Satul românesc, la București

Dezvoltare durabilă, proiecte, programe, dezbateri pe astfel de teme abundă mai peste tot, dar mai ales în peisajul rural românesc, spaţiu pe care ni-l dorim modernizat spre propăşirea lui economică, socială şi culturală. Spuse de la tribună, mediate pe mai toate canalele, abil sincronizate cu potenţa intelectuală capabilă să înţeleagă fenomenele, toate acestea sună cum nu se poate mai frumos.

Realitatea însă, cea trăită de aproape jumătate din populaţia ţării în satele româneşti, este cu totul alta decât cea văzută de la Bucureşti. Funcţionari, înalţi funcţionari, guvernanţi şi parlamentari proiectează acte normative fără a fi pătruns vreodată în inima satului şi viaţa sătenilor, punând pe cei din fruntea acestora în ingrata situaţie de a descâlci legi ori a slaloma printre prevederile acestora pentru a face faţă atâtor nevoi ale celor pe care-i păstoresc.

Ei bine, cam aceasta a fost concluzia ce a putut fi trasă în urma aprinselor discuţii ale primarilor cu autorităţile statului cu prilejul celei de a XX-a Adunări Generale a asociaţiei din care aceştia fac parte, ACoR.

Câteva puncte de vedere ale mai multor primari conturează cu atât mai bine cele desprinse ca o concluzie generală. De pildă, legislaţia potrivit căreia s-a produs comasarea şcolilor în mediul rural n-a făcut decât să contribuie la desţelenirea sătenilor din ţinuturile de baştină, cu grave consecinţe pe termen lung economice, sociale şi culturale. Pe deasupra, şi cu costuri greu de suportat de administraţiile locale. Apoi, lipsa infrastruc­turii, a oportunităţilor de afaceri şi a subfinanţării spaţiului rural a condus la migrarea populaţiei, cu consecinţe asupra depopulării satelor, îmbătrânirii acestora, fenomene la care se fac multe referiri, dar pentru care nu se întreprind măsuri.

Fără îndoială, investiţiile menite a moderniza satul românesc şi a-i oferi oportunităţile culturale şi economice de care are nevoie – şcoală, cămin cultural, biserică, șansa de a dezvolta mici şi mari afaceri, alături de o administraţie publică competentă vor fi de natură a motiva populaţia tânără să revină ori să rămână în satul în care s-a născut, a crescut şi s-a format alături de părinţii, bunii şi străbunii ei, întru veşnicia neamului. Că doar veşnicia nu s-a născut altundeva, după cum spunea şi Lucian Blaga la vremea sa.

Iată aşadar o parte dintre motivele pentru care satele româneşti, prin reprezentanţii lor, vin an de an, de vreo douăzeci încoace, la Bucureşti. Poate obţin nu doar promisiuni, ci şi împlinirea dorinţei lor de a se face mai mult pentru a aduce şi satele româneşti la nivelul celor spre care tot facem mâna streaşină la ochi privindu-le: satele europene.

Ion Banu

Revista Lumea Satului nr. 5, 1-15 martie 2017 – pag. 5