapte vaci. „Am avut mai multe, da’ de-acuma le-am mai împuținat. Am avut 15 vaci, dar erau cam multe. Sunt de-ajuns și șapte, mai ales că vine iarna“, îmi expune, pe scurt, planul său de management al fermei, cum ar spune unii mai școliți și cu ifose.

„Ascundeam oile în casă“

„N-aș putea să zic că e ușor, că nu e. Ne descurcăm cum putem: uneori mai greu, alteori mai ușor. Asta-i viața noastră. Ne-am descurcat noi și pe vremea lui Ceaușescu, ș-atunci cum să nu ne descurcăm acuma?“ Își amintește din tinerețe: „Tot veneau controale. Noi ne țineam că avem șase-șapte oi, nu sute, cum aveam. Când veneau în control, de la Primărie, de la Miliție și Dumnezeu mai știe de unde, afla tata dinainte. Ascundeam oile în casă, unde stăteam noi. Le împrăștiam prin toată casa, că nu încăpeau într-o singură cameră. Stătea mama cu sacul de boabe între ele, să le dea, să nu facă gălăgie până trecea controlul. Apoi le dădeam drumul în curte. Și ne descurcam și-atuncea!“

Acum are două ajutoare, doi ciobani angajați. „E greu, domnu’ reporter, să găsești oameni în ziua de azi. Toți s-au boierit și pleacă la oraș, mai ales tinerii. Acuma le e scârbă să stea cu animalele, zic că e greu. Plătesc oamenii cu 1.500 de lei în mână, plus mâncare, băutură și țigări, un pachet pe zi. Mai nou, nu mai sunt mulțumiți nici așa. Mi-a cerut unul 2.000 de lei. I-am spus că îi dau, dar nu-i mai dau țigări. S-a răzgândit, când a auzit așa“, îmi povestește despre păsurile lui.

La fân, muncește doar el cu soția, tanti Geta, și numai câteodată mai ia oameni cu ziua. Dacă îi găsește, pentru că și asta e o poveste. „Cer câte 60 de lei pe zi, plus mâncare, băutură și țigări. Și nici atunci nu găsești mereu și, până la urmă, te lipsești, te descurci singur“, spune, dând din mână a lehamite.

„Nu mă pot împăca cu gândul ăsta!“

Și de vaci se ocupă doar el cu soția sa. Și de-aici i s-a tras una dintre cele mai mari supărări ale vieții sale. „Acum doi ani au scăpat niște vițele și s-au dus spre primărie, pe un loc public. Le-a întors o fată, tocmai când se ducea și femeia mea după ele. Ș-atunci a ieșit un vecin cu furca, era beat, și a început s-o bată cu pumnii și cu coada de la furcă. Nu știu ce treabă avea el, dar de-acolo i s-a tras soției. A fost la doctor, i-a făcut tot felul de analize și de radiografii și i-a spus că de la bătaia aia are ceva la creier, care nu se poate opera. Că din cauza asta o să moară și că nu se poate face nimic. I-a dat și o trimitere la București, că poate să facă niște raze, să mai amâne. De-atunci plânge într-una și nu mai mănâncă, a slăbit săraca, de ți se rupe sufletul. Cu vecinul suntem în proces, să vedem ce-o să zică legea, dar nu ne-ajută cu nimic. La București n-am fost, că nu cunoaștem nici orașul, nici pe nimeni. Eu nu știu cum să mă descurc în oraș. Poate s-o găsi o cale, să facem cumva. Nu mă pot împăca nicicum cu gândul ăsta și s-o văd așa toată ziua...“, își povestește necazul, dintr-o răsuflare.

„Cum să dea primăria muntele nostru altora?“

Altfel, lucrurile nu stau rău deloc, apreciază nea Vasile. Pentru oi și vaci primește subvenție. „Nu știu cât, pentru fiecare în parte, pentru că mereu se schimbă și nimeni de la primărie (pentru el APIA sau primăria sunt cam totuna – n.n.) nu stă să-mi explice. Zic că n-au timp! Dar nu de-asta sunt eu supărat. Ce e mai rău, e că, de câțiva ani încoace, primăria a scos la licitație muntele ăsta al nostru pe care pășunăm toți oierii din sat. Și licitația au câștigat-o alții, dintr-un sat de mai departe. Acuma ei pasc oile pe muntele nostru, iar noi ne descurcăm cum putem. Pășunăm și noi pe unde mai găsim, pe la oameni, pe ici, pe colo. Noroc că în sat sunt mulți bucureșteni care au cumpărat case și terenuri și găsim la ei pășune. Altfel nu știu cum ne-am descurca. Că eu înțeleg că sunt reguli noi, dar cum să poată primăria să dea muntele nostru, din străbuni, la alții? Așa ceva nu ar trebui să se poată, că doar e muntele nostru!“, se leapădă nea Vasile și de cealaltă greutate care îi apasă sufletul.

„Merge bine, nu mă plâng!“

De-acum ușurat, povestește cum își face treaba: „Nu am contract cu nicio firmă, nimic! Eu strâng laptele, fac brânza cu femeia mea și o vând de-obicei la Hale, la Ploiești. De-acolo mă sună când au nevoie, iar eu le duc câte 100-200 kg. Mai vând și pe la târg, la Slănic. Apoi, mă știu bucureștenii care au case în sat și la fiecare sfârșit de săptămână vin la mine și cumpără brânză, lapte, câte un miel sau un berbecuț, iar de Crăciun și câte un porc. Cum v-am mai spus, mai duc și câte o vită la abator și merge bine, nu mă plâng!“

Și mâna de gospodar se vede. Vacile sunt toate Brune Românești. „Astea murge de-ale noastre sunt cele mai bune aici, la noi. Au vecinii și de-alea bălțate, dar parcă sunt mai pretențioase“, crede fermierul. Cât despre oi, în ultima vreme a început să testeze și câteva exemplare din soiuri mai deosebite. „Am luat câteva mieluțe și un berbecuț merinos. Vreau să văd cum merg“, îmi povestește.

La viitor nu se gândește prea mult. Fiica soției și băiatul ei, pe care l-a înfiat și care acum are 22 de ani, nu sunt interesați de animale. „I-am dat băiatului, când s-a însurat, partea lui de animale. Le-a vândut, a zis că el are alte gânduri. Treaba lui!“, istorisește fără patimă.

„Eu cu Geta să fim sănătoși și o să avem grijă de ele cât om avea putere. Când n-om mai fi în stare, le vindem și gata!“. Ăsta-i tot planul lui pentru bătrânețe. Simplu, cât să încapă într-o frază...

„Numai să fie femeia mea sănătoasă și Primăria să ne dea muntele înapoi!“, încheie, rotund, Vasile Târgșoreanu povestea vieții sale.

Alexandru GRIGORIEV

Căutaţi în arborele vostru genealogic şi veţi găsi un cioban

La sfârşitul lunii iunie, pe micile ecrane au apărut subiecte politice dintre cele mai ameţitoare: moţiunea menită să schimbe un prim-ministru şi, odată cu el, şi câţiva dintre „apropiaţii“ săi, noile grile de calculare a salariilor şi creşterea valorii punctului de pensie la 1.000 de lei. Ei bine, sunt măsuri, după opinia celor mai mulți, menite să mai îndulcească amarul celor mulţi, pe ici pe colo, dar din belşug pentru cei puţini, care nu ştiu preţul pâinii şi al cartofilor, că ei nu mănâncă, ci „consumă“, de parcă ar fi motoare electrice sau pe motorină ori benzină.

În DNA, maşina de scos şi pus pe scaune politicieni din partidele convenabile, a izbucnit o dihonie mult aşteptată şi prefaţată de la sfârşitul anului trecut de Ghiţă.

Şi ca și cum, ce fac oamenii cu mâna lor nu ar fi fost destul, în ultimele zile ale lui Cireşar ne-a potcovit o vipie, un foc ce a transformat pământul, cimentul şi asfaltul în plite pe care se puteau dresa urşii.

În acest climat în care diavolul a vrut să ne dea o mostră de iad, culmea tot celor necăjiţi, ministrul Agriculturii a intrat în gurile flămânde ale unor fătuci. Acestora li s-au aprins circumvoluţiunile când au aflat – de la primul ministru capabil dintre cei vreo 20 de mari logofeţi care nu prea au ştiut să gestioneze ce se întâmplă între coada sapei şi cea a vacii, dintre toţi cei ce s-au perindat prin clădirea impunătoare din buricul Bucureştiului, punând multe din cele nefăcute la locul lor – că oaia merită să aibă un monument, să fie unul dintre simbolurile milenare ale românilor. Atât le-a trebuit fetelor, care, cu o emfază demnă de o cauză mai bună, de la una dintre televiziunile ce ne asigură că e cea mai prima, ce ne spun? Redau pe scurt evenimentul: un cioban în vârstă de 74 de ani cobora pe o potecă de munte, când a fost trântit de calul său ce s-a – acum reproduc – „enervat“, aruncându-l din şa. Ciobanul, care a suferit multiple fracturi, a fost salvat de intervenţia elicopterului SMURD.

Ştirea a fost repetată de mai multe ori, enervând, sunt sigur, pe unii telespectatori. Spre buna lor informare, le aduc la cunoştinţă că eu, ca unul care a ţesălat şi a fost trântit de mulţi bidivii, n-am ştiut că şi caii se enervează. Ştiam că se sperie, că li se face de nălucă sau călăreţul merită trântit până învaţă cum să stea în şa şi să-l ţină în frâu.

Dar dumneavoastră, vedeţi cu cât respect vă tratez, vă reamintesc nişte versuri pe care poate le știți, tot de oaie fiind vorba: „De trei zile încoace/ Gura nu-ţi mai tace.“

Cu ce nu sunteţi de acord din cele spuse de ministru? Nu vă plac brânza, caşcavalul şi alte zeci de produse făcute din laptele de oaie, purtaţi haine numai din fibre, pe cele de lână nu le mai folosiţi?

Oaia a purtat românii de la munte şi deal la câmpie, transhumanţa fiind un mijloc de cunoaştere şi strângere a legăturilor dintre crescătorii de oi şi cultivatorii de cereale.

Fetelor, drăguţelor, ca să n-o mai întind, vă rog faceţi un efort minim şi uitaţi-vă în arborele vostru genealogic, dacă acesta are rădăcini, şi veţi găsi şi un cioban.

Imposibil să nu aveţi un străbunic care a avut în arman câteva mioare, cât de sărac a fost el.

Mihai Vişoiu

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 2017 – pag. 6

„Există interese ca oierii să dispară din România“

Interviu cu Ştefana Constanţa, secretar general al Federaţiei Oierilor de Munte din România şi preşedinte al Asociaţiei Agricole Ţara Loviştei din Făgăraş.

Locul trei în Europa la numărul de ovine şi... probleme

– O doamnă cu două funcţii de conducere. Este foarte important că o femeie a ajuns lider al ciobanilor.

– O femeie despre care se spune uneori că este aprigă, pentru că insistă ca problemele oierilor să fie rezolvate. Este frumoasă viaţa de cioban, dar în ultimul an parcă toată lumea vrea să ne dea în cap şi să înjumătăţească numărul oilor din România. Care sunt motivele pentru care se vrea acest lucru nu ştiu. Probabil pentru că România este pe locul trei în Europa ca număr de oi. Tocmai de aceea ar trebui ca oierii să trăiască foarte bine şi să aibă nişte venituri nemaipo­menite. Dar nu se întâmplă aşa. Şi să vă spun de ce. Spre exemplu, noi producem carnea de miel cu 10 lei, dar o vindem cu 6 lei. În ultimul timp, din cauza faptului că preţul mieilor nu se mai plăteşte la încărcarea în camion au proliferat hoţii. Oamenii îşi dau animalele, dar nu mai primesc plata pentru ele. Sunt sute de oieri în toată ţara care încă au de încasat bani. Vă spun că anul trecut au fost cazuri când ciobani s-au sinucis pentru că nu şi-au mai primit banii. Presiunea a fost foarte mare şi la asta s-a adăugat faptul că anul 2016 a fost dezastruos. Subvenţiile nu s-au dat la timp, mieii nu s-au vândut. La un moment dat se ajunge la disperare, îţi ajunge cuţitul la os.

„Cineva încearcă să obţină supremaţia“

– Sunt probleme care ar putea fi rezolvate dacă ar exista o punte între oieri şi autorităţi.

– Vă dau un exemplu. O lege care se dă la nivel central este interpretată altfel în fiecare judeţ de către autorităţile locale. De aici întârzieri şi greşeli. Plus că legile nu sunt făcute întotdeauna în interesul nostru. Ar trebui să fie un consiliu consultativ nu numai la nivel de Parlament şi comisii de agricultură, ci chiar la nivel de preşedinţie pentru ca atunci când se promulgă legile să fim întrebaţi, pentru că se strecoară greşeli cum s-a întâmplat la Legea vânătorii. În 2015 am fost toţi oierii în Bucureşti şi ni s-au promis multe, dar nu s-a făcut nimic. Suntem în aceeaşi situaţie. Ştiţi de ce? În primul rând Legea vânătorii încalcă Constituţia României pentru că trece peste cel mai sfânt drept al nostru, acela al proprietăţii. Vine fondul cinegetic până în curtea casei noastre. Îmi povestea un cioban care se ocupă şi de cultivarea legumelor că au intrat vânătorii şi i-au călcat în picioare cultura. Nu se poate aşa ceva. Se lucrează în dispreţ faţă de fermierul român. Eu înţeleg că vânătoarea este o pasiune, un sport, dar oieritul este o tradiţie milenară. Deci cum este posibil să se spună că după 6 decembrie nu mai trebuie să scoatem animalele din adăposturi până aproape de Sf. Gheorghe ca să nu stresăm fauna sălbatică? Spre exemplu, dacă am în grădina mea iepuri, nu mai am voie să îmi culeg roadele ca să nu îi stresez? Cineva încearcă să obţină supremaţia, să ajungem să cerem voie să ieşim pe proprietatea noastră.

„Gulerele albe“ şi subvenţiile

– Se poate găsi o cale de compromis sau o rezolvare a acestei situaţii?

– La Legea vânătorii nu este vorba doar despre faptul că lupii şi urşii fac prăpăd în turmele noastre, iar mistreţii distrug sute de hectare de teren, ci şi că aceste pagube nu sunt plătite de nimeni. Am făcut nenumărate intervenţii, am solicitat ca despăgubirile să fie reale, iar Ministerul Mediului să dea banii în maximum 30 de zile şi să şi-i recupereze ulterior de la vânători. Pentru că aceştia, în loc să folosească banii pentru a hrăni animalele sălbatice, astfel încât să nu mai atace gospodăriile, se războiesc cu câinii ciobanilor şi îi împuşcă. Am impresia că prin această lege se urmăreşte ca ciobanii să dispară. Pentru că ei sunt şi paznicii munţilor şi văd multe lucruri care nu sunt la locul lor. Au început să vadă că habitatele animalelor sălbatice sunt distruse de cei care taie pădurile la ras. Noi mergem în munte ca să facem controlul oficial la ovine şi trecem prin păduri. Atât cât mai sunt. Şi vă spun, plâng de fiecare dată. Este bătaie de joc şi nu ştiu cine va fi în stare să îi stopeze. Dacă nu se vor opri, România o să ajungă deşert. Probabil că de asta trebuie să dispară şi oierii. Plus că ciobanii iau păşunile. Şi de ce să nu fie „gulerele albe“ sau „băieţii deştepţi“ cei care iau subvenţiile, nu? Pe ei nu îi interesează oieritul, dar vor miliardele pentru păşuni.

• Din nefericire, 30% dintre medicii veterinari concesionari, să nu zic mai mult, îşi bat joc de oieri şi munca lor. Pentru că fermierii nu au avut dreptul să aleagă medicul cu care voiau să colaboreze, degeaba protestează în cazul în care acesta nu face lucrările aşa cum ar trebui. Vă spun, unii sunt în stare să te scoată afară pe uşă dacă le ceri o chitanţă. Dar eşti legat de ei, nu ai ce face. Fără avizul medicilor veterinari oierii nu pot vinde şi nu pot lua subvenţii, pentru că depind de formularele lor. Am discutat și la ANSVSA şi cu preşedintele Colegiului Medicilor Veterinari ca de anul acesta să ne putem alege medicul veterinar, pentru că o conlucrare bună între el şi fermier înseamnă siguranţa sănătăţii animalelor şi, implicit, siguranţa produselor pe care le consumăm.

• Relaţia liderilor ciobanilor cu autorităţile române este aparent de comunicare. Părerea mea este însă că nu-i pasă nimănui de soarta noastră. Ne ducem de zece ori cu o problemă până se rezolvă. Şi în primăvara 2016 am avut multe probleme. Vă dau un singur exemplu. Vor fi zeci de asociaţii care nu îşi vor lua banii de la APIA, şi nu din vina lor, ci pentru că personalul din DSV-uri sau medicii conce­sionari nu şi-au făcut datoria de a trece animalele pe Ro-ul păşunii. O condiţie pe care am fost obligaţi să o îndeplinim ca să fim consideraţi fermieri activi, aşa cum se cere în Uniunea Europeană. Pentru că medicii veterinari au uitat să treacă animalele pe Ro-ul păşunii, vor fi sancţiuni multianuale nu numai pentru asociaţii, ci şi pentru membrii lor. Vă spun, oierii vor fi puşi în situaţia să vândă tot ce au şi tot nu vor putea plăti penalizările impuse.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 32-33

Abonează-te la acest feed RSS