De mai multă vreme, starea apiculturii noastre este tot mai precară, tot mai mulţi crescători de albine abandonează această frumoasă îndeletnicire, astfel că faptul ca atare îi pune serios pe gânduri pe mulţi dintre împătimiţii din domeniu. Aceştia caută acum soluţii pentru redresarea situaţiei. Între aceştia şi componenţii Asociaţiei fermelor apicole de reproducţie din România – AFPAR, cu sediul în Ploiești.

Președintele acestui for, iscusitul apicultor Traian Enescu, fost președinte ACA Prahova, consideră că inițiativa „Școala albinelor“ este o necesitate.

„Pe acest fundal al nemulțumirii generale din apicultura țării noastre am mers drept la țintă, pornind prin apropierea și pregătirea profesională a tinerilor săteni pentru creșterea albinelor, prin școală profesională de profil. După mai bine de doi ani de demersuri și avize la cei în drept, în acest an școlar asociația noastră, compusă din 180 de membri, care dispune de un număr mare de familii de albine, a pornit cu dreptul la organizarea unei clase de școală profesională la Liceul Tehnologic din orașul Vălenii de Munte, sub coordonarea unui cadru didactic de specialitate, profesorul Viorele Aexe. Toți cei 35 de elevi sunt fii de săteni din zonă, care practică sistematic apicultura, timp de doi ani. Ei învață metodic la școală meseria de apicultor, iar în subsidiar și pe cea de sericicultor. După absolvire, ei urmează să fie încadrați în unități de profil din județ. În demersul nostru contăm și pe susținerea celor patru medici veterinari și ingineri zootehniști ai asociației noastre. Noi asigurăm școlii logistica necesară, precum și materialul didactic, potrivit programei școlare. Totodată, în demersul nostru de pregătire de specialitate contăm și pe sprijinul Institutul de cercetări de profil de la Băneasa și pe cel al ANARZ.“

Interlocutorul nostru ne-a mai spus că elevii de la clasa de apicultori de la Liceul Tehnologic din Vălenii de Munte au participat în acest an școlar și la unele confruntări profesionale derulate în diverse țări europene, precum Austria, Germania, Elveția, astfel de întâlniri fiind programate și în anul viitor, în Germania și în Marea Britanie.

Cristea BOCIOACĂ

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 31

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câteva numere ale revistei Lumea Satului le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța că apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

În cadrul acestei teme voi accentua cu prioritate reglementările privind efectuarea stupăritului pe vetrele permanente și de pastoral și modurile de identificare a familiilor de albine și stupinelor.

În toate țările vizitate care efectuează stupărit staționar și pastoral numărul de familii pe vetrele permanente – de iernare nu depășește 50, iar pe vetrele temporare de pastoral, maximum 35 familii de albine. Aceste numere au fost stabilite de practica apicolă îndelungată a apicultorilor care au făcut încercări cu diferite densități de stupi pe vetre.

Ca exemplificare, dl Mario Vogel din Austria, care are în jur de 1.000 familii de albine, face stupărit pastoral cu deplasări de circa 75 km la polifloră și 200 km la mană pe 30 de vetre pe locații cu contracte de închiriere, pentru care plătește anual 5.000 de euro. În Elveția numărul de vetre ale unei exploatații apicole este restricționat la maximum 50 și dacă o vatră este ocupată mai mult de 6 luni trebuie obținută autorizație de staționare de la primăria locală. De asemenea, organele sanitar-veterinare ale cantoanelor elvețiene pot declara zone interzise stupăritului dacă în acestea se constată existența locii europene și/sau americane.

Tot în Elveția deplasările pe vetre noi se anunță la primăriile locale și fiecare localitate are un număr anunțat public pe Internet.

Cred că cea mai mare deficiență a celor care efectuează stupărit staționar și pastoral în România este folosirea unor densități exagerate pe vetrele permanente sau de pastoral, iar argumentul că stupii trebuie păziți nu stă în picioare, probabil din creșterea producțiilor obținute prin optimizarea numărului de stupi pe vetre se vor găsi bani pentru asigurarea securității stupinelor.

Aici trebuie amintit și faptul că majoritatea apicultorilor români care efectuează stupărit pastoral au pavilioane apicole tractate sau autotractate. Este adevărat că pavilioanele au avantajele lor privind pregătirea de deplasare și asigurarea securității și integrității, dar, mai ales având în vedere că ofertele melifere vor fi, în lumina schimbărilor climatice care vin, din ce în ce mai mici, poate apicultorii ar trebui să gândească altă strategie privind efectuarea stupăritului în viitor.

Poate ar fi necesar să ne obișnuim că trebuie să și investim ca să scoatem profit, să nu mai mergem pe investiții cât mai mici; cele văzute în exploatațiile străine vizitate îmi confirmă părerea.

Referitor la distanțe și condițiile amplasării vetrelor în toate cele trei țări există reglementări similare cu mici diferențe, astfel: distanțele între vetrele permanente trebuie să fie de minimum 600 m în Austria și de 500 m în Elveția, iar la vetrele de pastoral distanța minimă este de 200 m și stațiile de împerechere regine sunt protejate cu restricționări de 10 km (cele de tip A) sau 3 km (cele de tip B).

Totodată, la așezarea vetrelor distanța minimă impusă față de clădirile publice este de 50 m și față de drumuri de 5 m.

Apicultorii din România nu duc lipsă de reglementări legislative pentru stupărit. Astfel, Asociația Crescătorilor de Albine din România a elaborat cu finanțare europeană și română Ghidul de bune practici în apicultură și există și Legea apiculturii, dar prevederile din acestea nu sunt luate în considerare de majoritatea apicultorilor. Problema constă în faptul că nu este dispus niciun organ al statului să vegheze ca aceste reglementări să fie respectate. Dacă apicultorii din Austria, Germania și Elveția nici nu concep să încalce reglementările legislative privind practicarea stupăritului, apicultorii români de multe ori caută portițe de eludare a reglementărilor legislative care îi privesc. Pot proba aceste afirmații cu faptul că uneori în zonele de cules melifer pavilioanele apicole stau ca în parcare și astfel pe suprafețe de câțiva kilometrii pătrați apar densități de câteva mii de familii de albine.

Un subiect foarte dezbătut și controversat în România este cel referitor la identificarea exploatațiilor apicole și familiilor de albine pentru care s-au emis ordinele ministrului Agriculturii OM 119/2011 și OM 246/2012, urmate de o încercare de nou proiect în 2016 din care a rezultat cel mai sofisticat sistem de identificare a exploatațiilor apicole și familiilor de albine, care implică un vast sistem birocratic și, bineînțeles, un volum de muncă pe măsură. Din documentările noastre ceva similar nu există nicăieri în lume.

Voi proba cele afirmate cu cele aflate din cele trei țări vizitate, cei în drept nu au decât să ne aducă exemple contrarii concrete.

Conform celor afirmate de apicultorii Mario Vogel din Gols – Austria și Klaus Fehrenbach din Ravensburg – Germania, în aceste două țări existența stupinelor se anunță în luna august la primăriile locale, numărul de stupi putând fi anunțat sau nu.

În Elveția Ursula Lüthi din Signau ne-a informat că identificarea stupilor nu există, făcându-se numai identificarea stupinelor pentru care se primesc coduri numerice.

Aici țin să amintesc celor în drept de la MADR, ANZ și ANSVSA că la întâlnirea consultativă din primăvara anului 2016 majoritatea reprezentanților formelor asociative ale apicultorilor prezenți au semnat și depus la ministrul MADR un memoriu în care se cerea să se renunțe la actualul sistem de identificare și numărul de familii de albine să se anunțe anual la primăriile locale, acestea fiind înscrise în registrele agricole. Stupinele trebuie să primească coduri numerice de identificare – „simplu și eficient“. Mingea a fost ridicată la fileu, așteptăm o replică constructivă.

Cu speranța că informațiile pe care le conțin aceste articole vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România, vă anunț că voi continua cu informații despre producerea, condiționarea și desfacerea mierii în Austria, Germania și Elveția.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 26

În perioada 2-8 octombrie 2016 am avut oportunitatea și plăcerea ca, împreună cu alți 30 de apicultori români profesioniști, să particip la o excursie de documentare pe tematică apicolă în Germania, Austria și Elveția. Excursia a fost organizată, de altfel impecabil, de Asociația Apicolă „MELIKOLEG“ Sibiu, în parteneriat cu Institutul de Cercetări pentru Agricultură Ecologică „FiBL – Forschungsinstitut fur biologischen Landbau“ Frik din Elveția.

Cu prilejul peregrinărilor noastre am vizitat și cercetat 9 obiective reprezentând exploatații apicole profesioniste, asociații apicole, cooperative apicole, ferme de creștere a reginelor și o clădire a Institutului de Cercetare, partener care prin reprezentantul său, dl Salvador Garibay împreună cu dl ing. Wilhelm Tratler – ne-a ghidat cu profesionalism pe toată durata excursiei.

În prima zi de documentare activă am efectuat o primă vizită la ferma apicolă „Pannonische Imkereigenossenschaft“ situată în Gols – Austria, unde am fost primiți de dl Mario Vogel, unul dintre proprietarii fermei, care ne-a prezentat cu amabilitate dotările fermei, modul cum își desfășoară activita­tea și a răspuns întrebărilor noastre.

Această fermă deține un număr de peste 1.000 familii de albine fiind, una dintre cele mai mari ferme apicole din Austria.

A doua vizită a zilei am făcut-o la stupina „Bienenhof Meier“, Pasching/Linz – Germania, fiind întâmpinați de proprietarul Johann Meier care ne-a descris activitatea și dotarea acestei stupine cu un număr de 300 de familii de albine cu comercializare directă a mierii și cu o rată de înmulțire anuală de 1:3.

În a doua zi ne-am deplasat din Germania în Elveția, unde o primă vizită am făcut-o asociației apicole de pastoral „Wanderimkerei“ Signau – Elveția, unde ne-au primit președintele Fritz și apicultoarea Ursula Lüthi care ne-au prezentat structura asociației, dotările, reglementările privind efectuarea pastoralului, producerea mierii, verificarea calității și altele.

La finalul zilei am vizitat o clădire a Institutului pentru Agricultură Ecologică „FiBL – Forschungsinstitut fur biologischen Landbau“ Frik din Elveția, unde dl Salvador Garibay, repre­zentantul institutului, ne-a prezentat cu predilecție modul cum acesta conservă stupăritul tradițional elvețian, cum ar fi stupii sistematici cu controlare și lucru prin spate, rame crescute fără foițe de faguri artificiali, stupi primitivi și alte aspecte.

Prima vizită a zilei a treia am făcut-o la „Imkerei Mayr GmbH“ Kardolf – Elveția, o stupină deținută de un apicultor profesionist, dl Robert Mayr, care ne-a prezentat insta­lațiile de procesare a mierii și aspecte ale apiculturii ecologice.

A urmat vizitarea Asociației de Procesare Polen „Bienen Roth & Co“ Wila – Elveția, unde dl Roth ne-a prezentat cu amabilitate și răbdare o stupină, utilaje pentru colectarea și condiționarea polenului și alte aspecte apicole.

Ziua a treia s-a încheiat cu deplasarea la Zürich la Asociația „Association for Apis melifera melifera“, unde ne-a primit dl Hans Ulrich Thomas care ne-a prezentat stupine reprezentative și aspecte ale selecției, ameliorării și conservării rasei de albină autohtonă elvețiană albina neagră – Apis mellifera mellifera.

Ultima zi activă a excursiei s-a finalizat cu două vizite de documentare apicolă, una la stupina „Imkerei Fehrenbach“, Ravensburg – Germania și alta la o cooperativă de valorifi­care a produselor apicole „Süddeutsche Honiggvermarktungsgenossenschaft“, Regensburg – Germania.

Stupina „Imkerei Fehrenbach“ este o întreprindere familială profesionistă având 600 familii de albine și care se preocupă în principal de creșterea și comercializarea reginelor din rasa Buckfast, astfel că proprietarul și administratorul dl Klaus Fehrenbach ne-a prezentat aspecte ale acestei îndeletniciri.

Reprezentantul cooperativei de valorificare a produselor apicole a prezentat modalitățile de achiziționare și valorificare a produselor apicole.

În finalul descrierii obiectivelor vizitate se pot deduce densitatea și volumul informațiilor obținute, astfel că se impune o structurare și clasificare a lor pe teme principale ale activității apicole și, după o limpe­zire și sedimentare a informațiilor acumulate, cred că ar fi interesant să structurez aceste cunoștințe pe următoarele teme:

1. Reglementări specifice ale efectuării stupăritului, producerea, condiționarea și desfacerea mierii în Austria, Germania și Elveția.

2. Elveția – producerea, condiționarea și desfacerea polenului.

3. Obținerea reginelor din rase pure și protejarea acestora pentru a nu fi impurificate de alte rase, protejarea și conservarea rasei indigene naționale și a sistemului istoric de stupi în Elveția.

Temele mai sus enumerate vor urma.

GALERIE FOTO

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 21, 1-15 noiembrie 2016 – pag. 28-29

Anul activ apicol 2016 este unul problemă pentru buna dezvoltare a familiilor de albine de pe teritoriul României.

Aceasta din cauza situației culesurilor de producție și de întreținere, care, din cauza condițiilor climatice nefavorabile, nu prea au fost, iar dacă totuși au existat nu au răspuns așteptărilor și numai în anumite zone, de altfel destul de rare.

Din această cauză rezervele de hrană ale familiilor de albine au fost în cantități insuficiente, fiind necesară completarea acestora cu siropuri de zahăr sau cu alte produse omologate pentru hrănirea albinelor, evitând astfel moartea lor.

Necazul este că aceste produse folosite pentru completarea rezervelor de hrană nu conțin decât în mică măsură, în afară de zaharuri, componentele mierii de albine, astfel că nu se obține o dezvoltare suficient de armonioasă a familiilor de albine. Și mai mult, zaharurile din acestea fiind în majoritatea cazurilor neinvertite, se produce uzura albinelor care le invertesc, scurtându-le drastic viața care duce la depopularea familiilor.

Altă urmare a acestei situații o constituie scăderea imunității albinelor, ducând la posibilitatea izbucnirii unor boli cum ar fi varrooza, nosemoza, loca americană și altele.

Pentru a ține sub control sănătatea albinelor, apicultorii, cu ocazia controalelor curente și periodice, trebuie să fie în cunoștință de cauză cu starea de sănătate a familiilor de albine deținute.

În realizarea acestui deziderat un rol însemnat revine ANSVSA-lui (Autoritatea Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor) care, prin Direcțiile Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor din diferitele județe ale țării, pot, prin analize de laborator și specialiștii pe care îi au, să semnaleze existența sau nu a unor boli în familiile de albine, indicând în caz de nevoie măsurile pentru stoparea și eradicarea acestora.

Pentru a ne lămuri în privința acestor aspecte am pus un set de întrebări Direcției Generale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor și domnul director general dr. Marius MOISE (foto) a avut amabilitatea să răspundă prompt și punctual la toate întrebările.

– Care sunt bolile albinelor prevăzute în Programul Național de Supraveghere, Control și Eradicare și cine dintre medicii veterinari din teritoriu sprijină aceste acțiuni și cu ce costuri pentru apicultori?

– ASVSA are un Program Național Strategic de Supraveghere, Control și Eradicare al Bolilor la Animale, care include și bolile albinelor, prevăzute în Ordinul președintelui ANSVSA nr.35/2016 care stabilește un program de supraveghere pasivă pentru acaropioză, locă americană, tropilaelapsoză și para­zitoză cu gândacul mic de stup și un program de supraveghere activă pentru locă americană, varrooză și nosemoză. Sistemul veterinar de stat cuprinde medicii veterinari oficiali, respectiv medicii veterinari ai DSVSA-urilor județene și medicii veterinari ai circumscripțiilor-veterinare zonale care aplică la nivel local Programul Național Strategic de Supraveghere, Control și Eradicare al Bolilor la Animale, incluzând și bolile albinelor. Adițional față de rețeaua veterinară de stat, există și o rețea constituită din medici veterinari de liberă practică împuterniciți de către DSVSA să efectueze acțiunile sani­tare veterinare, în baza unui contract de concesiune pentru implementarea Programului Național Strategic de Supraveghere, Control și Eradicare a Bolilor la Animale.

– În caz de suspiciune a existenței unor boli în familiile de albine deținute, apicultorii cui trebuie să se adreseze?

– DSVSA-urile județene organizează supravegherea activă pe teritoriul județului lor și atribuie un număr de vizite medicilor veterinari oficiali din subordine, care selectează stupinele ce urmează să fie vizitate. Departamentul de epidemiologie al Laboratorului național de referință (IDSA București) colectează trimestrial date privind punerea în aplicare a programului. În cazul exploatațiilor apicole familiale, apicultorii, persoane fizice care nu au obligația să aibă contract de prestări servicii cu un medic veterinar de liberă practică, trebuie să se adreseze medicului veterinar oficial, așa cum am arătat în cadrul răspunsului la întrebarea 1. Exploatațiile apicole comerciale au obligația să aibă contract de prestări de servicii cu un medic veterinar de liberă practică.

– Ce fel de probe trebuie să se preleveze din familiile de albine în caz de necesitate pentru efectuarea analizelor de laborator și unde se trimit acestea?

– Tipurile de probe care se prelevează de la familiile de albine sunt menționate în detaliu în Anexa Ordinului președintelui ANSVSA nr. 25/2008 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind metodologia de prelevare, prelucrare primară, ambalare și transport al probelor destinate examenelor de laborator în domeniul sănătății animalelor. Cele mai importante tipuri de probe sunt probe de fagure cu puiet căpăcit și/sau necăpăcit – fragment de 10x10 cm – cu modificări sau o ramă întreagă cu puiet și rezervă de hrană; miere căpăcită și păstură pentru locă americană, locă europeană; probe de albine vii prelevate din stup în cantitate de 15 g/probă pentru acarapioză; probe de albine vii sau moarte prelevate de la urdiniș, în cantitate de minimum 10 g/probă pentru nosemoză, amibiază și alte endopara­zitoze digestive; probe de albine vii prelevate din stup sau albine moarte, prelevate de pe planșeul stupului în cantitate de minimum 25 g sau un fragment de 10 x 15 cm fagure cu puiet căpăcit de trântor sau de albină lucrătoare ori o ramă întreagă cu puiet căpăcit sau detritus de pe planșeul stupului pentru varrooză.

– Pe baza HG nr.1156 din 23.12.2013, ce analize se pot executa gratuit și în ce condiții?

– Orice prelevare efectuată de medical veterinar oficial, pentru supravegherea sanitar-veterinară, în cadrul Programului Național Strategic de Supraveghere, Control și Eradicare al Bolilor la Animale și analizele ulterioare se suportă din bugetul de stat. Apicultorul poate să preleveze probe din stupină și să solicite efectuarea investigațiilor pentru confirmarea suspiciunii de boală, direct unui laborator acreditat sanitar-veterinar, contra cost. Pentru supravegherea sanitar-veterinară și, în caz de necesitate, pentru diagnosticul bolilor infecțioase și parazitare la albine numărul probelor prelevate trebuie să reprezinte cel puțin 5% din efectivul unei stupine de producție și 15% din efectivul unei pepiniere de mătci, în așa fel încât să se poată detecta cu o precizie de minimum 95%, cel puțin 5% din albinele bolnave.

– În cazul depistării unor boli pentru care se instituie carantină și se dispune distrugerea prin ardere a materialului apicol, ce despăgubiri și în ce condiții primește apicultorul păgubit?

– Compensarea financiară a mortalităților la familiile de albine se acordă potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1.214 din 2009, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că pentru locă americană, varrooză, nosemoză și boli virotice pot fi atribuite compensații apicultorilor afectați atunci când sunt aplicate măsuri oficiale pentru combaterea bolilor.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 20, 16-31 octombrie 2016 – pag. 28-29

Verificarea stării de sănătate, a rezervelor de hrană și organizarea cuibului

Având în vedere că prognozarea datei la care se va produce intrarea în iarnă este mai greu de făcut, trebuie luate măsuri să nu fim surprinși cu familiile de albine nepregătite corespunzător. Această cerință implică verificări mai dese ale stării familiilor de albine și executarea rapidă și cu promptitudine a lucrărilor care se impun.

Până la intrarea în iarnă periodic trebuie verificată existența în cantități suficiente și corect distribuite în cuib a rezervelor de hrană.

Totodată, pe măsura răcirii timpului și restrângerii cantității de puiet, se fac reorganizarea și reducerea cuiburilor, având grijă ca ramele păstrate la rezerva familiei să conțină cel puțin 2 kg de miere, astfel că cele cu puțină miere se trec la marginea cuibului sau după diafragmă descăpăcite, pentru ca albinele să transporte mierea în partea de mijloc a cuibului, iar pe măsura golirii acestora ele se scot din stup. Atenție, să nu ne surprindă facerea ghemului de iernare pe o ramă sau mai multe după diafragmă în afara cuibului deoarece sunt șanse ca albinele să moară de inaniție.

De asemenea, în cuib trebuie lăsați unu-doi faguri în care să fi fost crescută cel puțin o generație de puiet care să aibă coronițe cu miere în partea de sus a ramei. Aceștia sunt necesari reginei când începe să ouă în ianuarie-februarie.

Odată cu reorganizarea cuiburilor se impune eliminarea ramelor vechi și negre deoarece acestea pot înmagazina vectorii unor boli și, având dimensiunile celulelor micșorate, ca urmare a resturilor rămase de la generațiile de puiet găzduite anterior, nu oferă condiții optime de dezvoltare a larvelor și nimfelor următoare.

Familiile slabe care nu au reușit să ajungă la un nivel de dezvoltare de cel puțin 6-7 rame cred că trebuie unificate deoarece acestea, chiar dacă trec iarna, în primăvară nu vor avea o dezvoltare suficient de susținută pentru a participa la primele culesuri de producție.

De asemenea, cu prilejul controalelor se vor astupa eventualele orificii existente la componentele stupilor, se vor monta gratiile de urdiniș și se va face izolarea termică corespunzătoare a familiilor, asigurând și o circulație a aerului pentru eliminarea umidității în exces.

La dispariția puietului căpăcit și larvar se impun efectuarea unor ultime tratamente preventive împotriva varroozei și efectuarea evaluării gradului de infestare.

Referitor la produsele folosite și procedurile de aplicare am explicat pe larg în articolul „Tratamentul varroozei, acțiune actuală și urgentă“, publicat în revista Lumea Satului nr. 15 (236 1-15 august 2015), deci mă voi referi numai la metode de aplicare mai greoaie sau mai rapide pe care personal le-am experimentat pe parcursul întregii mele activități practice apicole.

După ce am experimentat diverse produse pentru tratamente împotriva varroozei am rămas la cele pe bază de amitraz și taufluvalinat aplicate pe bază de fumigație, completate de benzile impreg­nate cu substanță activă taufluvalinat care prezintă o remanență de circa 90 de zile.

Mijloacele de aplicare pot fi:

• Aplicarea cu ajutorul benzilor de hârtie impregnate cu substanță inflamabilă, pe care se aplică picăturile produsului cu substanțele active pomenite mai sus, așezarea benzilor pe tăvițe metalice care, după aprinderea acestora, se introduc prin urdinișuri în stupi, se închid urdinișurile circa 15 minute și apoi se redeschid și se scot tăvițele cu resturile benzilor arse. Procedeul este foarte greoi și incomod mai ales când bate vântul și productivitatea este foarte mică, fiind impropriu când avem de tratat multe familii de albine (vezi figurile 1, 8, 5).

• Suflarea fumigației de la arderea benzilor de hârtie cu ajutorul unor minisuflante, metodă mult mai rapidă decât cea anterioară, dar tot destul de înceată și cu productivitate mică (vezi figurile 6, 4).

• Aplicarea substanței active prin amestecarea într-o emulsie de ulei de parafină, care se introduce într-un aspersor unde prin încălzire se transformă emulsia în vapori pompați printr-o țeavă în stupii familiilor de albine provocând căderea acarienilor de pe albine. Experimentez această metodă de doi ani și pot afirma cu tot simțul răspunderii că este foarte eficientă și rapidă, tratamentul la circa 150 de familii efectuându-se în 20-25 minute (vezi fig. 2).

Referitor la aceste metode de aplicare trebuie arătat că fabricantul (I.C-D.A) nu descrie decât prima metodă care este foarte veche, și chiar învechită, poate ar fi cazul să execute niște cercetări științifice practice referitor la metode moderne și rapide de aplicare, pe care să le notifice și omologheze, preîntâmpinând astfel erorile pe care unii apicultori le fac inventând pe bâjbâite diverse metode empirice, neverificate științific, mai mult sau mai puțin eficiente.

În fine, de o deosebită importanță este operațiunea de determinare, înainte de intrarea în iarnă, a gradului de infestare cu varroză a familiilor de albine și luarea de măsuri în consecință.

Metode de determinare a gradului de infestare sunt mai multe, așa că voi alege spre descriere trei:

• Metoda foilor de control lipicioase, care se introduc pe fundul stupilor sau, în cazul fundurilor antivarrooa, pe fundul glisant al acestora, la un număr de 10% din stupi înainte de efectuarea tratamentului și numărarea paraziților căzuți după 2 ore de la tratament și analizarea evoluției la următoarele tratamente. Consider că o cădere mai mare de 20 de paraziți impune repetarea tratamentelor (vezi figurile 3, 7).

• Metoda foilor de control lipicioase, care se introduc la fel ca anterior și numărarea paraziților căzuți după 10 zile după moartea naturală a acestora. După dr. Ralph Buchler, acest număr se multiplică cu 120 obținându-se, cu aproximație, numărul de acarieni din familia de albine controlată.

• Metoda înghețării a unui număr de 200 de albine vii, spălarea acestora și numărarea acarienilor căzuți stabilind numărul de acarieni la o sută de albine.

În general se poate considera că pragul admis al infestări albinelor cu varrooa este de 0,5%.

Mai precis, dr. vet. Dobre Gheorghe, într-un articol din LUMEA APICOLĂ nr. 17 din septembrie 2008, arăta gradele de parazitare în funcție de numărul de acarieni căzuți zilnic pe foile de control și măsurile ce se impun, astfel:

• la o cădere zilnică de 0-8 paraziți, gradul de infestare este considerat slab (pentru sub 100 acarieni) și se va repeta controlul;

• la o cădere zilnică de 8-15 paraziți, gradul de infestare este considerat moderat (pentru 100 la 1.000 acarieni) și se va executa tratament;

• la o cădere zilnică de 15-30 paraziți, gradul de infestare este considerat mare (pentru 1000 la 2000 acarieni) și se va executa tratament de urgență și

• la o cădere zilnică mai mult de 30 acarieni, gradul de infestare este considerat critic (pentru peste 2.000 acarieni) și se vor executa măsuri complexe de combatere.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 19, 1-15 octombrie 2016 – pag. 30-31

Apicultorii români acuză faptul că prin amestecul mierii românești cu cea din import și datele insuficiente trecute pe etichetă (se menționează doar dacă mierea provine din UE sau non UE) clienții sunt voit induși în eroare. În plus, dacă produsele rezultate din aceste mixuri nu respectă normele de calitate, această metodă poate aduce un deficit de imagine apicultorilor români. În consecință, președintele ACA, Ioan Fetea, spune că asociația a inițiat un proiect de lege prin care să fie interzisă cupajarea mierii. Dacă proiectul va fi prezentat în Parlament și va fi validat, fiecare borcan va trebui să conțină miere doar dintr-o singură țară, iar clientul va găsi pe etichetă proveniența clară a produsului.

O nouă grevă la orizont?

De data aceasta, cei care amenință cu greva sunt medicii veterinari. Reprezentanții Federației Sindicale a Veterinarilor din România susțin că motivul care ar putea genera un astfel de protest este refuzul Autorității Naționale Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelelor (ANSVSA) de a semna un contract colectiv de muncă. Ca urmare a fost convocată o întâlnire de urgență la care a participat și președintele-secretar de stat al ANSVSA, Radu Roatiș. Însă potrivit comunicatului FSVR, după o prezentare succintă, acesta a părăsit întrunirea fără să răspundă întrebărilor legate de proiectul referitor la „reorganizarea“ instituției.

Ce fonduri mai sunt disponibile prin PNDR

Peste 317 milioane de euro mai sunt disponibile prin PNDR în cadrul sesiunilor active pentru depunerea cererilor de finanțare deschise în anul 2016, potrivit Agenției pentru Finanțarea Investițiilor. Fondurile pot fi accesate de cei interesați de finanțarea fermelor de familie pentru sectorul pomicol, de procesarea produselor agricole și pomicole, dezvoltarea fermelor mici, de infrastructura la scara mica, dar și de înființarea grupurilor de producători din sectorul agricol și pomicol. Fondurile pot fi accesate până pe data de 31 octombrie.

Pentru traversarea iernii în condiții optime este esențial ca în toamnă familiile de albine să aibă o putere cel puțin medie, reginele să fie tinere, prolifice și de calitate, cu pontă normală susținută și cercetarea familiilor să indice o stare de sănătate corespunzătoare.

De asemenea, în familii trebuie să existe rezervele necesare de hrană energetică și proteică în cantități suficiente pentru traversarea sezonului rece și reînceperea dezvoltării în forță pentru întâmpinarea optimă a noului sezon apicol activ care urmează și, repet, aceste rezerve ar trebui să se situeze în intervalul 15-20 kg de miere și 2-3 kg de păstură. Justificarea acestei cantități de hrană vine de la faptul că rezerva trebuie să acopere intervalul lunar noiembrie-martie și uneori și perioade din aprilie, când nu sunt sau sunt prea puține oferte de cules de întreținere în natură sau condițiile meteorologice nu sunt propice zborului albinelor după nectar și polen.

Aprecierea acestei cantități de rezerve necesare pentru intrarea în iarnă a unei familii de albine se poate face ținând cont că cercetările în domeniu indică pentru 1 kg de albine (circa 10.000 albine) consumuri zilnice de 40 g de miere, când nu cresc puiet și nu clădesc faguri, de 90 g de miere când cresc puiet și de 145 g de miere când pe lângă puiet cresc și faguri.

Recomandarea ca familiile de albine să fie cel puțin de putere medie la intrarea în iarnă se susține de către cercetările efectuate de către Institutul de Cercetare și Producție pentru Apicultură comunicate de Ion Barac în 1965 care au stabilit că familiile cu 1 kg de albină au consumat în perioada de iernare câte 7,5 kg de miere, iar familiile cu 3 kg de albină câte 11,1 kg miere, aceasta însemnând că 1 kg de albină din familiile de putere medie a consumat cu 3,8 kg de miere mai puțin față de 1 kg de albină din familiile slabe.

Totodată, odată cu consumul mai mare de miere al familiilor slabe, la acestea are loc un grad mai mare de uzură a organismului, ceea ce implică o dezvoltare mai înceată a acestora în primăvară.

Soluția în cazul familiilor slabe este unificarea lor pentru a deveni de putere medie sau puternice.

O stare de normalitate a unei familii de albine este reprezentată de activitatea normală a acesteia. Adică: să aducă rezerve de hrană energetică – nectar și hrană proteică, să aibă și să crească puiet de toate categoriile, albinele să fie vivace și să-și apere stupul. Lipsa oricăreia din aceste însușiri indică o stare anormală ale cărei cauze trebuie depistată și corectată.

Starea reginelor are, de asemenea, o importanță decisivă pentru a menține nivelul puterii familiilor, chiar dacă ofertele melifere sunt de obicei în continuă scădere cu cât ne apropiem de intrarea în iarnă. Aici este de accentuat că pentru obținerea de rezultate bune și foarte bune, în primul rând, reginele trebuie schimbate anual, în cazul efectuării de stupărit pastoral intensiv (la 4-5 culesuri de producție) și la 2 ani pentru stupăritul staționar sau pastoral redus (cu cel mult 2 culesuri de producție) și apoi trebuie recurs la hrănirile de stimulare.

Dacă pe parcursul examinării stării familiilor de albine apar dubii asupra stării de sănătate apărând simptome și/sau aspecte care conduc la eventualitatea existenței unor boli ale familiilor de albine se va proceda la ridicarea de probe, conform reglementărilor în vigoare, pentru efectuarea de analize de laborator la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură din București, Institutul de Diagnostic și Sănătate Animală din București sau la laboratoarele de diagnostic ale direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene.

Dar să vorbim și despre tratamentele preventive care se impun a fi efectuate familiilor de albine înainte de intrarea în iarnă.

Actualmente albinele noastre sunt pândite de două potențiale boli parazitare, varrooza și nosemoza.

Varrooza este o boală parazitară externă a albinelor cauzată de un mic acarian vizibil cu ochiul liber, a cărui denumire științifică este Varroa jacobsoni (Varroa destructor). Acest acarian se hrănește cu hemolimfa indivizilor adulți ai familiei de albine (trântori, albine lucrătoare și regine), a larvelor și nimfelor, pentru care se localizează pe suprafața exterioară a corpului acestora (ectoparazitoză).

Despre produsele folosite și procedurile de aplicare am explicat pe larg în articolul „Tratamentul varroozei, acțiune actuală și urgentă“ publicat în revista Lumea Satului nr.15 (236 1-15 august 2015).

Nosemoza este o boală parazitară internă a albinelor adulte lucrătoare în vârstă de peste 15 zile provocată de protozorul Nosema apis (nosemoză tip A) sau de protozorul Nosema ceranae (nosemoză tip C) și este cauzată de proliferarea acestor protozori în interiorul celulelor epiteliale din porțiunea posterioară a intestinului, manifestată prin tulburări digestive (diaree de culoare brun-gălbuie sau constipație) și incapacitate de zbor a albinelor afectate, urmate de moartea acestora, mai ales în timpul perioadei de iernare. Familiile bolnave de nosemoză au o activitate redusă, primăvara constatându-se depopularea lor, deși dispun de puiet sănătos și numeros. Conform reglementărilor legale, existența bolii se notifică la autorități.

Nosemoza, la fel ca și varrooza, este prezentă în toate țările și a fost semnalată în România în 1934.

Actualmente Uniunea Europeană, prin Directiva UE 3/01/081, a interzis utilizarea produselor medicamentoase având ca substanță activă antibioticul numit fumagilină (biciclohexilamoniu) pentru tratarea nosemozei, așa că tratamentele împotriva nosemozei nu se pot face decât cu singurul produs românesc existent, și anume siropul intitulat protofil pe bază de ceaiuri din plante fără a conține antibiotic care nu dă întotdeauna rezultate notabile în cazuri de infestare masivă.

Pe lângă acest produs, pe piața produselor care pot fi folosite în tratarea nosemozei mai sunt aduse prin import Nozestat, Nozevit, Nonosz Plusz, Vita Feed Gold, Honey-B-Healthy, ApiHerb, Thymol și chiar Soluție de înălbitor hipoclorit de sodiu 6%, produse a căror eficiență personal nu o cunosc pentru că în practica mea apicolă nu le-am folosit. Consider că autoritățile în drept ar trebui să găsească forma legală de a obține derogare de la UE ca măcar în cazul diagnosticării nosemozei să se folosească produse pe bază de fumagilină, bineînțeles cu restricțiile de rigoare privind produsele apicole obținute de la familiile tratate cu produse pe bază de fumagilină.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 26-27

După un sezon apicol activ 2016 foarte defavorabil apiculturii din România este cu atât mai important să începem din timp și cu maximă atenție operațiunile de pregătire a familiilor de albine pentru intrarea la iernat.

Fenomenele climatice pe care avem neșansa să le trăim nu ne mai dau șansa să prevedem cu precizie evoluția vremii până la apariția anotimpului rece, așa că trebuie să ne luăm măsuri asiguratorii că sosirea acestui anotimp nu ne prinde cu familiile de albine nepregătite corespunzător.

August-septembrie este perioada propice începerii operațiunilor de pregătire pentru iernare, care în principal ar trebui să fie următoarele: evaluarea puterii și existenței rezervelor de hrană pentru iernare, hrăniri de completare și stimulative, aprecierea stării de sănătate a familiilor de albine, tratamente preventive împotriva varoozei și nosemei, îndreptarea stărilor anormale și începerea restructurării cuiburilor pentru iernare și altele, după caz.

Puterea familiei de albine este dată de numărul de indivizi, număr care variază foarte mult de la un sezon la altul și influențează starea de sănătate a acestuia. În timpul vârfului sezonului activ, o familie de albine este considerată puternică dacă are un număr cuprins între 40.000-60.000 de albine, respectiv 4-6 kg de albine. Familia de putere medie prezintă 20.000-40.000 albine, respectiv 2-4 kg, iar o familie este considerată de putere slabă dacă are sub 20.000 albine, respectiv sub 2 kg de albine.

Rezervele de hrană necesare existente sunt în funcție de puterea familiilor de albine, astfel că ele cantitativ ar trebui să se situeze în intervalul 15-20 kg miere și 2-3 kg păstură. Trebuie precizat că o familie de putere slabă s-ar putea să consume rezerve mai mari de hrană pentru faptul că pierderile de căldură în timpul iernii la aceasta sunt mai mari, implicând consum mai mare de hrană pentru echilibrarea regimului termic necesar supraviețuirii.

Trebuie specificat că pentru a produce o albină tânără și sănătoasă este necesar ca la rezerve să existe o celulă cu miere și una cu polen. Deci, pentru supraviețuirea și continuarea dezvoltării familiilor de albine în sezonul rece, pe lângă rezervele sub formă de miere, care reprezintă hrană energetică, familiile de albine au nevoie de hrană proteică care este înmagazinată sub formă de păstură.

Pentru aprecierea rezervelor de hrană se poate ține cont de următorii indicatori aproximativi: o ramă mare 1/1 (ramă Dadant 435 x 300 mm) plină complet cu miere conține 4-4,5 kg de miere, o ramă mică 1/4 (ramă magazin 435 x 162 mm) plină complet conține 2-2,5 kg de miere și o ramă mijlocie 2/3 (ramă ME 435 x 235 mm) plină complet conține 3-3,5 kg de miere și, în fine, pentru o evaluare mai precisă se poate considera că 6 dm2 de miere căpăcită reprezintă 1 kg de miere.

La evaluarea rezervelor de hrană trebuie verificată și apreciată calitatea acestora și aici trebuie ținut cont de faptul că în cuprinsul acestor rezerve nu trebuie să existe miere de mană sau provenită din siropul unor fructe ca struguri, prune ș.a.m.d. deoarece aceste mieri au un conținut mare de substanțe minerale și au un caracter alcalin, ceea ce duce la producere de diaree, permițând dezvoltarea unor vegetații în tubul digestiv al albinei în lipsa zborurilor de curățire în perioada de iarnă.

Studii efectuate de înaintașul nostru ing. Ion Cârnu au relevant faptul că în zona de munte se poate ierna bine dacă procentul mierii de mană de conifer nu depășește 20-30%, dar în zona de deal și câmpie însă prezența manei de stejar, tei sau salcie poate provoca diaree sau chiar moartea și la proporții de 10-20%.

Pentru depistarea existenței mierii de mană în rezervele de hrană ale familiilor de albine ne stau la îndemână două metode destul de simple: metoda cu alcool sau metoda cu apă de var.

Pentru aplicarea metodei cu alcool, într-un cilindru de sticlă gradat se toarnă o parte de miere care se amestecă cu o parte egală de apă distilată și la acest amestec soluție se adaugă 10 părți de alcool de 96o și se amestecă bine. În cazul prezenței manei, soluția se tulbură și după un timp se depune un sediment pe fundul eprubetei. Dacă mierea de mană este mai puțină nu este depunere, dar soluția se tulbură. Dacă nu este miere de mană, soluția rămâne transparentă.

În cazul metodei cu apă de var mierea se dizolvă cu o cantitate egală de apă distilată, apoi această soluție se amestecă cu o parte egală de lichid limpede de deasupra varului proaspăt stins. Amestecul obținut se încălzește până la fierbere la flacără mică. În cazul existenței manei, apar flocoane care se depun pe fundul eprubetei sub formă de precipitat. Cu cât stratul de sediment este mai gros, cu atât proba de miere conține o cantitate mai mare de mană.

În cazul rezervelor de hrană insuficiente sau necesității înlocuirii lor acestea se pot completa prin așa-numitele hrăniri de completare și aceste completări cu hrană energetică poate fi făcută cu predilecție cu faguri cu miere, fluidă sau cristalizată sau, în lipsă de faguri la rezerva stupinei, cu siropuri obținute din zahăr de sfeclă 2:1 administrat în cantități de 1-2 litri sau, în cel mai rău caz, cu siropuri care conţin zaharuri preparate industrial, acestea fiind omologate, respectiv notificate ca fiind acceptate pentru hrăniri de completare sau stimulative ale familiilor de albine.

Este recunoscut faptul că niciun înlocuitor de miere folosit ca hrană pentru albine nu prezintă calitățile mierii așa că recomand ca, dacă dorim o dezvoltare armonioasă și sănătoasă în noul an apicol care vine după iernare, cel puțin 40-50% din rezervele de hrană pentru iernare să fie constituite din miere de albine verificată ca fiind sănătoasă.

La administrarea de siropuri de zaharuri neinvertite trebuie ținut cont că prin invertire albinele care fac această operațiune se uzează și își scurtează perioada de viață, astfel că se recomandă ca aceste hrăniri cu zaharuri neinvertite să se facă până cel mult la sfârșitul lunii august sau, cel mult, până la începutul lunii septembrie. Astfel în iarnă vor intra albine care nu au organismul uzat prin participare la invertirea siropurilor de zahăr date pentru completarea rezervelor de hrană.

Dacă perioada august-septembrie se prezintă secetoasă această situație face ca oferta de culesuri melifere de întreținere să fie foarte mică sau să lipsească cu desăvârșire, ceea ce face ca reginele să-și micșoreze densitatea ouălelor depuse. Aceasta ar duce ca la intra­rea în iarnă familiile de albine să aibă populații reduse.

Astfel, pentru stimularea pontei și creșterea albinei de iernare în cantitate suficientă sunt necesare hrăniri de stimulare. Acestea se realizează prin adminis­trare de faguri cu miere căpăcită, sirop de zahăr de sfeclă 1:1, zahăr tos etc.

În cazul folosirii fagurilor cu miere căpăcită, la interval de 2-3 zile se pun după diafragmă faguri care conțin cantități reduse de miere de pe care se descăpăcesc 2-3 dm2, iar dacă se folosește sirop de zahăr acesta se administrează fie în doze zilnice de 100-200 g, fie în doze de 250-500 g la intervale de 3-5 zile și, în absența culesului de polen, recomand ca în siropul de zahar să se introducă 5% polen recoltat din stupina proprie pentru a fi siguri că odată cu polenul nu intro­ducem și ceva vectori de boli din alte stupine.

Hrăniri de stimulare se pot face și prin administrarea de zahăr tos uscat în hrănitor și, pentru a obișnui albinele cu acest mod de hrănire, zahărul se umectează superficial sau se toarnă peste el un strat subțire de miere.

În final, țin să precizez că întâi trebuie realizate hrănirile de completare și apoi cele stimulative deoarece practica a arătat că, fără existența în cuib a rezervelor de hrană necesare iernării, rezultatele hrănirilor de stimulare sunt slabe.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 28-30

În perioada 9-11 septembrie se va deschide ediția de toamnă a Târgului Național Mierii. Evenimentul se va desfășura pe Platforma apicolă Băneasa și este dedicat tuturor iubitorilor albinei şi produselor apicole!

Considerând mult prea important subiectul abordat în interviul intitulat „Un nou acarian atacă albina românească“, am contactat-o pe doamna dr. biolog Gabriela Chioveanu, coordonator al Laboratorului Naţional pentru Bolile Albinelor şi ale altor insecte utile din cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală București, căreia i-am relatat subiectul dezbătut în interviul anterior și i-am adresat câteva întrebări necesare lămuririi apicultorilor români.

– Care este poziția dumneavoastră privind existența acarianului traheial Acarapis sp. pe teritoriul României și cum va afecta existența acestuia activitatea apicolă în țara noastră?

– În întrebarea dumneavoastră vreți să faceți referire la singura specie cunoscută de acarian cu localizare traheală, mai precis specia care parazitează numai trunchiul traheal principal al albinei adulte, și anume Acarapis woodi care face parte din genul Acarapis.

Este incorect din punct de vedere științific să vorbim de acarianul traheal Acarapis sp, iar dacă există cercetători, specialiști care au identificat o nouă specie de acarieni, alta decât Acarapis woodi, aceasta trebuie confirmată și agreată de comunitatea științifică națională și internațională. De asemenea, este aberant, tot din punct de vedere științific, să vorbim de o localizare la nivelul larvelor de trântor a acarianului Acarapis woodi.

În altă ordine de idei, în România există un Program Naţional de supraveghere a efectivelor de albine care se derulează prin ANSVSA, autoritate care coordonează rețeaua sanitară veterinară de stat. Programul național cuprinde și acțiuni de supraveghere a acarapiozei albinelor produsă de acarianul traheal Acarapis woodi. România este teritoriu declarat indemn (liber) pentru această specie endoparazită, așa că orice semnalare a prezenței acestuia, fie că este făcută de un specialist de la un laborator sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor județean, fie că este făcută de un alt specialist din altă instituție sau de un apicultor trebuie, potrivit legii, confirmată de Laboratorul Național de Referință pentru Bolile Albinelor și ale altor Insecte Utile din cadrul IDSA.

LNR din cadrul IDSA are competență recunoscută pentru a confirma sau infirma o suspiciune pentru un agent etiologic dintr-o specie nouă și este singurul abilitat legal să declanșeze procedurile de notificare la nivel național și ulterior prin ANSVSA la nivel internațional a unei boli noi pentru care România este declarată indemnă.

În anul 2016, până în prezent, nu m-am confruntat cu nicio suspiciune de parazitare a efectivelor de albine cu specia Acarapis woodi.

În anii anteriori (1988-2015) au existat suspiciuni privind alte specii de acarieni din genul Acarapis, care pot exista numai pe corpul albinei sau în stup, specii semnalate de către colegii parazitologi de la laboratoarele sanitare veterinare județene sau direct de către apicultori. În urma analizelor efectuate atât în stupine cât și în laborator s-a dovedit că speciile încriminate erau acarieni externi din genul Acarapis aparținând uneia dintre speciile: Acarapis externus, Acarapis vagans și Acarapis dorsalis, iar în cele mai multe cazuri era vorba de un alt acarian frecvent întâlnit în sezonul activ în rezervele de păstură din faguri, și anume Glycyphagus domesticus.

Deci, din genul Acarapis, principala specie cu importanţă medical-veterinară este Acarapis woodi, care este un endoparazit care se localizează la nivelul sistemului respirator al albinelor adulte.

Repet, acest parazit intratraheal pătrunde, se dezvoltă şi se reproduce în traheea principală prototoracică a albinei din speciile: Apis mellifera (albina europeană), Apis mellifera scutellata (albina africană) şi Apis cerana (albina asiatică). Se hrăneşte numai cu hemolimfa gazdei. În infestaţiile masive acarienii pot fi găsiţi în cap, torace şi sacii aeriferi abdominali. Pot fi parazitate atât lucrătoarele, cât şi trântorii şi matca. Capacitatea acarianului de a trăi în această nişă ecologică este rezultatul adaptărilor numeroase de morfologie şi comportamentale. De exemplu, adaptarea morfologică principală a speciei este transformarea pieselor bucale într-o structură capabilă să ingere cu uşurinţă hrana, adică specia are aparat bucal adaptat la înţepat şi supt.

Genul mai cuprinde şi alte specii, dar cu localizare externă, fiind condiţionaţi paraziţi ai albinei adulte. Speciile Acarapis externus, Acarapis vagans şi Acarapis dorsalis sunt morfologic similare cu Acarapis woodi, dar nu au aparatul bucal adaptat pentru înțepat și supt hemolimfa.

Speciile Acapis externus, Acarapis vagans și Acarapis dorsalis sunt considerate bioagresoare ale familiei de albine, se întâlnesc numai în familiile slabe și agresează mecanic albinele adulte, nehrănindu-se cu hemolimfa, așa cum se întâmplă în cazul endoparazitului Acarapis woodi. Aceste specii există în entomofauna sălbatică din Europa și în general acolo unde sunt albine.

În concluzie, la momentul acesta nu putem vorbi de existența endoparazitului traheal Acarapis woodi în familiile de albine din România, iar celelalte specii de acarieni externi nu sunt specii nou introduse în România, ele existând în entomofauna sălbatică a Europei.

– Cum ar putea apicultorii să depisteze eventuala existență a acestui acarian în familiile de albine deținute și, în caz de răspuns afirmativ, cum trebuie să procedeze în continuare?

– Apicultorii nu pot să depisteze endoparazitul Acarapis woodi, ei pot numai să suspicioneze existența acestuia și evoluția bolii numită acarapioză. Prezența parazitului traheal Acarapis woodi poate fi depistată de un specialist numai în condiții de laborator, în urma unei disecții care evidențiază trunchiul traheal principal al albinei adulte și a unui examen microscopic care permite identificarea morfologică a speciei.

Dar am să prezint câteva elemente care indică disfuncționalități la nivelul familiei de albine și care pot să alarmeze apicultorii.

În primul rând, boala, acarapioza, produsă de Acarapis woodi se manifestă clinic în a doua jumătate a iernii și începutul primăverii, adică pentru țara noastră începând cu 15 ianuarie, lunile februarie, martie și câteodată până la 15 aprilie.

Semnele clinice ale bolii nu sunt caracteristice pentru că albinele manifestă simptome comune altor boli, și anume: depopularea familiei ca urmare a efectului spoliator al parazitului, abdomen dilatat și diaree, incapacitate de zbor, înaintarea albinelor în salturi și tremurături ale corpului, aripi destinse asimetric, albine care mor cu aripile în forma literei „K“; albinele bolnave părăsesc stupul și pe vreme nefavorabilă, se adună în grupuri mici și, pierzându-și capacitatea de zbor, mor în afara stupului.

Modificările anatomopatologice sunt evidențiate numai de examenul microscopic și numai la nivelul sistemului respirator al albinei adulte, deci pentru diagnostic este obligatoriu examenul de laborator. Pentru efectuarea în condiții optime a examenului de laborator este necesară o cantitate minimă de 10 g de albine vii și moarte/proba, recoltate de pe suprafața fagurelui.

În cazul unui rezultat pozitiv pentru Acarapis woodi într-o stupină, diagnostic stabilit de o autoritate recunoscută, atunci se declanșează alertă la nivel național, iar apicultorul în cauză va beneficia de supravegherea și consilierea autorităților sanitare veterinare.

În cazul celorlalte specii de acarieni externi, ele nu sunt considerate a avea importanță medical veterinară, deci nu pot fi impuse restricții sanitare veterinare și, având în vedere dimensiunile și caracteristicile fiziologice ale acestora, un simplu tratament antivarroa ar trebui să fie suficient pentru combaterea lor din familia de albine.

De reținut că aceste specii de acarieni externi nu apar decât în familiile de albine foarte slabe, neigienizate corespunzător, la fel ca și triungulinii, larvele de muscă sau ca larvele de la molia cerii și că efectele asupra albinelor sunt date numai de numărul mare al acestor bioagresori.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 28-29

În data de 23 iunie 2016, la cea de-a 183-a reuniune a Comitetului pentru Organizarea Comună a Piețelor Agricole – produse de origine animală (carne de pasăre, ouă, carne de ovine și miere), Comisia Europeană a prezentat Decizia de Implementare privind aprobarea Programelor Naționale Apicole pentru perioada 2017 – 2019.

Bugetul anual pentru Programele Apicole notificate de Statele Membre a fost majorat la 36 milioane de Euro, iar România beneficiază de o creștere a bugetului alocat de 1.463.140 Euro pentru întreg programul apicol aferent perioadei 2017 – 2019.

Comisia Europeană participă la finanţarea acţiunilor din Program cu 50% din cheltuielile efectuate de România pentru fiecare acţiune accesată, excluzând TVA, iar sprijinul financiar alocat pentru perioada 2017 – 2019 este de 21.508.480 euro, față de 20.045.340 Euro repartizat pentru perioada 2014 -2016, astfel:

- pentru anul 2017 – 7.169.494 Euro (3.584.747 euro buget UE / 3.584.747 euro buget național);

- pentru anul 2018 -  7.169.498 Euro (3.584.749 euro buget UE / 3.584.749 euro buget național);

- pentru anul 2019 – 7.169.488 Euro (3.584.744 euro buget UE / 3.584.744 euro buget național)

Accesarea măsurilor și depunerea dosarelor la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) în vederea solicitării sprijinului financiar se poate face direct de către apicultor sau prin intermediul formei asociative.

În vederea implementării măsurilor de sprijin financiar prevăzute în PNA 2017 – 2019, urmează să se elaboreze hotărârea de Guvern care să aprobe Programul naţional apicol pentru perioada 2017-2019, normele de aplicare, precum şi valoarea sprijinului financiar.

În cadrul procesului de elaborare a actului normativ menționat anterior, în perioada următoare, vor avea loc consultări cu reprezentanții formelor asociative din sectorul apicol, ai Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, ai Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor și ai Agenţiei Naţionale pentru Zootehnie.

Sursa madr.ro

Profitând de o deplasare la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură București, am intrat în Laboratorul de Patologia Albinelor pentru a mă interesa de situația eventualelor apariții de boli în familiile de albine, pe fondul unei cvasigenerale penurii de culesuri de întreținere pe aproape întreg teritoriul României din cauza situației meteorologice atipice, nefavorabilă dezvoltării și evoluției familiilor de albine.

Aici am avut plăcerea să-l întâlnesc pe dr. med. vet. SAVU VASILICĂ care, printre altele, mi-a relatat că în unele dintre probele trimise de apicultorii români pentru analize a depistat, cu surprindere, existența unui anumit acarian, care până acum nu a fost semnalat pe teritoriul României.

Sesizând gravitatea apariției acestui acarian în unele familii de albine de pe teritoriul României, l-am rugat pe dl dr. Savu Vasilică să-mi răspundă la câteva întrebări. Iată și răspunsurile:

– Cine este acarianul traheal Acarapis sp., de unde vine și cum afectează familiile de albine?

– Acarapioza traheală a albinelor (HBTM – Honey Bee Traheal Mite) este produsă de acarianul Acarapis woodi, care este un endoparazit obligatoriu al albinelor. Acarianul a fost descris pentru prima dată de Rennie în 1921 la albinele vestice Apis mellifera şi denumit iniţial Tarsonemus woodi. Această descoperire a urmat unei mortalităţi extinse a coloniilor de albine în Isle of Wight, Scoţia, între anii 1904-1919. În 1921 Hirst a reclasificat specia şi a denumit-o Acarapis woodi, nume sub care se găseşte şi astăzi. Astăzi HBTM este semnalată în multe ţări de pe majoritatea continentelor, incluzând Europa, Asia, părţi din Africa, America de Sud şi de Nord. În 2011 au fost raportate de către Kojima et al. infestări cu Acarapis woodi în Japonia, la albinele asiatice Apis cerana japonica. Până în prezent nu se cunoaşte existenţa acestui parazit în Australia, Noua Zeelandă sau Scandinavia., dar nici în România. Începând cu anul 2013, noi, cei de la Laboratorul de Patologia albinelor din cadrul ICDA Bucureşti (dr. Savu Vasilică, dr. Agripina Şapcaliu), am semnalat existenţa unui acarian la o probă de puiet de trântor primită de la un apicultor din judeţul Teleorman, care ne-a trimis spre analiză şi o ramă cu puiet văros. Am extras o larvă cu puiet văros din celulă şi am efectuat o amprentă pe o lamă de microscop. Spre surprinderea mea, în timp ce examinam la microscop (x400) am observat existenţa unui acarian asemănător cu Acarapis Woodi, parazitul care trăieşte în traheile albinelor, dar care nu a fost întâlnit pe teritoriul României. Am trimis probe şi la un laborator din Franţa, dar rezultatele au fost negative. Despre existenţa acestui parazit am publicat o lucrare ştiinţifică cotată ISI, în anul următor, la Congresul Internaţional de Biotehnologii. De atunci am început să examinăm foarte amănunţit toate probele de albine şi de faguri trimise de către apicultori şi surprizele au început să apară an de an.

– Despre ce surprize este vorba?

– Imediat în anul următor, adică în 2014, unii apicultori din zona de sud a ţării au venit cu probe la laborator pentru că au semnalat depopulări în cadrul familiilor de albine şi chiar dispariţia albinelor din stup. Nu mică ne-a fost mirarea când am constatat existenţa pe albine a unei noi specii de acarieni care trăiesc la exteriorul albinelor.

– Din ce zone ale României au fost probele de albine, unde s-a depistat acest acarian și cât de mare este infestarea cu el?

– Iniţial probele de albine au provenit din acelaşi judeţ Teleorman, urmând ca foarte curând după aceea să ne parvină prove cu acelaşi tip de paraziţi şi din judeţele Giurgiu, Argeş, Dâmboviţa, Călăraşi, Ialomiţa, Galaţi, Tulcea. Începând cu anul 2015, acelaşi parazit a fost întâlnit şi în judeţele Ilfov, Sibiu, Arad. Iată că de la an la an infestaţia parazitară se extinde, manifestările la albine fiind aceleaşi: depopulare, plecarea albinelor din stup cu sau fără matcă, scăderea oatului la mătci şi apariţia altor boli conexe. Numărul de acarieni existenţi pe albine a fost variabil, de la câteva exemplare la câteva zeci de exemplare.

– Cum se depistează existența acestui acarian în familiile de albine?

– Spre deosebire de acarienii traheali care sunt microscopici (femelele au 140-175 microni, iar masculii au 125-136 microni), acarienii externi ai albinelor sunt mai mari, având dimensiuni de 0,15-0,25 mm, dar din punct de vedere morfologic există foarte puţine diferenţe. Acarienii externi se pot vedea pe albinele moarte (în special) şi pe albinele vii cu o lupă, iar pentru cine vede foarte bine, aceştia pot fi zăriţi şi cu ochiul liber, în lumină puternică, fiind de mărimea unui vârf de ac cu gămălie. Au o culoare albicioasă şi pe suprafaţă au foarte mulţi peri. Iată mai jos o fotografie efectuată la microscopul cu cameră de luat vederi.

– Câte specii de acarieni externi există?

– Există 3 specii de acarieni din genul Acarapis, unul fiind parazit intern – Acarapis woodi, şi 2 specii sunt paraziţi externi: Acarapis dorsalis şi Acarapis externus. Un acarian extern, morfologic diferit faţă de Acarapis woodi, a fost raportat în 1926, la 5 ani după ce Acarapis woodi a fost descris de către Rennie. Morgenthaler a propus numele de Acarapis externus şi mai târziu a observat că aceşti acarieni trăiesc pe marginea inferioară a gâtului albinei gazdă. Moroson a detectat acarieni externi pe toracele albinelor, care sunt diferiţi de cei descrişi de Morgenthaler şi aceştia au fost denumiţi Acarapis dorsalis. Totuşi, aceste două specii de acarieni nu au fost descrise de Morgenthaler până în 1934. A. externus se întâlneşte pe partea inferioară a gâtului, pe zona membranoasă dintre cap şi torace şi în adânciturile tentoriale ale capului. A. dorsalis utilizează canelura dorsală a toracelui dintre scut şi scutelum, în timp ce A. woodi infestează traheia. Ca şi A. woodi, ambele specii de acarieni externi sunt migratorii şi au fost prelevaţi din alte părţi ale corpului albinelor, cum sunt aripile, propodeumul, toracele lângă bazele aripilor şi de pe primul segment al abdomenului. Această capacitate a lor de a utiliza aceleaşi zone pentru îngrămădire sau pentru reproducere complică identificarea ulterioară a speciilor de acarieni externi.

Aceste două specii de acarieni externi, ca şi Acarapis woodi, sunt consumatori de hemolimfă. Cele două specii de acarieni externi nu au fost raportate că produc simptome vizibile sau leziuni albinelor gazdă, iar Shaw et al. cred că nu există nicio relaţie între prevalenţa acarienilor externi şi performanţa coloniilor de albine. Ambele specii de acarieni externi sunt considerate în general paraziţi inofensivi pentru albine, deşi Acarapis externus poate cauza pierderea aripilor sau malfuncţii. Ibay a raportat mortalitate la familiile de albine experimentale din Oregon, SUA, care au fost înalt infestate cu ambele specii de acarieni externi. Astfel, aceste specii pot fi mai supărătoare pentru albine decât s-a crezut în general. Totuşi, statusul dăunător al acestor două specii nu a fost niciodată complet investigat.

(va urma)

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2016 – pag. 28-29

Anul 2015 a fost, din punct de vedere apicol, destul de slab per ansamblu, iar pentru unii apicultori foarte slab, motiv pentru care am considerat că anul 2016 nu poate fi mai rău. Ei bine, se pare că 2016 este mult mai rău decât ne puteam închipui.

Rapița în acest an a înflorit cu două săptămâni mai repede decât în mod obișnuit, dar familiile de albine nu au fost dezvoltate cu două săptămâni mai repede, astfel că producțiile de miere, în cele mai multe cazuri, au fost sub așteptări. Dar, măcar la culesurile de rapiță familiile de albine s-au dezvoltat mulțumitor, astfel că apicultorii au așteptat cu mari speranțe culesurile de la salcâm. Dar, deziluzie, în majoritatea cazurilor, culesurile la salcâm au fost un dezastru. Ploile și nopțile reci au făcut ca secrețiile de nectar să fie mici sau deloc și, colac peste pupăză, în lipsă de culesuri și de posibilitate de a ieși din stupi din cauza ploilor, familiile de albine au început să intre în frigurile roitului. Mai mult, la unele stupine, din cauza lipsurilor de culesuri de întreținere, albinele au început să-și evacueze trântorii ceea ce, având în vedere perioada în care ne aflăm, este foarte grav; mai rămâne ca albinele să înceapă să-și consume puietul larvar.

Situația este foarte gravă și, dacă nu se intervine cu hrăniri sau culesuri de întreținere, familiile se vor depopula iar, din cauza scăderii imunității, vor izbucnii diverse boli care le vor slăbi și mai mult, mergând până la distrugere.

Speranța, care moare ultima, este să menținem vitalitatea familiilor până la culesurile de la tei, dacă vor fi și acelea, sau până la floarea-soarelui. Până ajungem la mult speratele culesuri de producție ar trebui să căutăm eventuale zone care pun la dispoziție culesuri de întreținere sau, în lipsa acestora, neapărat să recurgem la hrăniri de completare a rezervelor de hrană.

Hrănirea albinelor trebuie făcută pe cât posibil cu produse naturale ale stupului, adică cu MIERE, POLEN și PĂSTURĂ și numai în absența acestora, respectiv numai în situații de excepție, se va recurge la înlocuitori ai acestor produse naturale.

În caz de necesitate și de urgență pentru înlocuirea mierii se pot folosi zahărul de masă, numit în limbajul chimiei sucroză, și zahărul invertit.

Zahărul (sucroza) este un dizaharid, în sensul că molecula de sucroză constă dintr-o moleculă de glucoză și una de fructoză legate chimic împreună.

Pentru a putea folosi zahărul de masă, albinele trebuie să îl transforme rupând legătura chimică dintre glucoză și fructoză și astfel molecula de sucroză este desfăcută, zahărul devenind un conglomerat de molecule de glucoză și fructoză numit zahăr invertit pe care albinele îl pot folosi pentru producere de energie. Această transformare are loc pe baza secreției de către albine a enzimei numite invertază.

Din păcate, producerea invertazei implică un efort serios din partea albinelor, fapt care duce la uzura prematură a acestora, scurtându-le drastic durata de viață.

Pe lângă zahărul de masă neinvertit se mai poate folosi ca înlocuitor al mierii și zahărul gata invertit, găsit la comercianți, care eliberează albinele de efortul secretării enzimei denumite invertază, evitându-se astfel uzura lor prematură.

Totuși, zaharul – fie neinvertit sau invertit – este un produs rafinat, în timp ce mierea este un produs natural, adică un produs care este dat consumului albinelor așa cum se prezintă el în natură, fără nicio modificare.

Dimpotrivă mierea, fiind un produs natural, neprelucrat mecanic sau termic, conține, pe lângă fructoză și glucoză, mai multe tipuri de vitamine, o serie de enzime și elemente minerale care sunt absolut necesare pentru sănătatea organismului albinelor. Lipsa vitaminelor și elementelor minerale din organismul albinelor poate duce la boli grave sau chiar la moarte.

Concluzia celor relatate mai sus este aceea că trebuie evitată, pe cât posibil, folosirea zahărului în locul mierii pentru hrănirea albinelor, iar, dacă totuși împrejurările impun folosirea zahărului, trebuie avut grijă ca, la evaluarea rezervelor, cantitățile de miere obținute din zahăr să nu depășească 30-40%, restul fiind miere.

Pentru înlocuirea polenului au fost încercați ca substituenți laptele degresat, gălbenușul de ou, făina de soia degresată, drojdia de bere dezactivată ș.a.m.d.

Trebuie precizat că, dacă mierea din stupi procesată din zahăr este un fel de miere naturală sărăcită, înlocuitorii polenului conțin doar câteva elemente în comun cu polenul, pe lângă acestea aflându-se și substanțe care nu se găsesc în mod obișnuit în hrana familiilor de albine.

Se încearcă și s-au încercat numeroase rețete de hrană pe bază de zahăr și înlocuitori ai polenului, fără ca vreuna dintre ele să-și demonstreze viabilitatea. Așadar, recomand ca în cazul hrănirii albinelor să nu se folosească înlocuitori de polen, ci numai polen și păstură provenite din familii sănătoase sau polen recoltat direct de om din natură, de exemplu din panicule de porumb sau din inflorescențele alunului.

Măzărichea, zisă Landră, o oportunitate meliferă în mai - iunie

În această perioadă în unele zone din țară, cum ar fi Câmpia Dunării și unele zone colinare, înflorește o plantă spontană și anuală numită Măzăriche sau Landră (Vicia spp. din ordinul Fabales și familia Fabaceae). Această plantă este răspândită cu preponderență în fânețe, pe terenuri necultivate, dar mai ales în semănături și pe marginea lor, printre tufișuri și de-a lungul drumurilor la altitudini de la 0 la 850 m.

Există și varietatea de măzăriche cultivată (Vicia sativa) care este furajeră și intră în componența borceagului împreună cu ovăzul care are proprietatea că fixează foarte bine azotul în și poate fi folosit ca îngrășământ natural și pentru conservarea umidității în solurile pe care cresc.

Măzărichea prezintă frunze alternative și compuse, fiecare formată din 3 până la 8 perechi opuse liniare sau cu vârf de ac în formă de pană alungită în formă de lance de până la 2,5 la 3,5 centimetri lungime și fiecare frunză compusă se termină cu un lujer ramificat.

Înflorește în perioada mai-iunie, florile apărând în axilele frunzelor solitare sau în perechi, fiind de culoare purpurie, roz-violet și, mai rar, albicioase sau galbene.

În perioadele zilelor suficient de călduroase și nu excesiv de uscate măzărichea pune la dispoziția albinelor nectar și polen, fiind deosebit de atractive, astfel că se obține o miere deschisă la culoare și foarte parfumată.

Literatura de specialitate arată că secreția de nectar a florilor de măzăriche este de 0,2-1,5 mg/floare și lanurile sale au o producție de miere de 30-100 kg/ha.

Fructul măzărichei este sub formă de păstaie de 6 la 7 centimetri lungime, care este păroasă atunci când este crudă, mai târziu netedă, apoi maro sau neagră la maturitate. Această păstaie conține 4-12 semințe.

Evident că acolo unde există măzăriche această oportunitate meliferă trebuie fructificată, scoțând astfel din impas familiile de albine în privința culesurilor de întreținere și menținându-le pregătite pentru culesurile de producție de la tei și floarea-soarelui dacă vor fi în acest an.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 12,16-30 iunie 2016 – pag. 32-33

ROMAPIS-Federația Asociațiilor Apicole din România, a întreprins o acțiune de monitorizare a calității mierii vândută în târgurile apicole de primăvară din România denumită „Miere curată”. Cercetarea s-a derulat în parteneriat cu organizatorii a patru târguri apicole care au avut loc la Slobozia, Câmpina, Galați și Râmnicu Vâlcea și au fost prelevate în mod aleatoriu 19 mostre de miere care au fost analizate în laboratorul Institutului de Igienă și Sănătate Publică Veterinară (acreditat RENAR) din București.

Din totalul de mostre analizate s-au constatat probleme minore de calitate la 2 dintre acestea, dar care nu presupun existența unor încercări de falsificare, ci mai degrabă erori de evaluare a sortimentului și respectiv greșeli neintenționate de procesare primară a mierii.

Esențial pentru a obține regine de calitate, care să ne dea satisfacție, este alegerea de familii de reproducători materni și paterni prin aplicarea unor criterii de selecție.

Bazându-mă pe faptul că diverse surse bibliografice le clasifică și le denumesc ușor diferit, mi-am permis să le clasific împărțindu-le în trei categorii: criteriul de selecție primordial, criterii de selecție principale și criterii de selecție secundare.

Criteriul de selecție primordial este PRODUCȚIA DE MIERE, care este principalul indicator în munca de selecție și constituie scopul principal pentru care apicultorii exploatează familiile de albine din stupinele pe care le dețin.

În categoria criteriilor de selecție principale se disting: producția de ceară și capacitatea de a crește faguri, producția de polen, producția de propolis, rezistența la boli, prolificitatea reginei, instinctul de roire, intensitatea zborului albinelor în timpul culesurilor, intensitatea activității pe timp nefavorabil și agresivitatea sau instinctul de apărare.

Criteriile de selecție secundare sunt: longevitatea reginei și albinelor lucrătoare, dezvoltarea în primăvară a familiei de albine, capacitatea de a ierna, lungimea trompei albinelor lucrătoare, modul de organizare a cuibului, modul de depozitare și de căpăcire a mierii, predispoziția la furtișag, simțul mirosului și puterea aripilor, simțul de orientare și igiena cuibului.

Pentru a face selecție apicultorii cu stupine de producție, dar și cei specializați în producerea de regine nu pot să țină cont de majoritatea criteriilor de selecție enumerate mai sus, ci selecția se va face numai după criteriul primordial PRODUCȚIA DE MIERE, la care se pot adăuga și altele câteva în funcție de ce interese se urmăresc.

Astfel, în funcție de mărimea stupinei, de scopurile pentru care se exploatează aceasta, de gradul de calificare a apicultorului, activitatea de ameliorare cuprinde o grupă mai restrânsă sau mai largă de criterii de selecție, dar întotdeauna se aplică criteriul producției de miere. Aici precizez că, pentru stupinele specializate în producția de roiuri unde aparent nu interesează producția de miere și unde ar putea interesa pe moment numai familiile de albine capabile să producă mari cantități de albine, așa-numitele familii de carne, totuși însușirea de familii bune producătoare de miere trebuie trecută pe primul plan deoarece roiurile produse se folosesc mai departe pentru producerea de cât mai multă miere. O selecție nebazată pe considerente economice poate compromite stupina respectivă.

Criteriul producției de miere este cel mai important criteriu, el constituind motivul principal pentru care unii oameni, numiți apicultori, stupari sau prisăcari, cresc familii de albine. De producția de miere a familiilor de albine din stupină depinde rentabilitatea familiilor de albine și, pe ansamblu, a stupinei. Cu cât această producție este mai mare, cu atât și rentabilitatea este mai mare.

Producția de miere realizată de o familie de albine în timpul anului, numită și producție brută sau globală anuală în miere, este partea rămasă neconsumată până toamna din cantitatea totală realizată de familie în timpul sezonului activ.

Producția brută anuală în miere se determină prin însumarea următoarelor cantități de miere: mierea extrasă de la diferitele culesuri de producție, mierea dată ca ajutor în cursul anului la alte familii din stupină, mierea din fagurii trecuți la rezerva stupinei, mierea realizată de roiurile provenite de la familia respectivă și miere existentă în familii cu ocazia pregătirii pentru intrare în iarnă.

În cazul când familia de albine primește în timpul sezonului ajutor de hrană constituit din miere sau alte tipuri de hrană aceste cantități se vor scădea când se vor totaliza cantitățile de miere enumerate mai sus.

Cantitățile de miere din categoriile definite mai sus trebuie stabilite cât mai precis. Astfel, pentru determinarea mierii extrase din ramele familiei cu ocazia culesurilor de producție se procedează la cântărirea ramelor cu miere destinată extragerii de la fiecare familie în parte, urmată de cântărirea acelorași rame după extracție. Diferența reprezintă producția de miere de la culesul de producție și ceara din căpăcelele celulelor. După scurgerea căpăcelelor, cantitatea de miere netă obținută se repartizează proporțional cu cantitatea brută provenită de la fiecare familiile de albine. Bineînțeles că în cazul mai multor culesuri de producție din timpul anului cantitățile de miere obținute prin diferența cântăririlor se însumează.

Pentru celelalte categorii de miere care intră în componența producției brute anuale de miere, dar care nu se extrag ci se găsesc în ramele cu faguri, trebuie folosită o altă metodă. Cantitățile de miere din aceste rame se stabilesc cunoscând că 1 dm2 conține 350 g de miere căpăcită pe ambele fețe sau 175 g pe o față sau că: o ramă 435 x 300 mm (ramă de stup vertical sau orizontal 1/1) plină cu miere conține aproximativ

3,5-4 kg de miere, o ramă 435 x 230 mm (rama stup multietajat 2/3) plină cu miere conține aproximativ 2,5-3 kg de miere și o ramă 435 x 162 mm (ramă magazin 1/2) plină cu miere conține aproximativ 1,5-2 kg de miere.

O apreciere mai exactă se poate face ce ajutorul Ramei Netz care este o ramă împărțită cu sârmă în pătrățele cu suprafețele de 25 cm2 (cu laturi de 5 cm). Numărând pătratele cu miere căpăcită, echivalând ceea ce lipsește dintr-un pătrat cu ceea ce există în altul, se poate ajunge la o inventariere destul de exactă a mierii din ramele cu faguri, cu toate că este vorba de o apreciere relativă.

O altă variantă a Ramei Netz o poate constitui o bucată de material plastic transparent de dimensiunile ramei cu caroiajul trasat ca la Rama Netz.

Referitor la precizia de determinare a producției brute anuale de miere trebuie avut în vedere faptul că, cu cât cantitatea de miere stabilită prin apreciere vizuală reprezintă mai puțin față de mierea extrasă, apreciată prin cântărire, cu atât crește și procentul de precizie în determinarea producției brute anuale de miere.

Producția brută de miere anuală este un indice cu care se lucrează în selecție și activitatea de ameliorare a albinelor, dar trebuie să ținem seama că el este rezultatul unei întregi serii de însușiri ale familiilor de albine ca tot unitar și ale reginei și albinelor ei luate separat. Voi reveni mai târziu asupra acestei afirmații.

Evident, se vor alege ca reproducători materni și paterni pentru producerea de regine familii cu producții brute de miere anuale maxime.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Producția de miere, criteriu în alegerea reproducătorilor de regine Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, paginile 24-25

Mierea de salcâm reprezintă 40% din producția de miere obținută de apicultori. În plus, prețul acestui sortiment este net mai ridicat decât la alte tipuri de miere, doar mierea de mană depășind ca preț salcâmul. Iată deci motive serioase de îngrijorare printre apicultori acum, când capriciile vremii au compromis o mare parte din florile de salcâm.

Mihai Grama, apicultor Gilău, județul Cluj: „În multe locuri, poate chiar jumătate din masivele de salcâm sunt compromise, înghețate, brumate, iar acolo unde au scăpat de frig, încă depindem de vreme. Am vorbit cu un prieten stupar din Târgu-Neamț care spunea că suntem la limită. La Râmnicu-Vâlcea, pe Valea Oltețului apicultorii sunt nevoiți să dea de mâncare la albine, în condițiile în care frigul ține albinele ghem. Salcâmii sunt plini de floare, însă nu au nectar din cauza temperaturilor foarte scăzute din ultima perioadă. Așadar, culesul la salcâm s-a redus la jumătate. Abia în două săptămâni ne putem pronunța dacă vom mai avea miere de salcâm anul acesta. Va fi problemă cu acest sortiment de miere La acest moment putem spune clar că producția va fi la sfert față de un an normal, lucru care va influența și prețul mierii. Dacă în mod normal la vremea aceasta încă se mai poate cumpăra miere de salcâm la 35 lei/kg, în toamnă-iarnă prețul poate ajunge și la 50 lei/kg“.

Prof. univ. dr. ing. Petre Iordache, apicultor Creveia Mare, județul Dolj: „Salcâmul a debutat bine în zona Cetatea, necazul a fost că nopțile au fost destul de reci (5-6 grade C) și atunci albinele intră în ghem, iar ziua degeaba s-a încălzit până la 20 de grade C pentru că albinelor le-a trebuit timp să iasă din ghem și să plece la cules. După frig, au venit ploile. În zona Mihai Bravu, salcâmul a debutat cu 600 g la cântar, era un semnal bun, ca mai apoi să vină ploile și cântarul să nu mai arate nimic pentru că albinele nu au mai ieșit la cules. În unele zone ploile torențiale și chiar grindina au distrus florile de salcâm. Am semnale de la apicultori din Poiana Mare, Dăbuleni și tot județul Dolj că acolo se mai poate face ceva. Totuși, încă nu putem trage o concluzie. Am înțeles că și salcâmul 2 care înflorește acum este afectat din cauza frigului. Mai sunt speranțe pentru cei care au posibilitatea să plece în zone unde floarea de salcâm mai are nectar.“

Urmează teiul, un cules la fel de dificil, în sensul în care niciodată nu știi dacă merge bine sau nu. Spre exemplu, în anumite zone ale țării teiul merge bine o dată la 7 ani din cauza condițiilor pedoclimatice, spun apicultorii. Dacă în toamnă a fost secetă, în primăvară se dezvoltă mai mult mugurii vegetativi decât cei florali. Iar floarea-soarelui, un cules important altădată, acum este privit cu scepticism de apicultori din cauza depopulărilor masive de anul trecut puse pe seama neonicotinoidelor.

Patricia Alexandra POP

Anterior, afirmam că și apicultorii cu stupine de producție își pot produce singuri reginele necesare schimbării reginelor necorespunzătoare sau prea bătrâne.

Bineînțeles că o asemenea operațiune trebuie făcută ținând cont de anumite considerente.

În primul rând, pentru a obține rezultate pozitive, mai ales în mărirea producțiilor de miere și a altor produse apicole, trebuie desfășurată o susținută activitate de ameliorare și selecție. Aceasta este o condiție importantă pentru obținerea de producții apicole ridicate cantitativ și calitativ.

Cercetările și practica apicolă au arătat că în aceleași condiții de mediu, cu aceeași tehnologie de creștere, familiile de albine cu populații egale pot realiza producții foarte diferite, astfel că în orice stupină pot fi identificate trei categorii distincte de familii de albine: familii care dau producții excepțional de mari, numite și recordiste, familii care dau producții mijlocii și familii cu dezvoltare slabă care dau producții neglijabile.

Evident, cu cât numărul familiilor de albine recordiste este mai mare, comparativ cu numărul celor slabe, stupina respectivă va fi mai rentabilă. Iată de ce una dintre preocupările apicultorilor trebuie să o constituie cunoașterea diferențelor genetice, pentru a aplica lucrări de ameliorare corespunzătoare în vederea creșterii și egalizării producțiilor la familiile de albine ale stupinei.

Procesul de ameliorare a albinelor, comparativ cu alte specii, este mai dificil de realizat din cauza unor particularități specifice. Astfel, în familia de albine cooperează concomitent două generații neidentice din punct de vedere genetic – regina și fiicele ei. Împerecherea reginelor este necontrolabilă, ea având loc în afara stupului, unde o regină se împerechează cu 10-17 trântori (împerechere multiplă) și trântorii pot parcurge până la locurile de împerechere 10-15 km, iar reginele 3-5 km.

Totuși, ameliorarea la albine este ușurată atât pentru că de la o regină valoroasă se poate obține un număr mare de regine fiice, dar și pentru ca trântorii provin din ouă nefecundate (cale partenogenetică). Astfel, în cazul încrucișării între o regină din altă rasă decât Apis mellifera carpatica cu trântori din rasa autohtonă carpatină, femelele obținute vor fi metise, dar trântorii vor fi din rasa reginei. Totodată, regina se obține într-un timp foarte scurt, în 16 zile, iar familiile de albine se dezvoltă repede, astfel că bonitarea se poate face după fiecare sezon.

Ameliorarea se realizează prin două metode: selecție și încrucișare.

Încrucișarea, ca metodă de ameliorare a albinelor, se practică mai puțin întrucât împerecherea dintre două sau mai multe rase dă naștere la descendenți care se caracterizează printr-o producție mai mare în prima generație, după care se dovedesc inferiori raselor paternale și sunt lipsiți de rezistența rasei autohtone, fapt pentru care se practică numai în centre de cercetare specializate pentru producerea de noi rase.

Selecția constă în reținerea pentru reproducție a reginelor și trântorilor care provin din familii de albine cu însușiri valoroase și eliminarea de la reproducție a celor necorespunzătoare.

Modalitatea de alegere a familiilor de albine pentru reproducție și pentru înmulțire se face pe baza unor calități care poartă denumirea de criterii de selecție.

Având în vedere destinatarii acestui articol și bazându-mă pe faptul că în literatura de specialitate criteriile de selecție sunt clasificate oarecum ușor diferit îmi voi permite să fac propria mea clasificare, și anume le voi împărți în trei categorii: criteriul de selecție primordial, criterii de selecție principale și criterii de selecție secundare.

Criteriul de selecție primordial este producția de miere, care este principalul indicator în munca de selecție și constituie scopul principal pentru care apicultorii exploatează familiile de albine din stupinele pe care le dețin.

În categoria criteriilor de selecție principale se disting: producția de ceară și capacitatea de a crește faguri, producția de polen, producția de propolis, rezistența la boli, prolificitatea reginei, instinctul de roire, intensitatea zborului albinelor în timpul culesurilor, intensitatea activității pe timp nefavorabil și agresivitatea sau instinctul de apărare.

Criteriile de selecție secundare sunt: longevitatea reginei și a albinelor lucrătoare, dezvoltarea în primăvară a familiei de albine, capacitatea de a ierna, lungimea trompei albinelor lucrătoare, modul de organizare a cuibului, modul de depozitare și de căpăcire a mierii, predispoziția la furtișag, simțul mirosului și puterea aripilor, simțul de orientare și igiena cuibului.

Este evident că pentru a face selecție apicultorii cu stupine de producție, dar și cei specializați în producerea de regine nu pot să facă selecția ținând cont de majoritatea criteriilor de selecție enumerate mai sus, ci selecția se va face numai după criteriul primordial PRODUCȚIA DE MIERE, la care se pot adăuga și altele câteva în funcție de ce interese se urmăresc.

De altfel, toate constatările arată că mai bine se alege un singur criteriu de selecție sau un număr foarte mic, putându-se astfel obține mai ușor o uniformizare a producțiilor de miere. La selecția albinelor se folosesc două metode de selecție: selecția în masă și selecția individuală sau pe grupe.

Selecția în masă este cea mai simplă metodă de selecție și se pretează cel mai bine pentru ameliorarea familiilor de albine în cadrul stupinelor de producție.

Astfel, în cadrul acestui tip de selecție, în primul an se aleg cele mai productive și mai bune familii de albine din stupină formându-se grupa de prăsilă, în care se vor crește reproducătorii, respectiv reginele și trântorii. Numărul familiilor de albine din grupa de prăsilă ar trebui să reprezinte cel puțin 10% din numărul total al familiilor stupinei de producție.

În al doilea an, grupa familiilor de prăsilă se împarte în două semigrupe: semigrupa paternală, care se va folosi pentru creșterea trântorilor, și semigrupa maternală, care se va folosi pentru producerea de regine. Reginele împerecheate obținute cu ajutorul celor două semigrupe de prăsilă vor fi folosite pentru înlocuirea reginelor necorespunzătoare sau bătrâne din familiile de albine de producție ale stupinei.

Când larvele de regină nu vor fi crescute în familiile paternale grupa familiilor de prăsilă se împarte în trei loturi: un lot maternal pentru producerea de larve, al doilea pentru creșterea larvelor – lot de familii doici și al treilea lot – paternal pentru creșterea de trântori. Pentru obținerea de rezultate bune fiecare lot trebuie să fie format din cel puțin două familii de albine.

În al treilea an se continuă lucrările de creștere a reginelor în același fel.

„Selecția este mijlocul de a ajunge la succes și trebuie efectuată oricare ar fi metoda de creștere. Nu există creștere fără triere și selecție.“
Fratele Adam, Metoda mea în apicultură, 1980
Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Afirmam într-un articol anterior despre necesitatea schimbării periodice a reginelor din familiile de albine ale stupinelor de producție, aceasta fiind o condiție imperioasă, alături de altele, pentru menținerea unui randament ridicat la producțiile de miere.

Trebuie știut că viața și viabilitatea unei regine sunt de 4 la 5 ani dar, pe măsură ce vârsta ei înaintează peste 2-3 ani, cantitatea de spermatozoizi depozitați în spermateca ei se împuținează și astfel prolificitatea ei scade.

Practicienii în apicultură recomandă imperios ca în stupinele care practică stupărit staționar, cu cel mult 2-3 culesuri de producție, reginele să fie schimbate la 2 ani și în stupinele care practică stupărit pastoral intensiv, cu 5-6 culesuri de producție, reginele să fie schimbate anual.

O problemă spinoasă este de unde apicultorii își vor procura reginele de schimb ca astfel să obțină rezultatele scontate prin schimbarea reginelor.

Principalele categorii de surse pentru procurarea reginelor pentru schimbarea celor necorespunzătoare sau bătrâne de către apicultori pot fi: stupinele de elită, stupinele de multiplicare, sectorul propriu al apicultorului unde își produce reginele necesare schimbului și diverși comercianți care aduc și, uneori, multiplică regine de alte rase sau diverși hibrizi din alte biotopuri (habitaturi) diferite de cele ale României.

Actualmente, stupine de elită, pe teritoriul României, deține numai Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură (I.C-D.A.) care, pentru asigurarea unei presiuni de selecție în zonele de influență și pentru menținerea în stare curată a materialului biologic ce constituie patrimoniul genetic apicol, respectiv cel din rasa de albină românească Apis mellifera carpatica, are organizate pepiniere la București (Băneasa), Moara Vlăsiei-Ilfov, Poieni-Iași și Bididia-Tulcea, unde se produc anual regine selecționate pentru a se livra în teritoriu apicultorilor și stupinelor de multiplicare autorizate.

Aici trebuie amintit că ameliorarea și conservarea rasei de albine romanești Apis mellifera carpatica au constituit preocupări constante ale instituțiilor de cercetare apicole care, începând cu anul 1957, când s-a înființat Stațiunea Centrală de Cercetări pentru Apicultură și Sericicultură, și continuând cu 1974, odată cu înființarea IC-DA. În 1974 s-a trecut la un program amplu de conservare și ameliorare a albinei românești pe subpopulații aferente diferitelor zone bioapicole, bazat pe selecție în masă și apoi prin selecția intrafamilială. În paralel cu aceasta, s-a urmărit evoluția caracterelor morfometrice specifice rasei de albine românești Apis mellifica carpatica.

În ultimele 2-3 decenii, datorită stupăritului pastoral intens practicat în România, cercetările au evidențiat o tendință de omogenizare a albinelor din diferite zone bioapicole și această situație ar trebui să impună orientarea cercetărilor către realizarea unor programe de conservare și ameliorare bazate pe creșterea selectivă în rasă curată și pe material biologic certificat cu mare atenție de către Agenția Națională pentru Zootehnie (ANZ).

De asemenea, IC-DA, sub îndrumarea și controlul strict al ANZ, ar trebui să desfășoare un program amplu și atent de identificare și nominalizare a unor stupine din fiecare zonă bioapicolă din România, unde ar urma să fie conservat material genetic autohton care să fie valo­rificat prin programe de ameliorare, selecție și creștere de regine.

Stupinele de multiplicare regine sunt acele stupine controlate și autorizate anual de ANZ pentru a multiplica regine de elită achiziționate cu un an înainte de la stupinele de elită pe care apoi să le distribuie apicultorilor pentru schimbarea reginelor necorespunzătoare, bătrâne sau pentru realizarea de roiuri la pachet, roiuri pe faguri și familii de albine pentru utilizare proprie sau comercializare.

Cei care deservesc stupinele de multiplicare trebuie să ia toate măsurile pentru a îndeplini următoarele condiții:

- stupina de multiplicare trebuie să aibă vatră permanentă tot timpul anului într-o zonă reproductivă geografică izolată, în sensul că pe o rază de 10 km nu se găsesc stupine cu familii de albine din altă rasă de albine omologată sau hibrizi interrasiali;

- să realizeze multiplicarea numai din regine certificate ca fiind de elită;

- reginele de elită vor fi achiziționate cu un an înainte de realizarea multiplicării într-un număr de cel puțin 10% față de numărul familiilor deținute de stupina de multiplicare și astfel reginele de elită destinate multiplicării vor putea fi testate din punctul de vedere al calităților prezentate și viabilității trecerii peste iarnă, iar cele necorespunzătoare vor fi excluse de la operațiunile de multiplicare;

- livrarea reginelor multiplicate către beneficiari se va efectua în conformitate cu reglementările legale în vigoare.

Producerea de către apicultori a reginelor de care au nevoie pentru schimbarea reginelor necorespunzătoare, bătrâne sau pentru producerea de roiuri la pachet, roiuri pe faguri sau familii de albine pentru folosință proprie sau vânzare se va putea face conform tehnologiilor cunoscute și însușite prin studiu teoretic și practic de apicultorii în cauză.

Cei care doresc să-și producă singuri reginele necesare vor avea două căi de ales: fie achiziționează regine de elită de la stupine de elită autorizate, fie își selecționează din stupina proprie familii de albine care îndeplinesc criteriile principale de selecție și, în principal, criteriul producției de miere.

Despre criteriile de selecție și verificările minime care trebuie aplicate pentru a verifica reginele obținute voi face referiri în articole viitoare.

Și, în fine, referitor la procurarea de regine de la diverși comercianți care aduc și, uneori, multiplică regine de alte rase sau diverși hibrizi din alte biotopuri (habitaturi) diferite de cele ale României personal nu recomand această sursă.

Manifest această respingere având în vedere faptul că Programul Național de Ameliorare a rasei de albine românești Apis mellifera carpatica ar trebui să impună interzicerea importului sau introducerea pe orice alte căi a albinelor aparținând altor rase de albine deoarece aceste acțiuni ar putea duce la degradarea ireversibilă a fondului genetic autohton. De altfel, literatura de specialitate arată că asemenea situații au existat în multe țări, printre care Germania, Polonia, Franța etc.

Consider că organele în drept ar trebui să ia măcar în considerație instituirea unor zone de conservare și protecție a albinei românești Apis mellifera carpatica. De fapt, în unele țări ale Uniunii Europene ca Slovenia, Croația, Austria ș.a. există astfel de zone de protejare a raselor autohtone.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Adaptarea la schimbările climatice, depopularea familiilor de albine, consumul redus de miere pe cap de locuitor sunt doar câteva dintre problemele apicultorilor români enunțate de către președintele Asociației Crescătorilor de Albine din România, Ioan Fetea (foto). În interviul pe care ni l-a acordat, domnia sa a mai tras și alte semnale de alarmă pe care vi le supunem atenției.

– Dle președinte, ce îi așteaptă pe apicultori în 2016?

– Provocările la care apicultura a fost supusă în ultimii ani au fost numeroase. În urma negocierilor purtate la Comisia de Agricultură din Senat și Camera Deputaților am reușit să îndreptăm unele lucruri strecurate în modificarea Legii apiculturii și care erau în defavoarea apicultorilor. Se solicita, spre exemplu, ca amplasarea stupinei față de vecini să se facă la 10 metri. Asta implica scoaterea stupilor în extravilan, mai ales că majoritatea proprietăților au un front stradal care nu permite amplasarea la 10 metri. Ar fi fost nevoie de o proprietate cu un front stradal mai mare de 25 m. S-a rămas până la urmă la distanța de 5 metri stipulată în vechea lege. Am obținut protecția materia­lului biologic autohton prin faptul că am propus ca introducerea în țară a mătcilor, familiilor de albine să se facă în baza unui aviz din partea Autorității Sanitar-Veterinare și Agenției Naționale în Zootehnie și cu un aviz consultativ din partea Institutului de Cercetări Apicole. Împreună cu Ministerul de Finanțe am reușit să obținem introducerea în Codul Fiscal a neimpozitării mijloacelor de transport folosite și specializate pentru transportul stupilor în pastoral. O provocare este adaptarea la schimbările climatice, temperaturile excesive sau prelungirea secetei provocând mari depopulări ale familiilor de albine. Însă cea mai mare problemă pentru România sunt importurile de produse „surogate“, care calitativ nu corespund cerințelor pieței europene și nu pot concura cu mierea românească. Există în hypemarketuri oferte de miere halucinante, spre exemplu un borcan de jumătate de kilogram costă 10 lei. Eu am mari dubii că aceasta este miere de albine pentru că la 10 lei nu ai cum să produci un astfel de produs. În plus, pe etichetă scrie miere UE și non UE. România va trebui să facă mult mai mult în ceea ce privește modul de etichetare, iar această cupajare a produselor din România cu miere din China, Argentina, Mexic sau alte state nu mi se pare normală. Ar trebui să avem o legislație mai dură și fiecare sortiment cu țara de origine să se regăsească doar într-un borcan, astfel încât cumpărătorul să nu fie mințit. Exceptând mierea unităților noastre, în momentul de față consumatorul nu știe ce cumpără. Ar trebui să facem o promovare mai intensă pentru a crește consumul de miere românească. Noi încercăm acest lucru din fonduri proprii, dar cred că și statul, prin fondurile de reclamă și publicitate, ar trebui să susțină această inițiativă.

– În momentul de față producția internă poate acoperi cererea de pe piață?

– România se află printre primele trei sau patru țări din Europa atât ca efective, cât și ca producție de miere. Am ajuns cu efectivele la nivelul celor din 1989, avem aproape un milion și jumătate de familii, dar din nefericire România are un consum de miere redus. Cu un consum mediu de 550 de grame pe cap de locuitor suntem penultimii din Europa. În aceste condiții România exportă jumătate din producție. Din păcate, toate inițiativele noastre pentru a crește consumul de miere, chiar și cel cu introducerea mierii în școli, au căzut. Sperăm totuși ca legiuitorul să înțeleagă că avem produse naturale și că, dacă ne dorim copii sănătoși, ar fi bine să începem să mâncăm și miere nu doar lapte și corn. Ca producție, spre exemplu, anul trecut s-a realizat doar un procent de 75% datorită secetei și ploilor succesive care s-au suprapus cu culesul de rapiță. În plus, în vara anului 2015 am avut probleme grave cu mortalitatea albinelor, în parte cauzată de utilizarea pesticidelor. În toată Lunca Dunării, Mehedinți, Tulcea, Brăila au murit aproximativ 120.000 de familii. Nu ne canalizăm acuzația doar pe utilizarea pesticidelor, dar la nivel mondial acestea sunt primul pericol pentru familiile de albine.

– Totuși România continuă să le folosească.

– Este un subiect extrem de sensibil. Nu vreau să îi supăr pe cei din sectorul vegetal, pentru că albina și plantele sunt în simbioză. Sectorul vegetal are probleme pe care le-am înțeles, cu acei dăunători din sol care nu pot fi eradicați cu ușurință. Mi se pare totuși anormal că de ani de zile folosim aceste tratamente, iar suprafața tratată cu aceste pesticide nu se reduce. În aceste condiții albina va avea de suferit. Legat de neonicotinoide, în anii 2014 și 2015 a fost prevăzut să nu fie folosite în Europa, mai sunt doar două sau trei țări care au folosit aceste substanțe, iar România a primit în ambii ani derogări. Sigur, dacă ar fi niște zone individualizate, particularizate, cu analize care să confirme că mai este nevoie de utilizarea lor, atunci apicultorii ar înțelege. Dar am primit informări de la Ministerul Agriculturii și peste 90% din suprafața agricolă a României este tratată cu neonicotinoide. Se pare totuși că în toamna acestui an Uniunea Europeană va lua o hotărâre definitivă care nu va mai permite derogări.

Laura ZMARANDA

Visul oricărui apicultor este ca stupina sau stupinele pe care le administrează să obţină recolte maxime de produse apicole şi astfel profitul său să fie cât mai mare.

Printre dezideratele care trebuie să conducă la împlinirea acestui vis este și utilizarea unei rase de albine corespunzătoare biotopului apicol unde se desfășoară activitatea apicolă și, referitor la acest aspect, părerea celor mai mulți cercetători științifici din România este că cea mai potrivită rasă de albine este albina românească Apis mellifera carpatica aclimatizată din timpuri străvechi pe teritoriul României și pe unele teritorii învecinate.

Cercetările asupra acestei albine româneşti au fost inițiate de un grup de cercetători sub directivele ing. Nicolae Foti, stabilindu-i-se caracteristici proprii şi făcându-se studii biometrice asupra ei.

Apoi, în urma susţinerii materialului ştiinţific şi documentar privind omologarea rasei de către reprezentanţi din cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, Consiliul tehnico-ştiinţific al ANARZ a aprobat omologarea albinei româneşti cu CERTIFICATUL DE OMOLOGARE nr. 1 eliberat la data de 28.10.2009, în conformitate cu Legea zootehniei nr. 72/2002 şi cu OM nr. 383/2009.

Omologarea s-a făcut ca rasă sub denumirea de Apis mellifera carpatica, împlinindu-se astfel visul înaintaşilor noştri în apicultura românească de a avea o rasă autohtonă recunoscută oficial.

Cercetările în domeniu arată că Apis mellifera carpatica s-a format în condițiile specifice climei, reliefului și bazei melifere de la noi din țară și prezintă trei varietăți: de câmpie, deal și de munte. Se aseamănă cu albina caucaziană sură de munte (Apis mellifera caucasica Grob.), iar varietatea din Câmpia Dunării, cu albina italiană – Apis mellifera lingustica Spin.

Din punctul de vedere al caracteristicilor biometrice, albinele autohtone românești au lungimea trompei cuprinsă între 6,30 mm, la albinele din Podișul Moldovei și Câmpia Dunării, 6,35 mm la cele din Câmpia Vestică a țării și 6,44 mm la populația din Podișul Transilvaniei, indicele cubital 40-45% și dislocarea discoidală pozitivă 70% sau neutră 30%.

Culoarea este, în general, brună-închisă, putând apărea și exemplare cu inele sau puncte galbene pe abdomen. Greutatea reginelor împerecheate se încadrează între 160 și 200 mg și acestea trebuie să aibă o profilicitate de 1.600-2.000 ouă/24 de ore.

Această rasă se caracterizează printr-un comportament deosebit de liniștit pe faguri în timpul inspecției apicultorului, permițând în general intervenția acestuia chiar și fără folosirea afumătorului. Este puțin predispusă la furtișag, prezintă instinct moderat de roire și, în caz de roire naturală, construiește 30-50 botce (numai în cazuri excepționale 200). Căpăcește celulele cu miere preponderent uscat, mai rar umed și prezintă, în timpul culesurilor, predispoziție accentuată pentru blocarea fagurilor cu miere, ceea ce îngreunează întreținerea, impunându-se deblocarea pentru asigurarea spațiului pentru ouat reginei. Propolizarea este moderată.

Familiile cu albine din această rasă sunt destul de productive și sunt bine adaptate la condițiile de schimbări frecvente și rapide ale condițiilor meteorologice din țara noastră, având și însușirea de a sesiza venirea ploilor, situație în care albinele se întorc la stup fără a fi surprinse de ploi pe câmp și preîntâmpinând astfel depopulări.

Examinând cele afirmate mai sus putem trage concluzia că apicultorii români dispun de o rasă de albină românească pe care ar trebui s-o conserve şi s-o îmbunătăţească, ea fiind perfect adaptată condiţiilor celor cinci zone bioapicole de pe teritoriul României.

Totuși, nu pot trece cu vederea faptul că actualmente, în condițiile schimbărilor climatice, apariției unor lungi perioade secetoase severe, monoculturilor și tratamentelor tot mai masive cu pesticide, albinele noastre fac din ce în ce mai greu față acestor condiții, dar trebuie să sperăm că, așa cum cu mii de ani în urmă s-au readaptat și au supraviețuit, și acum se vor adapta noilor condiții.

O problemă spinoasă apărută pe teritoriul României este faptul că rasa noastră autohtonă este puternic depreciată prin faptul că tot mai mulți apicultori încearcă să introducă în stupinele lor regine din alte rase mai pure sau mai puțin pure sperând la creșterea randamentului exploatațiilor apicole pe care le dețin.

Deprecierea amintită se produce prin faptul că toate reginele care au ca mame reginele din alte rase, aduse de stupari pentru îmbunătățirea randamentelor stupinelor exploatate, se vor împerechea cu trântori din rasa locală din alte stupine de pe o rază de 5 la 15 km și astfel se vor obține hibrizi. Altfel spus, se va produce o încrucișare între fiicele obținute de la reginele importate în stupine și trântorii veniți în locurile unde au loc fecundările reginelor.

Rezultatul este obținerea unor metiși care în primă generație pot să dea rezultate bune și foarte bune din punctul de vedere mai ales al producțiilor de miere, dar apoi în generațiile următoare aceste calități se diminuează drastic și importul de regine trebuie repetat.

Un alt aspect de luat în discuție este necesitatea ca la anumite intervale de timp să se schimbe reginele familiilor de albine din stupinele de producție.

Viața și viabilitatea unei regine este de 4 la 5 ani dar, pe măsură ce vârsta ei înaintează peste 2-3 ani, cantitatea de spermatozoizi depozitați în spermateca ei se împuținează și astfel prolificitatea ei scade.

Practicienii în apicultură recomandă imperios ca în stupinele care practică stupărit staționar, cu cel mult 2-3 culesuri de producție, reginele să fie schimbate la 2 ani și în stupinele care practică stupărit pastoral intensiv, cu 5-6 culesuri de producție, reginele să fie schimbate anual.

De unde își vor procura apicultorii reginele de schimb și de ce voi relata pe larg într-un material viitor.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE