reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Jan 2022

Creșterea bondarilor, o afacere rentabilă și necesară

Bondarul (Bombus) este o insectă asemănătoare cu albina, dar mai mare și având un corp păros, cu dungi negre și galbene, ușor de recunoscut. Este o insectă colonială, prezentând un polimorfism asemănător cu al albinelor, cu femelele ca lucrătoare. În mediul natural, își organizează colonii de până la 300 sau chiar 400 de indivizi, în pământ, preferabil în cuiburile unor mamifere (orbete, cârtiță, șoarece etc.) sau în golurile de la baza copacilor bătrâni. În aceste colonii se construiesc faguri în care se depun ouă și o miere dulce-amăruie, specifică.

Adulții se hrănesc mai ales cu polen și nectar, rezervele de miere fiind folosite foarte rar în perioada de activitate. În toamnă majoritatea membrilor coloniei mor. Rămân doar femelele fecundate, care încep primăvara construirea unui nou cuib. Ele realizează câteva celule din ceară pe care le umplu cu polen și în care depun ouă. Larvele apărute sunt îngrijite până la maturitate, când preiau toată munca, devenind lucrătoare.

În țara noastră trăiește în toate zonele, din Delta Dunării și până în regiunile de gol alpin. Este, de asemenea, răspândit în toată Eurasia, până la ora actuală fiind catalogate peste 250 de specii și subspecii.

În atenția cercetătorilor

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea tot mai accentuată a culturilor din spații protejate, precum sere și solarii, interesul asupra bondarilor a crescut exponențial. Până în urmă cu 25-30 de ani, cel puțin în România, stârneau mai mult interesul copiilor, care îi foloseau ca obiect de joacă, înțepătura lor nefiind dureroasă și rareori iritantă. Și tocmai această calitate i-a adus în atenția agricultorilor.

În sere și solarii, polenizarea florilor reprezintă una dintre cele mai complicate probleme. Este știut că la multe specii polenizarea directă este imposibilă. Chiar și la speciile unde ea poate avea loc, eficiența este destul de redusă. În absența polenizării nu pot exista produse. Tratamentele pentru creșterea eficienței polenizării au dat rezultate destul de slabe, iar substanțele folosite nu au fost dintre cele mai „sănătoase“. O altă variantă, mult mai eficientă, dar deosebit de laborioasă, o reprezintă polenizarea manuală. În această situație, procentul florilor polenizate poate depăși 75%, dar manopera este multă și foarte delicată. În plus, nu întotdeauna poate fi „ghicit“ momentul optim pentru polenizare.

Un ajutor eficient pentru legumicultori

Așa se face că, pe la începutul anilor ’90, cercetătorii au căutat o soluție naturală de polenizare, aplicabilă și în spații protejate. O primă opțiune au fost albinele, care, deși foarte eficiente, prezintă dezavantajul de a deveni destul de ușor agresive. Mușcătura lor este, după cum se știe, dureroasă și destul de periculoasă. La unele persoane poate cauza chiar moartea. În căutarea unei alte soluții, cercetătorii au ajuns la rudele lor, mai blânde și mai puțin pretențioase, bondarii. Așa cum deja am arătat, aceștia au un mod de viață asemănător.

Într-un timp destul de scurt, în Olanda, apoi și în Spania și Belgia, au apărut crescătoriile de bondari. Inițial, erau doar activități conexe ale marilor cultivatori în sere și spații protejate. Ulterior au devenit o afacere în sine. Astăzi există mari firme care realizează o cifră de afaceri de mai multe milioane de euro anual doar din creșterea bondarilor, cum ar fi Koppert sau Agrobio. În țara noastră, din păcate, deși au existat încercări, încă nu s-au dezvoltat afaceri cu bondari. Asta cu toate că un stup cu o regină, 60-80 de lucrătoare, trântori, pupe, ouă și larve se vinde cu aproximativ 300 de lei.

Niște albine mai puțin pretențioase

Practic, modul de creștere a bondarilor este similar cu cel al albinelor, cu diferența că sunt mult mai puțin pretențioși. Pe lângă aceasta, având în vedere că nu se urmărește obținerea mierii de o anumită calitate, nu este necesară deplasarea stupilor în funcție de cultura dominantă a zonei. Dar, ca și albinele, sunt sensibili la majoritatea pesticidelor folosite în agricultură, astfel încât este indicată creșterea lor în zone unde se practică o agricultură mai puțin chimizată. În perioadele când au loc stropiri, stupii se închid pentru câteva zile. Atât timp cât au suficientă hrană în stup, bondarii nu sunt afectați.

Pentru creșterea bondarilor sunt necesari stupi, câteva rame, și un teren corespunzător, aflat într-o zonă cu vegetație abundentă și înflorire decalată, progresivă, pe o perioadă cât mai lungă. Bondarii devin activi la temperaturi de peste 10ºC și rămân astfel până la 30ºC. Pentru că nu li se recoltează produsele și nu li se aplică tratamente speciale, necesită mai puțină îngrijire decât albinele. Cea mai mare importanță trebuie acordată selecționării reginelor și formării de noi roiuri, acesta fiind principalul obiectiv urmărit.

Motive suficiente...

Un crescător român de bondari, Stan Teodor, din comuna Răuceşti, județul Neamţ, a postat cu câțiva ani în urmă pe Internet următoarea scrisoare: „Caut un partener român sau italian pentru a înființa, în Italia, o crescătorie de bondari polenizatori. Stăpânesc în totalitate tehnologia creșterii și înmulțirii bondarilor, întrucât am deja 3 ani de când mă ocup de înmulțirea lor – în primul an începând cu numai 200 de bondari. În momentul de față am cca. 20.000 de mătci și cca. 15.000 de trântori – și aceasta numai într-un ciclu de înmulțire pe an și cu cheltuiala totală ce nu a depășit 200 de euro. Amenajările pentru crescătorie nu vor dura mai mult de vreo 5 zile. Într-un simplu autoturism pot transfera toți cei cca. 40.000 de bondari, deoarece sunt în stare de gogoși și devin activi numai după 6 zile de căldură. 40.000 de bondari în gogoși nu cântăresc mai mult de 6 kg, iar ca volum nu depășesc o cutie de 40x40 cm“. Așadar, iată cam care ar fi coordonatele unei astfel de afaceri, descrise de cineva care a încercat-o.

bondari stup

Motive de a începe o afacere cu bondari? Mai mult decât suficiente! De exemplu, pentru polenizarea eficientă a tomatelor se recomandă utilizarea a 4-6 stupi/ hectar, iar la fiecare 3-4 săptămâni introducerea altor 4 stupi. În cazul livezilor protejate cu plasă, necesarul este de 2-3 ori mai mare. Cât despre avantajele utilizării polenizării cu bondari, lista este lungă: polenizare garantată la o singură vizită; bondarii sunt activi pe orice vreme, nu sunt influențați de prezența sau absența soarelui. Dintre toți polenizatorii naturali, bondarii vizitează cele mai multe flori, iar polenizarea nu mai depinde de condițiile climatice și de prezența polenizatorilor naturali. Productivitatea crește prin obținerea unui număr maxim de flori polenizate. De asemenea, crește calitatea fructelor și se reduce numărul de fructe deformate și nevandabile. Totodată scade riscul apariției Botrytis-ului la nivelul fructelor.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 26-27

EPILOG la periplul apicol european (II)

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, iar acum, după încheierea acestui periplu și trecerea unui timp de sedimentare și cristalizare a informațiilor, voi încerca să trag niște concluzii față de ce am aflat și vizavi de desfășurarea stupăritului în țara noastră – România.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Producerea, condiționarea și desfacerea mierii, polenului și a altor produse apicole în țările vizitate vizazi de România este o temă foarte importantă de dezbătut, cu bune și cu rele.

Este evident că prioritar în producerea de miere și a altor produse apicole este existența ofertelor melifere cu secreții nectarifere și polenifere suficient de mari și variate pentru a se obține culesuri de producție și de întreținere.

Pentru o mai profundă și explicită documentare recomand articolul intitulat „Afaceri apicole în Austria, Germania și Elveția“ publicat în nr. 23 din 1-15 decembrie 2016 din revista Lumea Satului, unde descriam că am văzut și sesizat posibilele oferte melifere în cele trei țări vizitate.

Astfel, a rezultat că în aceste țări, datorită aplicării de metodologii agricole moderne, suprafețele care sunt la dispoziția albinelor sunt lipsite aproape în totalitate de floră spontană, culesurile melifere bazându-se numai pe diverse monoculturi agricole, pe plantațiile pomicole și pe masivele de salcâm și tei, care, în caz de condiții pedoclimatice favorabile, generează nectar și polen. Totodată, în anumiți ani pădurile acestor țări pun la dispoziție albinelor cantități generoase de mană.

Analizând cele relatate mai sus și știind că se tinde ca dezvoltarea și modernizarea agriculturii din România să se facă după modelul țărilor vizitate, prevăd că, în următorii ani, și apicultura românească va fi în impas și va trebui, mai ales ținând cont de schimbările climatice ce se prevăd, să-și modifice strategiile întreținerii și exploatării familiilor de albine. Actualmente, norocul nostru este că încă mai există multe terenuri agricole nelucrate, fânețe montane, lunci ale unor râuri și Delta Dunării, unde, în condiții climatice favorabile, există o bogată floră spontană meliferă.

Referitor la condiționarea mierii și a altor produse apicole, trebuie arătat că această operațiune se face după cele mai noi, sigure și curate metode și, mai mult, se pare că există asistență și control din partea reprezentanților formelor asociative privind corecta etichetare a produselor, analiza existenței reziduurilor în produse și nivelul calității lor, verificarea provenienței, respectiv trasabilitatea și procesarea în condiții septice.

Comparativ cu cele arătate mai sus, țin să precizez că, deși multe forme asociative apicole românești au prevăzute în statutele lor asigurarea asistenței și controlului apicultorilor membri privind producerea și condiționarea produselor apicole, n-am auzit să îndeplinească acest deziderat.

Încununarea activităţii apicole este reprezentată de desfacerea produselor apicole şi în principal a mierii obţinute de apicultori din munca lor, așa că în continuare voi analiza acest aspect.

De la început trebuie scoase în evidenţă condiţiile în care se desfac produsele apicole în Austria, Germania și Elveția, astfel că media consumului de miere anual pe cap de locuitor este de 1.020-1.030 g în Austria, 1.500 g în Germania și de 1.100 g în Elveția, astfel că mierea realizată în aceste țări nu acoperă necesarul intern și sunt necesare importuri din alte țări.

Noi, apicultorii din România, producem în ani buni circa 20.000-22.000 tone de miere (locul 4 din Europa, excluzând Ucraina), din care consumăm în jur de 10.000 tone, restul trebuind să meargă la export, și avem un consum mediu anual de 500-600 g de miere pe locuitor, fiind cu această cifră pe ultimul loc din Europa.

Majoritatea apicultorilor din aceste țări, în proporţie mai mare de 75%, îşi desfac mierea și alte produse apicole direct la consumator. La angrosişti dau mierea numai stuparii cu mulţi stupi şi nu o dau toată, aceasta pentru că, afirmă ei, vânzarea către aceștia se face în pierdere atât timp cât costul de producţie a unui kg de miere la stupar este de 3,8-5,0 euro.

În Elveția, o apicultoare îmi relata faptul că are o clientelă fidelă care se planifică cu un an înainte pentru reținerea produselor pe care intenționează să le cumpere și de multe ori are toată cantitatea de miere potențial vândută înainte de a o produce.

Dar e de reținut și faptul că cei care îşi vând singuri produsele apicole trebuie să îndeplinească o serie de reguli pe care, de altfel, am avut ocazia să văd, le respectă cu o mare rigurozitate, neîncercând să le eludeze, astfel: în primul rând, persoanele care vând trebuie să aibă absolvit un curs de igienă, borcanele (respectiv recipienţii) cu miere să fie etichetate astfel încât din cuprinsul etichetei să reiasă clar apicultorul sau firma producătoare, trasabilitatea mierii, tipul de miere, data extra­gerii, termenul de valabilitate ş.a.m.d.

Există, de altfel, și o mare responsabilitate pe produs şi vânzătorul răspunde dacă din cauza produsului se întâmplă un accident cumpărătorului, dar răspunderea poate fi preluată și de un asigurator, dacă marfa a fost asigurată (de cele mai multe ori este asigurată).

Apicultorii vizitați în cadrul excursiei ne arătau că sunt conştienţi că, fără o reclamă şi o promovare adecvată a consumului de produse apicole, în general, şi de miere, în special, nu-şi pot vinde cu succes produsele, astfel că atât ei cât şi asociaţiile din care fac parte iniţiază şi efectuează diverse acţiuni în acest sens.

La toate exploatațiile apicole vizitate am văzut organizate adevărate expoziții de prezentare a produselor apicole de vânzare și toți au afirmat că din profitul anual alocă 5-10% pentru promovare și reclamă, iar apicultorii vizitați spuneau cu tărie că merită această investiţie fiindcă ea măreşte rata profitului.

De altfel, tot la acțiuni de promovare trebuie amintit aspectul că probabil nu există stupar profesionist care să nu aibă adresă de site pe Internet prin care îşi promovează produsele şi le vinde.

Totodată, la aceștia există şi răspunderea asupra faptului de a nu face reclamă mincinoasă sau în defavoarea altor vânzători şi asupra conformităţii produsului din borcan cu cel declarat că este.

Revenind acasă, în România, trebuie să recunoaștem că cea mai mare hibă a majorității apicultorilor români o reprezintă modalitățile în care înțeleg să-și vândă produsele.

Astfel, majoritatea apicultorilor români preferă să-și vândă mierea la achizitori și procesatori, deci nu degeaba sunt actualmente la noi în țară, conform MADR, 19 achizitori și procesatori de miere.

Evident, prețul obținut de apicultori pe kilogram de la procesatori este actualmente de 7,5-17,0 lei la mierea polifloră, 10,0-14,0 lei la mierea de tei, 7,0-10,0 lei la mierea de rapiță și 15,0-20,0 lei la mierea de salcâm față de prețul obținut la vânzarea directă de către apicultor consumatorului final, unde mierea se vinde cu prețuri pe kilogram de 22,0-26,0 lei la mierea polifloră, 28,0-30,0 lei la mierea de tei, 20,0-24,0 lei la mierea de rapiță, 36,0-40,0 lei la mierea de mană și 36,0-38,0 la mierea de salcâm.

Bineînțeles că acești apicultori, care dau mierea la procesatori, de cele mai multe ori bombăne că prețurile oferite sunt mici, că primesc banii târziu și că uneori procesatorii îi anunță după ce au primit mierea că aceasta este neconformă și astfel aceasta le este returnată.

Totuși, este de recunoscut că din ce în ce mai mulți români au luat exemplul altor apicultori europeni și-și vând singuri produsele apicole fie de la locația stupinei, fie prin curierat rapid, prin distribuție în magazine sau prin participare cu standuri la târgurile din județele țării.

Nu pot decât să salut acest mod de desfacere și sunt convins că profiturile obținute astfel sunt net superioare celor obținute prin vinderea la procesatori. Rămâne să ne perfecționăm modul de vindere direct, iar la procesatori să dăm numai surplusul.

Totuși, în final, nu mă pot abține să nu-i amendez pe acei stupari români care își vând marfa pe marginea șoselelor, dar nu vor să și-o eticheteze ca să fie în legalitate, oare de ce?

FOTO

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 31-32-33

Abonează-te la acest feed RSS