Cât de periculoase sunt efectele pesticidelor asupra familiilor de albine? Președintele Sindicatului Apicultorilor din România (SAR) din județul Iași își expune părerea cu privire la acest aspect.

De profesie inginer horticultor, profesor de științe agricole și președinte al Asociației Apicole „ApisMold2005“, Petru Budeanu, apicultor cu 50 de stupine în satul Hermeziu, comuna Trifești, județul Iași, susține că în ultimul an s-a înregistrat cea mai mare mortalitate din toate timpurile a familiilor de albine. Principala cauză a mortalității deosebit de ridicate a albinelor o reprezintă tratarea semințelor și a culturilor agricole cu pesticide din grupele cele mai toxice, respectiv din grupele I și II toxicitate. Aceste pesticide nu doar că au otrăvit și distrus familiile de albine, dar au distrus și capacitatea reproductivă a peste 50% dintre familiile de albine, care și-au pierdut fertilitatea în urma intrării în contact cu produsele toxice date pe culturi.

Depopularea albinelor din cauze necunoscute

Neonicotinoidele sunt o clasă de pesticide care provoacă scăderea populațiilor de albine. În anul 2006, apicultorii comerciali au început să raporteze ceea ce este cunoscut acum sub numele de tulburare de colaps de colonii, unde colonii întregi de albine mor fără nicio cauză evidentă.

În legătură cu acest aspect, Petru Budeanu, apicultor în județul Iași, ne spune următoarele: „Dacă apicultorii, cu eforturi uriașe, nu ar reface familiile de albine condamnate la moarte în fiecare an, la o rată a mortalității anuală de 20%, în țările Uniunii Europene, în aproximativ 5 ani, toate familiile de albine ar dispărea din Europa și nimeni și nimic nu le va putea înlocui niciodată.

Totodată, câștigurile pe care le aduc anual în lume familiile de albine cultivatorilor agricoli, prin polenizarea plantelor cu polenizare entomofilă pe care aceștia le înființează, se cifrează la profituri de peste 236 miliarde dolari, iar câștigurile pe care le aduc prin polenizarea florei spontane nici măcar nu pot fi calculate. Așadar, cultivatorii agricoli obțin subvenții și profituri consistente, iar apicultorii români nu obțin nici subvenții, nici profituri, ci numai pierderi.“

Depopularea stupilor

„Este adevărat că bugetul unei singure societăți mari producătoare de pesticide poate să fie mai mare decât bugetul cumulat a două sau chiar trei state și poate influența administrațiile de stat, însă nu banii trebuie să fie pe primul loc, ci menținerea unui echilibru în mediul înconjurător. De altfel, pierderea unui număr de familii de albine de circa 700.000 în ultimul an în România, jumătate din numărul total de familii de albine existente în țara noastră, este deosebit de îngrijorătoare.

Cauzele cele mai grave care au dus la mortalitatea cea mai ridicată din toate timpurile în rândul familiilor de albine din România sunt reprezentate de pesticidele toxice, utilizate în culturile agricole, neonicotinoidele și infestarea cu parazitul Varroa, ca urmare a perioadelor cu zile reci și a faptului că 2017 a fost cel mai rău an apicol din toate timpurile, în care apicultorii nu au avut resurse financiare ca să-și trateze așa cum trebuie familiile de albine care au intrat în iarnă depopulate și bătrâne, dar și cu rezerve insuficiente de hrană.“

Salvarea culturilor agricole în defavoarea populațiilor de albine

În urma petițiilor trimise de apicultorul Petru Budeanu reprezentanților Autorității Naționale Fitosanitară, aceștia din urmă au răspuns solicitării cu privire la problema sesizată: „Referitor la utilizarea produselor de protecție a plantelor pe bază de neonicotinoide, o problemă majoră cu care se confruntă agricultura României o constituie existența dăunătorilor de sol Tanymecus dilaticollis, Agriotes spp., Diabrotica virgifera virgifera, Athalia rosae L., Phyllotreta spp. și Phylloides spp. care infestează suprafețe mari de teren arabil și care, prin atacul lor în principal la culturile de porumb, floarea-soarelui și rapiță, pot provoca pierderi importante de producție și economice pentru fermierul român și implicit pentru bugetul național dacă nu se aplică măsuri specifice de combatere chimică.

Tratarea semințelor cu produse de protecție a plantelor pe bază de neonicotinoide s-a dovedit în timp că este sigură pentru albine întrucât tehnologia de combatere a dăunătorilor de sol se folosește în România din anul 2007 pe milioane de hectare, fără să fi existat incidente privind mortalitatea familiilor de albine cauzate de tratamentul chimic al semințelor cu acest tip de produse.

Produse de protecție a plantelor care au în compoziție substanța activă tiametoxam au fost omologate și utilizate în România încă din anul 2000, fără a se constata în decursul anilor că această substanță activă reprezintă o amenințare pentru albine și polenizatorii sălbatici.

În luna februarie 2016 a avut loc sub egida Academiei de Științe Agricole și Silvice «Gheorghe Ionescu-Șișești» (ASAS) reunirea grupului de lucru «NEONICOTINOIDE» la care au participat reprezentanți ai ASAS, ai Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), ai asociațiilor de producători agricoli, producătorilor de semințe, industriei de pesticide și ai institutelor de cercetare. Concluziile acestei întâlniri au fost:

– În România nu există niciun produs de protecție a plantelor cu eficacitate similară neonicotinoidelor în combaterea dăunătorului de sol Tanymecus dilaticollis.

– Studiile efectuate în România au demonstrat că tratarea semințelor cu produse de protecție a plantelor pe bază de neonicotinoide nu afectează populațiile de polenizatori.

– Rezultatele cercetărilor de care dispunem în momentul de față (pe plan intern și internațional) nu sunt edificatoare și suficiente pentru a susține renunțarea la utilizarea insecticidelor neonicotinoidice în tratarea semințelor pentru culturile de toamnă și de primăvară, motiv pentru care se impune solicitarea derogării de utilizare a lor în tratarea semințelor.

Având în vedere cele menționate anterior, până la găsirea unei alternative viabile la nivelul UE privind tratamentul semințelor destinate înființării culturilor de porumb, floarea-soarelui și rapiță, România are nevoie de o perioadă de grație pentru salvarea acestor culturi, altfel riscăm să devenim, din producători de porumb, floarea-soarelui și rapiță, importatori“, a încheiat Doina Băiculescu, Autoritatea Națională Fitosanitară.

Beatrice Alexandra MODIGA

În perioada 24-25 februarie a avut loc Târgul apicol de la Vaslui, un eveniment care aflat la prima ediție și care a reunit cei mai importanți producători și comercianți de produse destinate apiculturii. Târgul cu vânzare a fost organizat  de firma  Onomeus  și include o secțiune pentru producătorii și comercianții de produse destinate apiculturii, respectiv: utilaje apicole, faguri artificiali, unelte, echipamente, stupi și accesorii, hrană și biostimulatori pentru albine și medicamente. O a doua secțiune a fost cea cu produse apicole: miere, polen, propolis, ceară, suplimente alimentare pe bază de miere, produse apiterapeutice și produse cosmetice.

Județul Vaslui are cei mai mulți apicultori

„Inițial expozanții au fost în jur de 25, dar s-au retras foarte mulți pentru că s-a intervenit de la alte târguri. În acest moment avem producători și comercianți de la București, Ploiești, Vâlcea, Focșani, Bistrița-Năsăud și Vaslui. Scopul acestui eveniment este de vânzare-cumpărare și să aducem cât mai multe produse pentru apicultorii din județ. Menționez că județul Vaslui are cei mai multi apicultori din țară și era păcat să nu se facă un astfel de târg și aici. Până acum apicultorii județului erau nevoiți să meargă la Iași, unde este cel mai mare târg dedicat apiculturii, sau în alte județe unde se mai organizează diferite târguri apicole. Consider că și evenimentul organizat de noi are potențial să ajungă cel mai mare din țară. În prima zi de târg, vasluienii au fost receptivi și au răspuns cum se cuvine cererii noastre. Ne dorim să organizăm acest târg în fiecare an și să devină o tradiție în județ“, ne-a precizat Bogdan Onofrei, organizatorul evenimentului.

De la târg la simpozion

Dănuț Puișoru, Președintele Sindicatului Apicultorilor din România (SAR) a fost prezent și s-a declarat mulțumit de prima zi a acestui târg: „Sunt de părere că Târgul apicol de la Vaslui a avut un real succes. Trăiască apicultorii din zona Moldovei, oameni mari cu suflet mare, oameni care întotdeauna știu să ne primească cu brațele deschise. În același timp sunt oameni deosebiți, oameni care știu să pună întrebări, să vorbească cu tine, să afle noutățile în domeniul apicol, drept pentru care, mâine o să facem un simpozion apicol pentru apicultorii iubitori de albina românească. Fac acest lucru, deoarece trebuie să fim informați, trebuie să știm cum să luăm fonduri europene, cum să accesăm programele naționale apicole și mai ales să știm cum să facem apicultură și tehnologia apicolă modernă. Mai adaug faptul că înainte de bazinele melifere, familii puternice, roii pe care îi facem și mătcile pe care le producem, ca să realizăm aceste deziderate este nevoie de iubire și pasiune pentru aceste minunate insecte, care sunt albinele“.

GALERIE FOTO

Beatrice Alexandra MODIGA

Marți, 23 ianuarie 2018, a fost prezentat la Bruxelles, în Comisia de agricultură din Parlamentul European, un raport referitor la perspectivele și provocările în sectorul apicol din UE, unde s-au făcut o serie de propuneri pentru sectorul apicol european.

De la începutul susținerii raportului s-a arătat, în expunerea de motive, că:

„Sprijinul UE pentru apicultori trebuie revizuit. În timp ce populația de albine din UE a crescut cu 47,8% între 2004 și 2016, bugetul programelor naționale din sectorul apicol a crescut cu doar 12%, de la 32 la 36 milioane de euro pe an, reprezentând un total general de trei la mie din bugetul PAC! Bugetul UE pentru aceste programe trebuie așadar să fie majorat cu 47,8%, ceea ce reprezintă 47 de milioane de euro pe an. Acest lucru este ușor de realizat. Ar trebui să se aibă în vedere, de asemenea, includerea în politica agricolă de după 2020 a unei noi subvenții directe, bazată pe numărul de colonii de albine. În plus, cercetarea și dezvoltarea în domeniul apiculturii, educația și formarea continuă a apicultorilor, precum și stimulentele fiscale (de exemplu, scutirile fiscale pentru activitățile apicole) ar ajuta apicultorii să prospere.“

Totodată, în scopul susținerii modificărilor care sunt propuse să intervină în politica de susținere a sectorului apicol, raportul enumeră principalele motive care creionează importanța apiculturii, astfel:

- se consideră că albinele îndeplinesc un serviciu agricol de bază prin polenizarea culturilor, serviciu fără de care agricultura europeană și, în special, cultivarea plantelor nu ar exista sub nicio formă;

- se consideră că apicultura are o contribuție fundamentală la menținerea echilibrului ecologic și a biodiversității, astfel încât sectorul trebuie să se afle în centrul Politicii Agricole Comune;

- se consideră că finanțarea apiculturii trebuie să fie suplimentată în viitoarea politică agricolă.“

- Referitor la prima considerație a importanței apiculturii trebuie accentuat faptul că beneficiul cel mai important pe care ni-l aduc albinele nu este cel obținut din produsele apicole, în general, și în special cel din miere, ci din sporirea productivității culturilor agricole entomofile datorită polenizării care este un proces vital pentru toate plantele cu flori.

De-a lungul milioanelor de ani s-a format și s-a întărit în natură într-ajutorarea dintre floare și albină, acțiune concretizată prin așa-numita polenizare.

Polenizarea este un proces de natură fizico-mecanică întâlnit numai la plantele cu flori, care reprezintă transportul grăuncioarelor de polen de la anterele staminelor pe stigmatul gineceului florilor. Fecundarea (fertilizarea) este contopirea conținutului grăuncioarelor de polen cu celula ovulului. Apoi, după fecundare, din ovule se dezvoltă sămânța, iar din ovar fructul. Însă polenizarea nu asigură întotdeauna fecundarea și astfel legarea fructelor sau semințelor. De aceea, în lumea plantelor florile au adoptat diferite forme de polenizare.

Din punctul de vedere al provenienței polenului necesar pentru obținerea rodirii se disting ca forme de polenizare: polenizarea directă sau autopolenizarea și polenizarea indirectă sau încrucișată (singamie).

Polenizarea indirectă se realizează prin transportul polenului, în cadrul aceleiași specii, de pe anterele staminelor unei flori, de pe o plantă, pe stigmatul gineceului unei flori de pe altă plantă. Această polenizare poate fi asigurată de vânt – anemofilie, de apă – hidrofilie sau de animale – zoomofilia. Aceasta din urmă, la rândul său, se subdivide după felul agenților polenizatori. Astfel se distinge entomofilia, când polenizarea se efectuează de către insecte (albine, bondari, viespi, muște sau fluturi).

Polenizarea entomofilă este întâlnită în majoritatea angiospermelor (plante cu flori, peste 253.000 în lume și 3.700 în România) din aproape toate zonele climaterice ale Pământului. În decursul evoluției vieții, adaptările morfoanatomice și fiziologice ale florilor și cele de corelație între flori și polenizatori sunt ajunse aproape la perfecțiune.

S-a stabilit că majoritatea plantelor, respectiv peste 80%, sunt polenizate încrucișat cu ajutorul insectelor și, dintre acestea, aproximativ 77% sunt polenizate numai de către albine.

Datorită metodelor actuale de practicare a agriculturii moderne polenizarea indirectă se efectuează, în exclusivitate, dirijat numai de către albine sau bondari, ceea ce duce la măriri substanțiale de producții, cum ar fi creșteri la plantațiile de meri cu 15-20%, la solele de floarea-soarelui sau lucernă cu 20% și la cele de trifoi roșu, bostani și pepeni, la 200-300%. Bineînțeles că aceste cifre sunt orientative, creșterile depinzând de mai mulți factori, cum ar fi numărul de stupi care participă la polenizarea dirijată, calitatea seminței, tipul solului ș.a.m.d.

În final, trebuie precizat că importanța polenizării dirijate a plantelor agricole entomofile cu ajutorul albinelor crește și mai mult în condițiile intensivizării agriculturii, când, datorită folosirii pesticidelor, entomofauna naturală este parțial sau total distrusă.

- A doua considerație din enunțarea importanței apiculturii arată că apicultura are o contribuție fundamentală la menținerea echilibrului ecologic și a biodiversității.

Este evident că menținerea echilibrului ecologic și al biodiversității este o condiție fundamentală de existență a unor medii de viață sănătoase.

Echilibrul ecologic reprezintă ansamblul stărilor și interrelațiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica ideală a acestuia.

Se poate considera că echilibrul ecologic este același cu echilibrul natural.

Menținerea echilibrului ecologic presupune adoptarea unei strategii și aplicarea unor instrumente de ordin economic, tehnic, juridic și instituțional.

În natură speciile de plante și animale nu se repartizează la întâmplare: ele formează întotdeauna anumite complexe relativ constante, numite comunități. Aceste comunități există în natură numai datorită faptului că între ele și mediul ambiant există o anumită armonie, bazată pe schimbul permanent de materie (substanțe nutritive) și energie (lumină solară, căldură). Atât timp cât aceasta din urmă favorizează viața de toate zilele a plantelor, animalelor și micro­organismelor, între ele se menține un echilibru stabil, numit echilibru ecologic: din mediu organismele își iau atâta hrană câtă au nevoie, iar mediul asigură existența atâtor vietăți câte îi permite capacitatea sa.

De asemenea, biodiversitatea cuprinde varietatea genelor, a speciilor şi a ecosistemelor care constituie viaţa pe pământ. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a biodiversităţii, cu consecinţe profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele principale sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc datorită sistemelor de producţie agricolă intensivă, construcţiilor, exploatării carierelor, exploatării excesive a pădurilor, oceanelor, râurilor, lacurilor şi solurilor, invaziilor de specii străine, poluării şi – tot mai mult – ca urmare a schimbărilor climatice la nivel global.

Evident, existența sau dispariția albinelor sociale întreținute și exploatate de apicultori are un impact deosebit în menținerea echilibrului ecologic și biodiversității pe teritoriul Europei și al întregului Pământ.

- Necesitatea suplimentării finanțării apiculturii din 2020 apare ca o considerație implicită. Nu se pot aplica primele două considerații fără o importantă susținere financiară.

Trăgând concluzia, din cele descrise mai sus se pare că a răsărit sau, mai bine zis, urmează să răsară soarele și pe ulița apiculturii. Numai să fie adevărat.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Între ramurile zootehniei, apicultura ca profesie este domeniul în care proprietarul stupilor (patronul) trebuie să se implice cel mai mult, direct și nemijlocit în activitatea apicolă, pentru ca aceasta să poată fi rentabilă. Cu alte cuvinte – cel puțin în condițiile țării noastre – apicultura nu prea se poate face cu mâna altuia.

Era în anul 1963 și mă aflam cu serviciul și școala la Timișoara. Aveam atunci 22 de ani. Toamna i-am trimis o scrisoare profesorului Veceslav Harnaj. În loc de răspuns, domnia sa a dispus să am statutul de invitat la prima conferință națională de apicultură, în a doua parte a lunii decembrie. Atunci țara avea împărțirea teritorială pe regiuni și organizatorii au hotărât ca fiecare regiune să fie reprezentată la conferință de 8 delegați și 2 invitați. Conferința a durat 3 zile și în primele 2 zile lucrările se desfășurau și dimineața și după-amiaza. Am fost realmente fascinat de modul cum profesorul știa să conducă lucrările conferinței. Într-o pauză, la îndemnul apicultorilor bănățeni l-am abordat pe profesor în timp ce trecea pe lângă grupul nostru. Când i-am spus cine sunt, domnia sa mi-a adresat următoarele cuvinte: „Tinere, dintre cei care îmi scriu, toți îmi cer ceva. Dumneata nu mi-ai cerut nimic, în schimb ai făcut niște observații foarte juste. Acest lucru m-a determinat să te invit la conferință.“

Îmi amintesc și acum că am urmărit cu mult interes lucrările conferinței și am fost fascinat de personalitatea profesorului.

Deși profesorul, la vremea aceea, nu avea decât câțiva stupi – asta sigur datorită faptului că era extrem de ocupat, fiind și profesor universitar la o altă facultate de cu totul alt profil – pasiunea pentru apicultură și respectul pentru apicultură au constituit o preocupare majoră de la care nu a abdicat niciodată cât a fost președintele ACA din România.

În profesia domniei sale și ca profesor universitar, la vremea respectivă era cotat ca unul dintre primii 5-6 cei mai buni profesioniști europeni.

Din 1965 a fost ales și președinte al APIMONDIA. Îmi amintesc că, în acea periaodă, statutul prevedea ca președintele APIMONDIA să fie ales doar pentru un singur mandat de 5 ani. Faptul că, aproape de încheierea celor 5 ani de mandat, diriguitorii apicultorilor din toate țările importante – inclusiv America – și-au pus următoarea problemă: Schimbăm omul de dragul statutului sau schimbăm statutul de dragul omului – și au ales varianta a doua – spune totul despre personalitatea celui care a fost profesorul Veceslav Harnaj. Și astfel a fost președintele APIMONDIA timp de 4 mandate a câte 5 ani. La sfârșitul celor 20 de ani, doar starea de sănătate a determinat alegerea unui alt președinte al APIMONDIA.

Cu multă dragoste pentru apicultură, cu multă dăruire, cu mult profesionalism și foarte multă diplomație, a făcut din Asociația Crescătorilor de Albine din România o asociație impresionantă menită pe de o parte să-i sprijine pe apiculturi și pe de altă parte să acumuleze și să construiască acest imrpesionant patrimoniu.

Conducerea de oameni este mai mult decât o știință, este o artă. Cu siguranță privind în urmă, se poate afirma – fără teama de a greși – că profesorul Harnaj a stăpânit excelent arta conducerii de oameni.

În fiecare regiune și, după 1965, în fiecare județ, cu diplomație, a știut să-și găsească acel gen de colaboratori reprezentativi pentru fiecare zonă. Astfel s-a înconjurat de oameni pasionați de apicultură, influenți în zonele lor, harnici, serioși și verticali, oameni cărora a știut să le insufle dorința de a face ceva pentru apicultura românească.

Cu timpul, odată ce eu am devenit salariat ACA la IC-DA, i-am cunoscut pe majoritatea dintre aceștia și am constatat cu plăcere că prin verticalitatea lor impuneau respect și admirație.

Pentru tot ce a știut să construiască profesorul Veceslav Harnaj (1917-1988) pe plan uman și material, îndrăznesc să-mi exprim părerea că avem cu toții datoria ca, măcar din când în când, să evocăm personalitatea profesorului. A fost un lider încă neegalat și, așa cum în alte domenii, lideri de talia profesorului nu sunt uitați de generațiile următoare și ACA din România ar trebui să-și manifeste recunoștința pentru tot ce a lăsat după domnia sa. Pe bună dreptate putem afirma că asemenea oameni se nasc o dată la o sută de ani.

După atâtea eșecuri, bâlbâieli, inconsecvențe manifestate de-a lungul anilor după profesor, cred că ar trebui căutat un mod de abordare care să determine ca lucrurile în apicultura românească să intre pe un făgaș normal.

În treacăt fie spus, din păcate a existat o perioadă în trecutul apropiat când domnia sa și cu apicultura erau două paralele. Dar mult mai grav este faptul că acest om și cu arta conducerii de oameni au fost tot două paralele. Nu tendința spre critică mă îndemnă să îmi exprim în felul acesta punctul de vedere în acest paragraf ci speranța că pe viitor decidenții vor avea grijă ca fenomenul să nu se mai repete. Așa cum spunea zilele trecute un distins ministru în funcție – „multe funcții sunt luate fără competența necesară“.

În prezent sunt în țară fermieri care în propria exploatație au mai multe sute de familii de albine. Aceștia sunt de fapt adevărații profesioniști în domeniu. Prin profesionalismul lor, aceștia pot influența mersul apiculturii românești. Tot așa apicultura românească poate influența pozitiv sau negativ activitatea economică a acestor fermieri. Cu aplecare spre gândul bun, consider că trebuie creat cadrul pentru ca acești oameni să fie consultați și este deosebit de important să se poată face auzit punctul lor de vedere. Indiferent din ce organizație de apicultori fac parte, acești fermieri care dețin în exploatație peste 400-500 de familii de albine, într-un fel tot pentru apicultura românească lucrează. Numărul impre­sionant de mare de familii de albine din exploatație este dovada că la acești oameni apicultura reprezintă profesia de bază. Pentru binele apiculturii românești, îndrăznesc să îndemn la diplomație pentru atragerea unora dintre aceștia la masa rotundă – unde, deliberat, să fie provocați să-și spună punctul de vedere pentru o problemă sau alta legate de bunul mers al apiculturii. Nu am făcut altceva decât să mă inspir din alte domenii ale agriculturii românești cu o activitate asociativă recentă, de puțin peste 20 de ani.

Nu poți face performanță ignorând performerii. Gândirea și punctul de vedere exprimat al acestor „titani” în ale apiculturii, cu siguranță ar avea menirea să îmbogățească în general activitatea apicolă românească.

În altă ordine de idei, știe toată lumea că forul incontestabil și cel mai reprezentativ din toate punctele de vedere ale activității apicole la nivel național, este Asociația Crescătorilor de Albine. Din păcate, de mai mulți ani – de fapt de când au început să se facă dosare în vederea obținerii de subvenții nerambursabile în apicultură – unitățile de stat responsabile cu gestionarea acestei activități au avut și au o abordare pe care personal nu o înțeleg. De cele mai multe ori, acești funcționari de stat recomandă „cu căldură“ celor interesați că este mai bine pentru ei să facă dosarele prin orice altă grupare organizată de apicultori, mai puțin ACA din România. Motivația, fără argumente, era și este că șansele de aprobare a dosarelor sunt mult mai mari pentru alte asocieri de apicultori și mai mici pentru Asociația Crescătorilor de Albine din România. Nu cumva ACA, având, de departe, cel mai mare număr de membri și cei mai mulți specialiști în apicultură deranjează pe cineva? Altă explicație, personal, nu găsesc.

Fără legătură cu paragraful de mai sus, îmi exprim părerea că apicultorii și apicultura românească ar avea de câștigat dacă Asociația Crescătorilor de Albine din România ar avea cel puțin 2-3 experți autorizați în apicultură.

Ec. Ștefan MANEA

După ce într-un articol conceput în disperare că ratăm declanșarea Programului Național Apicol în 2017 care, fie vorba între noi, trebuia declanșat cel târziu în aprilie a.c., întrebam: oare când se va declanșa acest program?, am avut surpriza plăcută să aflu că în Ședința de Guvern din 30 iunie 2017 s-au aprobat, prin HG nr.443, Programul Național Apicol pentru perioada 2017-2019, normele sale de aplicare precum și valoarea sprijinului financiar.

Acestea fiind zise, din data de 4 iulie a.c., când hotărârea respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial, au putut fi începute operațiunile de achiziție și de întocmire a dosarelor pentru decontare, urmând ca aceste dosare să se depună direct de către apicultori la centrele județene APIA până în data de miercuri 16 august 2017.

Trebuie precizat că depunerea se putea efectua după data de pe adeverința cu numărul de stupi deținuți, eliberată de oficiile județene de zootehnie ale ANZ și obținerea codului unic de identificare a stupinelor de la APIA.

O facilitate pe care, de altfel, nici nu am sperat-o era ca aceste dosare să poată fi depuse la orice centru județean APIA care era la îndemâna apicultorului: cel de domiciliu/sediu social, cel unde se găsește vatra permanentă a stupinei sau cel apropiat de locul de deplasare în pastoral.

O schimbare față de anii trecuți a constituit-o faptul că nu formele asociative au întocmit și depus dosarele, ceea ce a iscat discuții referitor la posibilitățile apicultorilor de a întocmi corect aceste dosare, dar evidența a arătat că aceștia s-au descurcat cu brio, chiar și cu completarea cererii scrise în Excel care a putut fi completată fie pe calculator, fie cu pixul, după posibilitățile fiecăruia.

Totodată, de la începutul lansării programului, APIA a pus la dispoziția apicultorilor o informare privind Programul Național Apicol 2017 detaliată și foarte explicită, pe înțelesul tuturor. Cei care nu recunosc acest aspect sunt răuvoitori sau, altfel spus, sunt „Gică contra“.

De asemenea, numărul de documente s-a simplificat, dar această acțiune poate fi continuată – nu înțeleg de ce trebuie un document de identificare financiară, când datele din el se află și într-un extras de cont curent.

Documentele care atestă că stupinele de multiplicare au achiziționat mătci de elită pentru multiplicare nu puteau fi pe lista celor autorizate dacă la controlul din primăvară efectuat de ANZ nu aveau efectuate aceste achiziții. Rămânem totuși cu sechele ale bolii românești de a ne acoperi cu hârtii uneori inutile.

La data când întocmesc prezentul material, după informațiile mele s-a desfășurat în bune condiții prima etapă a programului, și anume aceea a depunerii dosarelor, urmează cea a verificării dosarelor, controalelor pe teren și efectuarea plăților, etape care sperăm să se desfășoare tot bine sau, de ce nu, foarte bine.

Un alt subiect major, care a produs multe discuții de câțiva ani în lumea apicolă românească, a fost modalitatea de identificare a stupinelor și stupilor în România.

Astfel, până în iulie 2017 identificarea stupinelor și familiilor de albine se făcea după o procedură sofisticată și birocratică care crea multe bătăi de cap apicultorilor români.

După îndelungi discuții, uneori chiar furtunoase, între reprezentanții formelor asociative apicole și reprezentanții MADR și ANZ în data de 24 iulie 2017 s-a semnat Ordinul MADR 251/2017, cu intrare în vigoare din 27 iulie 2017, pentru aprobarea Sistemului unitar de identificare a stupinelor și stupilor aplicabil pe întreg teritoriul României.

Acest nou sistem, simplu și – consider eu – foarte eficient, va scuti apicultorii și autoritățile în domeniu de multă muncă birocratică. De altfel, acest sistem l-am întâlnit în Elveția și în Germania și atât autoritățile de acolo cât și apicul­torii erau mulțumiți de eficacitatea lui.

Nu pot să închei fără să felicit autoritățile în domeniu pentru cele două acțiuni încheiate, deși cam târziu, și cred că după încheierea Programului național apicol 2017 ni se vor explica, verosimil, cauzele care au dus la aceste sincope pentru ca pe viitor astfel de întârzieri să nu se mai producă.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Faptul că suntem prinși în febra incertitudinilor din cauza tărăgănelilor punerii în funcțiune a Programului Național Apicol 2017-2019 a făcut ca problema adoptării unui nou sistem viabil și eficient de identificare a stupinelor și stupilor să treacă oarecum în plan secundar.

După multe discuții care au avut loc la începutul anului 2017, uneori chiar furtunoase, între reprezentanții formelor asociative apicole românești, conducerile Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) și Agenția Națională pentru Zootehnie „Prof. dr. G. K. Constantinescu“ (ANZ), cei din urmă, respectiv conducerea ANZ, au propus un proiect de sistem simplu și eficient, neîncărcat cu birocrație, asemănător cu cel întâlnit de mine în Germania și Elveția.

Astfel, deși cam târziu, în data de 24 iulie 2017 ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale Petre Daea a semnat Ordinul MADR 251/2017 pentru aprobarea Sistemului unitar de identificare a stupinelor și stupilor cu intrare în vigoare din 27 iulie 2017, dată a publicării în Monitorul Oficial al României.

Aplicarea acestui ordin are termen de grație 6 luni, până la acest termen funcționând în paralel și sistemul vechi – în conformitate cu Ord.119/2011 și sistemul nou – în conformitate cu Ord. MADR 251/2017. Respectiv, stupii la controale se vor iden­tifica cu numerele primite până în data de 27 iulie a.c. pe vechiul sistem sau cu codurile de stupină, primite după 27 iulie a.c., și cu numerotarea proprie a fiecărui stupar.

Evident, bine era dacă Ordinul MADR 251/2017 ar fi putut fi scos și pus în aplicare înaintea începerii derulării Programului Național Apicol 2017, astfel că s-ar fi evitat, în cazul producerii și comercializării familiilor de albine, o serie de cereri de numere, de anulări la vânzare și de noi cereri la cumpărare în cadrul programului.

În conformitate cu noul ordin, prima etapă a operațiunii de identificare se concretizează prin depunerea la oficiul județean de zootehnie al ANZ din județul unde se află vatra permanentă a stupinei a unei cereri de acordare a unui cod de identificare stupină însoțită de copie după BI/CI, în cazul apicultorilor persoane fizice sau copie după CUI, în cazul apicultorilor persoane fizice autorizate și copie după adeverința care atestă proprietatea și numărul de familii de albine înscrise în registrul agricol, eliberată de consiliul local unde se află adresa vetrei permanente a stupinei deținute.

Aici fac precizarea că, în cazul în care un apicultor deține stupine ale căror vetre permanente se află în mai multe județe, apicultorul va depune cereri însoțite de documentele mai sus amintite și va solicita coduri de identificare de la toate aceste județe.

Pentru creșterea operativității, cererea mai sus amintită însoțită de documentația cerută poate fi depusă direct la sediul OJZ sau prin fax, prin e-mail sau prin poștă, cu confirmare de primire.

A doua etapă a identificării o reprezintă alocarea de către OJZ-ul corespunzător, după verificarea cererilor și a documentelor însoțitoare, a codului de identificare a stupinei. Alocarea codului se face în maximum 10 zile lucrătoare de la înregistrare prin eliberarea unei adeverițe care conține codul.

Codul de identificare a stupinei este alcătuit din două litere care reprezintă codul județului unde este vatra permanentă a stupinei, urmat din patru cifre, de la 0001 la 9999, eliberat de ANZ, prin oficiile județene de zootehnie.

Punerea în aplicare a identificării constituie a treia etapă a identificări și aceasta trebuie pusă în practică în maximum 30 de zile de la primirea codului de identificare, și anume se efectuează elementele care prezintă identificarea stupinelor și a stupilor, respectiv panoul de identificare a stupinelor și inscripționarea codului stupinei însoțit de un număr de ordine pe fiecare stup pentru identificarea familiilor de albine (stupilor).

Panoul de identificare a stupinelor trebuie să fie confecționat din material rezistent de culoare deschisă, trebuie să însoțească stupina acolo unde se află pe vatra permanentă sau vatra provizorie de stupărit pastoral, să fie amplasat întrun loc în care este ușor vizibil de la distanță, orientat spre calea de acces exterioară a stupinei, respectiv către drumul de acces, și să aibă dimensiunile de minimum 100 cm lungime / 50 cm lățime.

Datele care se înscriu pe panoul de identificare sunt: în partea superioară numele și prenumele apicultorului, adresa vetrei permanente, în centru codul de identificare a stupinei și, după caz, în partea inferioară tipul stupinei – elită, multiplicare sau producție.

Totodată, pe panoul de identificare se mai pot adăuga (opțional) sigla sau însemnele caracteristice formei de organizare din care face parte apicultorul sau sigla / însemnele caracteristice ale apicultorului.

Elementele pentru identificarea stupilor sunt reprezentate de literele și cifrele codului de identificare primit pentru stupină inscripționat prin pirogravare sau prin vopsire cu vopsea rezistentă la umiditate și temperaturi extreme ale mediului ambiant, însoțit de un număr de ordine al stupului.

Caracterele codului de identificare a stupinei se inscripționează pe un rând pe o parte ușor vizibilă a cutiei fiecărui stup din stupină, având înălțimea de 3 cm și lățimea de 1 cm și, în plus, se afișează și numă­rul de ordine a stupului care poate avea dimensiuni mai mari.

O altă latură pe care o reglementează Ordinul MADR 251/2017 este posibilitatea de a stabili fără dubiu numărul de stupi la nivel național la sfârșit de an calendaristic prin faptul că ordinul impune condiția ca apicultorii să comunice anual, în perioada 1 septembrie – 31 decembrie, la ANZ, prin OJZ, o declarație pe propria răspundere cu numărul de stupi identificați pregătiți pentru iernare. Această declarație poate fi depusă direct la sediile OJZ sau prin fax, prin e-mail sau prin poștă, cu confirmare de primire.

Închei prezentul material cu speranța că aplicarea practică a noului sistem de identificare a stu­pinelor și stupilor își va demonstra simplitatea și viabilitatea, scutind apicultorii și organele în drept de munci birocratice stufoase și inutile.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

De la intrarea României în Uniunea Europeană apicultorii români au primit subvenții de la aceasta și de la Guvernul României, fapt ce a dus la revigorarea substanțială a fondului național apicol mai ales în următoarele privințe: numărul de familii de albine, numărul de apicultori, producțiile de miere și modernizarea sectorului apicol românesc.

Totodată, efervescența din rândul apicultorilor români cu privire la speranțele create de posibilitatea obținerii unor fonduri pentru dezvoltare, necesitatea unor consilieri privind întocmirea documentelor pentru obținerea subvențiilor și constituirea unor poziții comune în fața autorităților au reprezentat principalele motive pentru constituirea a peste 150 de forme asociative cu profil apicol.

Astfel, de la intrarea în UE, în România, pe perioada anului activ apicol (martie-noiembrie), în fiecare an au funcționat planuri naționale apicole, spunem noi, din ce în ce mai bine și la această bună funcționare au avut o contribuție salutară formele asociative care, pe parcursul anilor, s-au specializat în întocmirea cu cât mai puține erori a dosarelor cu documentele cerute de APIA pentru obținerea subvențiilor de către membrii apicultori.

Pentru perioada 2017-2019 trebuia pregătit și aprobat un nou plan național apicol, care ar fi trebuit să înceapă a fi derulat de la începutul sezonului activ apicol, respectiv din luna martie 2017, cu atât mai mult cu cât ieșirea din iarnă a fost cu mari sincope, respectiv cu pierderi masive și depopulări de familii de albine aproape pe întreg teritoriul României.

Este evident că, în lipsa unui ajutor de minimis, de altfel promis cu surle și trâmbiţe în toamna 2016, dar refuzat în final, eventualele subvenții obținute pe baza Planului Național Apicol 2017-2019 ar fi o mană cerească pentru revigorarea și refacerea fondului național apicol diminuat dar, din păcate, nici până acum, în luna iunie, nu a început derularea planului. Reginele pentru formarea noilor familii de albine erau necesare de la începutul lunii mai, ca să dăm numai un exemplu.

De asemenea, amintim factorilor de răspundere din MADR și APIA că tot dânșii au impus ca termenul limită pentru depunerea documentelor în vederea obținerii subvenționării să fie 1 august 2017 și la întocmirea acestora nu mai participă formele asociative, ci ele se întocmesc și se depun direct de către apicultori care, din păcate, nu vor ști ce să facă mai întâi, să alerge după oferte melifere în pastoral sau să renunțe la această acțiune și să stea la birourile județene APIA pentru întocmirea corectă și depunerea documentelor în termenul prevăzut.

Considerăm că suntem în drept să punem ministrului MADR întrebarea: Când se va putea începe derularea PLANULUI NAȚIONAL APICOL 2017 și cum se va putea face această derulare într-un interval așa de scurt astfel încât să se poată accesa toate sumele prevăzute pentru anul 2017?

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2017 – pag. 32

Trebuie precizat că fiecare plantă are un sistem propriu de secreție a nectarului, atât în perioada ei de înflorire cât și în timpul zilei, iar producția cantitativă și calitativă de nectar este condiționată de o serie de factori meteorologici și în general de condițiile de mediu, cum ar fi: factorii pedologici, lumina solară, temperatura mediului, umiditatea aerului și solului, precipitațiile, existența sau nu a vânturilor și intensitatea lor și apariția perioadelor de secetă prelungită.

Referitor la factorii pedologici trebuie precizat că structura și compoziția solului și subsolului unde viețuiesc plantele melifere influențează drastic secreția de nectar.

Spre exemplificare, se poate arăta că trifoiul și lucerna își amplifică secrețiile de nectar pe pământurile bogate în var și teiul pe cele argiloase – nisipoase.

Intensitatea luminii solare are o foarte mare importanță asupra secreției de nectar, astfel se apreciază că o intensitate mai mare duce la elaborarea unei cantități mai mari de zahăr, iar în zilele cu cer acoperit, deci cu intensitate luminoasă mai mică, plantele își micșorează cantitatea de zahăr elaborat.

Totuși, razele de soare directe și intense provoacă ofilirea plantelor și, implicit, diminuarea activității nectarifere.

Modul de influențare a luminii solare depinde și de tipul de plantă. Astfel, plantele cu nectariile adăpostite în profunzime, cum ar fi trifoiul roșu și lucerna, produc în zilele însorite de 2-5 ori mai mult nectar, în timp ce plantele cu nectariile la suprafață, precum muștarul și rapița, secretă mai mult nectar în zilele cu nebulozitate mai mare, altfel spus, înnorate.

Temperatura mediului are o importanță deosebită pentru cantitatea de nectar secretată.

Majoritatea plantelor încep să secrete nectarul în momentul când temperatura se ridică la valoarea de cel puțin +10°C și, pe măsură ce se depășește această valoare, crește și cantitatea de secreție și aceasta este optimă în intervalul de temperaturi 16-25oC.

Apoi, după 25°C, în sens crescător, cantitatea de secreție de nectar scade treptat și peste 35°C este nulă, secreția încetând complet.

De remarcat este că, la temperaturi ridicate, în toiul zilei, multe plante se veștejesc puțin din cauza pierderii mari de umiditate mai ales din frunze și acest lucru duce la încetarea vremelnică, până la revigorare, a secreției de nectar.

Umiditatea aerului și a solului influențează de asemenea cantitatea secreției de nectar.

Sunt multe specii de plante cărora le place umezeala, astfel că la salcie și tei umiditatea ridicată a solului duce la mărirea substanțială a cantității de nectar secretată.

Cercetările arată că, pentru o secreție optimă de nectar, cea mai bună plajă de umiditate relativă este de 60-80% și, cu cât ne apropiem de valoarea de 80%, crește cantitatea de secreție însă conținutul de zahăr se diminuează, adică mărindu-se cantitatea, nectarul devine mai diluat. Prin micșorarea umidității se produce fenomenul invers, cantitatea de nectar secretată scade, în schimb el devine mai concentrat, adică își mărește conținutul de zahăr.

În final, aici trebuie specificat că albinele culegătoare nu recoltează nectarul ce conține mai puțin de 5% zahăr, iar pe cel foarte concentrat îl recoltează anevoie și concentrația optimă pentru recoltare o reprezintă cea în jurul valorii de 50% zahăr.

Precipitațiile influențează destul de mult secreția de nectar.

Ploile moderate și vântul cald favorizează secreția de nectar, în schimb ploile de durată și în cantități mari de apă micșorează secreția deoarece duc la creșterea și dezvoltarea plantelor în defavoarea dezvoltării florilor, iar precipitațiile masive spală nectarul din flori și îl fac prea diluat.

Îndată după ploi mari, culesul se oprește, însă odată cu venirea timpului cald și fără precipitații nectarul începe să fie secretat din abundență.

Prin variațiile de temperatură pe care le provoacă existența vânturilor, apare o diminuare a cantității de nectar secretat.

Vânturile puternice micșorează secreția de nectar a florilor, astfel că cele din Nord și Nord-Est provoacă scăderi de temperatură sub limitele optime și opresc sau, în cel mai bun caz, micșorează secreția de nectar. De asemenea, vânturile uscate din Sud și Sud-Est diminuează secreția. Totodată albinele, la vânturi puternice – peste 5 m/s – au dificultăți pentru deplasarea la cules.

Secetele prelungite, având în vedere că provoacă scăderea drastică a umidității și ridicarea temperaturilor mediului peste valorile optime, au o influență nefastă asupra secreției de nectar.

În final, pentru exemplificarea modului cum este influențată secreția de nectar de către condițiile de mediu, prezint un tabel cu aceste influențe asupra salcâmului, teiului și florii-soarelui.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 31-32

De la început țin să precizez că prognozarea culesurilor melifere în apicultură este o problemă foarte complexă a cărei rezolvare necesită cercetări laborioase și multilaterale cu privire la biologia și ecologia înfloririi la principalele specii nectarifere, precum și de fiziologia secreției nectarului corelată cu evoluția factorilor meteorologici pe durată mai lungă.

Totodată, prognozarea culesurilor melifere prezintă o importanță deosebită pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine și pentru obținerea unor cantități apreciabile de produse apicole în scopul valorificării lor care, de altfel, este și scopul principal al apiculturii.

Este evident că stabilirea anticipată a perioadelor de înflorire la principalele specii de plante melifere face posibilă aplicarea măsurilor de stimulare a dezvoltării familiilor de albine astfel încât acestea să fie în stare ca, la declanșarea secrețiilor optime de nectar, să le valorifice la maximum. De asemenea, prognoza bogăției florale, a duratei și gradului de secreție a nectarului permite alegerea optimă și efi­cientă a masivelor melifere și organizarea cât mai rațională a stupăritului pastoral.

Prognozarea culesurilor melifere este o problemă care ar trebui să intereseze la cel mai înalt nivel pe cei care practică apicultura și pe cei care au ca preocupare cercetări în acest domeniu. Dar până în prezent sunt de părere că s-au realizat numai rezultate disparate astfel că stabilirea legității evoluției culesurilor melifere în perspectivă este un deziderat ce este realizabil numai pe baza unor cunoștințe moderne bioclimatice.

În ultimii ani a luat o mare dezvoltare ecologia agricolă, studiile fenologice și cele referitoare la corelația între dezvoltarea ontogenetică a organismelor și factorii externi și astfel aceste studii fac posibilă cunoașterea legității evoluției corelative a florei melifere și a familiilor de albine și, de asemenea, studiile staționare permit să se tragă concluzii importante pentru programarea culesurilor melifere.

Totodată, trebuie să recunoaștem că, până în prezent, deși au existat preocupări privind evidența evoluției vremii și a culesurilor melifere nu au fost elaborate încă metode complexe de prognozare a culesurilor melifere în cursul sezoanelor apicole active.

În speranța trezirii interesului celor cu preocupări în acest domeniu, voi încerca în continuare să descriu o parte din cercetările întreprinse în secolul trecut de către înaintașii noștri I. Cârnu, A. Tomescu, E. Sănduleac și alți specialiști recunoscuți în studiul plantelor melifere.

Astfel, prognozarea culesurilor melifere s-a făcut folosind metode ca: prelucrarea statistică a datelor fenologice și a datelor cântarelor de control din stupinele folosite în cercetare; analiza chimică a substanțelor care condiționează formarea elementelor florale și nectarogeneza; corelarea factorilor cosmici cu secreția de nectar (descărcări electrice și radiații cosmice); coordonarea prognozelor sinoptice meteorologice cu evoluția culesurilor și controlul biologic al organogenezei plantelor melifere pentru prognozarea evoluției lor ontogenetice.

Având în vedere că în principal culesurile apicole sunt condiționate de factorii pedoclimatici și biologici foarte variați, cercetătorii mai sus amintiți și-au propus să elaboreze o metodă complexă pentru prognozarea acestora. Pentru elaborarea unei metode de prognozare a culesurilor melifere de lungă durată trebuie să se țină cont de o serie de elemente, cum ar fi organogeneza, fenologia, abundența florală, ecologia, meteorologia și sinoptica.

Totodată, trebuie avute în vedere și elementele care permit prognoza secreției de nectar pe perioadă apropiată ca avertizare la declanșarea culesurilor și evoluția stupinelor care participă la cercetare.

Metodologia de lucru în cazul prognozelor de lungă durată are la bază elemente din domeniul biologiei și ecologiei plantelor și orgogeneza se stabilește prin analize de muguri și permite, pe de o parte, stabilirea datei de apariție a primordiilor, iar pe de altă parte, cunoașterea influenței climei asupra evoluției organelor care determină secreția de nectar.

Metodele curente meteorologice și climatice sunt folosite pentru cercetarea mediului astfel că se înregistrează fenofazele, evoluția temperaturii, precipitațiile, umiditatea relativă a aerului, insolația ș.a.m.d.

În cazul iernilor grele, la începutul lunii martie, se va face determinarea gradului de vătămare a mugurilor florali pe ramuri puse la forțat la temperaturi de 20 la 24°.

Densitatea florală se determină prin metoda ramurilor de probă, în momentul când inflorescențele apar vizibile pe lujeri. Astfel că se numără inflorescențele pe ramuri, stabilindu-se numărul acestora pe metrul de ramură, numărul mediu de flori pe inflorescență și proporția lujerilor fertili.

Prognoza de lungă durată a nectarogenezei se stabilește pe baza corelației pozitive care există între elementele organogenezei, factorii ereditari, pedoclimatici și fitosanitari.

De asemenea, prognoza pe perioadă apropiată se stabilește pe baza metodologiei curente de avertizare, adică pe baza prognozei meteorologice de scurtă durată, a elementelor biologice și chiar a caracteristicilor culesului.

Totodată, la speciile melifere cu înflorire de durată mai lungă, un aport însemnat ar putea aduce folosirea unor stupi de control sondă situați în punctele pentru urmărirea culesului, numite și puncte fenologice.

Și, în fine, în întocmirea prognozelor melifere rezultatele obținute prin metodele amintite mai sus se completează prin datele statistice pe mai mulți ani, acestea referindu-se la determinările anuale ale secrețiilor de nectar (cantitate, densitate, compoziție etc.) la principalele plante melifere, prin metoda capiloarelor, a analizelor chimice și a evoluției greutății stupilor de control.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 28-29

Acum câțiva ani încercam să sensibilizez autoritățile și pe cei care se consideră mari specialiști în apicultura românească să cerceteze fenomenul, să-i explice cauzele și, de ce nu, să dea soluții de remediere a acestuia.

Chiar dacă și alți autori români au abordat subiectul, cei amintiți mai sus ne-au tratat pe noi, apicultorii, cu o liniște totală, fără să ia în seamă semnalările noastre. Totuși fenomenul, actualmente cu ocazia intrării și ieșirii din iarnă, se manifestă astfel că atât lumea mondială a apiculturii, cât și cea românească a început să fie zguduită din ce în ce mai tare de fenomenul denumit în limba engleză Colony Collapse Disorder (CCD) şi în româneşte Sindromul Depopulării (Dispariţiei) Coloniilor de Albine (SDC).

Acest sindrom reprezintă o agresiune brutală asupra familiilor de albine, aparent fără o explicaţie logică şi precisă, care în final se concretizează printr-o involuţie rapidă, de la familii puternice la familii puternic depopulate sau total dispărute; în acest caz, ramele cu puiet căpăcit şi rezervele de hrană, miere şi păstură sunt găsite, de regulă, intacte în stupi.

Bineînțeles că de la primul semnal serios de alarmă, care a fost tras în Statele Unite ale Americii în martie 2007 de către prof. Diana Cox-Foster, din cadrul Departamentului de Entomolo­gie al Universităţii de Stat din Pennsylvania, invitată să depună mărturie în faţa Subcomisiei pentru Horticultură şi Agricultură a Camerei Reprezentanţilor pe tema SDC, o serie de institute de cercetări, facultăți de specialitate, comisii și colective special constituite din țările cu pretenții că dețin o apicultură dezvoltată au purces la studierea teoretică și practică a fenomenului.

Aici trebuie precizat că, deși în România există un institut specializat în domeniul apiculturii, nu s-a mișcat aproape nimic în sensul cercetării și încercării explicării fenomenului.

Pentru cei care până acum nu s-au interesat de cunoașterea acestui fenomen o să încerc succint să definesc ce este SDC numit în engleză CCD.

Acest sindrom este o boală considerată misterioasă apărută sau mai bine zis identificată de câțiva ani în familiile de albine. Din cauza lui albinele, cu excepția reginei, larvelor și a câtorva albine doici, pur și simplu părăsesc stupul și nu se mai întorc, ceea ce duce la moartea familiei. Totodată, sindromul depopulării familiilor de albine este descris ca o agresiune brutală, cu efect de domino în lanț asupra populației adulte din familiile de albine. Depopularea se produce prin roire sau prin părăsirea solitară a stupului de către culegătoare. Nici roiul (de regulă în extrasezon), nici albinele solitare nu au șanse de supraviețuire în afara stupului, iar pierderile pot ajunge la peste 90%. Involuția rapidă, de la o familie de albine puternic populată la o familie cu foarte puține albine sau fără albine, se produce în condițiile în care ramele cu puiet căpăcit și rezervele de hrană (miere, păstură) sunt găsite de regulă intacte și după un timp întâlnim în stup găselniță sau chiar șoareci.

De asemenea, au fost semnalări de la unii apicultori că aceste dispariții au loc aproximativ după o săptămână după ce albinele prezintă semne vizibile de comportament bizar și dezorientat.

De la semnalarea existenței sindromului, acesta a fost subiectul a numeroase cercetări pentru a determina care sunt cauzele sau cauza, dacă este una singură, acestei maladii.

Astfel, în prezent oamenii de știință consideră că principalele cauze care au dus la această situație pot fi: pesticidele (neonicotinoidele), infestările cu varrooa, diverși paraziți, cauze genetice, deficiențe ale sistemului imunitar, pierderile habitatelor naturale, modificarea unor practici în apicultură și o combinație de diverși alți factori, ca de exemplu: radiațiile electromagnetice sau nucleare și efectele încălzirii globale.

Este evident că, dacă se identifică cu siguranță cauza sau cauzele, atunci trebuie elaborate metode adecvate pentru a ține sub control acest fenomen care, prin faptul că și-a mărit amploarea, ar putea avea consecințe grave la nivel global.

Având în vedere că în țara noastră, la această ieșire din iarnă, aflăm cu durere că sunt pierderi masive și depopulări ale familiilor de albine din cauze aparent neexplicabile, această situație ne duce cu gândul și la posibila manifestare a sindromului dispariției familiilor de albine.

Consider că autorităţi şi organisme de genul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Autoritatea Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi, nu în ultimul rând, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, proprietate a Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România, ar trebui să se autosesizeze de im­portanţa fenomenului Sindromului Depopulării (Dispariţiei) Coloniilor de albine şi să creeze grupuri sau comisii de cercetare şi/sau lucru în acest domeniu ca astfel să protejeze şi să contribuie la păstrarea sănătăţii familiilor de albine existente în ţara noastră şi nu numai. De asemenea, în cazul întreprinderii unor astfel de acţiuni de cercetare şi studiu este necesară o descriere a lor în mass-media pentru ca astfel apicultorii să le sprijine cu informaţii din stupinele lor care s-ar putea să fie de un real folos pentru elucidarea formelor şi cauzelor fenomenului.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 30-31

A venit și momentul mult așteptat cu neliniște și teamă a ieșiri familiilor de albine din iarnă și, așa cum am estimat în scrierile mele încă din noiembrie 2016, aceasta se caracterizează cu multe pierderi și depopulări masive de albine.

Cauzele acestei situații sunt fie cunoscute – și aici apicultorii trebuie să și le asume – sau necunoscute – și aici este apanajul celor care se consideră mari specialiști în domeniu să le explice și, mai mult, să dea soluții.

Este evident că la ieşirea din iarnă toţi apicultorii doresc să aibă certitudinea că toate familiile de albine pe care le au în stupină sunt dezvoltate corespunzător şi indemne de boli, fiind gata să intre în sezonul activ fructificând cu succes ofertele melifere şi să fie folosite pentru obţinerea de miere şi a altor produse apicole, precum şi pentru producerea de roiuri şi regine.

O familie bolnavă, la ieşirea din iarnă, cu o populaţie puţină formată din albine îmbătrânite şi anemiate se va manifesta ca un organism slăbit, ca o unitate biologică incapabilă să desfăşoare cu amploare activităţile enunţate. De multe ori familiile cu handicap sunt compromise mai ales dacă nu se intervine rapid cu măsuri de îndreptare a stărilor anormale. Oricum familiile slabe nu au şanse de a se alinia la startul de la care vor porni la valorificarea culesurilor de producţie, (salcâm, răpită ş.a.) cu familiile sănătoase şi puternice.

Pentru a cunoaşte starea de sănătate a familiilor de albine din stupină, în afară de observaţiile proprii ale apicultorilor la reviziile de primăvară executate, este imperios necesar să se trimită probe la laboratoarele specializate în depistarea bolilor de care, eventual, pot suferi familiile de albine din stupină.

Instituțiile care pot și trebuie să efectueze aceste analize pentru apicultori sunt: direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene (DSVSA-urile situate în fiecare reședință de județ), Compartimentul Sănătate Insecte Utile din cadrul Institutului de Diagnostic și Sănătate Animală (IDAH Str. Dr. Staicovici nr. 65, sect. 5, București) sau la Laboratorul de Patologie Apicolă al Institutului de Cercetare – Dezvoltare pentru Apicultură (IC-DA B-dul Ficusului nr. 42, sect.1, București). Precizez că la primele două instituții analizele se fac contra cost și, la ultima instituție, gratis.

Cu ajutorul acestor analize, principalele boli care pot fi decelate în această perioadă sunt varroza, nosemoza şi puietul văros.

Modalitatea de prelevare, împachetare, păstrare, expediere şi nominalizare a beneficiarilor rezultatelor analizelor este reglementată prin Ordinul nr. 25 al ANSVSA de emitere a NORMEI SANITAR VETERINARE din 19 martie 2008 privind metodologia de prelevare, prelucrare primară, ambalare şi transport al probelor destinate examenelor de laborator în domeniul sănătăţii animalelor, care reglementează pentru albine următoarele:

● Materiale necesare prelevării de probe de albine sunt: echipament apicol de protecţie, salopetă din bumbac de culoare albă, mască apicolă, preferabil cu inserţie de plasă metalică, mănuşi şi cizme din cauciuc, trusă entomologică; aspirator apicol pentru prelevare de probe; perie apicolă, daltă apicolă, cuşti Foti – pentru probe de albine vii, recipiente de sticlă cu capac perforat, cu capacitate de 150 ml, pentru prelevare de probe de albine vii, recipiente din material plastic, de preferat de polietilenă, PTFE, PVC, PET, cu posibilitate de închidere etanşă, cu capacitate maximă de 800 ml, pentru prelevare de probe de albine şi probe asociate acestora pentru examen toxicologic, cutii de carton cu dimensiuni de maximum 450 mm x 310 mm, optim 150 mm x 150 mm, cu capac, pentru prelevare de probe de fagure cu conţinut; pungi din hârtie de 500 g, pentru prelevare de probe de albine moarte, pungi de plastic cu sistem de etanşeizare; marker permanent; etichete de identificare şi cutii termoizolante.

● Prelevarea de probe de la speciile de albine din genul API se realizează cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

– pentru supraveghere sanitar-veterinară şi, în caz de necesitate, pentru diagnosticul bolilor infecţioase şi parazitare la albine numărul probelor prelevate trebuie să reprezinte cel puţin 5 % din efectivul unei stupine de producţie şi 15% din efectivul unei pepiniere de mătci;

– pentru prelevarea probelor de albine se poartă în mod obligatoriu echipament de protecţie specific;

– probele de albine vii se prelevă prin măturare cu peria apicolă ori acestea se aspiră cu un dispozitiv special de pe rame şi de la urdiniş;

– fragmentele de fagure se prelevă prin decupare între zonele de inserţie metalică ale ramei, cu ajutorul unui bisturiu, după îndepărtarea albinelor de acoperire;

– ramele întregi cu conţinut se extrag din stup şi se scutură albinele de pe fagure deasupra stupului deschis;

– pentru prelevarea probelor se foloseşte numai instrumentar steril;

– prelevarea se poate realiza concomitent, pentru monitorizarea atât a bolilor infecţioase, cât şi a celor parazitare.

● Probele prelevate trebuie să fie într-o cantitate reprezentativă de material biologic din aceeaşi specie, astfel:

– pentru boli bacteriene ale albinelor sau ale puietului se prelevă o probă de 25 g de albine vii, prelevate de la urdiniş, sau un fragment de 20 cm2 de fagure cu puiet căpăcit ori necăpăcit, cu modificări, sau o ramă întreagă cu puiet şi rezervă de hrană ori miere căpăcită;

– pentru boli parazitare ale albinelor sau ale puietului se procedează astfel:

         1. pentru acarapioză se prelevă o probă de 15 g de albine vii din stup;

         2. pentru nosemoză, amibiază şi alte endoparazitoze digestive se prelevă o probă de 10 g de albine vii sau moarte de la urdiniş;

         3. pentru varroză se prelevă o probă de 25 g de albine vii din stup ori 25 g de albine moarte de pe planşeul stupului sau un fragment de 10/15 cm fagure cu puiet căpăcit de trântor ori de albină lucrătoare sau o ramă întreagă cu puiet căpăcit ori detritus de pe planşeul stupului;

         4. pentru tropilelapsoză, atacul gândacului mic de stup, galerioză şi alte ectoparazitoze ale puietului se prelevă o probă de fragment de fagure cu puiet căpăcit de 10/15 cm2 sau o ramă întreagă cu puiet căpăcit ori detritusul de pe planşeul stupului;

– pentru boli micotice ale albinelor şi puietului se prelevă o probă de 10 g de albine moarte de la urdiniş, de pe planşeul şi de pe oglinda stupului, sau un fragment de fagure cu puiet căpăcit de 10x15 cm2.

● Transportul probelor de insecte utile la laborator:

a) Pentru materialul biologic prelevat viu, probele sunt transportate la laborator în maximum 24 de ore din momentul prelevării, la temperatura mediului ambiant. Aceasta nu trebuie să depăşească maximum 38°C.

b) Pentru materialul biologic prelevat după survenirea morţii, probele se transportă la laborator în cel mai scurt timp posibil, nu mai târziu de 72 de ore de la moartea insectelor. Transportul acestor probe se realizează pe gheaţă naturală sau artificială, în recipiente izoterme care menţin temperatura de refrigerare.

c) Probele prelevate pentru examenul toxicologic şi care nu pot fi transportate în timp util la laborator se congelează până la expediere.

d) Probele prelevate sunt însoţite de documente de însoţire tipizate, conform legislaţiei sanitar-veterinare în vigoare. Se analizează cererea de ofertă şi, în funcţie de scopul prelevării probelor, se completează formularele prezentate la anexele nr. 3 şi 4.

În final îmi exprim speranța că buletinele de analiză obținute în urma analizelor probelor trimise asociate concluziilor specialiștilor în domeniu privind cauzelor depopulărilor și dispariției familiilor de albine la această ieșire din iarnă vor face ca stuparii, acolo unde se impune, să remedieze situațiile anormale și să intre în sezonul activ cu familii apte să fructifice culesurile melifere de întreținere și producție.

GALERIE FOTO

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 7, 1-15 aprilie 2017 – pag. 34-36

Revizia de fond se poate efectua în zile însorite, fără vânturi puternice şi cu temperaturi de peste +14°C, notând în fişele familiilor de albine şi în carnetul de stupină constatările legate de: puterea familiei – exprimată în număr de intervale bine ocupate cu albine, cantitatea de hrană în kg miere şi/sau păstură, numărul de rame parţial ocupate cu puiet de diferite vârste, prezenţa reginei şi starea de sănătate a familiei.

Referitor la aprecierea puterii familiei de albine, aceasta poate fi aproximată, considerând că primăvara devreme, la începutul sezonului activ, un interval conţine 0,25 kg albină astfel că, spre exemplu, în cazul când familia s-a dezvoltat pe 10 rame, deci pe 9 intervale, aceasta are o cantitate de albină de aproximativ 2,25 kg.

De asemenea, cantitatea de miere din rame se poate evalua, considerând că 6 dm2 de fagure cu miere căpăcit conţine 1 kg de miere, iar o ramă mare de stup vertical, 1/1 (cu înălţime de 30 cm) plină cu miere, are 3,5-4 kg de miere şi cea de stup multietajat, 2/3 (cu înălţimea de 23 cm) plină cu miere are 2,5-3 kg de miere.

În funcţie de constatările ocazionate de revizia de fond, de la care nu trebuie să scape nicio familie, se vor stabili diferenţiat, pentru fiecare familie de albine, lucrările obligatorii în conformitate cu realitatea văzută şi notată.

Astfel, familiile orfane vor primi o regină de la rezervă, dacă există, sau se vor unifica cu alte familii slabe dar cu regină, familiile excesiv de slăbite vor fi unificate, cele lipsite de hrană sau cu hrană insuficientă ori de calitate necorespunzătoare vor fi ajutate de urgenţă, procedând la aşa-numitele hrăniri de necesitate.

Unificarea familiilor de albine se face prin simpla transvazare a cuibului familiei orfane lângă cuibul familiei cu regină sau deasupra acesteia și izolarea reginei nu este obligatorie deoarece în această perioadă reginele sunt acceptate uşor de albinele străine – pericolul apare doar în cazul în care în familia orfană au apărut albine ouătoare, situaţie care se recunoaşte prin prezenţa de puiet bombat – de trântor – sau de ouă depuse neregulat pe pereţii celulelor sau mai multe ouă într-o celulă, în asemenea cazuri izolarea reginei fiind obligatorie.

Ce administrăm familiilor de albine înfometate sau în pericol de înfometare? Simplu: faguri cu miere descăpăcită sau sirop de zahăr 1:1, rame cu păstură sau chiar turte din miere, zahăr şi polen. În cuib se lasă doar fagurii cu hrană şi puiet bine acoperiţi de albine, astfel încât acesta să fie cât mai bine strâmtorat cu putinţă. Trebuie avut în vedere că în această perioadă, deşi a început apariţia albinelor tinere, schimbul de generaţii se face încă destul de încet, mortalitatea albinelor de iarnă prevalând apariţiei albinelor tinere, iar puterea familiei este încă în descreştere.

Nu e rău ca tot acum să se refacă şi să se cureţe aşa-numita „oglindă a stupului“ situată în faţa acestuia (fig. 2), în acest mod putându-se urmări mai uşor gunoaiele (resturile) aruncate afară de albine, trăgând concluzii şi dându-se, în acelaşi timp, un aspect mai curat şi plăcut stupinei.

Fagurii puternic murdăriţi de pete de diaree se îndepărtează din cuiburi, chiar dacă sunt ocupaţi cu cantităţi mici de puiet, iar în cazul în care pe asemenea faguri sunt cantităţi mai mari de puiet se curăţă petele de diaree prin răzuire urmând ca, mai târziu, după ieşirea puietului, fagurii respectivi să fie scoşi şi topiţi.

În funcţie de evoluţia vremii e de preferat să se menţină gratiile împotriva şoarecilor la urdinişuri, tocmai pentru că în această perioadă şoarecii devin mai activi, îşi caută locuri izolate şi călduroase pentru a-şi face cuiburile în care să nască puii și, cu toate că albinele nu mai au ghemurile atât de compacte ca în timpul iernii, şoarecii circulă nestingheriţi prin părţile laterale ale cuibului şi mai ales în spaţiul din spatele diafragmei şi deasupra podişorului, unde-şi fac de regulă cuiburile, deranjând albinele prin foiala lor şi mai ales prin mirosul pe care-l degajă ei şi excrementele lor.

O altă acțiune care trebuie realizată cu ocazia acestei revizii este recoltarea de probe de albine şi de faguri pentru efectuarea de analize pentru stabilirea precisă a stării de sănătate a familiilor de albine.

Se înţelege că la ieşirea din iarnă toţi apicultorii doresc să aibă certitudinea că toate familiile de albine pe care le au în stupină sunt dezvoltate corespunzător şi indemne de boli, fiind gata să intre în sezonul activ și să fructifice cu succes ofertele melifere şi să fie folosite pentru obţinerea de miere şi a altor produse apicole, precum şi pentru producerea de roiuri şi regine.

O familie bolnavă (fig. 3 și 4) la ieşirea din iarnă, cu o populaţie puţină formată din albine îmbătrânite şi anemiate, se va manifesta ca un organism slăbit, ca o unitate biologică incapabilă să desfăşoare cu succes activităţile enunţate, astfel că de multe ori familiile cu handicap sunt compromise, mai ales dacă nu se intervine rapid cu măsuri de îndreptare a stărilor anormale.

Oricum, familiile slabe sau slăbite nu au şanse de a se alinia la startul de la care vor porni la valorificarea culesurilor de producţie (salcâm, răpiță ş.a.) cu familiile sănătoase şi puternice.

Evident, pentru a cunoaşte starea de sănătate a familiilor de albine din stupină, în afară de observaţiile proprii ale apicultorilor la reviziile de primăvară executate, uneori este imperios necesar să se trimită probe la laboratoarele specializate în depistarea bolilor de care, eventual, pot suferi familiile de albine din stupină (DSVSA-urile județene, IC-DA și IDSA) unde, analizând probele trimise, pot fi decelate cu prioritate varoza, nosemoza şi puietul văros.

Modalitatea de prelevare, împachetare, păstrare, expediere şi nominalizare a beneficiarilor rezultatelor analizelor este reglementată prin Ordinul nr. 25 al ANSVSA de emitere a NORMEI SANITAR VETERINARE din 19 martie 2008 privind metodologia de prelevare, prelucrare primară, ambalare şi transport al probelor destinate examenelor de laborator în domeniul sănătăţii animalelor, care reglementează prelevarea și trimiterea probelor pentru albine.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 6, 16-31 martie 2017 – pag. 34-35

În data de 1 martie 2017 a fost organizată la MADR o întâlnire cu reprezentanții formelor asociative apicole din România în vederea consultării acestora cu privire la:

– analizarea și discutarea proiectului de hotărâre a Guvernului de aprobare a Planului Național Apicol pentru perioada 2017-2019 și

– propunerile de modificare a Ordinului MADR nr. 119/2011 pentru aprobarea Sistemului unitar de identificare a stupinelor și stupilor din România.

La această întâlnire s-au prezentat, din partea apicultorilor, circa 15-20 de reprezentanți și din partea MADR ministrul Petre Daea, secretarul de stat Dumitru Daniel Botănoiu și funcționari reprezentativi din diverse compartimente de lucru ale ministerului, iar din partea ANZ a fost prezent directorul general Lelior Iacob.

În preambulul discuțiilor, dl ministru a arătat scopul consultărilor punctând, printre altele, necesitatea unei bune înțelegeri între fermierii din sectorul vegetal și apicultori, astfel încât să nu existe discuții contradictorii.

Totodată, ministrul a atras atenția apicultorilor să se ferească de a crea premisele impurificării rasei noastre de albine – Apis mellifera carpatica prin „deschiderea ușii în fața unor improvizații biologice care pot deveni necontrolabile, cu urmări nefaste pentru apicultura românească“ .

Această referire este la adresa celor care, din motive pur comerciale, vor să obțină o modificare a Legii apiculturii astfel încât să poată importa și comercializa fără niciun control de specialitate material biologic apicol.

La finalul discursului ministrului, acesta a fost apostrofat de reprezentanții Federației Apicole ROMAPIS în sensul că, înainte de efectuarea consultărilor, nu au fost trimise drafturile cu materialele de analizat și, după un schimb de replici mai mult sau mai puțin academice, aceștia dar și reprezentantul Asociației Crescătorilor de Albine din România, au părăsit sala de ședințe, refuzând să mai participe la consultări!?!?

În sala de ședințe au rămas reprezentanții celorlalte forme asociative. Secretarul de stat, Botănoiu, a condus cu răbdare și profesionalism discuțiile pe marginea proiectului de Hotărâre a Guvernului de aprobare a Planului Național Apicol pentru perioada 2017-2019.

La discutarea propunerilor de modificare a Ordinului MADR nr.119/2011 pentru aprobarea Sistemului unitar de identificare a stupinelor și stupilor, directorul general al Autorității Naționale pentru Zootehnie Lelior Iacob a venit cu următoarea propunere de sistem de identificare a stupinelor și stupilor:

– fiecare stupină va primi un cod de identificare compus din simbolul județului de reședință și 4 cifre (de exemplu BV1234) care se va înscrie cu vopsea sau prin pirogravare pe corpurile stupilor deținuți de stupină;

– proprietarii stupinelor identificate vor declara numărul de stupi deținuți în fiecare an în perioada noiembrie-decembrie, respectând astfel prevederile art. 55 din Regulamentului CE nr. 1308/2013.

Această propunere de identificare a stupinelor și stupilor a întrunit aproape unanimitatea reprezentanților apicultorilor prezenți la consultări fiindcă soluția se conturează ca fiind „eficientă, simplă și lipsită de birocratism“.

Consultările s-au încheiat cu promisiunea reprezentanților MADR ca, în cel mai scurt timp, formele asociative vor primi drafturile cu formele proiectelor discutate și aprobate pentru a le finaliza la o ultimă întâlnire pe această tematică.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 6, 16-31 martie 2017 – pag. 36

Martie, numit şi Mărţişor, este considerată luna începutului primăverii, a echinocţiului de primăvară – 23 martie, cu adierile vântului primăvăratic şi prezenţa ghioceilor şi a viorelelor care vestesc sosirea primăverii. Cerul devine schimbător, presiunea atmosferică scade sub 760 mm, iar umiditatea relativă confirmă atributul lunii echinocţiului de primăvară, când ziua este egală cu noaptea, Acum trebuie efectuată neapărat o revizie, fie chiar una sumară.

Revizia sumară de primăvară este o lucrare care se poate efectua în zile calde, calme şi însorite în care temperatura se ridică la peste 12-13°C şi, practic, la această lucrare este vorba despre un control oarecum superficial, constând uneori numai în observarea de sus a cuibului privind leaţurile superioare ale ramelor sau extrăgând o ramă din centru.

Dacă, cu această ocazie, se constată că există puiet căpăcit de albine lucrătoare, ouă corect depuse de regină şi puiet necăpăcit de vârste diferite este un prim semn că activitatea din stup se înscrie în parametrii de normalitate.

Tot cu această ocazie se apreciază tot sumar dacă există hrană suficientă, de calitate şi accesibilă albinelor şi în cazul absenţei se vor face hrăniri de completare.

De asemenea, fără a se desface cuibul prea mult, pentru a se evita pierderile de căldură, din partea dinspre diafragmă se scot fagurii goliţi de miere sau cu miere puţină şi se apropie de zona puietului fagurii mai plini cu miere şi păstură de la marginea cuibului şi, în lipsa acestora, se introduc faguri cu miere din rezervă.

Fagurii goi care se scot din cuib, plini cu albine atât la suprafaţă cât şi în celule, nu se scutură, pentru a nu se provoca pierderi de albine şi chiar şi a reginei, în cazul în care aceasta este ascunsă în masa de albine, ci se aşază cu grijă mai spre marginea cuibului, de unde albinele, datorită temperaturii ridicate din cuib, se vor retrage încet spre zona puietului.

Deosebit de importantă în această perioadă este combaterea umezelii şi a mucegaiurilor din stupi, acolo unde este cazul. Pentru aceasta, fundurile stupilor se curăţă, iar acolo unde umezeala este prea mare sau dacă fundurile sunt deteriorate acestea se înlocuiesc cu altele uscate şi dezinfectate.

Umiditatea ridicată reduce puternic în această perioadă capacitatea albinelor de menţinere a unei temperaturi normale în cuib, influenţând negativ ponta reginelor şi sporeşte gradul de uzură a albinelor şi aşa slăbite în urma trecerii peste perioada de iernare, grăbindu-le sfârşitul. Un rol tot atât de nefast îl are umiditatea ridicată în creşterea gradului de dezvoltare al bolilor şi în special în cel al nosemosemozei care, în cazul familiilor slabe şi puternic infestate, poate avea un efect fatal.

Totodată, trebuie ţinut seama că eliminarea umidităţii se face printr-o bună ventilaţie şi cu ocazia împachetării suplimentare ar fi de dorit să se asigure stupului o înclinare spre înainte de 6-8°, caz în care are loc o mai bună aerare (ventilaţie) a cuibului şi totodată albinele îndepărtează mai uşor cadavrele albinelor moarte şi alte gunoaie care apar în această perioadă pe fundul stupilor. De asemenea, în caz de mare necesitate se efectuează transvazarea cuiburilor în corpuri (stupi) noi.

Posibilele variaţii mari de temperatură de la zi la noapte din luna martie şi existenţa unui număr încă mic de albine pentru acoperirea puietului, care este din ce în ce mai mult, impun o protecţie termică suplimentară pentru păstrarea căldurii mai ales în spaţiul ocupat de zona cuibului unde temperatura generată de albine pentru creşterea puietului este de aproximativ 34 la 35°C şi pentru aceasta, acolo unde este cazul, trebuie suplimentate materialele termoizolatoare şi, dacă materialele care asigură protecţia termică (salteluţe sau alte materialelor izolatoare) sunt umede, acestea se usucă la soare ori vor fi înlocuite cu altele uscate.

Dacă la revizia sumară se constată absenţa sau insuficienţa hranei se intervine cu hrăniri sub formă de sirop de zahăr 1:1 sau, mai bine, cu faguri cu miere de la rezervă, descăpăcind periodic câte 1 dm2 şi se pot administra şi turte din miere şi polen, dar numai în cazul în care albinele zboară sau au efectuat anterior cel puţin un zbor de curăţire.

În lipsa zborurilor, dacă nu mai există faguri cu miere căpăcită la rezerva stupinei, hrănirile de completare şi de stimulare trebuie efectuate cu şerbet cu zahăr, şerbet cu zahăr şi miere, zahăr candi sau cu pastă de zahăr pudră amestecat cu miere (zahăr 80% şi miere 20%) , toate fără adaos de hrană proteică.

După efectuarea de zboruri de curățire și când prognozele meteorologice ne dau certitudinea că vremea se stabilizează, încălzindu-se și favorizând viitoare zboruri de curățire, se poate trece la hrăniri cu turte proteice, respectiv realizate cu miere și polen.

Totodată, mărirea pontei reginelor şi stimularea creşterii puietului se pot face imediat ce timpul se încălzeşte şi prin hrăniri de stimulare cu miere sau cu sirop de zahăr, în proporţie de 1/1, administrat călduţ în porţii mici, la început de 150-250 ml, şi pe măsură ce timpul se încălzeşte şi în funcţie de puterea familiilor de albine, în porţii nu mai mari de 300-500 ml periodic la 1 sau 2 zile, în funcţie de rapiditatea cu care albinele îl prelucrează şi hrănitorul se goleşte.

Se va evita introducerea în stupi, în scopul asigurării rezervelor de hrană, a fagurilor cu miere cristalizată şi eventual se vor scoate din stupi fagurii cu asemenea miere, înlocuindu-se cu faguri cu miere lichidă. Aceasta pentru că în această perioadă albinele dizolvă cu greu cristalele de miere, consumând doar mierea lichefiată din jurul lor şi aruncând, de regulă, cristalele de miere pe fundul stupului; în plus, consumul unui asemenea sortiment de miere provoacă de multe ori diaree la albine, mai ales în cazurile în care acestea nu au efectuat un zbor de curăţire de mai mult timp.

Fagurii cu miere cristalizată pot fi daţi în consum mai târziu, în perioada activă, descăpăcindu-se câte o porţiune redusă şi fiind udaţi bine cu apă călduţă şi puşi după diafragmă ca hrană stimulentă în perioadele de dezvoltare lipsite de cules din primăvară sau din toamnă.

Dacă nu a fost instalat adăpătorul cu apă acesta va fi instalat de urgenţă deoarece, odată cu apariţia puietului, când temperatura în cuib trece de 32oC, albinele vor duce lipsă de apă deoarece aerul cald are o capacitate de absorbţie a vaporilor mai mare decât cea a mierii descăpăcite (sub 50%).

În general, adăpătoare sunt compuse dintr-un rezervor de apă cu robinet în partea de jos şi capac sus. Apa din rezervor pică pe o scândură lată de 20 la 25 cm şi groasă de 5 cm, înclinată convenabil, pe suprafaţa căreia este săpat un şanţ în zig-zag de 1,5-2 cm adâncime şi 2 cm lăţime.

O altă variantă de adăpător este cel comus dintr-o tavă din material plastic în care se plasează un grătar realizat din leţuri de lemn.

Adăpătoarele se instalează în zilele călduţe, alimentându-se cu apă călduţă în care se dizolvă un adaos de 5 g/sare la litrul de apă.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 5, 1-15 martie 2017 – pag. 32-33

A doua jumătate a lunii februarie și începutul lunii martie se caracterizează prin amplificarea creșterii de puiet în familiile de albine și, implicit, a creșterii destul de mari a consumului rezervelor de hrană existente în cuiburile familiilor de albine, astfel că lunar consumul de hrană tinde chiar la peste 2 kg.

Totodată, țin să precizez că, având în vedere că anul 2016 a fost dezastruos din punct de vedere apicol, familiile de albine nu au intrat în cele mai bune condiții în iarnă și deja s-au anunțat de la unele stupine masive depopulări, mortalități și chiar dispariții de familii de albine. Astfel devine imperios necesară evaluarea de urgență a stării familiilor de albine și trecerea, în caz de nevoie, la hrăniri cu produse energetice și proteice.

Și dacă până la apariția condițiilor de efectuare de zboruri de curățire am recomandat efectuarea de hrăniri cu turte (paste) energetice, acum, odată cu apariția condițiilor de efectuare a acestor zboruri, recomand și administrarea de hrăniri proteice.

Produsele pentru hrăniri proteice trebuie, în principal, să fie pe bază de polenuri sau păstură deoarece proteinele obţinute din polen sau păstură sunt necesare albinelor în primul rând pentru creşterea puietului, astfel că pentru prepararea hranei necesare larvelor, albinele doici au nevoie să consume polen. Dar, ar fi greşit să credem că rolul polenului se reduce numai la aceasta. Tinerele albine, timp de câteva zile după ecloziune, trebuie să consume polen, în caz contrar ele vor rămâne debile, cu durata de viaţă scurtată substanţial. Totodată, este de știut că albinele doici nu numai că hrănesc puietul, dar hrănesc cu proteină și culegătoarele peste noapte.

Este de precizat că, pentru înlocuirea polenului, au fost încercaţi ca substituenţi laptele degresat, gălbenuşul de ou, făina de soia degresată, drojdia de bere dezactivată ş.a.m.d., dar niciunul dintre acești înlocuitori nu și-au demonstrat totala viabilitate, așa că eu personal recomand ca în cazul hrănirii albinelor să nu se folosească înlocuitori de polen, ci numai polen şi păstură provenite din familii sănătoase sau polen recoltat direct de om din natură, de exemplu din panicule de porumb sau din inflorescenţele alunului.

Hrana proteică suplimentară se administrează în doze reduse şi la intervale mici de timp deoarece, când este distribuită în doze mari şi la intervale mari, creează şocuri nutritive, fapt dăunător stării generale a familiei de albine.

Produsele și modalitățile de administrare a hranei proteice pe care mi le-am propus să le descriu sunt: administrarea de polen sau păstură în afara stupilor, turte cu polen, turte din miere și păstură și rame cu polen sau păstură. Toate aceste produse și modalități le-am aplicat, de cele mai multe ori cu succes, în stupinele proprii, iar hrănirile cu diverși înlocuitori nu le folosesc și nu le recomand dacă vreți să aveți într-adevăr albine viabile și sănătoase.

De asemenea, atenționez că cea mai bună hrană proteică este păstura în faguri de la rezerva stupinei, mierea folosită la amestecuri trebuie lichefiată, polenul recoltat de albine înainte de utilizare se macină fin, păstura și polenul utilizate la hrăniri nu trebuie să fie mai vechi de un an și să nu fie înghețate, iar prin folosirea amestecurilor proteice se pot activa sporii de nosemă și în acest sens trebuie luate măsuri de prevenție.

În final, nu uitați că albina este o insectă inteligentă; ea știe când are mâncare sau nu, dar și să facă economie, noi trebuie doar să cunoaștem acest lucru şi să procedăm ca atare.

Hrănirea albinelor cu polen sau păstură în afara stupilor

La hrănirea în aer liber, polenul se expune, în zilele favorabile zborului albinelor, sub formă de praf, obţinut prin măcinarea granulelor, în tăviţe, lădiţe, capace de stupi sau hrănitoare speciale (fig.1 și 2), aşezate în locuri însorite, amplasate în imediata apropiere a stupinei.

În cazul hrănirilor cu păstură, aceasta se recoltează cu prilejul reformării fagurilor vechi la sfârşitul verii sau toamnei din anul precedent, reţinând şi păstrând la rezerva stupinei importante cantităţi. Păstura se păstrează la loc uscat, răcoros și întunecat, în recipiente fără aer (obligatoriu). Mai poate fi păstrată şi în formă refrigerată, însă unele dintre calităţile ei se diminuează în acest caz.

Hrănirile cu păstură în aer liber se fac procedând ca în cazul polenului, iar pentru hrănirile cu polen şi cu păstură trebuie să avem siguranţa că hrănim numai albinele stupinei proprii.

Turte cu polen

În cazul hrănirii în interiorul stupului polenul se administrează sub formă de turte şi pasta turtelor se prepară din 20% polen măcinat şi 80% miere prin frământare (fig. 3) și apoi se duce amestecul într-un loc răcoros (8-12°C), ferit de lumină și uscat, unde se frământă zilnic.

După circa două săptămâni produsul devine omogen, putând fi astfel pus în pungi a câte 500 g (fig. 4) și apoi este lăsat până se cristalizează mierea și cu un sucitor se aplatizează pungile până la o grosime care să fi compatibilă cu spațiul dintre podișor și spetezele superioare ale ramelor cuibului familiilor de albine.

Până la administrare pungile se păstrează în continuare într-un loc răcoros (8-12°C), ferit de lumină și uscat.

Turte din miere şi păstură

O reţetă mai veche, dar totuşi de actualitate, este pasta din miere şi păstură. Cum se procedează: în luna ianuarie se expun fagurii cu păstură (fig. 5) la ger. Înainte de a îngheţa păstura (atenţie, se depreciază) şi când devin casanţi, se taie în fâşii prin mijlocul celulelor, care se freacă între palme, obținând păstura (fig. 6).

Păstura astfel obţinută se amestecă cu o cantitate egală de miere lichefiată şi se pune în borcane. Când borcanul este aproape plin, se toarnă deasupra un strat de miere. Spre sfârşitul iernii, când vrem să hrănim albinele, trecem amestecul de miere şi păstura prin maşina de tocat. La 2 kg de pastă se toarnă, picurând şi amestecând, 1 litru de apă caldă, în care am dizolvat 20 g de sare de bucătărie.

Se fac turtiţe de 0,5 kg şi se administrează deasupra ramelor. Administrarea poate dura până la apariţia polenului în natură, din 10 în 10 zile. Pentru prevenirea apariţiei nosemozei, o parte din apă se poate înlocui cu ceaiuri din diverse plante sau protofil.

Rame cu polen

Trebuie arătat că hrana proteică din stupi este mai dificil de păstrat ca rezervă, mai ales că în toamnă albinele consumă aproape toată păstura, formând corpul gras.

Evident că apare necesitatea ca, atunci când apare o fereastră de timp favorabil, să se introducă lângă ramele cu început de puiet o ramă cu hrană proteică și această ramă se prepară după cum urmează:

Se ia polen, nu mai vechi de un an, se macină foarte fin, după care acesta se presară în celulele fagurelui (fig. 7) până când acestea se umplu, apoi se ung celulele cu sirop de zahăr care se prepară în proporție de două părți zahăr și o parte apă, apoi după 2-3 zile, după ce se întărește, ungem cu foarte puțină miere și, când timpul ne permite, introducem această ramă la marginea cuibului.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 4, 16-28 februarie 2017 – pag. 36-38

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, iar acum, după încheierea acestui periplu și trecerea unui timp de sedimentare și cristalizare a informațiilor, voi încerca să trag niște concluzii față de ce am aflat și vizavi de desfășurarea stupăritului în țara noastră – România.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Producerea, condiționarea și desfacerea mierii, polenului și a altor produse apicole în țările vizitate vizazi de România este o temă foarte importantă de dezbătut, cu bune și cu rele.

Este evident că prioritar în producerea de miere și a altor produse apicole este existența ofertelor melifere cu secreții nectarifere și polenifere suficient de mari și variate pentru a se obține culesuri de producție și de întreținere.

Pentru o mai profundă și explicită documentare recomand articolul intitulat „Afaceri apicole în Austria, Germania și Elveția“ publicat în nr. 23 din 1-15 decembrie 2016 din revista Lumea Satului, unde descriam că am văzut și sesizat posibilele oferte melifere în cele trei țări vizitate.

Astfel, a rezultat că în aceste țări, datorită aplicării de metodologii agricole moderne, suprafețele care sunt la dispoziția albinelor sunt lipsite aproape în totalitate de floră spontană, culesurile melifere bazându-se numai pe diverse monoculturi agricole, pe plantațiile pomicole și pe masivele de salcâm și tei, care, în caz de condiții pedoclimatice favorabile, generează nectar și polen. Totodată, în anumiți ani pădurile acestor țări pun la dispoziție albinelor cantități generoase de mană.

Analizând cele relatate mai sus și știind că se tinde ca dezvoltarea și modernizarea agriculturii din România să se facă după modelul țărilor vizitate, prevăd că, în următorii ani, și apicultura românească va fi în impas și va trebui, mai ales ținând cont de schimbările climatice ce se prevăd, să-și modifice strategiile întreținerii și exploatării familiilor de albine. Actualmente, norocul nostru este că încă mai există multe terenuri agricole nelucrate, fânețe montane, lunci ale unor râuri și Delta Dunării, unde, în condiții climatice favorabile, există o bogată floră spontană meliferă.

Referitor la condiționarea mierii și a altor produse apicole, trebuie arătat că această operațiune se face după cele mai noi, sigure și curate metode și, mai mult, se pare că există asistență și control din partea reprezentanților formelor asociative privind corecta etichetare a produselor, analiza existenței reziduurilor în produse și nivelul calității lor, verificarea provenienței, respectiv trasabilitatea și procesarea în condiții septice.

Comparativ cu cele arătate mai sus, țin să precizez că, deși multe forme asociative apicole românești au prevăzute în statutele lor asigurarea asistenței și controlului apicultorilor membri privind producerea și condiționarea produselor apicole, n-am auzit să îndeplinească acest deziderat.

Încununarea activităţii apicole este reprezentată de desfacerea produselor apicole şi în principal a mierii obţinute de apicultori din munca lor, așa că în continuare voi analiza acest aspect.

De la început trebuie scoase în evidenţă condiţiile în care se desfac produsele apicole în Austria, Germania și Elveția, astfel că media consumului de miere anual pe cap de locuitor este de 1.020-1.030 g în Austria, 1.500 g în Germania și de 1.100 g în Elveția, astfel că mierea realizată în aceste țări nu acoperă necesarul intern și sunt necesare importuri din alte țări.

Noi, apicultorii din România, producem în ani buni circa 20.000-22.000 tone de miere (locul 4 din Europa, excluzând Ucraina), din care consumăm în jur de 10.000 tone, restul trebuind să meargă la export, și avem un consum mediu anual de 500-600 g de miere pe locuitor, fiind cu această cifră pe ultimul loc din Europa.

Majoritatea apicultorilor din aceste țări, în proporţie mai mare de 75%, îşi desfac mierea și alte produse apicole direct la consumator. La angrosişti dau mierea numai stuparii cu mulţi stupi şi nu o dau toată, aceasta pentru că, afirmă ei, vânzarea către aceștia se face în pierdere atât timp cât costul de producţie a unui kg de miere la stupar este de 3,8-5,0 euro.

În Elveția, o apicultoare îmi relata faptul că are o clientelă fidelă care se planifică cu un an înainte pentru reținerea produselor pe care intenționează să le cumpere și de multe ori are toată cantitatea de miere potențial vândută înainte de a o produce.

Dar e de reținut și faptul că cei care îşi vând singuri produsele apicole trebuie să îndeplinească o serie de reguli pe care, de altfel, am avut ocazia să văd, le respectă cu o mare rigurozitate, neîncercând să le eludeze, astfel: în primul rând, persoanele care vând trebuie să aibă absolvit un curs de igienă, borcanele (respectiv recipienţii) cu miere să fie etichetate astfel încât din cuprinsul etichetei să reiasă clar apicultorul sau firma producătoare, trasabilitatea mierii, tipul de miere, data extra­gerii, termenul de valabilitate ş.a.m.d.

Există, de altfel, și o mare responsabilitate pe produs şi vânzătorul răspunde dacă din cauza produsului se întâmplă un accident cumpărătorului, dar răspunderea poate fi preluată și de un asigurator, dacă marfa a fost asigurată (de cele mai multe ori este asigurată).

Apicultorii vizitați în cadrul excursiei ne arătau că sunt conştienţi că, fără o reclamă şi o promovare adecvată a consumului de produse apicole, în general, şi de miere, în special, nu-şi pot vinde cu succes produsele, astfel că atât ei cât şi asociaţiile din care fac parte iniţiază şi efectuează diverse acţiuni în acest sens.

La toate exploatațiile apicole vizitate am văzut organizate adevărate expoziții de prezentare a produselor apicole de vânzare și toți au afirmat că din profitul anual alocă 5-10% pentru promovare și reclamă, iar apicultorii vizitați spuneau cu tărie că merită această investiţie fiindcă ea măreşte rata profitului.

De altfel, tot la acțiuni de promovare trebuie amintit aspectul că probabil nu există stupar profesionist care să nu aibă adresă de site pe Internet prin care îşi promovează produsele şi le vinde.

Totodată, la aceștia există şi răspunderea asupra faptului de a nu face reclamă mincinoasă sau în defavoarea altor vânzători şi asupra conformităţii produsului din borcan cu cel declarat că este.

Revenind acasă, în România, trebuie să recunoaștem că cea mai mare hibă a majorității apicultorilor români o reprezintă modalitățile în care înțeleg să-și vândă produsele.

Astfel, majoritatea apicultorilor români preferă să-și vândă mierea la achizitori și procesatori, deci nu degeaba sunt actualmente la noi în țară, conform MADR, 19 achizitori și procesatori de miere.

Evident, prețul obținut de apicultori pe kilogram de la procesatori este actualmente de 7,5-17,0 lei la mierea polifloră, 10,0-14,0 lei la mierea de tei, 7,0-10,0 lei la mierea de rapiță și 15,0-20,0 lei la mierea de salcâm față de prețul obținut la vânzarea directă de către apicultor consumatorului final, unde mierea se vinde cu prețuri pe kilogram de 22,0-26,0 lei la mierea polifloră, 28,0-30,0 lei la mierea de tei, 20,0-24,0 lei la mierea de rapiță, 36,0-40,0 lei la mierea de mană și 36,0-38,0 la mierea de salcâm.

Bineînțeles că acești apicultori, care dau mierea la procesatori, de cele mai multe ori bombăne că prețurile oferite sunt mici, că primesc banii târziu și că uneori procesatorii îi anunță după ce au primit mierea că aceasta este neconformă și astfel aceasta le este returnată.

Totuși, este de recunoscut că din ce în ce mai mulți români au luat exemplul altor apicultori europeni și-și vând singuri produsele apicole fie de la locația stupinei, fie prin curierat rapid, prin distribuție în magazine sau prin participare cu standuri la târgurile din județele țării.

Nu pot decât să salut acest mod de desfacere și sunt convins că profiturile obținute astfel sunt net superioare celor obținute prin vinderea la procesatori. Rămâne să ne perfecționăm modul de vindere direct, iar la procesatori să dăm numai surplusul.

Totuși, în final, nu mă pot abține să nu-i amendez pe acei stupari români care își vând marfa pe marginea șoselelor, dar nu vor să și-o eticheteze ca să fie în legalitate, oare de ce?

FOTO

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 31-32-33

Sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie se caracterizează prin începerea creșterii de puiet în familiile de albine și, implicit, al creșterii consumului rezervelor de hrană existente în cuiburile familiilor de albine, astfel că lunar consumul de hrană prin creșterea la 1-1,5 kg, tinzând chiar la peste 2 kg.

Totodată, țin să precizez că, având în vedere că anul 2016 a fost dezastruos din punct de vedere apicol, că familiile de albine nu au intrat în iarnă în cele mai bune condiții și deja s-au anunțat la unele stupine masive depopulări, mortalități și chiar dispariții de familii de albine.

Astfel devine imperios necesară evaluarea de urgență a stării familiilor de albine și trecerea, în caz de nevoie, la hrăniri.

Până la apariția condițiilor de efectuare a zborurilor de curățire recomand efectuarea de hrăniri cu turte (paste) energetice poziționate deasupra ramelor cuiburilor. Operațiunea de introducere a turtelor se va face între podișoare și spetezele de sus (fig. 1 și 2) ale ramelor rapid, astfel încât să nu deranjeze prea mult echilibrul termic din cuiburi.

În practica apicolă, în afară de hrănirile cu miere care sunt cele mai bune, sunt vehiculate foarte multe reţete de hrană energetică, dar spaţiul alocat rubricii nu-mi permite să le prezint pe toate, aşa că voi alege câteva care folosesc, pe lângă zahăr, miere și chiar ceaiuri. Sunt testate personal şi mi-au dat rezultate pozitive. Astfel:

Pentru prepararea pastei de zahăr se folosesc 4 părţi zahăr pudră şi o parte miere fluidă (800 g de zahăr + 200 g de miere). Mierea cristalizată se lichefiază în bain-marie înainte de a se folosi şi i se adaugă zahărului pudră frământând amestecul până se obţine un aluat tare. Apoi pasta obținută se lasă să se „odihnească“ până a doua zi. Dacă amestecul apare moale - curgător se mai adaugă zahăr până capătă din nou consistenţa tare, dar posibil de întins.

Trebuie avut în vedere că turta este aplicată peste rame (fig. 3), deasupra ghemului şi temperatura ridicată degajată de albine poate determina înmuierea, scurgerea conţinutului printre rame şi năclăirea albinelor.

Apoi pasta se introduce în pungi de plastic cu greutate de 0,2-1 kg, se întinde obţinând turte cu o grosime uniformă și aici, trebuie specificat, că grosi­mea turtelor nu trebuie să depăşească înălţimea spaţiului dintre rame şi podişor. Până la utilizare este bine ca pungile să se depoziteze în mediu uscat, la răcoare.

Referitor la materialele folosite, zahărul pudră trebuie să fie de calitate și, dacă se poate, de sfeclă, iar mierea să provină de la familii sănătoase și să nu fie cristalizată sau cel mult cristalizată fin, de consistența untului.

Totodată, recomand introducerea în turte a protofilului sau a altui medicament pentru prevenirea dezvoltării nosemozei și a 1-2 g/kg sare de lămâie pentru invertire. Aceste turte sunt ideale pentru hrăniri de stimulare sau de salvare a familiilor rămase fără provizii în timpul iernii sau primăverii.

● Şerbet de zahăr cu miere

Acest şerbet conţine, pe lângă zahăr, şi o anumită cantitate de miere, ceea ce face ca albinele să-l consume cu o plăcere mai mare.

Pentru preparare, într-un vas emailat sau din inox de 10 litrii se amestecă 5 kg de zahăr tos cu 0,850 de litri apă sau ceai din plante* şi se amestecă cele două produse până când se constată că zahărul este bine umezit, iar apa nu bălteşte. Apoi, vasul cu amestecul rezultat se aşază pentru fierbere la foc moale, negrăbind fierberea şi înlăturând permanent spuma rezultată. De asemenea, tot în timpul fierberii, o operaţiune foarte importantă este îndepărtarea cristalelor de zahăr ce se depun pe pereții vasului cu o cârpă udă şi stoarsă.

Durata fierberii este de 15-30 minute, în funcţie de tăria focului, şi apoi se controlează concentraţia siropului. Respectiv, se ia cu o linguriţă sirop şi se introduce într-un pahar cu apă rece şi vom şti că amestecul ajunge la concentraţia optimă când siropul rămâne închegat pe linguriţă şi se poate modela între degete.

În acest moment se adaugă 800 g de miere şi se mai clocotește încă 3 minute, amestecând continuu pentru înglobarea mierii în amestec.

Mierea folosită trebuie să nu fie cristalizată sau, dacă este, se lichefiază în prealabil prin încălzire până la 40°C.

Apoi se ia vasul de pe foc şi se lasă să se răcească uşor până la circa 70-80°C când, cu ajutorul unei linguri mari de lemn, soluţia de zahăr cu apă şi miere se amestecă continuu până se constată că devine opacă, începând să se albească (fig. 4).

Amestecarea se continuă până la temperatura de 40 – 50°C, când începe să se formeze şerbetul şi acesta se toarnă în tăviţe căptuşite cu hârtie cerată, pergament etc.

Înainte de răcirea completă şerbetul se taie în plăci cu dimensiunile dorite (fig. 5) care se introduc în pungi de plastic, acestea fiind depozitate în mediu uscat la răcoare (8-12°C, împachetat în pungi sau în recipiente etanșe).

Dacă încercarea de a obţine şerbet a însemnat un eşec, se adaugă apă sau ceai de plante din nou şi o luam de la capăt, dar de reţinut, în caz de eşec, nu se retopeşte amestecul mai mult de 3 ori.

● Plăci de zahăr candi cu miere.

Pentru prepararea zahărului candi, într-o oală smălţuită sau din inox se introduce o parte ceai de plante* şi cinci părţi zahăr după care, amestecând continuu, acestea se pun la foc. Trebuie precizat că oala trebuie să aibă o capacitate dublă faţă de volumul amestecului pentru ca acesta să nu dea în foc.

După topirea întregii cantităţi necesare pentru o şarje, amestecul se fierbe până când ajunge la temperatura de 116°C, când vasul este luat de pe foc şi lăsat liniştit până se răceşte la circa 70-80° C, timp în care se umezesc tăvile cu apă, se tapetează cu hârtia cerată sau pergament şi se aşază pe o suprafaţă perfect plană.

După trecerea timpului de răcire şi liniştire se amestecă lichidul cu lingura sau paleta de lemn învârtind într-un singur sens şi se va observa că la început soluţia are o culoare mai închisă, ca după 3-4 minute de amestecare culoarea să se deschidă către crem. Se continuă amestecarea până când soluţia începe să opună rezistenţă şi acum trebuie să se toarne repede în tăvi.

Odată terminată operaţia de turnare, se lasă tăvile liniştite până ce materialul cristalizează şi după ce au trecut circa 30 de minute se taie plăcile de zahăr candi şi, după răcirea completă, se introduc în pungi care vor fi depozitate una peste alta, la o temperatură de +8 la +12°C.

Pentru a face mai atractive plăcile candi pentru albine se poate adăuga la fiecare kilogram de zahăr câte 100 la 200 g de miere indiferent de sortiment, exceptând mierea de mană şi în această situaţie, când soluţia din oală începe să fiarbă, alături, pe un alt foc, se pune la încălzit direct pe flacără oala cu mierea necesară. Când amestecul de zahăr a atins temperatura de 116°C, mierea încălzită se adaugă amestecului.

* Ceai folosit la prepararea şerbetului şi a zahărului candi

Acest ceai are ca scop să facă hrana administrată albinelor mai atrac­tivă şi să combată preventiv apariţia nosemozei. El se prepară din mai multe plante medicinale, cum ar fi:

• sunătoare (Hypericum perforatum),

• flori de coada-şoricelului (Achilia millefolium),

• frunze de mentă (Mentha piperita),

• flori de muşeţel (Matricaria chamomilla),

• frunze şi flori de busuioc (Ocimum basilicum),

• cimbrișor (Thymus serpyllum),

• roiniță (Melisa officinalis) ș.a.m.d.

Infuzia se prepară astfel: cantitatea de plante uscate trebuie să fie de 20 g la un litru de apă, în total, nu de fiecare plantă. Infuzia la nevoie se poate face din una, două, trei sau toate plantele indicate, luate în părţi egale.

Plantele mărunţite se pun într-un vas emailat peste care se toarnă o cantitate de 150 ml de apă rece ca să se îmbibe, în alt vas se fierbe 850 ml de apă care se toarnă fierbinte peste plantele din vasul în care s-au îmbibat cu apă rece.

Apoi vasul cu plante şi apa fierbinte se lasă 5 minute la foc mic, fără să fiarbă, după care se stinge focul, se acoperă vasul şi se lasă timp de 30 de minute pentru a se produce extracţia principiilor active.

Infuzia obţinută se strecoară şi la un litru i se adaugă zeama stoarsă de la o jumătate de lămâie, după care poate fi folosită la prepararea şerbetului şi zahărului candi. Infuzia poate fi păstrată maximum 48 de ore la frigider.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 36-38

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, iar acum, după încheierea acestui periplu și trecerea unui timp de sedimentare și cristalizare a informațiilor, voi încerca să trag niște concluzii față de ce am aflat și văzut față de desfășurarea stupăritului în țara noastră.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

● O primă temă de luat în discuție este modul cum se efectuează stupăritul pastoral și ce reglementări legale există și cum se respectă ele.

În privința numărului de stupi dintr-o locație de pastoral am constatat că în niciuna din cele 3 țări, Austria, Germania și Elveția, numărul de stupi nu este mai mare de 50, pe când în România am găsit și locuri unde erau îngrămădiți peste 240 de stupi. Aci pavilioanele stăteau ca în parcările auto.

Numărul de stupi care ar trebui să populeze o locație de stupină rezultă din materialele bibliografice despre plantele melifere unde, în funcție de specia meliferă a masivului la care se efectuează stupăritul pastoral, este prevăzută încărcătura admisă de stupi la hectar.

Astfel, pentru utilizarea optimă a întregului potențial melifer, se recomandă folosirea următoarelor încărcături de familii de albine la hectar: la rapiță și muștar 2-3 stupi/ha, la pomi roditori 2-3 stupi/ ha, la salcâm 15-30 stupi/ha, la tei 10-15 stupi/ha, la zmeuriș 3-5 stupi/ha, la leguminoase perene 4-6 stupi/ha, la floarea-soarelui 1-2 stupi/ha și la plante medicinale și aromatice 3-4 stupi/ha.

Este evident că, dacă nu se respectă aceste încărcături maximale, producțiile realizate sunt sub așteptări și aceste rezultate sunt și mai dezastruoase ținând cont da faptul că în ultimii ani condițiile pedoclimatice favorizează din ce în ce mai puțin secrețiile de nectar.

Mă gândesc că poate în România ar fi eficiente comisiile de bază meliferă județene, dar modul de funcționare a acestora trebuie gândit ca să fie eficient și maleabil astfel încât ele să nu se trans­forme într-un hățiș birocratic de frânare a stupăritului pastoral.

Referitor la restricțiile pentru așezarea stupinelor și stupilor pe locațiile permanente și temporare (de pastoral) și în cele trei țări vizitate și în România acestea există, dar diferența între cele două cazuri este că „apicultorii austrieci, germani și elvețieni nici nu se gândesc să calce aceste restricții“, iar „mulți apicultori români caută căi de ocolire a lor“. În România nu există vreo autoritate care să sancționeze încălcarea restricțiilor în stupărit, iar cuantumul amenzilor prevăzut de Legea apiculturii este derizoriu.

● Un subiect fierbinte, foarte dezbătut și controversat în România, este cel referitor la identificarea exploatațiilor apicole și familiilor de albine pentru care s-au emis ordinele ministrului Agri­culturii OM 119/2011 și OM246/2012, urmate de o încercare de nou proiect în 2016 din care ar fi rezultat cel mai sofis­ticat sistem de identificare a exploatațiilor apicole și familiilor de albine, care implică un vast sistem birocratic și, bineînțeles, un volum de muncă pe măsură. Din documentările noastre, ceva similar nu există nicăieri în lume.

Voi proba cele afirmate cu cele aflate în cele trei țări vizitate, cei în drept nu au decât să ne aducă exemple contrarii concrete.

Conform celor afirmate de apicultorii Mario Vogel din Gols – Austria și Klaus Fehrenbach din Ravensburg – Germania, în aceste două țări existența stupinelor se anunță în luna august la primăriile locale, iar numărul de stupi poate fi anunțat sau nu.

În Elveția, Ursula Lüthi din Signau ne-a informat că identificarea stupilor nu există, făcându-se numai identificarea stupinelor pentru care se primesc coduri numerice.

În România acum se identifică atât stupinele, cât și stupii și, dacă alocarea identificării stupinei se face o singură dată, pentru identificarea stupilor există reglementări foarte stufoase pe care trebuie să le îndeplinească apicultorii și formele asociative din care fac parte ca să anuleze numere la dispariția stupilor și să primească noi numere la apariția de noi stupi.

Aici țin să amintesc celor în drept de la MADR, ANZ și ANSVSA că la întâlnirea consultativă din primăvara anului 2016 marea majoritate a reprezentanților formelor asociative ale apicultorilor prezenți au semnat și depus la ministrul MADR un memoriu în care se cerea să se renunțe la actualul sistem de identificare și numărul de familii de albine să se anunțe anual la primăriile locale, acestea fiind înscrise în registrele agricole. Stupinele să primească coduri numerice de identificare – „simplu și eficient“. Mingea a fost ridicată la fileu, așteptăm o replică constructivă.

Totodată, cred că sunt în asentimentul tuturor apicultorilor români ca atunci când reprezentanții formelor asociative apicole sunt invitați la consultări de cei în drept din partea MADR și li se cere părerile referitor la diverse reglementări să se țină și cont de aceste păreri, nu să se aplice dictonul: „Spuneți ce vreți, dar rămâne cum am prestabilit noi“.

Reglementări românești (Legea apiculturii – art. 13)

(1) Amplasarea familiilor de albine pe terenurile deținute de apicultori, cu orice titlu, se face la o distanță de cel puțin 5 m față de căile ferate, drumurile publice sau hotarele proprietăților din domeniul public sau domeniul privat, intravilan sau extravilan.

(2) Dacă distanța față de obiectivele prevăzute la alin. (1) este mai mică de 5 m, familiile de albine trebuie să fie despărțite de acestea printr-un gard, zid, plasă ori alt obstacol prin care albinele să nu poată pătrunde în zbor, cu o înălțime minimă de 2 m, măsurată de la nivelul solului, și care să continue pe aceeași linie încă 2 m dincolo de stupii amplasați la extremitățile stupinei.

(3) Numărul familiilor de albine amplasate pe teren, conform obligațiilor prevăzute la alin. (1) și (2), nu este limitat.

(4) Apicultorii sunt obligați să respecte distanța dintre stupine de minimum 100 m la masivele melifere din păduri, de minimum 300 m la culturile agricole și să nu amplaseze stupina pe direcția de zbor a albinelor aparținând altor stupine sau să amplaseze stupina între alte stupine și sursa de cules.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 28-29

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016 mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câtorva numere ale revistei de față le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Un alt produs important al activității apicole este „polenul“, numit și „pâinea albinelor“ care, spre deosebire de miere care constituie hrană energetică, reprezintă hrană proteică pentru albine. Datorită bogăției sale în substanțe nutritive, polenul strâns de albine a intrat și în alimentația umană, ca produs dietetic și terapeutic.

În Elveția, cu ocazia excursiei de documentare, am făcut o vizită la sediul Asociației de Procesare Polen „Bienen Roth& Co“ Wila, situat într-o zonă montană mirifică, unde dl Roth, președintele acesteia, ne-a prezentat cu amabilitate și răbdare aspecte ale activității asociației pe care o conduce, o stupină, utilaje pentru colectarea și condiționarea polenului și alte aspecte ale activității apicole.

Asociația a fost constituită în 1980 cu scopul principal de a colecta și procesa polen pentru a-l obține cât mai curat. Are 120 de membri, dintre care 50 sunt în permanență activi.

Membrii asociației colectează în sezonul activ polenul prin intermediul unor colectoare de fund pe care le golesc în fiecare seară, îl congelează la -20°C, îl aduc la sediul asociației, unde este curățat de impurități, selectat, stocat în camere frigorifice și, la cerere, este returnat apicultorului proprietar. Valorificarea polenului o poate face și asociația, care îl vinde, după ce l-a uscat, la diferite supermarketuri și magazine en gros cu circa 20 CHF / kg și direct – en detail, cu 20 CHF / 200 g sau 12,5 CHF / 100 g. Aici trebuie precizat că pentru polenul crud nu există reglementări legislative, iar pentru beneficiarii care îl doresc acesta se livrează în pungi vidate cu indicația ca până la folosire să se păstreze în congelatoare.

Într-un an apicol normal un apicultor, membru al asociației, poate colecta 200-300 kg de polen de la 40-50 familii de albine și pentru a obține aceste cantități colectarea începe odată cu înflorirea păpădiei, de la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii iunie, pe o durată de 6-8 săptămâni.

Ca urmare a faptului că în perioadele de colectare pot exista ploi, care dacă umezesc polenul duc la mucegăirea acestuia, pentru colectarea polenului se folosesc numai colectoare de fund, iar ca să nu aibă timp să apară fenomenul de fermentare (polenul fermentează de la + 36°C) golirea colectoarelor se efectuează în fiecare seară și polenul obținut se depozitează imediat în congelatoare.

Pentru obținerea unui randament optim colectoarele au plăcile active cu găuri având Ǿ 5 mm și site din inox cu găuri de Ǿ 3,5 mm și eliminarea umidității din polenul recoltat se face în uscătoare la temperatura de 30°-35°C, obținând în 36 de ore o umiditate de maximum 6,5-7% și pe tăvile uscătoarelor se pune cel mult 1,5 kg de polen. După reglementările legale, umiditatea polenului uscat nu trebuie să depășească valoarea de 8%.

Pentru selectare și curățare polenul crud se congelează și apoi se introduce în selector, unde selectarea și curățirea se fac după greutatea și mărimea granulelor.

La finalul vizitei am putut să admirăm, sub un soare de toamnă, peisajul deosebit în care este situat sediul asociației, casa președintelui și una dintre stupine.

Închei relatarea cu speranța că informațiile date vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România și vă anunț că voi continua cu informații despre obținerea reginelor din rase pure, protejarea acestora pentru a nu fi impurificate de alte rase, precum și protejarea și conservarea rasei indigene naționale și a sistemului istoric de stupi în Elveția, Austria și Germania.

Totodată, având în vedere că acest articol este ultimul din acest an, urez cititorilor mei „Crăciun fericit!“ și „La mulți ani!“, iar apicultorilor, pentru că am semnale că deja au apărut pierderi masive ale familiilor de albine, să iasă în primăvară cu cât mai multe în stare normală.

GALERIE FOTO

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 28-29

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câtorva numere ale revistei de față le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Când pomenim de apicultură, familii de albine sau stupi implicit ne gândim și la acea „substanță dulce produsă de albine numită miere“, deci, evident, din descrierile și concluziile mele nu trebuie să lipsească producerea, condiționarea și desfacerea acestui produs crucial al activității apicole în țările vizitate.

Voi începe cu descrierea ofertelor melifere așa cum le-am perceput și obser­vat eu și ceilalți apicultori români în cursul vizitei de documentare în cele trei țări.

Timp de aproape o săptămână am peregrinat prin cele trei țări și nu am văzut nicio palmă de pământ necultivată afară de suprafețele împădurite și cu construcții imobiliare. Terenurile agricole sunt cultivate cu diverse culturi și după recoltarea acestora fie sunt arate imediat, fie sunt însămânțate cu plante care după creștere sunt înglobate în sol pentru îngrășarea acestuia. De asemenea, suprafețele folosite pentru pășunat sunt cu rigurozitate împărțite în parcele, astfel că animalele care le pășunează după ce pasc toată iarba sunt mutate pe alte parcele cu iarbă crescută, dând răgaz parcelelor păscute să se refacă. Evident, majoritatea speciilor de plante de pe aceste pășuni nu mai apucă să înflorească punând la dispoziție albinelor nectar și polen, regenerarea pajiștilor făcându-se prin reînsămânțare primăvara de către fermieri. Mai mult, am văzut la 1.400 m în Elveția, în pădure, pe marginea drumului, utilaje care tundeau și colectau iarba, astfel nedându-i timp să înflorească.

Aceasta fiind starea suprafețelor care sunt la dispoziția albinelor, se pare că ofertele plantelor melifere spontane lipsesc aproape în totalitate, culesurile melifere bazându-se numai pe diverse culturi agricole, pe plantațiile pomicole și pe masivele de salcâm și tei, care în caz de condiții pedoclimatice favorabile generează nectar și polen. Totodată, în anumiți ani pădurile acestor țări pun la dispoziție albinelor cantități generoase de mană.

Analizând cele relatate mai sus și știind că se tinde ca dezvoltarea și modernizarea agriculturii din România să se facă după modelul țărilor vizitate, prevedem că apicultura românească va fi și ea în impas și va trebui, mai ales ținând cont de schimbările climatice ce se prevăd, să-și modifice strategiile întreținerii și exploatării familiilor de albine. Actualmente, norocul nostru este că încă mai există multe terenuri agricole nelucrate, fânețe montane, lunci ale unor râuri și Delta Dunării unde, în condiții climatice favorabile, există o bogată floră spontană meliferă.

Cu ocazia deplasărilor la diferite exploatații apicole am pus întrebări și am urmărit cu interes răspunsurile administratorilor acestora privind tema producerii, condiționării și desfacerii mierii și alte elemente adiacente subiectului. Astfel:

● Mario Vogel, coproprietar al fermei „Pannonis­cheImkereigenossenschaft“ din Gols – Austria ne-a declarat că în anul 2016 a obținut o producție medie de miere de 50 kg/familie de albine și că sorturile de miere au fost de rapiță, salcâm, polifloră, castan și mană.

Prețurile obținute pe 250 g au fost de 5,5 € la polifloră, 6,5 € la salcâm și de 7,3 € la mană și consumul mediu pe locuitor în Austria este de 1.020-1030 g.

Observând în halele de procesat și depozitat miere mulți recipienți cu zaharuri l-am întrebat ce face cu aceste produse și dânsul mi-a răspuns că realizează în luna august hrăniri de completare cu 20 kg de Apiinvert pe stup (în două tranșe: 12 kg și 8 kg). Oare nu este cumva prea mult? Și cum a obținut în acest an, care este recunoscut ca an apicol foarte slab, o medie de 50 kg de miere pe stup este o enigmă.

● La stupina „Bienenhof Meier“, Pasching/Linz – Germania am fost întâmpinați de proprietarul Johann Meier care ne-a relatat că gestionează un număr de peste 300 familii de albine de la care pleacă la comercializare 20 t de miere pe an, care se vinde cu 5 € – 250 g, 7,5 € – 500 g, 13 € – 950 g și că în Germania consumul mediu pe locuitor este de peste 1.500 g.

Din punctul de vedere al conformității calității mierii, dul Meier ne-a declarat că în Germania se efectuează cel puțin un control pe an gratuit de către organele statului, iar dacă mierea este depistată necorespunzătoare aceasta este exclusă de la vânzare și comerciantul suportă costul analizelor.

De asemenea, în timpul vizitei am putut contempla hrănitoare uriașe cu capacitate volumetrică de circa 5 sau 10 litri și mari cantități de zaharuri în depozit.

● Vizitând Asociația Apicolă de Pastoral „Wan­derimkerei“, Signau – Elveția, ne-am întreținut cu președintele acesteia dul Fritz și cu apicultoarea Ursula Lüthi despre modurile prin care asociația sprijină apicultorii să-și producă și să-și vândă mierea produsă de stupinele lor. Astfel există și funcționează cu succes un sistem de certificare a mierii care face verificarea corectitudinii datelor de pe etichetele flacoanelor și borcanelor cu miere, verificarea cantității și depistarea eventualelor reziduuri și, în fine, verificarea provenienței și conformității procesării în condiții septice.

Totodată, asociația face prognoze privind culesurile de producție, cu predilecție la mană, pe care le comunică membrilor săi.

Mierea produsă este vândută în zonele apropiate stupinelor, existând o continuitate a vânzărilor la un portofoliu de clienți fideli. Prețul de vânzare en-gros este în medie de 22 FE/1 kg și de 30 FE/1kg (50 FE/1 kg în cazul specialităților) la vânzarea cu amănuntul.

● La exploatația „Imkerei Mayr GmbH“ Kardolf – Elveția, deținută de un apicultorul profesionist Robert Mayr, am putut vedea o stație de procesare, condiționare, dozare și etichetare ultramodernă și dl Robert Mayer ne-a dezvăluit că are a cifră de afaceri de 120.000 € și că de la fiecare stupină cu 30 de stupi deținută a obținut în 2016 o producție de miere de mană sau polifloră cuprinsă între 600 kg și 1.500 kg și că mierea ecologică este foarte căutată în Elveția și el o vinde cu 18 FE – 500 g.

● Cu prilejul deplasării la asociația „Association for Apis melifera melifera“ Zürich – Elveția, printre alte prezentări dul Hans Ulrich Thomas ne-a informat că în Elveția, deși se produc anual 500.000 tone de fructe, deci există suprafețe mari de pomi și arbuști fructiferi, se produc numai 2.500 tone de miere pe an care asigură numai 25% din consumul elvețienilor, restul asigurându-se din importuri.

Această situație este ca urmare a faptului că numărul de stupi este mic, deși sunt mulți apicultori. Numai în Cantonul Zürich, cu o suprafață de 1.729 km2, sunt 1.600 apicultori (din care 50% femei), dar marea majoritate a apicultorilor sunt amatori, având până în 10 familii de albine. Profesioniști, în toată Elveția, sunt circa 15 apicultori care însumează un total aproximativ de 500 familii de albine și care extrag mierea pe care o vând loco fără probleme cu 18-20 € / kg.

Tot în Elveția, pentru ca locuitorii să mențină și să dezvolte această îndeletnicire apicolă tradițională și istorică, statul nu percepe impozite pentru activitatea apicolă și, mai mult, în supermarketuri mierea obținută de la albina neagră (Apis melifera mellifera), albina tradițională elvețiană, se vinde cu 9,5 € / 250 g, din care apicultorii producători primesc 7 €, iar consumul mediu pe locuitor în această țară este de peste 1.100 g.

Închei cu speranța că informațiile pe care le conține acest articol vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România. De asemenea vă anunț că voi continua cu informații despre producerea, condiționarea și desfacerea polenului în Elveția.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 28-30