Adama 04 mai 2020
update 29 May 2020

Recomandările specialiștilor în prevenirea bolilor la albine

Apicultura în România este o afacere cât se poate de viabilă, fiind favorizată de o climă blândă şi de o natură darnică, cu plante melifere variate, cu păduri întinse de tei şi salcâmi, cu suprafeţe mari cultivate cu pomi fructiferi şi floarea-soarelui, ce dăinuie anual din martie până în octombrie.

Produsele de bază obţinute de la albine – miere, ceară, lăptişor de matcă, polen, venin de albine, apilarnil, propolis sau păstură combinate şi prezentate sub ori formă de loţiuni sau creme sunt din ce în ce mai mult solicitate pe piaţa naţională sau la export, România reprezentând în acest domeniu cca 2% din totalul mondial şi cca 9-10% din producţia Europei, conform unor date statistice publicate.

Efectele terapeutice şi energovitalizante ale produselor apicole, având în vedere că 1 kg de miere este echivalentul a 3 l de lapte, 50 de ouă, 12 kg de carne sau 30 de banane, justifică orientarea tot mai puternică a cumpă­rătorilor, indiferent de vârstă, spre astfel de produse.

Din aceste motive, precum și prin faptul că apicultura poate asigura o îndeletnicire permanentă sau ca o a doua ocupaţie, asigurând venituri băneşti consistente, creşterea albinelor s-a dezvoltat simţitor atât prin creş­terea numerică a famililor de albine, dar și prin organizarea persoanelor care practică această activitate, ca persoane fizice sau juridice, deținătoare de stupine sau de exploataţii apicole cu activitate complexă înregistrate / autorizate la DSVSA Județeană.

Calitatea mierii şi a produselor apicole este monitorizată permanent prin examene efectuate la laboratoarele acreditate pentru verificarea parametrilor cu referire la umiditate, aciditate, zaharoză, zahăr invertit, glucoză, lactoză, substanţe insolubile, analize prin care se pot identifica şi eventualele falsificări ale mierii,

Activitatea cu albinele presupune respectarea unor reguli tehnologice sau de protecție sanitară foarte stricte, pentru a se evita anumite accidente sau modificări în starea de sănătate a albinelor, implicit a stupinei.

Albinele, ca şi alte organisme vii, se pot îmbolnăvi de diferite boli care, prin mortalitea pe care o produc, reduc numărul albinelor şi prin aceasta familiile de albine se depopulează, devenind neproductive, pagubele materiale şi financiare fiind însemnate atât pentru apicultori cât şi pentru economia naţională (dat fiind rolul major pe care îl au albinele în polenizarea culturilor entomofile).

Bolile albinelor se împart în boli contagioase, necontagioase şi intoxicaţii.

Bolile contagioase se grupează în:

  • virotice (puietul în sac, boala neagră);
  • bacteriene (loca americană, europeană, septicemia, paratifoza);
  • micotice (ascosferoza, aspergiloza, melanoza);
  • parazitare (nosemoza, varooza, amibioza, acarioza, brauloza, senotainioza, triunghiulinoza).

Bolile necontagioase ale albinelor sunt repre­zentate prin:

  • puietul răcit;
  • boala de mai;
  • diareea albinelor;
  • anomaliile mătcilor.
  • Intoxicațiile albinelor se pot produce cu: polen, nectar, miere de mană, medicamente, pesticide folosite pentru combaterea dăunătorilor.
  • Dăunătorii albinelor sunt: găselniţa, fluturele „Cap de mort“, viespile, lupul albinelor, furnicile, prigoriile, ciocănitorile, șoarecii.

În cadrul măsurilor de prevenire a bolilor la albine, pe lângă acţiuniile specifice pentru fiecare boală specifică, un rol important îl reprezintă aplicarea măsurile de profilaxie generală, dintre care pentru perioada de iernat se recomandă următoarele:

Alegerea vetrei de iernare astfel încât:

  • să poată fi protejată de vânturile reci;
  • să asigure liniştea necesară albinelor;
  • să poată fi curăţată uşor de zăpadă, iar apa după dezgheţ să se scurgă uşor (să nu băltească);
  • protejarea de şoareci să se facă prin instalarea de grătare la urdiniş.

Supravegherea modului de iernare şi starea familiilor de albine prin controale auditive (ascultare) fără a se recurge la deschiderea stupului:

  • zumzetul moderat şi uniform arată că familia de albine este în stare bună şi că iernarea decurge normal;
  • bâzâitul puternic arată că familia este în suferinţă;
  • zumzetul slab, însoţit de zgomotul asemănător foşnetului frunzelor, înseamnă că familia este înfometată;
  • când zumzetul este foarte slab sau nu se percepe aproape deloc se va interveni, fără abuz însă, prin lovirea cu mâna a peretelui din faţă al stupului, iar dacă albinele răspund printr-un zumzet puternic, care însă încetează imediat, înseamnă că familia iernează în condiţii bune.

Îndepărtarea fără zgomot a zăpezii neafânate şi a gheţii de pe scândurelele de zbor ale stupilor şi desfundarea urdinişurilor blocate de albinele moarte.

Asigurarea şi supravegherea zborurilor de curăţire ale albinelor, având în vedere că în sezonul nefavorabil albinele au capacitatea de a acumula în intestinul gros o cantitate importantă de excremente, care pot duce la declanşarea diareii pe al cărei fond se pot instala boli grave, în special nosemoza, excremente care se vor elimina prin zboruri de curăţire în zilele cu temperaturi de +12°C.

Aprecierea modului de iernare a albinelor se face după aspectul diferitelor resturi scoase de pe fundul stupului, după cantitatea de albine moarte găsite pe jos, în faţa urdinişului, respectiv:

  • mortalitatea crescută a albinelor atenţionează asupra faptului că familia a iernat cu prea multe albine vârstnice;
  • uzura organismului lor din cauza unor boli;
  • prezenţa albinelor umede, mucegăite arată că în stup este prea multă umiditate.
  • Prezenţa obligatorie a apicultorului în stupină pentru a urmări modul de desfăşurare a zborului, identificarea familiilor ce prezintă stări anormale şi soluţionarea altor situaţii constatate.
  • Colaborarea permanentă cu serviciile sanitare veterinare şi cu Asociaţia Crescătorilor de Albine din zonă.

Apicultura este sprijinită financiar de Guvernul Român, conform Programului Naţional Apicol, prin alocarea unor sume substanţiale din fonduri europene şi din bugetul naţional, destinate pentru sprijinirea activităţilor de profilaxie şi combatere a varoozei, a analizelor fizico-chimice ale mierii, achiziţionarea materialului biologic pentru refacerea efectivului apicol, precum şi pentru achiziţionarea stupilor şi inventarierea tuturor masivelor melifere de pe teritoriul României, analiza aspectelor geografice judeţene şi de infrastructură rutieră, sprijin care favorizează obţinerea în stupine de produse apicole importante cantitativ și la parametri calitativi superiori.

Dr. Ioan PENŢEA – secretar al Colegiului Medicilor Veterinari Filiala Sibiu

Un nou acarian atacă albina românească (I)

Profitând de o deplasare la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură București, am intrat în Laboratorul de Patologia Albinelor pentru a mă interesa de situația eventualelor apariții de boli în familiile de albine, pe fondul unei cvasigenerale penurii de culesuri de întreținere pe aproape întreg teritoriul României din cauza situației meteorologice atipice, nefavorabilă dezvoltării și evoluției familiilor de albine.

Aici am avut plăcerea să-l întâlnesc pe dr. med. vet. SAVU VASILICĂ care, printre altele, mi-a relatat că în unele dintre probele trimise de apicultorii români pentru analize a depistat, cu surprindere, existența unui anumit acarian, care până acum nu a fost semnalat pe teritoriul României.

Sesizând gravitatea apariției acestui acarian în unele familii de albine de pe teritoriul României, l-am rugat pe dl dr. Savu Vasilică să-mi răspundă la câteva întrebări. Iată și răspunsurile:

– Cine este acarianul traheal Acarapis sp., de unde vine și cum afectează familiile de albine?

Tracheal mite Acarapis woodi

– Acarapioza traheală a albinelor (HBTM – Honey Bee Traheal Mite) este produsă de acarianul Acarapis woodi, care este un endoparazit obligatoriu al albinelor. Acarianul a fost descris pentru prima dată de Rennie în 1921 la albinele vestice Apis mellifera şi denumit iniţial Tarsonemus woodi. Această descoperire a urmat unei mortalităţi extinse a coloniilor de albine în Isle of Wight, Scoţia, între anii 1904-1919. În 1921 Hirst a reclasificat specia şi a denumit-o Acarapis woodi, nume sub care se găseşte şi astăzi. Astăzi HBTM este semnalată în multe ţări de pe majoritatea continentelor, incluzând Europa, Asia, părţi din Africa, America de Sud şi de Nord. În 2011 au fost raportate de către Kojima et al. infestări cu Acarapis woodi în Japonia, la albinele asiatice Apis cerana japonica. Până în prezent nu se cunoaşte existenţa acestui parazit în Australia, Noua Zeelandă sau Scandinavia., dar nici în România. Începând cu anul 2013, noi, cei de la Laboratorul de Patologia albinelor din cadrul ICDA Bucureşti (dr. Savu Vasilică, dr. Agripina Şapcaliu), am semnalat existenţa unui acarian la o probă de puiet de trântor primită de la un apicultor din judeţul Teleorman, care ne-a trimis spre analiză şi o ramă cu puiet văros. Am extras o larvă cu puiet văros din celulă şi am efectuat o amprentă pe o lamă de microscop. Spre surprinderea mea, în timp ce examinam la microscop (x400) am observat existenţa unui acarian asemănător cu Acarapis Woodi, parazitul care trăieşte în traheile albinelor, dar care nu a fost întâlnit pe teritoriul României. Am trimis probe şi la un laborator din Franţa, dar rezultatele au fost negative. Despre existenţa acestui parazit am publicat o lucrare ştiinţifică cotată ISI, în anul următor, la Congresul Internaţional de Biotehnologii. De atunci am început să examinăm foarte amănunţit toate probele de albine şi de faguri trimise de către apicultori şi surprizele au început să apară an de an.

– Despre ce surprize este vorba?

– Imediat în anul următor, adică în 2014, unii apicultori din zona de sud a ţării au venit cu probe la laborator pentru că au semnalat depopulări în cadrul familiilor de albine şi chiar dispariţia albinelor din stup. Nu mică ne-a fost mirarea când am constatat existenţa pe albine a unei noi specii de acarieni care trăiesc la exteriorul albinelor.

– Din ce zone ale României au fost probele de albine, unde s-a depistat acest acarian și cât de mare este infestarea cu el?

– Iniţial probele de albine au provenit din acelaşi judeţ Teleorman, urmând ca foarte curând după aceea să ne parvină prove cu acelaşi tip de paraziţi şi din judeţele Giurgiu, Argeş, Dâmboviţa, Călăraşi, Ialomiţa, Galaţi, Tulcea. Începând cu anul 2015, acelaşi parazit a fost întâlnit şi în judeţele Ilfov, Sibiu, Arad. Iată că de la an la an infestaţia parazitară se extinde, manifestările la albine fiind aceleaşi: depopulare, plecarea albinelor din stup cu sau fără matcă, scăderea oatului la mătci şi apariţia altor boli conexe. Numărul de acarieni existenţi pe albine a fost variabil, de la câteva exemplare la câteva zeci de exemplare.

– Cum se depistează existența acestui acarian în familiile de albine?

– Spre deosebire de acarienii traheali care sunt microscopici (femelele au 140-175 microni, iar masculii au 125-136 microni), acarienii externi ai albinelor sunt mai mari, având dimensiuni de 0,15-0,25 mm, dar din punct de vedere morfologic există foarte puţine diferenţe. Acarienii externi se pot vedea pe albinele moarte (în special) şi pe albinele vii cu o lupă, iar pentru cine vede foarte bine, aceştia pot fi zăriţi şi cu ochiul liber, în lumină puternică, fiind de mărimea unui vârf de ac cu gămălie. Au o culoare albicioasă şi pe suprafaţă au foarte mulţi peri. Iată mai jos o fotografie efectuată la microscopul cu cameră de luat vederi.

– Câte specii de acarieni externi există?

Cele trei specii de acarapis

– Există 3 specii de acarieni din genul Acarapis, unul fiind parazit intern – Acarapis woodi, şi 2 specii sunt paraziţi externi: Acarapis dorsalis şi Acarapis externus. Un acarian extern, morfologic diferit faţă de Acarapis woodi, a fost raportat în 1926, la 5 ani după ce Acarapis woodi a fost descris de către Rennie. Morgenthaler a propus numele de Acarapis externus şi mai târziu a observat că aceşti acarieni trăiesc pe marginea inferioară a gâtului albinei gazdă. Moroson a detectat acarieni externi pe toracele albinelor, care sunt diferiţi de cei descrişi de Morgenthaler şi aceştia au fost denumiţi Acarapis dorsalis. Totuşi, aceste două specii de acarieni nu au fost descrise de Morgenthaler până în 1934. A. externus se întâlneşte pe partea inferioară a gâtului, pe zona membranoasă dintre cap şi torace şi în adânciturile tentoriale ale capului. A. dorsalis utilizează canelura dorsală a toracelui dintre scut şi scutelum, în timp ce A. woodi infestează traheia. Ca şi A. woodi, ambele specii de acarieni externi sunt migratorii şi au fost prelevaţi din alte părţi ale corpului albinelor, cum sunt aripile, propodeumul, toracele lângă bazele aripilor şi de pe primul segment al abdomenului. Această capacitate a lor de a utiliza aceleaşi zone pentru îngrămădire sau pentru reproducere complică identificarea ulterioară a speciilor de acarieni externi.

Aceste două specii de acarieni externi, ca şi Acarapis woodi, sunt consumatori de hemolimfă. Cele două specii de acarieni externi nu au fost raportate că produc simptome vizibile sau leziuni albinelor gazdă, iar Shaw et al. cred că nu există nicio relaţie între prevalenţa acarienilor externi şi performanţa coloniilor de albine. Ambele specii de acarieni externi sunt considerate în general paraziţi inofensivi pentru albine, deşi Acarapis externus poate cauza pierderea aripilor sau malfuncţii. Ibay a raportat mortalitate la familiile de albine experimentale din Oregon, SUA, care au fost înalt infestate cu ambele specii de acarieni externi. Astfel, aceste specii pot fi mai supărătoare pentru albine decât s-a crezut în general. Totuşi, statusul dăunător al acestor două specii nu a fost niciodată complet investigat.

(va urma)

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2016 – pag. 28-29

Abonează-te la acest feed RSS