reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

S-a înființat Asociația Profesională a Ciobanilor

La începutul lunii mai, în peisajul agricol românesc a fost anunțată înființarea unei noi structuri asociative. Este vorba despre Asociația Profesională a Ciobanilor. Președintele ei, Dan Petrescu, spune că asociația a fost înființată cu scopul de a lupta împotriva represaliilor la care sunt supuși ciobanii. În acest sens a fost constituit și un program strategic care va fi prezentat și autorităților. Ce doleanțe au oierii?

Problema pășunilor în România

Legislația națională care reglementează modul de acordare a pășunilor către crescătorii de ovine/caprine are multe lacune juridice și a creat posibilitatea autorităților locale fie să solicite sume exorbitante care depășesc nivelul subvenției pe suprafață, fie sunt acordate unor grupuri de interese care nu dețin în realitate animale pentru a asigura încărcătura pe pășune

Soluția

‒ Contracte tip la nivel național pentru ca autoritățile locale să nu mai introducă în caietele de sarcini criterii abuzive și să existe o aplicare unitară la nivel național;

‒ Controalele efectuate de către APIA, ANSVSA și ANZ pentru pășunile declarate pe suprafață să reprezinte un procent de minimum 50% pe fiecare an de cerere, în care să fie verificate animalele existente în pășune pentru a se respecta încărcătura pe hectar.

Sprijinul cuplat

Modul de fundamentare a sprijinului cuplat pe care România l-a notificat la CE dezavantajează crescătorii de ovine care nu au oile înscrise în Registrul Genealogic. Principiul instituit de Regulamentul European pentru sprijinul cuplat se referă la producția de carne și lapte.

Pentru perioada 2021-2027 solicităm ca acest sprijin să fie acordat tuturor crescătorilor care livrează lapte/brânză și produși pentru carne.

În acest sens vom veni cu propuneri concrete către MADR pentru a fundamenta corect acest sprijin pentru ca toți crescătorii să beneficieze de acest sprijin

Simplificarea legislației sanitar veterinare de mediu și fiscală pentru a se încuraja înregistrarea fiscală a crescătorilor în vederea accesării de fonduri europene și pentru a putea beneficia de avantajele sistemului public de pensii.

Propuneri

‒ Acordarea pe o perioadă determinată de 10 ani de facilități fiscale celor care doresc să treacă de la persoană fizică care comercializează producția pe carnetul de comercializare la persoană fizică autorizată conform OG nr 44/2008. Dorim să fie exceptați crescătorii de ovine și să nu mai fie impozitat venitul pe o perioadă de 10 ani în Codul Fiscal.

Legislația sanitar veterinară trebuie să țină cont de specificitatea sectorului ovin astfel încât respectarea acestor norme să poată ține cont de condițiile în care ne desfășurăm activitatea. Spre exemplu, în pășunile alpine unde nu există apă curentă și nici alte utilități să se stabilească anumite proiecte de tip stână, care să respecte normele sanitar veterinare.

Problema scrapiei

România figurează cu risc nedeter­minat la scrapie OIE și pentru acest fapt țara noastră nu poate exporta nici în Turcia sau Israel, care sunt piețe foarte bune, și nici tranzita aceste state. Trebuie să se pună în aplicare un program național de scrapie prin care toți berbecii reproducători să fie testați și să existe și despăgubiri pentru reproducătorii care sunt rezistenți. Ajutoarele de minimis pentru achiziția de berbeci reproducători să fie condiționate de efectuarea testelor pentru rezistența la scrapie.

Legislația muncii

Ținând cont de specificitatea sectorului ovin, legislația muncii să fie simplificată astfel încât crescătorii să poată cumpăra vouchere pentru angajații proprii, care să fie alocate lunar ciobanilor care prestează munca la stână. Acest sistem funcționează în multe state membre și respectivele vouchere sunt subvenționate în procente variabile, mergând până la 75% din valoarea lor.

Crearea unui program național de încurajare a consumului de carne de ovine, care să arate beneficiile consumului de proteină animală. Instituirea unei scheme de ajutor de stat prin care crescătorii de ovine să poată construi adăposturi tip cu o intensitate a sprijinului de până la 90% pentru ca mieii să poată fi colectați și vânduți în partide mari pentru a crește forța de negociere a crescătorilor în raport cu achizitorii externi. Această schemă de sprijin se va adresa asociațiilor profesionale, grupurilor de producători și cooperativelor.

Laura Zmaranda

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Adio ciobani? Stâna Dintre Vii vrea să iasă la liman prin automatizare

Înainte de ’89, Ionel Constantin a cochetat cu agricultura și horticultura. Ulterior a încercat cu o microfermă de suine, la care a renunțat încă din anii ’90. Următoarea încercare a fost o fermă de vaci de lapte Holstein. Dar prețul mic de vânzare către procesatori și subvențiile destul de mici au făcut activitatea nerentabilă. Nu a stat pe gânduri… a vândut vacile și a înființat o stână de capre metiș… Apoi a luat o pauză de repoziționare și analiză. Problema forței de muncă îl face pe fermier să jongleze pe viitor între oi și capre sau poate să continue în sistem mixt. Și totul se petrece în localitatea natală Cotești din județul Vrancea.

A început aventura cu o fermă de capre

Ionel Constantin este născut în satul Budești, comuna Cotești, județul Vrancea, dar după terminarea școlii a plecat la Focșani. Până în anul 1990 a lucrat pe un post de strungar la ISEH Focșani, până când fabrica a luat foc și a fost disponibilizat. După un timp s-a privatizat, ocupându-se cu o activitate de comerț și având un stand în Hala Centrală a orașului. Între timp, se ocupa de agricultură, pomicultură și viticultură, aceasta fiind doar o ocupație secundară, pe lângă cea de comerț. Ulterior a încercat cu o microfermă de suine, la care a renunțat încă din anii ’90, când consumul intern de carne de porc era în scădere. Următorul pas a fost o fermă de vaci de lapte. Astfel, a început cu 20 de vaci Holstein, iar în doi ani a ajuns la un efectiv de 30 de vaci de lapte din aceeași rasă. Laptele era în mare parte vândut către marii procesatori, dar prețul mic de vânzare către aceștia și subvențiile destul de mici, corelate cu incapacitatea de a crește efectivul de animale, au făcut activitatea nerentabilă.

Pe fondul popularizării consumului de lapte de capră a decis să vândă vacile și să înființeze o stână de capre, mai ales că domnul Constantin a avut și în copilărie astfel de animale, care i-au fost dragi de atunci. „De altfel, el este un autodidact și avea deja un bagaj impresionant de informații despre beneficiile consumului acestui tip de lapte. Începutul a fost cu animale metiș, care au fost cumpărate în lot, ulterior prin selecție, dar și cu ajutorul achiziționării unui țap de rasă pură Saanen. A continuat însă să dețină și capre metiș, acestea având anumite avantaje. Ferma de capre a fost gândită ca un sistem integrat și tradițional de creștere. Astfel, pe timpul iernii ele erau aduse în ferma din sat, în stabulație, unde erau hrănite cu fân, lucernă, coceni de porumb și cereale, iar pe timpul verii erau duse la o stână de vară, pentru un păscut tradițional. Așadar animalele se mută tipic de două ori pe an, în primăvară în zona montană, iar în perioada vară-toamnă către șes pe terenuri private sau concesionate“, ne spune Dan Cozma, consultantul proiectului Stâna Dintre Vii.

Distribuție direct de la ferma din sat

Dan adaugă că nu poate estima un cost concret al investiției deoarece nu a fost începută de la zero. „Partea de furajare era în mare parte făcută din timpul fermei anterioare, iar utilajele pentru îngrijirea părții vegetale erau deja deținute. În plus, terenurile erau în proprietate, la fel și locația de iarnă, iar o parte din terenurile pentru furaje sunt ale rudelor și nu percep arendă“, specifică Dan Cozma.

Distribuția produselor de la Stâna Dintre Vii se făcea în mai multe puncte, în funcție de produs. „Carnea se distribuia în mare parte direct de la ferma din sat, unde se sacrificau animalele. În perioada Paștelui se făcea în spațiul amenajat din cadrul pieței Moldova din Focșani, dar și prin livrări la domiciliu, pe comandă. Produsele lactate erau distribuite inițial și prin livrări la puncte fixe, ulterior, pentru că forța de muncă lipsea, nu se mai reușea respectarea unui program de livrare. În încercarea de a găsi venituri cât mai variante, am avut norocul să identificăm un cumpărător din Germania pentru coarnele de la țapi, pe care le folosea în artizanat. Din păcate pentru piei, în formă brută nu a fost găsit un cumpărător stabil“, mai adaugă acesta.

Ciobanii, pe cale de dispariție

Momentan cei doi sunt într-o perioadă de repoziționare și analiză, după ce în ultimii trei ani au avut o mare problemă cu identificarea forței de muncă. „Concret, nu reușim să mai găsim ciobani și, chiar dacă angajăm persoane fără experiență în oierit, tot avem probleme cu păstrarea lor. Totodată, pe piața produselor de lactate nu există o reglementare și verificare a producătorilor, astfel ne-am regăsit în situația în care concurăm cu intermediarii ce vindeau lactate contrafăcute drept produse 100% naturale de capră. Acest lucru ne forța să vindem sub prețul de producție, pe noi cei care cu adevărat vindeam produse din lapte de capră. Din cauza că forța de muncă lipsește, am redimensionat ferma la un număr de 60 de animale, ce pot fi ținute la stabulație și nu necesită decât o singură persoană pentru a fi îngrijite. În plus, facem trecerea de la capre la oi pentru că mieii au un preț mai bun și ajung să cântărească mai mult în perioada Paștelui Ortodox.

O altă problemă este concesionarea pășunilor de către primării, astfel ajungând să nu avem unde paște animalele deoarece a trebuit să arendăm terenul. Pe viitor încercăm să automatizăm cât mai mult și să fim mai puțin dependenți de forța de muncă umană. Încă jonglăm între oi și capre, dar, cel mai probabil, vom continua în sistem mixt. Acum efectiv am scăzut drastic numărul de animale, am renunțat la tot ce înseamnă promovare și vânzare în piețe și încercăm să reanalizăm piața, costurile și posibilitățiile de dezvoltare. Celor care doresc să se apuce de o astfel de fermă le sugerez să investească într-o automatizare cât mai completă posibil deoarece forța de muncă lipsește și există costuri foarte mari, dar și să încerce să se poziționeze pe o piață de nișă și, totodată, să aibă un contact strâns cu ceilalți producători și asociațiile de profil“, a încheiat Dan Cozma.

Beatrice Alexandra MODIGA

Cea mai mare problemă a ciobanilor de la munte: „Statul nu ar trebui să ne ia nimic pe pășunat“

Am pornit pe urmele ciobanilor seculari, în Munții Bucegi, ca să descoperim moștenirea pe care au lăsat-o generațiilor de acum. Ne-am oprit la stâna lui Constantin Iordan. Nori negri, cu parfum de ploaie, apăsau muntele. În anumite momente aveai impresia că, dacă întinzi mâna spre ei, îi atingi. Muntele era maiestuos și sălbatic, iar modesta construcție de lemn la adăpostul cărei ciobanii pregăteau burduf în coajă de brad era perfect integrată în această imagine. Înăuntru câțiva bulgări de jăratec aprinși cu un alt scop încălzeau camera destul de răcoroasă pentru o zi din mijlocul lunii iunie. Întregul peisaj era uimitor. Și cred că aceasta este imaginea pe care cei mai mulți dintre turiști o păstrează în minte. Și nimic concret despre truda reală a ciobanilor de acolo, despre problemele lor sau despre ce înseamnă practic să stai în munți cu oile. Noi am plecat de acolo cu imaginea idilică reținută de turiștii obișnuiți, dar și cu o înțelegere mai profundă a ceea ce presupune oieritul în timpul de acum. Iordan Constantin este urmașul unei familii pentru care creșterea animalelor a fost tradiție. De aici și amărăciunea cu care, mai târziu, îmi spunea că nu înțelege cum de toată lumea vine să îi învețe pe ciobani cum se cresc oile.

Pășunea, cea mai mare îngrijorare

Alături de propria sa familia continuat tradiția, iar acum are 800 de oi și 50 de vaci. Mărturisește însă că este foarte greu pentru că statul, în pofida tuturor declarațiilor oficiale, nu îi sprijină pe ciobani în niciun fel. De fapt, spune Constantin Iordan, ciobanii sunt un fel de filtru pentru că, într-un final, banii pe care îi primesc pe subvenție se întorc la stat prin banii pe care crescătorii de oi îi plătesc pentru pășune, spre exemplu.

„Toți cei din zonă au probleme. Este nedrept că noi, adevărații crescători de animale – iar cei de la primărie și Consiliul Local ne cunosc – suntem nevoiți, spre exemplu, să participăm la licitațiile pentru pășune.  Și nu doar atât. Mulți dintre cei care vin la aceste licitații nu au animale decât pe hârtie. Nu sunt crescători de animale, ci niște interpuși care vin și ridică prețul licitației. Și ciobanii plătesc, că nu au de ales. Ei au nevoie de munte pentru animalele lor. Suntem un filtru. Noi luăm subvenția, dar participăm la licitație și plătim, vine apoi un control, ne dă o amendă că pentru vreo eventuală neregulă și uite așa se duc banii ciobanilor. Iar cei de la primărie și-au luat banii și asta este, nu ne mai cunoaștem după. Nu-i interesează dacă avem bani să investim, să ne facem stâne moderne sau adăposturi pentru animale. Iarba de pe munte nu mai este de calitate. Nimeni nu mai însămânțează și este justificat pentru că nu avem bani ca să facem și asta. Interesul lor este să ne ia banii. Venim pe muntele Dichiu de 14 ani și în ultimii cinci ani am semnat contracte cu drept de prelungire, dar acum primăria nu a mai vrut să le prelungească. Nici în momentul de față pășunea nu a fost scoasă la licitație. Și de aici apar greutățile. Dacă mă duc în ședință la consiliu zic că mă plâng și mă întreabă de ce îmi mai trebuie. În zona de munte nu ar trebui să taxeze ciobanii pentru că este foarte greu.“

Angajarea cu carte de muncă este absolut necesară

O altă problemă adusă în lumină de Constantin Iordan este cea a forței de muncă. Sunt încurajați tinerii să mai vină la stână? Răspunsul este unul fără echivoc. Nu. Problemele adevărate le aflați de la oamenii din teren, nu de la cei care stau în fața birourilor.

„Cu personalul este foarte greu. Dacă unul dintre ciobanii mei pleacă în liber, deja este o problemă. Salariile sunt așa cum sunt pentru că nu ai de unde să le dai mai mult. Statul îți ia impozitul pe animale, pe teren, pășunea o plătești. De unde să le dai salarii mai mari? Ciobănia este foarte grea și este nevoie de salarii atractive.

La fel de important este să le facem oamenilor angajări cu carte de muncă. Plus că am avea și noi siguranța că omul care vine la stână își asumă responsabilitatea pentru ceea ce face. Altfel poți să te trezești că cel care are grijă de oile tale a lăsat animalele și a fugit. Nu are carte de muncă, nu ai niciun contract cu el, nu ai ce să îi mai faci. Dar dacă statul ne jupoaie, ce putem să mai facem noi? Ce salarii să le oferim? Vă spun, peste 10 ani nu o să mai fie niciun sfert din ce vedeți astăzi. Tinerii nu vor mai veni la stână, iar bătrânii cât vor mai rezista? Ar trebui ca statul să nu ne ia nimic pe pășunat, să putem beneficia într-adevăr de subvenții, să putem face cărți de muncă oamenilor care muncesc la stână. Eu am 800 de oi, dar o să mai țin doar 400 și, dacă la anul merge mai rău, nu o să mai țin deloc.“

stana IMG 20180618 125020

„Dacă cine conduce nu se pricepe...“

Ciobanul de pe Muntele Dichiu avea multe de spus. Sunt multe probleme care din biroul autorităților nu se văd, nu sunt înțelese sau nu par a fi atât de copleșitoare pe cât le resimte fermierul român. S-a gândit oare vreun om cu ștaif din autoritățile responsabile de agricultură că sunt și ciobani nemulțumiți de faptul că subvențiile sunt diferite în funcție de rasă? Ei bine, Constantin Iordan spune că nu înțelege de ce există această diferență și că el, pentru a se putea alinia normelor impuse, a trebuit să facă niște eforturi financiare suplimentare.

„În zona de munte poate fi crescută o singură rasă,Țurcana. Aș putea încasa o subvenție mai mare pentru o rasă de carne, spre exemplu, dar dacă nu poate fi crescută aici, ce să fac? De ce se fac diferențe între subvenții? O altă problemă este cu animalele de rasă, că asta ni se cere acum. Trebuie neapărat să bage oaia în controlul oficial ca să primesc subvenție? Dar ce are dacă nu o bag?

 Nu poate să vină cineva acum să îmi spună mie că animalele pe care le am nu mai sunt bune. Eu am avut berbeci foarte frumoși, dar m-au obligat să iau berbeci cu certificat. Animale care erau oloage sau oarbe. Sunt de acord ca animalele să fie verificate, să se constate că sunt sănătoase. Vino și ia sânge, fă-le analize. Dar dacă e sănătos animalul, lasă-mă să îl păstrez. Mă obligi tu, statul, să iau de la nu știu cine berbeci și apoi trebuie să îi țin închiși pentru că se adaptează la zona asta? Am dat 2.000 de lei pe un berbec care nu se compara cu cei pe care îi aveam eu. O cheltuială suplimentară Gândiți-vă că la munte oile stau în stabulație cinci luni, nu trei luni cum se întâmplă la câmpie. Am avut 2.600 de saci de porumb. Banii pe subvenții și cei pe care i-am câștigat din vânzarea brânzei i-am dat pe porumb. Ne trebuie mult nutreț și se face foarte greu. Iar subvenție la motorină nu primim pe motiv că suntem în zona de munte.

Un pachet de țigări, mai scump decât kilogramul de brânză

Oaia de la munte nu o mulgi mai mult de 50 de zile pentru că iarba nu mai este de calitate și lactația este puțină, spune dl Iordan. De la șeptelul pe care îl are obține în jur de 650 de litri de lapte pe zi. În perioada de vară, iunie-iulie-august,  fac brânză de burduf, iar în celelalte luni ale anului fac telemea. Un kilogram de brânză de burduf este 30 de lei, telemeaua de oaie 25 de lei, telemeaua amestec (lapte de oaie și vacă) 14 lei. „Salariile sunt așa cum sunt, toate prețurile au crescut, iar prețul brânzei a rămas la fel. Ca să înțelegeți mai bine ce spun o să vă dau un exemplu. Acum zece ani cu o bucată de telemea luam o pungă de țigări, acum nu mai pot să iau un pachet. Prețurile sunt mici,  piața de cumpărare este slabă și trebuie să ne adaptăm. Am reușit să ne facem o clientelă și nu rămânem cu producția de la un an la altul.“

Este nedrept să rezumi în câteva rânduri îngrijorarea omului acesta simplu de la munte și toate poverile pe care le poartă cu sine. Dar poate că cineva se va ridica de la birou și va merge pe teren. Acolo unde realitatea se vede altfel. Mai clar. Și din perspectiva celor care ne pun pâinea pe masă.

  • Constantin Iordan: „Cine vine în control nu vine să te învețe. Îți dă amendă din prima. Acum toată lumea se pricepe la crescut animale. Și cei de la parc, și cei de la jandarmerie. Noi nu ne mai pricepem. Vin ei și ne învață ce să facem. Nu mi se pare în regulă. Am crescut într-o familie cu tradiție în oierit și acum vine un neica nimeni să mă învețe să cresc oi.“
  • Diana Iordan: „Este o muncă grea, continuă, fără pauze. Totul trebuie să fie pe flux continuu. Nu știu dacă merită, dar aici în zona de munte suntem oarecum obligați să facem asta. Ar fi trebuit mai mult sprijin din partea autorităților, să fim încurajați cu subvenții și încheierea unor contracte pe perioadă mai mare pentru pășune. Astfel am putea construi niște stâne moderne, am crea alte condiții și mă refer aici în primul rând la igienă. O cameră cu gresie, faianță, o cameră frigorifică pentru păstrarea produselor. Viitorul este incert și nu știu dacă din urmă vor mai veni alte persoane care să mai facă această muncă.“

Laura ZMARANDA

Plângerile unui cioban „Am ajuns să fim negustoriți de samsari“

Cred că cele mai interesante discuții despre agricultură le-am avut de fiecare dată cu oamenii simpli, de la opinca țării. Cei care pun efectiv pâinea pe masa noastră. Prin ochii lor agricultura se vede real, nu în statistici sau grafice, nu în chestionare de completat sau rapoarte. Conversațiile cu ei nu sunt niciodată sofisticate, dar la final ai cu certitudine ceva de învățat. Așa a fost și discuția cu Marian Manea, un cioban din Argeș, comuna Bârla. În câteva linii clare ne-a semnalat care sunt problemele ciobanilor și ce ar trebui făcut ca și producătorii să aibă de câștigat.

Cât de ieftină să fie munca oierilor?

Tânărul cioban din Argeș este descendentul unei familii cu tradiție în păstorit, dar munca sa efectivă în acest sector a început în adolescență, după terminarea liceului. Și sunt vreo 21 de ani de atunci. Două decenii în care a văzut toate transformările pe care le-a suferit ciobănitul în România și care l-au determinat să tragă o concluzie amară. „Este din ce în ce mai rău. Am început această muncă din pasiune și cu drag, dar am ajuns ca astăzi să fiu dezgustat de ceea ce se întâmplă. Sectorul de creștere a oilor și agricultura în general nu sunt sprijinite. Și nu vorbesc aici doar de subvenții, care oricum și alea se dau mereu cu întârziere. Mă doare că ciobani sunt lăsați la mâna negustorilor, iar prețurile produselor nu sunt pe măsura muncii pe care o facem. Nu ne ajută nimeni cu un sfat, cu o consultanță. Cu noi nu stă nimeni de vorbă, suntem desconsiderați . Parcă am fi ultimii proști din țara asta.“

Și, cu povara acestor probleme, ciobanul din Argeș a trebuit să ia propriile decizii cu privire la efectivul de animale.

Are în prezent 980 de oi, dar și vaci. Totuși, din lipsa banilor care să asigure hrana vitelor și a prețului mic dat pe litrul de lapte de vacă a păstrat doar 17 exemplare din 30. „Am ieșit din iarnă cu 30 de vaci și nu am mai muls niciuna. De ce? Pentru că litrul de lapte este 70 de bani, iar litrul de apă este 2 lei. Și să vă spun cum este cu apa îmbuteliată pe care o cumpără orășenii. Vin cu camioanele și o iau de lângă București, de la primul izvor, și scriu apoi pe etichetă apă de izvor din Jina. Asta e toată munca lor, apoi o vând cu 2 lei. Și atunci cum să ne mai descurcăm noi, ciobanii, când litrul de lapte este 70 de bani? Cât de ieftină să fie munca noastră? Cheltuielile depășesc de 10 ori venitul pe care îl avem.“

„Scoatem bani din buzunare, dar nu băgăm nimic la loc“

Și vremurile de restriște nu sunt pe sfârșite pentru că o altă iarnă a început, iar ciobanul din Bârla se vede iarăși nevoit să hotărască soarta animalelor sale. Mai are cele 17 vaci, dar nu știe dacă le va putea păstra.

„Cum o să trec și de iarna asta cu animalele pe care le mai am nu știu. Cred că o să le las pe pășune și, le dacă vor avea zile de la Dumnezeu, să trăiască, că eu nu am ce să le fac, nu am cum să le asigur hrana. Probabil că nici nu o să le mai mulg pentru că este nedrept să dau laptele pe degeaba. Nici să le dau la abator nu este convenabil. Că îți dau până în 10 lei pe carcasă. Nu știu dacă în alt județ se dă mai mult, dar aici așa este. Și efectivul de oi o să-l micșorez. Am 980 de oi, dar cred că o să rămân cu cel mult 400. Nu avem suficientă forță de muncă să ținem mai multe animale, uneori nici nu le mulgem pe toate că nu avem oameni.“ Ce paradox! Mă gândesc ce imagine suprarealistă a ciobănitului se creează la târgurile de profil. Sunt aduse cele mai frumoase animale, oficialii ministerelor vin să taie panglici, salută crescătorii de animale, se fac promisiuni și apoi se uită totul. Pentru ca fiecare să fie nevoit apoi să găsească soluții pentru problemele apărute.

„Am tuns 1.000 de oi și am strâns toată lâna grămadă că nu am avut cui să o dau. A venit DSV-ul peste mine și mi-a spus că trebuie să o îngrop că altfel primesc amenzi. Noi, ciobanii, scoatem mereu bani din buzunare, dar de băgat nu băgăm nimic în loc. Vă dau un exemplu. Prețul la telemea este de 8-9 lei. Atât ne dau negustorii și asta ne omoară. Că au ocupat toate piețele și producătorii nu mai au loc de ei. Pun toți mână de la mână și se duc la șeful pieței, îl onorează și sunt văzuți bine. Noi când ne ducem ne caută nod în papură. Asta este problema. Dacă le arăți samsarilor o capră și o oaie nu știu să le deosebească. Dar asta este România! Ce să facem?“

Pășuni sunt, dar nu pentru ciobani

De stâna de la Bârla se ocupă întreaga familie Manea, dar chiar și așa, spune Marian, volumul de muncă este foarte mare. Nu mai există timp pentru altceva. Și nici bani pentru a plăti zilieri.

Marian Mantea crescator de oi

„Un zilier îți ia 100 de lei pe zi plus mâncare. Dacă îl angajez pe 20 de zile înseamnă 2.000 de lei. Câtă brânză trebuie să vând eu ca să îi dau banii aceștia? La cheltuiala asta se adaugă costurile cu furajele pe care ar trebui să le facem pentru iarnă. Ar trebui să fie o înțelegere, să existe cooperative să știi că poți să duci producția acolo și că ai de încasat niște bani. Dar dacă vine negustorul și îmi ia carcasa cu 8 lei și apoi o vinde cu 20 lei în piață? Am fost în 2006 în afara țării și m-am întors de acolo cu speranța că lucrurile se vor schimba și aici. Uite că suntem în 2017 și suntem mai rău. Întrebați  și alți ciobani să vedem dacă spun că le este mai bine. Eu am ajuns la capătul puterilor.“

Ciobanii, susține Marian, nu sunt privilegiați în vreun fel. Nici măcar atunci când vine vorba despre islazuri. Spune că, deși are 1.000 de oi, nu i s-a dat nici măcar o palmă de pășune în concesiune, pentru că și aici în fața rândului stau afaceriștii cu relații în primării și consilii județene. Așa că el, crescător de animale, este nevoit să pășuneze turma de oi pe marginea șanțului.

Discuția cu Marian nu se încheie fără o concluzie. Una adaptată vremurilor în care trăim și plină de umor. „Până la urmă o să ajung să dau totul și cu banii o să fac o fântână să vând și eu apă. Să stau și eu la umbră, fără să muncesc și să vând apa cu 2 lei, nu cu 70 de bani, cum vând acum laptele.“

Laura ZMARANDA

Păsurile unui cioban: femeia lui și muntele obștei

„Domnu’ reporter, dacă Primăria ne dă din nou muntele nostru și femeia mea o să fie sănătoasă, eu nu mai vreau nimic. Restul, câte or mai fi, știu eu cum să le fac pe toate, că doar asta mi-a fost viața!“, îmi spune așa, cu un fel de furie înăbușită și neputincioasă, ca un vaiet mai mult gândit decât vorbit ș-apoi scăpat fără voie. E așa, ca un gând de cioban în pustietatea muntelui, acolo unde, câteodată, gândurile se mai deapănă și cu voce, căci nu le-ascultă decât oile. Căci asta este nea Vasile: cioban din tată-n fiu.

„Nu știu cum e vorba asta, fermier“

E o zi frumoasă, când încă vara mai stă în cumpănă cu toamna. Nici nu mai știi ce lună este, dacă te nimerești la amiază, când soarele încă poleiește totul în razele sale încă puternice. Doar pădurea, care pe Valea Verbilăului a îmbrăcat mantia în tonuri arămii, trădează jumătatea lui octombrie. În rest, râul curge limpede, iar iarba e grasă și bogată. Dar parcă și cârlanii din primăvara asta au început să arate a berbecuți...

Cam așa stăteau lucrurile când l-am întâlnit pe Vasile Târgșoreanu, fermier din Ștefești, județul Prahova. „Nu știu cum e cu vorba asta, fermier. Eu mă știu de cioban și gospodar, că așa se spune pe la noi dintotdeauna. Asta cu fermier e mai nouă, așa, ca un fel de americăneală“, spune hâtru. Părul negru corb și bogat, atât cât i se vede de sub pălărie, îi dă aerul unui flăcău tomnatic. Și felul în care stă, drept și relaxat, întărește impresia. În orice caz, nici nu bănuiești cei 59 de ani pe care îi duce, cu discreție, în spate.

„Sunt cioban de când mă știu. Așa au fost și tata, și bunicul. Îmi place munca asta, de ce să zic. Și altceva, ce să fac, dacă asta am învățat?“, întreabă retoric.

La ora actuală are puțin peste 270 de oi și șapte vaci. „Am avut mai multe, da’ de-acuma le-am mai împuținat. Am avut 15 vaci, dar erau cam multe. Sunt de-ajuns și șapte, mai ales că vine iarna“, îmi expune, pe scurt, planul său de management al fermei, cum ar spune unii mai școliți și cu ifose.

„Ascundeam oile în casă“

„N-aș putea să zic că e ușor, că nu e. Ne descurcăm cum putem: uneori mai greu, alteori mai ușor. Asta-i viața noastră. Ne-am descurcat noi și pe vremea lui Ceaușescu, ș-atunci cum să nu ne descurcăm acuma?“ Își amintește din tinerețe: „Tot veneau controale. Noi ne țineam că avem șase-șapte oi, nu sute, cum aveam. Când veneau în control, de la Primărie, de la Miliție și Dumnezeu mai știe de unde, afla tata dinainte. Ascundeam oile în casă, unde stăteam noi. Le împrăștiam prin toată casa, că nu încăpeau într-o singură cameră. Stătea mama cu sacul de boabe între ele, să le dea, să nu facă gălăgie până trecea controlul. Apoi le dădeam drumul în curte. Și ne descurcam și-atuncea!“

Acum are două ajutoare, doi ciobani angajați. „E greu, domnu’ reporter, să găsești oameni în ziua de azi. Toți s-au boierit și pleacă la oraș, mai ales tinerii. Acuma le e scârbă să stea cu animalele, zic că e greu. Plătesc oamenii cu 1.500 de lei în mână, plus mâncare, băutură și țigări, un pachet pe zi. Mai nou, nu mai sunt mulțumiți nici așa. Mi-a cerut unul 2.000 de lei. I-am spus că îi dau, dar nu-i mai dau țigări. S-a răzgândit, când a auzit așa“, îmi povestește despre păsurile lui.

La fân, muncește doar el cu soția, tanti Geta, și numai câteodată mai ia oameni cu ziua. Dacă îi găsește, pentru că și asta e o poveste. „Cer câte 60 de lei pe zi, plus mâncare, băutură și țigări. Și nici atunci nu găsești mereu și, până la urmă, te lipsești, te descurci singur“, spune, dând din mână a lehamite.

„Nu mă pot împăca cu gândul ăsta!“

Și de vaci se ocupă doar el cu soția sa. Și de-aici i s-a tras una dintre cele mai mari supărări ale vieții sale. „Acum doi ani au scăpat niște vițele și s-au dus spre primărie, pe un loc public. Le-a întors o fată, tocmai când se ducea și femeia mea după ele. Ș-atunci a ieșit un vecin cu furca, era beat, și a început s-o bată cu pumnii și cu coada de la furcă. Nu știu ce treabă avea el, dar de-acolo i s-a tras soției. A fost la doctor, i-a făcut tot felul de analize și de radiografii și i-a spus că de la bătaia aia are ceva la creier, care nu se poate opera. Că din cauza asta o să moară și că nu se poate face nimic. I-a dat și o trimitere la București, că poate să facă niște raze, să mai amâne. De-atunci plânge într-una și nu mai mănâncă, a slăbit săraca, de ți se rupe sufletul. Cu vecinul suntem în proces, să vedem ce-o să zică legea, dar nu ne-ajută cu nimic. La București n-am fost, că nu cunoaștem nici orașul, nici pe nimeni. Eu nu știu cum să mă descurc în oraș. Poate s-o găsi o cale, să facem cumva. Nu mă pot împăca nicicum cu gândul ăsta și s-o văd așa toată ziua...“, își povestește necazul, dintr-o răsuflare.

„Cum să dea primăria muntele nostru altora?“

Altfel, lucrurile nu stau rău deloc, apreciază nea Vasile. Pentru oi și vaci primește subvenție. „Nu știu cât, pentru fiecare în parte, pentru că mereu se schimbă și nimeni de la primărie (pentru el APIA sau primăria sunt cam totuna – n.n.) nu stă să-mi explice. Zic că n-au timp! Dar nu de-asta sunt eu supărat. Ce e mai rău, e că, de câțiva ani încoace, primăria a scos la licitație muntele ăsta al nostru pe care pășunăm toți oierii din sat. Și licitația au câștigat-o alții, dintr-un sat de mai departe. Acuma ei pasc oile pe muntele nostru, iar noi ne descurcăm cum putem. Pășunăm și noi pe unde mai găsim, pe la oameni, pe ici, pe colo. Noroc că în sat sunt mulți bucureșteni care au cumpărat case și terenuri și găsim la ei pășune. Altfel nu știu cum ne-am descurca. Că eu înțeleg că sunt reguli noi, dar cum să poată primăria să dea muntele nostru, din străbuni, la alții? Așa ceva nu ar trebui să se poată, că doar e muntele nostru!“, se leapădă nea Vasile și de cealaltă greutate care îi apasă sufletul.

„Merge bine, nu mă plâng!“

De-acum ușurat, povestește cum își face treaba: „Nu am contract cu nicio firmă, nimic! Eu strâng laptele, fac brânza cu femeia mea și o vând de-obicei la Hale, la Ploiești. De-acolo mă sună când au nevoie, iar eu le duc câte 100-200 kg. Mai vând și pe la târg, la Slănic. Apoi, mă știu bucureștenii care au case în sat și la fiecare sfârșit de săptămână vin la mine și cumpără brânză, lapte, câte un miel sau un berbecuț, iar de Crăciun și câte un porc. Cum v-am mai spus, mai duc și câte o vită la abator și merge bine, nu mă plâng!“

Și mâna de gospodar se vede. Vacile sunt toate Brune Românești. „Astea murge de-ale noastre sunt cele mai bune aici, la noi. Au vecinii și de-alea bălțate, dar parcă sunt mai pretențioase“, crede fermierul. Cât despre oi, în ultima vreme a început să testeze și câteva exemplare din soiuri mai deosebite. „Am luat câteva mieluțe și un berbecuț merinos. Vreau să văd cum merg“, îmi povestește.

La viitor nu se gândește prea mult. Fiica soției și băiatul ei, pe care l-a înfiat și care acum are 22 de ani, nu sunt interesați de animale. „I-am dat băiatului, când s-a însurat, partea lui de animale. Le-a vândut, a zis că el are alte gânduri. Treaba lui!“, istorisește fără patimă.

„Eu cu Geta să fim sănătoși și o să avem grijă de ele cât om avea putere. Când n-om mai fi în stare, le vindem și gata!“. Ăsta-i tot planul lui pentru bătrânețe. Simplu, cât să încapă într-o frază...

„Numai să fie femeia mea sănătoasă și Primăria să ne dea muntele înapoi!“, încheie, rotund, Vasile Târgșoreanu povestea vieții sale.

Alexandru GRIGORIEV

Căutaţi în arborele vostru genealogic şi veţi găsi un cioban

La sfârşitul lunii iunie, pe micile ecrane au apărut subiecte politice dintre cele mai ameţitoare: moţiunea menită să schimbe un prim-ministru şi, odată cu el, şi câţiva dintre „apropiaţii“ săi, noile grile de calculare a salariilor şi creşterea valorii punctului de pensie la 1.000 de lei. Ei bine, sunt măsuri, după opinia celor mai mulți, menite să mai îndulcească amarul celor mulţi, pe ici pe colo, dar din belşug pentru cei puţini, care nu ştiu preţul pâinii şi al cartofilor, că ei nu mănâncă, ci „consumă“, de parcă ar fi motoare electrice sau pe motorină ori benzină.

În DNA, maşina de scos şi pus pe scaune politicieni din partidele convenabile, a izbucnit o dihonie mult aşteptată şi prefaţată de la sfârşitul anului trecut de Ghiţă.

Şi ca și cum, ce fac oamenii cu mâna lor nu ar fi fost destul, în ultimele zile ale lui Cireşar ne-a potcovit o vipie, un foc ce a transformat pământul, cimentul şi asfaltul în plite pe care se puteau dresa urşii.

În acest climat în care diavolul a vrut să ne dea o mostră de iad, culmea tot celor necăjiţi, ministrul Agriculturii a intrat în gurile flămânde ale unor fătuci. Acestora li s-au aprins circumvoluţiunile când au aflat – de la primul ministru capabil dintre cei vreo 20 de mari logofeţi care nu prea au ştiut să gestioneze ce se întâmplă între coada sapei şi cea a vacii, dintre toţi cei ce s-au perindat prin clădirea impunătoare din buricul Bucureştiului, punând multe din cele nefăcute la locul lor – că oaia merită să aibă un monument, să fie unul dintre simbolurile milenare ale românilor. Atât le-a trebuit fetelor, care, cu o emfază demnă de o cauză mai bună, de la una dintre televiziunile ce ne asigură că e cea mai prima, ce ne spun? Redau pe scurt evenimentul: un cioban în vârstă de 74 de ani cobora pe o potecă de munte, când a fost trântit de calul său ce s-a – acum reproduc – „enervat“, aruncându-l din şa. Ciobanul, care a suferit multiple fracturi, a fost salvat de intervenţia elicopterului SMURD.

Ştirea a fost repetată de mai multe ori, enervând, sunt sigur, pe unii telespectatori. Spre buna lor informare, le aduc la cunoştinţă că eu, ca unul care a ţesălat şi a fost trântit de mulţi bidivii, n-am ştiut că şi caii se enervează. Ştiam că se sperie, că li se face de nălucă sau călăreţul merită trântit până învaţă cum să stea în şa şi să-l ţină în frâu.

Dar dumneavoastră, vedeţi cu cât respect vă tratez, vă reamintesc nişte versuri pe care poate le știți, tot de oaie fiind vorba: „De trei zile încoace/ Gura nu-ţi mai tace.“

Cu ce nu sunteţi de acord din cele spuse de ministru? Nu vă plac brânza, caşcavalul şi alte zeci de produse făcute din laptele de oaie, purtaţi haine numai din fibre, pe cele de lână nu le mai folosiţi?

Oaia a purtat românii de la munte şi deal la câmpie, transhumanţa fiind un mijloc de cunoaştere şi strângere a legăturilor dintre crescătorii de oi şi cultivatorii de cereale.

Fetelor, drăguţelor, ca să n-o mai întind, vă rog faceţi un efort minim şi uitaţi-vă în arborele vostru genealogic, dacă acesta are rădăcini, şi veţi găsi şi un cioban.

Imposibil să nu aveţi un străbunic care a avut în arman câteva mioare, cât de sărac a fost el.

Mihai Vişoiu

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 2017 – pag. 6

„Există interese ca oierii să dispară din România“

Interviu cu Ştefana Constanţa, secretar general al Federaţiei Oierilor de Munte din România şi preşedinte al Asociaţiei Agricole Ţara Loviştei din Făgăraş.

Locul trei în Europa la numărul de ovine şi... probleme

– O doamnă cu două funcţii de conducere. Este foarte important că o femeie a ajuns lider al ciobanilor.

– O femeie despre care se spune uneori că este aprigă, pentru că insistă ca problemele oierilor să fie rezolvate. Este frumoasă viaţa de cioban, dar în ultimul an parcă toată lumea vrea să ne dea în cap şi să înjumătăţească numărul oilor din România. Care sunt motivele pentru care se vrea acest lucru nu ştiu. Probabil pentru că România este pe locul trei în Europa ca număr de oi. Tocmai de aceea ar trebui ca oierii să trăiască foarte bine şi să aibă nişte venituri nemaipo­menite. Dar nu se întâmplă aşa. Şi să vă spun de ce. Spre exemplu, noi producem carnea de miel cu 10 lei, dar o vindem cu 6 lei. În ultimul timp, din cauza faptului că preţul mieilor nu se mai plăteşte la încărcarea în camion au proliferat hoţii. Oamenii îşi dau animalele, dar nu mai primesc plata pentru ele. Sunt sute de oieri în toată ţara care încă au de încasat bani. Vă spun că anul trecut au fost cazuri când ciobani s-au sinucis pentru că nu şi-au mai primit banii. Presiunea a fost foarte mare şi la asta s-a adăugat faptul că anul 2016 a fost dezastruos. Subvenţiile nu s-au dat la timp, mieii nu s-au vândut. La un moment dat se ajunge la disperare, îţi ajunge cuţitul la os.

„Cineva încearcă să obţină supremaţia“

– Sunt probleme care ar putea fi rezolvate dacă ar exista o punte între oieri şi autorităţi.

– Vă dau un exemplu. O lege care se dă la nivel central este interpretată altfel în fiecare judeţ de către autorităţile locale. De aici întârzieri şi greşeli. Plus că legile nu sunt făcute întotdeauna în interesul nostru. Ar trebui să fie un consiliu consultativ nu numai la nivel de Parlament şi comisii de agricultură, ci chiar la nivel de preşedinţie pentru ca atunci când se promulgă legile să fim întrebaţi, pentru că se strecoară greşeli cum s-a întâmplat la Legea vânătorii. În 2015 am fost toţi oierii în Bucureşti şi ni s-au promis multe, dar nu s-a făcut nimic. Suntem în aceeaşi situaţie. Ştiţi de ce? În primul rând Legea vânătorii încalcă Constituţia României pentru că trece peste cel mai sfânt drept al nostru, acela al proprietăţii. Vine fondul cinegetic până în curtea casei noastre. Îmi povestea un cioban care se ocupă şi de cultivarea legumelor că au intrat vânătorii şi i-au călcat în picioare cultura. Nu se poate aşa ceva. Se lucrează în dispreţ faţă de fermierul român. Eu înţeleg că vânătoarea este o pasiune, un sport, dar oieritul este o tradiţie milenară. Deci cum este posibil să se spună că după 6 decembrie nu mai trebuie să scoatem animalele din adăposturi până aproape de Sf. Gheorghe ca să nu stresăm fauna sălbatică? Spre exemplu, dacă am în grădina mea iepuri, nu mai am voie să îmi culeg roadele ca să nu îi stresez? Cineva încearcă să obţină supremaţia, să ajungem să cerem voie să ieşim pe proprietatea noastră.

„Gulerele albe“ şi subvenţiile

– Se poate găsi o cale de compromis sau o rezolvare a acestei situaţii?

– La Legea vânătorii nu este vorba doar despre faptul că lupii şi urşii fac prăpăd în turmele noastre, iar mistreţii distrug sute de hectare de teren, ci şi că aceste pagube nu sunt plătite de nimeni. Am făcut nenumărate intervenţii, am solicitat ca despăgubirile să fie reale, iar Ministerul Mediului să dea banii în maximum 30 de zile şi să şi-i recupereze ulterior de la vânători. Pentru că aceştia, în loc să folosească banii pentru a hrăni animalele sălbatice, astfel încât să nu mai atace gospodăriile, se războiesc cu câinii ciobanilor şi îi împuşcă. Am impresia că prin această lege se urmăreşte ca ciobanii să dispară. Pentru că ei sunt şi paznicii munţilor şi văd multe lucruri care nu sunt la locul lor. Au început să vadă că habitatele animalelor sălbatice sunt distruse de cei care taie pădurile la ras. Noi mergem în munte ca să facem controlul oficial la ovine şi trecem prin păduri. Atât cât mai sunt. Şi vă spun, plâng de fiecare dată. Este bătaie de joc şi nu ştiu cine va fi în stare să îi stopeze. Dacă nu se vor opri, România o să ajungă deşert. Probabil că de asta trebuie să dispară şi oierii. Plus că ciobanii iau păşunile. Şi de ce să nu fie „gulerele albe“ sau „băieţii deştepţi“ cei care iau subvenţiile, nu? Pe ei nu îi interesează oieritul, dar vor miliardele pentru păşuni.

• Din nefericire, 30% dintre medicii veterinari concesionari, să nu zic mai mult, îşi bat joc de oieri şi munca lor. Pentru că fermierii nu au avut dreptul să aleagă medicul cu care voiau să colaboreze, degeaba protestează în cazul în care acesta nu face lucrările aşa cum ar trebui. Vă spun, unii sunt în stare să te scoată afară pe uşă dacă le ceri o chitanţă. Dar eşti legat de ei, nu ai ce face. Fără avizul medicilor veterinari oierii nu pot vinde şi nu pot lua subvenţii, pentru că depind de formularele lor. Am discutat și la ANSVSA şi cu preşedintele Colegiului Medicilor Veterinari ca de anul acesta să ne putem alege medicul veterinar, pentru că o conlucrare bună între el şi fermier înseamnă siguranţa sănătăţii animalelor şi, implicit, siguranţa produselor pe care le consumăm.

• Relaţia liderilor ciobanilor cu autorităţile române este aparent de comunicare. Părerea mea este însă că nu-i pasă nimănui de soarta noastră. Ne ducem de zece ori cu o problemă până se rezolvă. Şi în primăvara 2016 am avut multe probleme. Vă dau un singur exemplu. Vor fi zeci de asociaţii care nu îşi vor lua banii de la APIA, şi nu din vina lor, ci pentru că personalul din DSV-uri sau medicii conce­sionari nu şi-au făcut datoria de a trece animalele pe Ro-ul păşunii. O condiţie pe care am fost obligaţi să o îndeplinim ca să fim consideraţi fermieri activi, aşa cum se cere în Uniunea Europeană. Pentru că medicii veterinari au uitat să treacă animalele pe Ro-ul păşunii, vor fi sancţiuni multianuale nu numai pentru asociaţii, ci şi pentru membrii lor. Vă spun, oierii vor fi puşi în situaţia să vândă tot ce au şi tot nu vor putea plăti penalizările impuse.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 32-33

Un orășean cu ambiții de cioban

La mitingul crescătorilor de oi din iarna trecută, Rareș Constantinescu a fost întrebat de un parlamentar dacă chiar este ceea ce se pretinde a fi, fermier. Exprimarea, de fapt negarea, a fost directă: „Tu nu ești cioban!“ Alesul cu pricina, care pesemne n-a văzut în viața lui o strungă, avea în minte că tot deținătorul unei stâne trebuie să miroasă a oaie, să stea îmbrăcat în cojoc sau blană și să aibă cizme de cauciuc murdare. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că un fermier poate fi tânăr, parfumat, îmbrăcat frumos, știutor de carte. Adică exact așa cum este și arată Rareș de la Valea Doftanei – Prahova.

Ce nu știa atunci parlamentarul – nu-i dăm numele, anume pentru a-l scuti de penibil – este că, dacă ar fi să întoarcă timpul la momentul în care a decis să devină fermier, Rareș Constantinescu s-ar gândi de 50 de ori dacă să mai facă sau nu pasul. Cum a ajuns să fie oier e o poveste în sine. Tânărul s-a născut la Caracal – Olt, cum ar veni, este orășean getbeget. A terminat un liceu, apoi o școală de tehnicieni silvici, iar la 20 de ani, în 2006 mai exact, a plecat în Italia, unde a muncit într-o firmă de marketing și publicitate. Tot acolo și-a cunoscut și viitoarea soție. În 2013, după șapte ani în care cei doi au reușit să pună un ban deoparte, au luat hotărârea să se întoarcă în România, la Valea Doftanei, unde socrul avea deja o fermă cu 100 de oi. Au cumpărat și tinerii încă 100 de bucăți din rasa Țigaie, cu gând să se extindă în asociere, așa cum sunt și astăzi, dar curând, din cauza problemelor cu pajiștea montană, au fost nevoiți să înjumătățească efectivul. Nu că n-ar fi ajuns munții! În general la Valea Doftanei au existat întotdeauna dificultăți cu licitațiile pentru concesionarea pășunilor. În prezent, ferma este formată din 100 de oi, 11 vaci și cinci viței. Mică, veți spune, nu și când toată munca este făcută în patru: mers cu oile în munte, la pășunat, muls, fabricat brânză sau cașcavea, vândut marfă, cosit, adunat și transportat fân, vândut miei, cumpărat furaj (grâu și porumb), tratamente sanitare, documente pentru subvenții etc. O activitate care ocupă tot timpul, de dimineață și până seara.

Birocrația, mai obositoare decât munca fizică

Efortul fizic e mai lesne de suportat decât birocrația, a conchis Rareș Constantinescu. Tânărul fermier spunea că, „începând de la pășuni, dosare APIA, subvenții care nu vin la timp, totul presupune multă alergătură și teancuri inutile de hârtii. Pentru un mic fermier ori pentru ceea ce reprezintă el în România zic că este sufocant“. În opinia sa, lucrurile ar merge mai ușor dacă s-ar rezolva următoarele chestiuni:

Rares Constantinescu crescator de oi– „primul lucru care ar trebui rezolvat și ne-ar da și nouă voie să dezvoltăm ferma ar fi să fie plătită subvenția în anul pentru care faci cererea. Nu să depun eu actele în 2016 și subvenția pentru anul în curs să vină la sfârșitul lui 2017! Poftim, suma din 2015 am încasat-o abia la jumătatea anului 2016. Eu cred că agricultura ar avea numai de câștigat dacă s-ar ajunge la un flux corect al plăților;

– modalitatea de concesionare a pășunilor e bine să fie regândită legislativ. Noi ne-am descurcat destul de greu; abia la a doua licitație am reușit să obținem 50 ha, situație care oricum ne-a stricat planurile. Din cauză că suprafața a fost insuficientă, am vândut jumătate din oi. Noroc că durata concesiunii este până în 2019, cu posibilitate de prelungire a contractului pentru încă doi ani; dacă ar fi fost în fiecare an, era calvarul de pe pământ;

– banii europeni sunt dificil de accesat. Și noi am vrut să depunem un proiect pentru modernizarea fermei, dar când am văzut că trebuie să dăm pe consultanță și proiect o grămadă de bani, fără să avem siguranța eligibilității și finanțării, ne-am lăsat păgubași. Am încercat apoi, pentru achiziția unui tractor, și varianta accesării prin grupul de acțiune locală, dar când au început cu tot felul de condiții și mai ales cu un termen de doi ani până când să avem utilajul în curte, iar am abandonat; în doi ani, luăm unul la mâna a doua. N-o să ne dăm însă bătuți, fiindcă avem nevoie de un saivan mai aproape de sat, nu la 5 km în munte, unde iarna nu poți ajunge decât cu piciorul“. Ar mai fi și problema forței de muncă, dar aceasta este o chestiune care ține de stat doar în măsura în care nu ar mai acorda atâtea ajutoare sociale care să-i țină pe oamenii așa-zis nevoiași, dar buni de muncă, acasă.

Plan de afaceri sau afacere la voia întâmplării

Revenind la fermă, la această dimensiune ai ei și în condițiile de desfacere a produselor într-un sistem nu tocmai sigur, e greu ca un agricultor de la munte să-și facă un plan de afaceri. Nici Rareș Constantinescu nu are unul, cu o viziune de dezvoltare pe termen lung, asta pentru că tot are o experiență în marketing de șapte ani. Dar el a avut șansa să-și canalizeze afacerea pe baza unei clientele deja fidelizată de socrul său. Brânza și cașcaveaua se vând de la poartă, mieii se comercializează de asemenea local, în cazul vițeilor există în Prahova o piață a abatorizării bine pusă la punct, plus că există o cerere foarte mare de carne și lactate la vestitul Festival al Cașcavelei de la Valea Doftanei. Brânzeturile vândute sub acest brand au foarte mare căutare. Se spune că flora spontană ar aduce un plus deosebit produselor. Pentru fermieri – o muncă în plus! Procurarea nutrețului pentru iarnă este poate cel mai greu lucru de realizat. Din cauza terenului accidentat fânul se cosește manual, cu coasa sau motocoasa, nu cu cositorile purtate de tractor, ca la câmpie, apoi acesta trebuie strâns, încăpițat tot manual (nu mecanic, în baloți, ca la șes) și transportat la distanțe mari, ceea ce înseamnă costuri majore, în lipsa unui mijloc de transport propriu. Chiar când am realizat acest articol, Rareș Constantinescu venea după o zi în care a încărcat și descărcat de unul singur două camioane de fân. Totul are o compensare însă: viața la munte are părțile ei unice, frumoase – „Când urc la stână, uit și de APIA, și de plățile întârziate, și de muncă“.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 28-29

Ciobanii cu oi ecologice dintr-un sat transilvan

Când dangătul clopotelor bătrânei biserici ortodoxe din dealul satului sibian Vurpăr vesteau încheierea slujbei religioase din Duminica Floriilor, pe o întinsă pajişte primăvăratecă, înverzită şi înflorată, de la margine de sat, se deschidea o inedită expoziţie-târg de oi, miei, berbeci şi capre ecologice. Şi, la fel ca şi la ediţiile anterioare, cei mai pricepuţi şi înstăriţi stăpâni de stâne şi saivane aveau să fie invitaţi nu numai să-şi prezinte cele mai frumoase şi viguroase exemplare, dar şi să participe la vânzarea şi cumpărarea, prin licitaţie cu strigare, a oilor şi caprelor certificate ecologic.

Fiind şi ziua mândrului său prenume, i-am oferit prioritate, în vorbe şi în fapte, lui Florin Dragomir, preşedintele Asociaţiei „Mioriţa“ a Văii Hârtibaciului, cu sediul în localitatea lui natală, comuna Vurpăr:

„Iarba pentru păşunat, ca şi fâneţele pentru cosit şi balotat, inclusiv culturile de lucernă, trifoi, borceag, porumb-boabe, orzoaică şi grâu, nu văd un gram de îngrăşăminte chimice sau de ierbicide. Păstrăm culturile curate de buruieni şi ferite de boli şi dăunători prin lucrarea ca la carte a pământului, folosind numai mijloace mecanice moderne de arat, grăpat, semănat, prăşit, recoltat, secerat şi depozitat. Utilaje usturător de scumpe. Ca, de altfel, şi motorina. Fertilizăm ierburile şi culturile cerealiere prin târlire, mutând din loc în loc ţarcurile şi mulgătorile oilor. Primăvara, în mustul zăpezii, când dă colţul ierbii, cărăm pe câmp gunoiul din saivanele oilor şi din grajdurile vacilor, igienizându-le. Membrii asociaţiei au 20 de stâne mari şi saivane cu peste 40.000 de oi şi capre-mame, precum şi tot cam atâţia miei, iezi şi ieduţe. Toate ecologice, cu certificat. După ce reţinem prăsila proprie, cei care ne rămân sunt vânduţi de Paşti şi de Rusalii.“

Oierul Gheorghe Dobrin, om tânăr, venit în sat, prin căsătorie, de pe meleaguri vâlcene, este tare mândru că unul dintre cei patru berbeci ai săi din rasa Ţurcană românească a fost cotat ca cel mai de fală din întreaga expoziţie, vânzându-l unui consătean-prieten la prima strigare a licitaţiei.

– Mulţămit de preţul căpătat?

– Tare mulţămit. Am cerut 1.850 de lei şi atâta am primit. La toamnă va ajunge în turma de oi pentru al şaselea an. E în floarea puterii de „bărbat de oi şi de tată de miei“!

Trebuie să vă spun că, în afară de aproape 1.000 de oi, mai am în grija mea şi a ortacilor mei salariaţi încă 70 de vaci cu lapte şi 20 de scroafe gestante. Veniţi la vară la stâna-saivan din dealul dintre satele Ţichindeal şi Nocrich, să aprindem focurile sub ceaunul de tocăniţă şi sub oala de mămăligă, să ne omenim pe cinste. Ciobanii şi strungarii, fiind mărgineni, ştiu a zâce din fluiere şi cavale precum jinarii, orlăţenii şi răşinărenii Mărginimii Sibiului! Iar la urmă să bem o cupă cu jintiţă! Ş-apăi, cine o fi ca noi! Să vedeţi acolo frumuseţe de hotar! Nu-l dau pe tot restul lumii!

– Cum vă descurcaţi cu laptele, îi întreb pe fraţii-oieri Giurgiu, Ion şi Traian, primul fiind printre cei mai găzdoi oameni ai Vurpărului.

– Până mai acum un an l-am dat unui lăptar grec din Baraolt-Covasna. Din vara trecută vin cu cisternele-frigorifice din inox alimentar, strălucitor de curate, şi-l duc zilnic la o fabrică privată din Horezu de Vâlcea. Primim 3,50 lei/litru, la grăsimea de 6,5. Nu-i nici mult şi nici prea puţin. Dar ne descurcăm în aşa fel încât să trăim şi noi bine, dar şi ei. Am auzit că brânzeturile oilor văii sibiene a Hârtibaciului ajung în ţările celor mai bogăţi, pretenţioşi şi mofturoşi europeni.

Satul nostru, Vurpărul, are în Germania cel puţin 100 de familii de saşi, care s-au stabilit acolo definitiv. După ce inaugurăm noul cămin cultural, în prima duminică din luna viitoare, ei au întâlnirea anuală într-un orăşel nu departe de izvoarele Dunării. Primarul nostru, Lienerth, sas şi el, merge să le spună o vorbă bună din partea consătenilor lor români. Întotdeauna ne-am avut bine unii cu alţii! Dovadă că mulţi dintre ei şi-au păstrat casele, grădinile şi delniţele de la margine de sat.

Duc dor de ţară, de sat, de biserică, de şcoală, ca şi de străbunii lor care se odihnesc în cimitirul „Bisericii din deal“. Iar când vin, vorbesc mai mult româneşte şi între ei, parcă n-ar mai pleca de-aici.

Ioan VULCAN-AGNITEANUL

Abonează-te la acest feed RSS