Vinovaţi fără vină
Mare sfadă pe bănuţi. Dacă n-ar fi, poate că lumea ar fi mai bună, mai înţelegătoare, iar existenţa şi-ar asigura-o doar din rezultatele propriei activităţi. Şi-ar da din pâine şi lapte pe gaze şi lumină ori haine şi pantofi. Dar dacă tot există şi se mai şi dau de undeva, nu-s răi. Mai rău este când îţi sunt promişi şi nu mai vin ori ajung când deja sunt amanetaţi.
Cam asta s-a întâmplat cu subvenţiile pentru agricultură în acest an.
Obişnuiţi cu o anumită regularitate în derularea lor, fermierii şi-au angajat cheltuieli, au realizat investiţii, au planificat plăţi etc., luând în calcul propriile resurse financiare, dar şi pe cele care ar fi trebuit să le intre în conturi cu câteva luni în urmă.
Dar n-a fost să fie aşa. De aici degringolada economică din multe ferme şi supărarea fermierilor nevoiţi să îndure dojenile creditorilor, să suporte taxe şi penalizări ameninţător de mari, ba chiar să-şi întrerupă activităţile. O stare de lucruri care poate produce pierderi incomensurabile la nivel naţional, în vreme ce în instituţii sunt doar… vinovaţi fără vină.
Ministrul actual declară că predecesorul său n-a făcut la vreme ce trebuia să facă.
APIA dă vina pe softuri, programe, oamenii firmelor datori să introducă date, cifre în sistem etc. şi promite termene.
Cei vizaţi de vină arată cu degetele ambelor mâini în toate direcţiile, sperând în alungarea spiritelor rele ce le ameninţă existenţa. Colac peste pupăză, vine Bruxelles-ul cu prelungirea termenului limită de acordare a subvenţiilor cu şase luni. Adică, octombrie. Poate doar subvenţiile în zootehnie să fie acordate la timp. Un fel de a spune şi aici.
Mă gândesc, la câţi angajaţi are APIA, chiar de-ar fi făcut socotelile cu creionul pe hârtie, tot rezolva mai repede lucrurile cu subvenţiile decât inşii cu programele lor pe calculator. Nejustificată bâlbâială. Şi bâjbâială.
Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Interesele de tot felul şi de la toate nivelurile fac ca importante domenii să fie văduvite de fondurile necesare care ar putea face ca România să fie independentă de multe din importurile care se fac în prezent. Mă gândesc în primul rând la cercetarea agricolă care, cu un cost de numai 50 de milioane de euro pe an, ar scuti ţara de un import în valoare de aproximativ un miliard de euro. Sunt cifre care ar trebui să ne facă a ne întreba: Cui dăm ţara asta? Şi pe cât? Sau pe ce?
O ţară care cu 26 de ani în urmă exporta cercetare, acum o importă la preţuri exorbitante, iar cei care suportă aceste costuri sunt fermierii şi nu în ultimul rând consumatorii, românii în general. Şi iarăşi vorbim de vinovaţi fără vină? Cred că ar trebui să-i cam scoatem la lumină. Fiindcă există, şi încă mulţi.
Ion Banu
Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 5
