Lumea Satului

Lumea Satului

Compania ADAMA sărbătoreşte un an de la schimbarea numelui şi a strategiei de piaţă. A fost un an plin de provocări, dar mai ales de reuşite. Cu rezultate dovedite în câmp şi cu un renume clădit în timp, specialiştii ADAMA caută permanent soluţii viabile pentru a dezvolta o agricultură modernă şi performantă.

În acest timp, compania a adus pe piaţa din România 6 produse noi pentru cereale, legume, viţă-de-vie, pomi fructiferi, sfeclă de zahăr şi cartof. În următorii 3 ani, ADAMA are în dezvoltare un număr de 33 de produse, propunându-şi să devină una dintre cele mai active companii de pe piaţa din România.

ADAMA are o capacitate unică de a formula şi dispune de resursele necesare pentru a achiziţiona noi substanţe active, fapt ce aduce compania mai aproape de jucătorii din piaţa de cercetare şi dezvoltare.

Compania deţine produse cu molecule ieşite de sub patent, precum şi molecule proprii. Produsele deja consacrate cu o singură substanţă activă sunt cele care ne menţin pe poziţia de lider.

Echipa ADAMA a crescut de la 11 angajaţi la 37. În cursul anului trecut s-a menţinut în aceeaşi formulă pe care intenţionăm să o păstrăm pe viitor. Misiunea noastră continuă să fie formarea unei echipe bine pregătite, capabilă să concureze pentru poziţia de lider de piaţă.

Transformarea de la o companie de substanţe chimice la un furnizor de soluţii optime pentru agricultură reprezintă o nouă eră pentru ADAMA. Pe lângă un nume nou, dezvoltăm şi o nouă personalitate la nivel mondial, o strategie globală unică cu accent pe simplitate, calitate şi valoare adăugată în beneficiul fermierului. ADAMA devine un actor global, ce oferă noi perspective pentru dezvoltarea agriculturii.

Despre ADAMA Agricultural Solutions

ADAMA Agricultural Solutions Ltd., cunoscută anterior sub numele de Makhteshim Agan Industries Ltd., producător şi distribuitor de soluţii de protecţie a plantelor, este unul dintre liderii mondiali ai industriei şi lider mondial în furnizarea de produse ieşite de sub patent. Compania oferă agricultorilor soluţii eficiente care vizează întregul ciclu economic agricol şi care includ protecţia plantelor, tehnologii agricole de ultimă oră şi soluţii complementare producţiei. În 2014, cifra de afaceri a companiei a depăşit 3 miliarde de dolari, plasându-se pe locul 7 în clasamentul industriei agrochimice. Caracteristicile emblematice ale companiei sunt reprezentate de tradiţia în inovaţie, abordarea centrată pe agricultor a dezvoltării de noi produse şi respectarea strictă a normelor de protecţie a mediului şi de control al calităţii. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi: www.adama.com

La fiecare sfârşit de vară, când culesul se apropie de final, albinele se îndreaptă către un „templu arboricol“ pe care îl venerează. Îmbogăţit cu un milion de flori, arborele melifer Evodia hupehensis este un izvor nesecat de nectar. Este preţios nu numai pentru micile făpturi, ci şi pentru apicultori. De ce este atât de important pentru stupine am aflat de la ing. Alexandru Iancu, directorul general al pepinierei Ferma Iancu din Dăbuleni, Dolj. Ferma sa a fost înfiinţată şi autorizată ca pepinieră silvică, pomicolă şi dendrologică în 2005 şi are o suprafaţă de 24 hectare. Evodia hupehensis a fost printre primele plante cultivate în pepiniera din Dăbuleni, mai întâi comercializată ca puiet dendrologic, iar mai apoi şi ca arbore melifer.

Un izvor nepreţuit de nectar

Familiile de albine resimt mari goluri de cules către sfârşitul verii, când flora meliferă devine foarte săracă. Cultivarea Evodiei în jurul stupinei ne asigură un cules sigur şi de lungă durată la sfârşitul anului, precum şi cantităţi sporite de produse apicole. În caz de secetă arborele de evodia este cercetat de albine, în vreme ce floarea-soarelui nu este. Evodia oferă nectar pe toată perioada zilei, practic nu există oră din zi ca florile ei să nu fie cercetate de către albine. Un arbore matur are până la 1.000 de inflorescenţe. Numărul total de flori al unui copac ajunge la 1.000.000. O singură inflorescenţă de evodia are, în medie, 1.000 de flori. De aici şi denumirile populare: arborele de miere sau copacul albinelor. În 24 de ore o singură floare de Evodia poate să producă până la 2 mg nectar, cu o concentraţie în zahăr de aproape 50%. Numărul foarte mare de flori pe pom, secreţia mare de nectar pe floare şi perioada lungă de înflorire conduc către o producţie potenţială de miere de 1.000-2.500 kg de miere/ha. Concentraţia de nectar este mai mare decât a florii-soarelui care înfloreşte în acelaşi timp.

Dimensiunea plantaţiei depinde de numărul familiilor de albine

Copacul de miere s-a aclimatizat destul de bine în România şi se recomandă plantarea lui mai ales în zona de sud-vest a ţării. Cele mai bune condiţii se întâlnesc în sud-vestul Olteniei (Craiova), dar se pot realiza plantaţii şi în alte regiuni ale ţării. Este o specie sensibilă la ger, de aceea este obligatoriu ca puieţii tineri, în vârstă de 1-2 ani, să fie protejaţi de ger. Plantaţiile înfiinţate pe terenuri însorite, cu expoziţie sud-estică, vor avea o creştere şi o dezvoltare mai puternică în comparaţie cu cele înfiinţate pe terenuri expuse curenţilor reci de aer şi gerurilor din timpul iernii. Fiind vorba despre un arbore melifer, suprafaţa depinde de numărul familiilor de albine pentru care se doreşte înfiinţarea acestei culturi. Sunt recomandate aproximativ 200 familii de albine/ha.

Costurile iniţiale sunt cele legate de achiziţionarea materialului săditor şi cele privind înfiinţarea plantaţiei (pichetat, făcut gropi, plantat). Amortizarea totală a investiţiei se face în aproximativ 4 ani de la intrarea pe rod.

Înfiinţare şi întreţinere

Materialul săditor trebuie să fie în primul rând sănătos, cu lemnul copt (lignificat). Sunt recomandaţi puieţi de 1 sau 2 ani. Distanţa optimă de plantare este de 5 metri pe rând şi de 5 metri între rânduri, rezultând 400 de plante/ha. Preţurile din ferma Iancu sunt pentru puieţii de 1 an 10 lei/bucata şi pentru puieţii de 2 ani, 15 lei/bucata. Pentru înfiinţarea plantaţiilor în scop melifer, pe suprafeţe mai mari de 1 ha puieţii din pepiniera din Dăbuleni sunt produşi numai la comandă.

Perioada optimă de înfiinţare este toamna, după intrarea în repaos vegetativ. Terenul se pregăteşte la fel ca pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole (aplicat gunoi de grajd 40 t/ha, desfundat, discuit de două ori, pichetat, făcut gropi, plantat).

Evodia hupehensis preferă solurile uşoare, bine drenate, cu un conţinut de humus de peste 1%. E necesar să se realizeze lucrările de formare a coroanei în primii ani şi lucrările de întreţinere anuale, care constau în 3-4 praşile/rând, precum şi întreţinerea intervalului de câte ori este nevoie, irigat şi combaterea dăunătorilor, dacă apar. Evodia este o specie rezistentă la boli. Combaterea dăunătorilor (afide, omizi defoliatoare) se face numai la apariţia lor, cu avertizarea apicultorilor din zonă.

Argumente în favoarea evodiei:

– numărul foarte mare de flori/pom;

– perioadă lungă de înflorire (30 de zile);

– momentul favorabil de înflorire (iulie-august);

– producţia foarte mare de miere;

– precocitatea mare (începe să înflorească la 5-6 ani de la plantat).

Laura ZMARANDA

A început depunerea de dosare pentru accesarea de fonduri europene și pentru pomicultură. Suntem în faza când trebuie să ne hotărâm în ce tip de livadă investim, dacă avem experienţa necesară și fondurile pentru realizarea investiţiei și cele necesare până la intrarea pe rod. Să vedem tipurile de livadă recomandate de Institutul pentru Pomicultură de la Mărăcineni, pentru cele mai importante specii.

(vezi tabel în revista tipărită)

Din experiența pe care o am lucrând la înființarea și exploatarea plantației pomicole de la Însurăței, ținând seama de factorii locali climatici, edafici și bio, împletind experiența locală cu cea a consultanților din Italia și Olanda, pot afirma că, indiferent de tipul de plantație = semiintensivă, intensivă sau superintensivă, producții mari și constante la nivel de potențial biologic al soiurilor plantate se obțin dacă vom aplica în modul cel mai serios o tehnologie intensivă de producție care trebuie să țină cont de dotările și sistemele tehnologice aplicate de pomicultorii din vestul Europei. Aceştia știu să aleagă portaltoiul, soiurile valoroase pe care le schimbă o dată la 20 de ani după cerințele pieței; aplică cele mai eficiente și economice tratamente fitoeficiente împotriva bolilor și dăunătorilor, dar care să protejeze flora entomofilă; aplică un complex de îngrășăminte în funcție de fenofaze; realizează plantații numai dacă au suficientă apă; pentru economia de apă amenajează sisteme de irigat folosind metoda fertigației prin picurare; se ocupă să livreze fructele numai condiționate și prerăcite.

Ce tip de livadă primeşte fonduri europene

Tinerii fermieri trebuie să înființeze o livadă semiintensivă, iar cei cu experiență, care dețin livezi îmbătrânite și vor să le refacă, trebuie să investească în superintensive, spun specialiştii.

Indiferent de tipul de fermă, tehnologia de producție trebuie să fie intensivă și se rezumă la următoarele aspecte:

- dotarea fermei cu utilaje care să permită realizarea în timp scurt a lucrărilor la sol (frezat, tocat iarba, erbicidat), a tratamentelor fitospeciale care pot fi executate în 2, maximum 3 zile; să dispunem de platforme autopropulsate pentru tăieri, recoltări și transport, deci un flux tehnologic continuu – recoltare-depozitare-livrare.

- în plantație să asigurăm apa pentru tratamente și fertirigare, un sistem de fertirigație pentru a putea aplica economic apa și îngrășămintele în sistem tip HAIFA (cu lingurița), adică fertirigarea zilnică din aprilie până în toamnă folosind reţetele recomandate de cercetarea aplicativă în funcție de producția pe care dorim să o obținem. Să construim în fermă la nivelul posibilităților locale: foraje, lacuri de acumulare, captarea apei din ploi și să avem obligatoriu un bazin de retenție pentru stocarea apei pe minimum 3 zile.

- dacă livada este într-o zonă unde pericolul este o dată la 2 ani, să punem plasă antigrindină pentru a aplica tehnologiile fără grija eșecului, numai așa avem liniștea că facem cheltuieli și acestea vor fi acoperite de venituri, indiferent de condițiile atmosferice.

- existența unui depozit corespunzător pentru păstrarea fructelor de la recoltare până la livrare reprezintă garanția că putem recolta și păstra producția o perioadă de timp care să ne permită găsirea beneficiarilor care să ofere prețul necesar acoperirii cheltuielilor de producție.

- alegerea și aplicarea tehnologiei intensive, din primăvară până în toamnă, diferențiat pe specii și soiuri, asigurând un suport material, să întocmim un buget de venituri și cheltuieli în care să prevedem fonduri, termene și responsabilități, alegerea partenerilor de afaceri pentru valorificarea producției. Din propria experiență, într-un an normal, cheltuielile totale de producție pe hectar, diferențiat pe specii și destinații, sunt cuprinse între 4.000-15.000 euro. Planificând corect, vom realiza toate verigile tehnologice care se împletesc ca un lanț cu multe zale. Este de ajuns să se rupă o za și ratăm sigur obținerea nivelului de producție și valoarea de încasat pe care ne-am propus-o. În pomicultură, spre deosebire de alte culturi, contează ziua și ora; orice întârziere face ca tehnologia să nu mai funcționeze şi ratăm posibilitatea de a obține și a rentabiliza activitatea din fermă. Cine se vaită că vinde în pierdere, că nu are producție să analizeze ce trebuia să facă lună de lună pentru a constata ce nu a făcut, unde a greșit pentru a ști ce să facă pe viitor. Prin prezența zilnică în livadă fermierul poate constata ce, când, cum și cu ce trebuie să intervină în faza de vegetație. Să urmărim lucrările pe fenofaze de vegetație, lucrări pe care trebuie să le aplicăm, de exemplu, în primăvară, de la umflarea mugurilor și până la scuturarea petalelor la flori, la recoltare și livrare, să facem lucrări în verde în lunile de vară, să pregătim producția anului viitor.

Lună de lună voi prezenta lucrările ce trebuie făcute pentru ca, în final, să obținem producția dorită.

Petre EREMIA

Producţia de cireşe şi caise în anul 2015 a fost bună şi trebuie să pregătim producţia anului viitor, efectuând în lunile iulie şi august lucrări în verde şi tratamente cu azot proteic, amidic (NH2(COOH)2) prin aplicarea de tratamente foliare cu îngrăşământul UREE 46. Tăierile în verde aplicate în lunile iulie şi august stimulează creşterea lăstarilor anuali şi diferenţierea mugurilor de rod, la toate speciile din grupa prunoidelor la care s-a finalizat recoltarea. Cireşul are tendinţa de a forma pe ax şi şarpante etaje în mod natural la distanţe prea mari şi de aici fenomenul de degarnisire.

Executarea de incizii pe ax şi şarpante, aplicată dedesubtul unui mugure vegetativ sau a unui lăstar în plină creştere, are ca efect stimularea creşterii datorită faptului că, în perioada de vegetaţie activă, organele pomului sunt alimentate cu substanţe sintetizate în frunze care circulă în sens descendent. Inciziile lineare sunt incizii transversale care se fac la toate speciile pomicole.

Tot acum facem lucrarea de ciupit a lăstarilor, care constă în suprimarea vârfului ierbaceu, deasupra ultimei frunze care a atins mărimea normală, favorizând lumina şi diferenţierea mugurilor de rod. O altă lucrare este plivitul = suprimarea lăstarilor de prisos, când au lungimea de 5-6 cm, care favorizează formarea de schelet şi semischelet plin de formaţii de rod specific fiecărei specii. Alte operaţiuni sunt cele care modifică poziţia ramurilor în scopul stimulării, creşterii şi îmbrăcării lăstarilor cu muguri de rod = sunt operaţiile de DRESAJ, ÎNCLINARE, ARCUIREA ŞI TORSIONAREA RAMURILOR, operaţii care stimulează fenomenul de inducţie a rodului.

Toate aceste lucrări trebuie susţinute cu o îngrăşare moderată şi direct la frunze cu UREE 46, prin lucrări de stropit, prima lucrare fiind necesară când recoltatul este spre final şi se repetă din 7-10 în 7-10 zile, având în vedere ca ultima lucrare să nu depăşească data de 25 august 2015.

Primul tratament este un amestec de 0,1% uree + 0,03% fosfit de potasiu + 0,03% îngrăşământ cu microelemente.

Al doilea se realizează după 7-10 zile cu 0,1% uree 46 + 0,01% alfacipermetrin + 0,2% microelemente.

Al treilea tratament = 0,1% uree 46 + 0,5% zeamă bordeleză.

Al patrulea (nu mai târziu de 25 august), cu un amestec de 0,1% uree 46 + 0,01% Reldan.

La speciile cireş şi cais, prin aceste lucrări combinate cu fertilizări foliare, dublăm efectul lucrărilor în verde în sensul diferenţierii mugurilor de rod şi pregătirii pomului pentru iernare şi înfloritul din anul viitor. Cine nu reuşeşte să realizeze lucrările în verde trebuie să facă obligatoriu tratamentele recomandate, dar va avea mai mult de lucru la tăierile în uscat. În perioada septembrie-noiembrie se vor executa lucrări suplimentare, iar tratamentele vor fi prezentate la timpul potrivit.

Petre EREMIA

În toamna anului 2013 filmam pentru emisiunea Din Lumea Satului de pe AGRO TV și scriam în revista Lumea Satului despre vânătoarea de albine, o îndeletnicire deloc agresivă, ba chiar nobilă, care aduce periodic în stupina lui Mihai Grama mătci valoroase pe care apicultorul le foloseşte în activitatea de ameliorator al familiilor de albine din stupine proprii. Experienţa de atunci, una fabuloasă pentru mine, m-a făcut să urmăresc cu mare atenţie activitatea acestui stupar.

De ce apicultură în munți

De data aceasta am bătut peste 500 km pentru a-l găsi în Apuseni, la peste 1.200 m altitudine, acolo unde își ține albinele peste vară, pentru a afla de ce face această alegere an de an și ce înseamnă un an apicol bun.

Revederea a fost una de-a dreptul prietenească, așa că mi-am permis chiar să-l „botez“ cu o poreclă care cred că-i face cinste – URSUL GRAMA. Motivul este lesne de înțeles, doar l-am văzut cu ochii mei cum bagă mâna în scorbură după albine. Îmbrăcat într-un combinezon galben aprins, cu masca de apicultor agățată de umeri, ne aștepta în fața pavilionului cu aproape 200 de familii de albine.

Deși se lăsase seara, bâzâitul intens din preajma pavilionului indica o muncă asiduă. Albinele încă erau la cules. Îngreunate de povara nectarului cules peste zi, multe dintre ele cădeau răpuse de istoveală chiar pe tabla din fața urdinișului sau la câțiva metri pe iarba grasă din fața pavilionului. E clar că pentru unele albine se risipeau ultimele clipe de viață. Altele intrau grăbite în stup, ducând cu greu pe piciorușe polenul şi în guşă nectarul, astfel împlinindu-și menirea.

Peisajul era de vis, o gură de rai nu doar pentru albine, ci pentru toți cei care iubesc Țara Moților. Dacă în sudul țării căldura sufocantă răpune orice inițiativă, aici, la 25 de grade, respiri și trăiești după alte coordonate. „Locația este extraordinară“, confirmă Mihai Grama, ceea ce deja simțeam prin toți porii, „dar pentru albine depindem de condițiile de mediu, de climă, să nu plouă, să nu fie frig. Dacă în sud este caniculă, aici se face miere. Nu se poate compara. Suntem în plin cules la zmeur, urmează zburătoarea, mana, apoi murul.“

Profit de subiectul discuției și întreb cu curiozitate gazetărească care este diferența între culesul de la munte și cel de la șes. Parcă am dat apă la moară, pentru că argumentele s-au prăvălit imediat peste mine cu menirea să mă convingă fără a lăsa vreo urmă de îndoială. „Vreau să subliniez că aici albina are viață pentru că nu există chimizare, nu există insecticide, erbicide. Aici albina moare de bătrânețe sau de la prea multă muncă sau din cauza aripilor roase de la turația prea mare. Anul acesta nu am văzut urmă de păduche. Motivul este simplu: nu am vecini cu stupine de jur-împrejur pe câțiva kilometri. Vin aici pentru că sunt departe de orice altă sursă care ar putea să mă contamineze cu trântori sau boli. Ca să îmi mențin linia genetică eu trebuie să stau aici, cât mai izolat.“

Altă zonă, alte provocări

Deși există toate motivele ca pastoralul să aibă ca destinație zona montană, nu toți apicultorii pot face acest lucru, asta este clar. Chiar și Mihai Grama o recunoaște. „Nu poate sta oricine aici. Anul trecut ursul a distrus 12 familii de albine. Fără gard electric nu ai ce căuta. Aceasta ar fi prima măsură de siguranță, este o investiție necesară.“

Apoi, dacă la şes lumea se luptă cu căldura, la munte frigul este cea mai mare problemă, mai ales pe timpul nopţii. Iar o stupină performantă este şi una bine dotată. Ei bine, la acest capitol

Mihai Grama nu a făcut rabat. „Am ultima generație de stup din poliuretan care asigură o temperatură constantă atât iarna cât și vara. Aici, la munte, am avut săptămâna trecută, noaptea, 4-5°C și, dacă nu ai o izolație termică foarte bună la stup, ai surpriza să apară locă americană și europeană, puiet varos. Deci riscurile sunt foarte mari. Fiecare încearcă diverse variante. Am avut și stupi orizontali și verticali, mi-am făcut și din lemn de brad și de tei, dar am considerat că asta mi se potrivește. Am cumpărat 170 de bucăți pe care am plătit aproape 16.000 euro. O ladă echipată complet costă aproape 100 de euro, dar e o treabă foarte bună, pentru că vara, când e foarte cald, stupul este protejat, iar iarna se reduce consumul la 5-6 kg de miere pe familie, ceea ce înseamnă că îți rămân ție 10 kg de miere. Plus ușurința de a lucra, de a face tratamente, de a-i manipula“, argumentează cu patos Grama.

La momentul vizitei noastre în Apuseni, de pe crenguţele tinere de brad „ploua“ cu mană. „De aceea aş vrea să atrag atenția stuparilor din zonele montane, semimontane că, dacă nu va fi scoasă afară mierea de mană, vor fi pierderi, va fi o catastrofă la iarnă. Apare Nosema, albina e tot mai puțină și până la urmă rămâne lada goală. Mierea de mană trebuie scoasă acum în august și, dacă nu este cules, trebuie începute hrănirile stimulative ca să-și refacă din timp stocul pentru iarnă“, spune Mihai Grama.

Secretul performanţei: masa, rasa, casa!

În condiţii ideale, aşa cum s-au înregistrat anul acesta în Apuseni, şi rezultatele sunt de excepţie. „La munte este un an foarte bun. Te întâlnești cu așa ceva o dată la 5-7 ani, spun bătrânii, care au zeci de ani de apicultură. Acum, și eu am vreo 27 de ani de muncă printre albine și pot să spun că, o dată la 5-6 ani, parcă te întâlnești cu Moș Crăciun care vine cu tolba plină la tine. E mai greu să te întâlnești la munte cu asemenea condiții prielnice: să fie timpul bun, să ai albine bune. Eu am avut mătci tinere pregătite de anul trecut și toate acestea își spun cuvântul acum. E plină lada, construiesc foarte bine, încă nu am văzut păduche. De aceea de 12 ani nu mai fac pastoral în marile masive, nu mă mai bag în aglomerații de albine. Sfatul meu, pentru cine are posibilitatea, este să se tragă pe lângă munte, la fâneață, la o zmeură, la mure sau mană pentru că merită să o facă“, afirmă convingător Grama.

Şi se ştie, pentru apicultori cuvântul „merită“ se traduce în producţie, despre care am aflat, pe când ne întorceam la Bucureşti, că a fost una bună, nu mai puţin de 1.800 kg de miere la o primă tranşă.

„Secretul este: masa, rasa, casa. Masa o vedeți, au din belșug, rasa știți bine că la mine este o muncă de ani de zile de selecție și ameliorare. În toate ramurile din zootehnie se pune tot mai mult accent pe genetică, pe ameliorare. Acesta este viitorul. Au apărut tot felul de anunțuri pe Internet cu tot felul de hibrizi aduși din diverse colțuri ale lumii. Gândiți-vă cum ar fi să vin aici în munte și să înființez o plantație de portocale sau măsline, credeți că ar merge? Același principiu se aplică și la albine. Aici merge albina aclimatizată zonei noastre. Și vă garantez că, în 2-5 ani, nu știu cât mai durează, România va exporta material genetic. Dacă până acum eram recunoscuți pe plan mondial ca exportatori de miere, de acum vom exporta albine. Cine știe să stea departe de hibridare, acela va avea albine care vor fi căutate de străini și va avea succes. Albina este un patrimoniu de care trebuie să avem mare grijă, păcat că nu avem o legislație care să ne protejeze Apis Melifera Carpatica“, îşi încheie Mihai Grama pledoaria.

Patricia Alexandra POP

În ţara noastră, la sfârșitul lunii iulie – începutul lunii august, după ultimul cules la floarea-soarelui, este imperios necesar să se facă tratamente cât mai eficace împotriva varroozei.

Tratament varrooza – varachet: Substanţa activă, răspândită prin fumigaţii, acţionează asupra paraziţilor prin contact molecular. Este un medicament de sinteză, cu un bun randament care, administrat corect, duce la reducerea masivă a paraziţilor. Un dezavantaj: prin modul de administrare (fumigaţii), nu acţionează şi asupra puietului căpăcit. De aceea cele mai eficiente tratamente sunt cele de toamnă, când în stupi nu mai există acest puiet căpăcit. Reţineţi acest lucru pentru că este foarte important.

Modul de administrare: Toamna, la sfârşit de septembrie (sau în funcţie de vreme), când puietul căpăcit a dispărut, se fac 3 tratamente. Este permisă existenţa unei cantităţi mici de puiet la primele două tratamente, însă cel de-al treilea se face neapărat fără prezenţa acestuia. Intervalul între tratamente este de 7 zile, iar temperatura exterioară trebuie să fie peste 12°C. Prin urdiniş, aşezată pe o tăbliţă, se introduce o bandă specială, aprinsă, pe care picurăm substanţa activă: 2 picături pentru un corp multietajat, 3 picături pentru un corp Dadant şi 4 picături pentru un stup orizontal. Atenţie la aprinderea benzii: nu inhalaţi fumul şi, mai ales, supravegheaţi stupii, pentru că este pericol de incendiu! Tratamentele se fac dimineaţa devreme sau seara, când majoritatea albinelor sunt în stup. Nu măriţi doza de substanţă activă pentru a nu intoxica albinele. Astfel tratate şi scăpate de majoritatea acarienilor, familiile vor ierna în bune condiţii. În primăvară se mai face un tratament (o singură administrare), profitând de faptul că puietul este puţin extins. Unii autori mai indică şi un al treilea tratament după extragerea mierii de salcâm, însă, având în vedere eficienţa scăzută şi pericolul mare de contaminare, rămâne la latitudinea fiecăruia dacă e bine sau nu.

Tratament varrooza – mavrirol: Mavrirolul este destinat atât combaterii varroozei cât şi a braulozei la albine. Substanţa activă este „mavrik“ şi se administrează sub formă de benzi textile impregnate, acţionând prin contact. Prezentarea este în role de 5 m, o cutie fiind folosită la 10 familii. După terminarea tratamentului cu Varachet şi înainte de strângerea albinelor în ghemul de iernare, se introduc fâşii de Mavrirol în mijlocul cuibului, având grijă ca acestea să nu intre în contact cu fagurii (pe cât posibil). Acestea vor rămâne 3-4 luni în cuib, acţionând latent prin contact. Mare atenţie însă la începutul primăverii să scoateţi benzile (şi pe cele căzute pe fundul stupului), pentru că riscaţi să contaminaţi mierea. Se poate afirma că tratamentul cu Mavrirol este o prelungire fericită a celui cu Varachet, astfel fiind eliminaţi şi paraziţii care, eventual, au scăpat în toamnă.

Tratament varrooza – acid formic: În Occident, pentru a limita cât mai mult efectul nefast al medicamentelor de sinteză asupra produselor stupului, se practică aşa-numita „chimie biologică“. Acidul formic, fiind o componentă care se găseşte în multe alimente, a devenit un produs preferat. Folosirea lui de către stuparii români este însă la scară redusă. Tratamentul cu acid formic nu se face înainte sau în timpul culesului, cea mai bună perioadă de aplicare fiind la sfârşitul verii, după ce ridicăm mierea din stupi. Conform literaturii de specialitate, şi tratamentele de primăvară duc la creşterea procentului de reziduuri din miere şi ceară.

Modul de administrare: O plăcuţă de carton de 20/30 cm şi 1,5 mm grosime se îmbibă cu acid formic în concentraţie de 60%. Pentru un fagure standard se folosesc 2 ml de acid formic diluat, deci pentru un corp Dadant aproximativ 20 ml. Este recomandat ca plăcuţa de carton să fie aşezată pe fundul stupului şi acoperită cu o plasă de sârmă cu ochiuri mici, pentru ca albinele să nu intre în contact cu substanţa activă. Ţinem plăcuţa în stup 5-7 zile, facem o pauză de alte 7 zile şi apoi repetăm operaţiunea de 3 ori, în total fiind făcute 4 tratamente. Temperatura la care se face tratamentul este de 12-25°C. Ca o recomandare suplimentară: restrângeţi pe cât posibil cuibul pentru a mări efectul şi fiţi atenţi la manevrarea acidului pentru că este puternic coroziv. În urma folosirii acestui tratament se obţin rezultate bune, fiind distruşi chiar şi paraziţii din celulele căpăcite. Aşezarea plăcuţei pe fundul stupului şi nu pe partea superioară a ramelor protejează matca.

Tratament varrooza – metoda bio: Am mai vorbit că acarianul varooa are o mare preferinţă, puietul de trântor; apicultorii trebuie să profite de această „slăbiciune“ a parazitului şi să procedeze astfel pentru a-l înlătura. O primă variantă ar fi aceea de a folosi rama clăditoare pe tot parcursul anului şi, după ce fagurii cu celule de trântor sunt construiţi, însămânţaţi şi căpăciţi, să fie recoltaţi. Cealaltă variantă constă în introducerea unei rame cu celule de trântor în toamnă, la marginea cuibului, şi ridicarea acesteia în primăvară, după ce a fost însămânţată şi căpăcită. Trebuie spus că aceste metode nu ne scapă de acarieni, însă pot fi un mijloc eficient de a mai reduce din ei.

Varrooza este o boală parazitară cauzată de un mic acarian vizibil cu ochiul liber, a cărui denumire știinţifică este Varroa jacobsoni (Varroa destructor). În limbaj popular acarianul amintit se numește păduche sau căpușa albinelor pentru că se hrănește cu hemolimfa indivizilor adulţi ai familiilor de albine (trântori, albine lucrătoare și regine), a larvelor și nimfelor, pentru care se localizează pe suprafaţa exterioară a corpului acestora (ectoparazitoză).

Parazitul Varroa jacobsoni, care provoacă varrooza, a fost semnalat în anul 1904 de către E. Jacobson și de atunci a avansat spre Vest, infestând încetul cu încetul familiile de albine din întreaga Europă și continentul american astfel că, în prezent, el există în toate stupinele din România, unde a fost semnalat prima dată în 1978.

Concluzii: lupta cu acest adevărat distrugător este una de durată. Bineînţeles că mijloacele de combatere în lume sunt mult mai largi. Există o serie de medicamente şi metode despre care românii doar au citit. Simpla lor enumerare nu ar ajuta cu nimic. Ceea ce trebuie să ştim este că, aplicând cu discernământ şi la timp ceea ce avem, putem obţine rezultate bune.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Câinele poate fi purtătorul unor paraziţi intestinali, mulţi cu implicaţii asupra sănătăţii omului prin elementele de contagiu - ouăle, răspândite în mediul înconjurător prin excremente.

Toxocaroza şi Toxascaroza

Acestea sunt helmintoze cunoscute sub numele popular de limbrici, fiind întâlnite la câini, indiferent de rasă şi vârstă.

Agenţii etiologici ai acestor parazitoze sunt Toxocara canis şi Toxascaris leonina, viermi rotunzi care se localizează în intestinul subţire, în special la căţei şi tineretul canin. Dimensiunea paraziţilor este în funcţie de specia şi sexul parazitului, femela de Toxoscaris leonina măsurând circa 10 cm lungime, iar femela de Toxocara canis, circa 18 cm.

Modul de infestare a câinilor se face în mod obişnuit, cu ouă răspândite în mediul extern de către câinii parazitați, odată cu fecalele. Aceste ouă sunt foarte rezistente şi constituie o sursă de infestare chiar și după un an de zile.

Din ouăle ingerate odată cu hrana se dezvoltă larve care vor migra prin organismul câinelui, în mod diferit. La animalul adult, larvele de Toxocara migrează din intestin (calea entero-pneumo-somatică) şi ajung în musculatură. În cazul contaminării femelelor gestante, larvele de Toxocara, de asemenea, ajung în musculatură, de unde, către jumătatea gestaţiei, trec în circulaţie, traversează placenta, ajungând la fetuşi. Astfel se explică de ce căţeii nou-născuţi au paraziţi. Căţeii se pot infesta şi cu ouăle paraziților din mediul extern. În cazul parazitului Toxascaris leonine, animalele se pot infesta cu ouă din mediul extern.

Ouălele celor doi paraziţi pot fi ingerate şi de şobolani, şoareci, gândaci, iar larvele rezultate se vor închista în musculatura acestora, putând trece la câine prin consumarea lor. Parazitismul cu Toxocara canis reprezintă o zoonoză gravă, parazitul Larva migrans fiind agentul etiologic al bolii parazitare de la om.

Manifestările clinice pot lipsi sau pot fi șterse. Acestea sunt în funcţie de numărul paraziţilor şi de vârsta animalelor, fiind mai grave la căţeii tineri (1-3 luni), intens parazitaţi. Astfel apare inapetenţa, abdomenul  balonat, vomismente uneori cu ascarizi, diaree uneori sangvinolentă ce alternează cu stări de constipaţie, fenomene nervoase, crize epileptiforme, prurit cutanat, slăbire progresivă, întârzierea creşterii, păr fără luciu, mat şi zburlit şi chiar decesul.

Diagnosticul prezumptiv se pune pe seama semnelor clinice asociate cu ancheta epizootologică şi se confirmă prin examen coproparazitologic.

Profilaxie și tratament

Este necesar să se aplice măsuri igienice de deparazitare a adăposturilor cu soluţii de ROMPARASECT; deratizări pentru distrugerea rozătoarelor cu momeli rodenticide RATITOX și BRODITOP.

Mai mult, se vor face deparazitarea internă a tuturor câinilor și, mai ales, a căţelelor în a doua parte a gestaţiei, cu TOTAL, ROMBENDAZOL SUPER sau PARACAN, precum și deparazitarea externă cu PARAKILL. Se recomandă, de asemenea, tonice generale precum CANIFORT, VITAMINA B1+B6, TRICAL D3 și BIOTINA SUPER.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar

Doctor în ştiinţe medicale Romvac Company SA

Laptele de oaie are o dublă importanţă: biologică – când reprezintă alimentul indispensabil în primele săptămâni de viaţă a mielului, și comercială – când poate reprezenta o importantă sursă de venituri. Din acest punct de vedere deosebim laptele supt, adică cel consumat de miel, și laptele marfă, destinat comercializării.

Producția totală de lapte este formată din laptele muls și laptele marfă. Pe lângă faptul că este de 1,5-2 ori mai nutritiv decât cel de vacă și mai bogat în vitamine și fier, poate fi consumat crud, fără pericolul de a transmite tuberculoza, doar în cel mult 3‰ din cazuri.

Producția cantitativă și calitativă de lapte este determinată de mulți factori a căror acțiune se îmbină în așa manieră încât este dificil a determina cu certitudine aportul fiecăruia dintre ei.

O grupă de factori ce pot determina producția de lapte o reprezintă cei genetici, primul factor fiind individul. În cadrul aceleiași rase și turme există indivizi izolați care pot prezenta o variabilitate mai mare decât mediile între rase. Din practică se cunoaște faptul că, în aceleași condiții de mediu, în cadrul aceleiași rase și turme sunt indivizi care nu au lapte nici pentru creșterea mielului, alături de indivizi ce produc în total 200-300 l de lapte, și chiar mai mult, într-o perioadă de lactație. Prin asigurarea unei întrețineri și alimentații corespunzătoare, dublate de selecție, producția de lapte a fiecărei rase poate fi mult îmbunătățită.

Dintre factorii de mediu externi, cel care influențează cel mai mult producția de lapte este regimul de hrănire. Pentru producerea fiecărui litru de lapte trebuie asigurate 0,7 UN și 85 g P.B.D., peste necesarul de întreținere a funcțiilor vitale. Pentru a mări secreția de lapte, hrănirea stimulativă trebuie să înceapă încă din a doua jumătate a perioadei de gestație. Clima exercită, de asemenea, o puternică influență asupra producției de lapte, temperaturile cele mai favorabile pentru procesul de secreție normală a laptelui fiind cuprinse între 5 și 21°C.

Oaia este foarte sensibilă la perturbarea factorilor de mediu și a celor alimentari. Suprimarea unui furaj în perioada de stabulație poate duce la diminuarea cu 10-15% a producției de lapte, o ploaie de vară poate provoca o diminuare cu 5-30%, iar tunsul cu 10%. După tuns, ca urmare a stării generale mai bune, prin eliberarea de cojocul călduros de lână, producția de lapte se majorează cu 10-15%.

Diminuarea producției de lapte este provocată și de lipsa așternutului în timp de iarnă, neadăpostirea turmei pe timpul arșiței sau de drumurile lungi până la sursa de adăpare. La pășune sursa de apă nu trebuie neglijată, dar și asigurarea bulgărilor de sare pentru lins întrucât, în lipsa apei și a sării, oile devin neliniștite, stresul reducând producția de lapte. De remarcat faptul că nu este de dorit o singură sursă de apă într-un loc constant deoarece oile vor face poteci pe pășune, mergând pe același drum la adăpat.

Oile lactante hrănite cu ierburi suculente, fără apă, slăbesc, iar cele hrănite cu ierburi ce au sub 40% apă (secetă severă) inițial reduc consumul și, în final, mor.

Printre factorii de mediu interni, vârsta oilor și, legat de aceasta, numărul de lactații influențează, de asemenea, producția de lapte. Se constată că, până la a treia lactație, la vârsta de 4 ani, producțiile realizate se situează sub media pe viața productivă, între 4-7,5 ani peste media de viață, după care scad din nou.

Prolificitatea este un alt factor ce influențează producția de lapte a oilor. Aceasta este cu 30% mai mare la oile care au fătat gemeni, față de aceea a oilor care au fătat un singur miel. La oile care au fătat 3 miei producția de lapte este cu 65% mai mare decât la acelea care au fătat un singur miel. Se poate spune că oile cu un singur miel produc sub potențial. Din păcate însă, oile cu mai mult de doi miei pot face mastite (afecțiuni ale ugerului) după 4-6 săptămâni de supt.

Durata lactației, în condițiile obișnuite de la noi, este de 6-7 luni, începând din martie și încheindu-se în septembrie. Este greșită concepția că oile trebuie înțărcate cu 3-4 săptămâni înainte de montă, deoarece astfel nu ar intra în călduri. Secreția de lapte nu lipsește de energie alte funcții ale organismului doar în prima parte a lactației.

O cale de a obține mai mult lapte (8-10%) este deplasarea sezonului de fătare din martie spre februarie pentru a lungi perioada de lactație și pentru a avea o vegetație bună când, după înțărcarea mieilor, începe mulsul. Fătările exagerat de timpurii, în lipsa unor condiții bune în timpul stabulației de iarnă, pot compromite total producția de lapte, printr-o înțărcare foarte timpurie.

Îmbunătățirea, mai ales cantitativă, a producției de lapte, cu referire specială la rasele de la noi, trebuie să aibă în vedere desfășurarea unei intense activități de selecție în rândul raselor autohtone și extinderea controlului producției de lapte, pentru identificarea de „mame de berbeci“ și alegerea riguroasă a acestora, în vederea folosirii lor la însămânțări artificiale: efectuarea unor încrucișări de infuzie și industriale, cu berbeci din rase specializate pentru producția de lapte.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

În 1919 regele Ferdinand începe să scrie primele rânduri din istoria unei herghelii înfiinţate din dorinţa sa în inima Bărăganului. Prin decret regal, din colbul câmpiei se ridică un adevărat regat al cailor. Herghelia Ruşeţu, un paradis de 2.900 de hectare, mărginit de păduri şi terenuri agricole, a fost locul în care urmaşii fără aripi ai lui Pegas au poposit din galopul lor pentru a strecura în sufletele muritorilor stropi de libertate.

Graniţele sale s-au deschis pentru a primi de-a lungul anilor cai din rasa Nonius, rasa Arabă, Trăpaş Românesc şi, în cele din urmă, Semigreul Românesc şi Furioso North Star. Vreme de 96 de ani, herghelia Ruşeţu, nestemata din Domeniul Coroanei, a strălucit puternic în mijlocul pământurilor vitrege din Bărăgan, amintind mereu de originea sa distinsă şi legătura cu regele Ferdinand. Şi totuşi, destinul intenţionează să spună „şah mat“ regelui. Mutările de pe tabla de joc prevestesc că apărarea calului ar putea fi ameninţată.

Din 2013, herghelia Ruşeţu se află la răscruce de destin. Vremea i-a modelat chipul după propria voinţă şi, din cele 2.900 de hectare, mai are acum doar 696 ha. Incomparabil mai puţin decât i-a fost dăruit, dar suficient pentru nevoile sale, pământul pe care îl mai are este vital pentru supravieţuirea hergheliei.

Din nefericire, acest teren este astăzi subiectul unei dispute între Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi RNP-Romsilva, cea care are în grijă herghelia Ruşeţu.

În 2013, ASAS a iniţiat un proces pe rolul Judecătoriei Topoloveni prin care solicită terenuri asupra cărora susţine că are drept de proprietate în calitate de succesoare a Institutului de Cercetări Agronomice a României şi a Institutului Naţional Zootehnic. Vestea că ultima rămăşiţă de pământ, baza furajeră a unităţii, se află pe lista de revendicări a ASAS a căzut ca o ploaie rece asupra celor 50 de angajaţi de la Ruşeţu, care se tem că acesta va fi sfârşitul hergheliei regelui Ferdinand. Prin decizia judecătorească ce urmează a fi luată, va fi hotărâtă nu doar soarta cailor de aici, un patrimoniu genetic naţional extrem de preţios, ci şi soarta celor care îi îngrijesc. Va fi o tragedie dacă unitatea va fi desfiinţată, mai ales că unii muncesc aici din tată-n fiu.

La fel ca pe o tablă de şah, fiecare tabără a scos la atac cele mai bune piese. Intrigată de deznodământul acestui joc, am pornit spre Domeniul Coroanei, în Buzău. L-am găsit pe dl Romică Bîzu, şeful hergheliei Ruşeţu, în secţia Mărgineanca, în biroul său înconjurat de documente istorice şi registre genealogice şi monografii, vizibil apăsat de povara gândului că herghelia ar putea să dispară odată ce îi va fi luat terenul. După ce am răsfoit împreună manuscrisele vechi am înţeles că istoria pare să ţină partea hergheliei şi a celor 320 de cai pe care îi are. Cât de mult va cântări acest lucru în balanţa justiţiei rămâne de văzut. Cert este că şeful hergheliei nu este singur în această luptă pentru cauza cailor de la Ruşeţu. Ulterior, discuţiei noastre i s-a alăturat şi dl Cornel Pitiş, directorul Direcţiei Silvice Buzău, care a spus un „nu“ categoric retrocedării terenului către ASAS

„Direcţia Silvică Buzău a preluat herghelia în 2002, atunci când se afla într-o stare deplorabilă. La data preluării, herghelia mai avea 700 de hectare de teren arabil în patrimoniu, da, odată cu aplicarea legilor Fondului Funciar, am fost implicaţi într-un proces cu ASAS, care solicită şi acest teren pretextând calitatea de succesoare a Institutului Naţional Zootehnic. Din punctul meu de vedere, istoria acestui teren trebuie avută în vedere încă din 1919, când a fost înfiinţată herghelia şi nu începând cu anul 1942, când a fost încorporată în Institutul Naţional Zootehnic. Este o nedreptate imensă ca terenul pe care regele l-a dat prin decret regal în 1919 Hergheliei Naţionale Ruşeţu să fie dat succesoarei unei societăţi înfiinţate după herghelie.“

De cealaltă parte se află reprezentanţii ASAS, care susţin că trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Spun totuşi că cei de la herghelia Ruşeţu nu au de ce să se teamă.

„În 1990 unităţile de cercetare aveau în administrare 156.000 de hectare în aproape toate zonele ţării. Scopul era acela de a surprinde diferite condiţii pedoclimatice, iar cercetările oamenilor de ştiinţă aveau menirea de a da rezultate cât mai bune în marea producţie. Astăzi mai sunt doar aproximativ 32.000 de hectare şi există intenţii de a lua şi aceste suprafeţe. De aici şi iniţiativa noastră de a comasa terenurile care ne aparţin. Sperăm ca astfel unităţile de cercetare să nu mai fie supuse presiunii de a li se lua terenurile. În cazul situaţiei de la Ruşeţu, colegii noştri nu trebuie să fie îngrijoraţi pentru că nu am cerut să preluăm practic suprafaţa, ci doar dreptul de proprietate.“ Spusele vicepreşedintelui ASAS, Mihai Nicolescu, au fost susţinute de juristul instituţiei.

„După mai multe proceduri legale, a rezultat un dosar pe rolul judecătoriei Topoloveni, aflat acum în faza de expertiză. Pe un temei al Legii 45, ASAS poate să-şi reconstituie terenurile din actualele suprafeţe administrate de unităţile de cercetare din subordinea sa. În cazul Ruşeţu, nu am solicitat vechiul amplasament al hergheliei, ci s-a solicitat iniţial compensare în perimetrul Staţiunii Brăila. Ulterior, solicitarea a fost schimbată şi s-a cerut compensarea cu terenuri din cadrul Staţiunii Suceava şi Staţiunii Tulcea.“

Cu toate asigurările celor de la ASAS care susţin că terenul nu le va fi luat, pentru cei aflaţi în slujba cailor de rasă de la Ruşeţu atmosfera este una apăsătoare. Au convingerea că pământul trebuie să rămână proprietarului de drept, adică hergheliei. Către cine se va înclina într-un final talerul justiţiei va arăta doar timpul. Până atunci caii îşi vor duce liniştiţi traiul la herghelia Ruşeţu. Nu vom şti niciodată dacă simt în tremurul mâinilor care îi mângâie teama că paradisul lor ar putea fi destrămat.

În justiţie jocul de şah ar putea continua multă vreme. Să sperăm că rezoluţia nu va fi şah mat.

Herghelia Ruşeţu se înfiinţează în anul 1919 prin secularizarea averii mănăstirilor Văcăreşti şi Mărgineanca. Primii 300 de cai din rasa Nonius au fost aduşi de la Domeniul Coroanei, dar şi din alte părţi ale ţării. A urmat apoi un maraton al celor mai frumoase rase de cai din ţară. În anul 1948 se înfiinţează Institutul Naţional Zootehnic şi se decide comasarea hergheliei cu Staţiunea de Cercetare Ruşeţu. Funcţionează sub această formă până în anul 1972, când herghelia îşi recapătă independenţa. Se află apoi sub patronajul Centrului Republican al Calului până în anul 2000, când este dată în grija Societăţii Naţionale „Cai de Rasă“. După doar doi ani este preluată prin Ordonanţa 139 de Regia Naţională a Pădurilor.

Herghelia Ruşeţu are astăzi 187 de exemplare din rasa Semigreu Românesc şi 131 de cai din rasa Furioso North Star. Din fiecare rasă au fost selecţionaţi 14 pepinieri, 110 iepe mamă, 23 de armăsari de montă publică, iar restul este tineret în creştere. Caii hergheliei Ruşeţu sunt crescuţi în trei locaţii: secţia Mărgineanca, centrul unităţii, secţia Stupina şi secţia Lunca Nouă. La Mărgineanca sunt crescute femelele din rasa Semigreu Românesc şi femelele tinere din aceeaşi rasă. În secţia Lunca nouă sunt ţinute iepele mamă şi femelele tinere din rasa Furioso North Star. Secţia Stupina este rezervată armăsarilor de montă publică şi masculilor din rasa Semigreu Românesc şi Furioso North Star.

Laura ZMARANDA

Istoria pământului începe cu mult înainte de istoria omului. În manuscrisul despre viaţa Planetei Albastre, celui căruia i s-a spus să se „înmulţească şi să stăpânească pământul“ îi revin poate doar câteva pagini. Înainte de el, Terra a aparţinut animalelor. Supravieţuitor al întinderilor nesfârşite de gheaţă din Pleistocen, urmaşul bizonilor, zimbrul, a înfruntat vitregiile timpului şi s-a adaptat răbdător tuturor mofturilor sale. Şi, totuşi, în calea sa a apărut omul, un vânător cum nu mai existase până atunci, prins veşnic într-o competiţie închipuită pentru supremaţie. Supravieţuitorul Erei Glaciare a trebuit să se închine în faţa acestui stăpân nemilos. A fost sfârşitul unei ere.

O nouă istorie, sfâşiată între povestea tristă a zimbrilor vânaţi până la extincţie şi poveştile fabuloase despre luptele dintre om şi acest animal impozant, a început să se contureze. Surprinsă în slove şi picturi, scena luptei între primul voievod al Moldovei, Dragoş Vodă, şi zimbrul despre care legendele şopteau că ar purta o stea strălucitoare pe frunte şi că Luceafărul nopţilor reci ar sta între coarnele sale a traversat timpul până în zilele noastre. Vânătoarea aceasta aprigă avea totuşi să se încheie. În 1762, ultimul animal de legendă din ţara noastră plăteşte tributul suprem în faţa vânătorului. Într-un final, România rămâne fără zimbri şi abia mai târziu răul împlinit începe să capete alte înţelesuri. Cruzimea şi plăcerea vânătorii de zimbri alunecă undeva spre marginea conştiinţei umane, lăsând loc gândului că poate a fost greşeală. Cert este că, abia după cel de-al Doilea Război Mondial, între anii 1958-1961, zimbrii se întorc din pribegie pentru a popula rezervaţia de la Haţeg şi mai apoi pe cele de la Târgu-Neamţ şi Piteşti. Nu vor mai avea însă şansa de a trăi în sălbăticie deplină. În 1983, în Bucşani, o comună aflată în Dâmboviţa la aproximativ 80 de kilometri de Capitală, se înfiinţează cel mai mare parc de reaclimatizare şi dezvoltare a zimbrului, în zona de câmpie piemontană şi dealuri mijlocii.

Ascunsă de ochiul civilizaţiei într-o pădure de foioase, Zimbrăria Neagra, aflată în grija şefului Ocolului Silvic Bucşani, Lucian Pleşa, şi subordonată Direcţiei Silvice Dâmboviţa, îşi întinde graniţele pe 162 de hectare. Limita dintre semisălbăticia în care trăiesc acum zimbrii şi libertatea absolută este stabilită de un gard de lemn. Dincolo de el, cele 32 de exemplare, 14 masculi şi 18 femele, stau resemnate. Niciun fior al sălbăticiei care sălăşluieşte în fiinţa lor nu le îndeamnă să treacă această limită. Şi totuşi, spune Marius Ştefana, titularul Cantonului 16 Zimbrărie, personalitatea complexă a zimbrilor rezervă multe surprize celor care îi subestimează. Doar o clipă este suficientă pentru ca animalul greu ca un tanc – atinge la maturitate peste o tonă – să se transforme într-o forţă brută descătuşată de mii de muşchi. „Doar cine are şansa să vadă o luptă între doi masculi poate înţelege cât de mare este puterea acestui animal“, ne mărturiseşte omul care îi veghează de aproape două decenii. Poate şi datorită acestui gând curios, zimbrăria este astăzi căutată de tot mai mulţi oameni. Începe aşadar şi în România să se contureze conceptul de silvoturism. În fiecare zi, începând cu ora zece şi jumătate şi până aproape de ora 12, zimbrii ies de sub aripa pădurii şi vin spre jgheaburile de hrănire pentru a-şi primi tainul adus de îngrijitori. Lupta de odinioară s-a transformat într-o comuniune paşnică între om şi zimbru. Acesta din urmă se apropie fără sfială de cel care îi poartă grija, iar mâna ridicată odată pentru a-l răni astăzi îl hrăneşte. Este o imagine preţioasă, care poate fi văzută în fiecare zi timp de aproximativ două ore. Doar două ore în care timpul stă pe loc. După aceea zimbrul îşi continuă pribegia nesfârşită între extaz şi agonie. Ce îi rezervă timpul nu ştie decât omul.

Zimbrii sunt animale cu longevitate medie, ce pot trăi până la 25 de ani. În timpul sezonului de vegetaţie pot fi văzuţi în două sau trei cârduri formate din femele mature, viţei, masculi şi femele cu vârsta sub trei ani şi unul sau cel mult doi masculi conducători de cârd.

În Asia zimbrul a apărut în Pliocenul superior, iar în Europa în Pleistocen. În Europa Răsăriteană, Centrală şi Sudică cirezile de zimbri ocupau zone de stepă uscată şi silvostepă cu păduri rărite de foioase, iar arealul lui se întindea între Marea Baltică şi Marea Neagră.

Economic vorbind, supravieţuirea zimbrăriei cere eforturi importante. Cheltuielile pentru întreţinerea ei se ridică la aproximativ 350 mii de lei pe an şi sunt acoperite integral din profitul unităţii. Promovarea zimbrăriei în rândul obiectivelor turistice ar putea aduce un plus de venit, dar preţul pentru a admira coloşii este mai mult simbolic. Este vorba despre un bilet de 6 lei pentru adulţi şi de 3 lei pentru copii. Cei care vor să rămână mai mult timp la zimbrărie pot petrece noaptea în cabana Zimbrăria Neagra, cu bucătărie, living şi cinci dormitoare. Preţul închirierii ei pentru 24 de ore este de 500 de lei. Este important ca eforturile oamenilor care păstrează zimbrul în fauna ţării să fie cunoscute şi remunerate.

Laura ZMARANDA

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti