reclama youtube lumeasatuluitv
update 26 Jun 2019

Pământul - bogăția de neprețuit a României

De la nivelul mării, până în vârf de munte, România dispune de un mozaic de forme de relief așezate în amfiteatru, cum nu se poate găsi în alte țări. Pe formele respective de relief se eșalonează și vegetația în zonele de stepă, de silvostepă, zona pădurilor (forestieră) și zona alpină. Dispunem astfel de câmpii mănoase, de dealuri și coline favorabile culturii viței-de-vie, pomilor fructiferi și de frumoasele pajiști din zonele de deal și de munte și, nu în ultimul rând, de bogăția pădurilor de foioase și conifere (aurul verde al țării).

În cele ce urmează vom trata, în mod deosebit, suprafața arabilă a României care ocupă cca 9,4 mil. ha și care este împărțită în următoarele zone agricole:

  • Câmpia Română de sud și est cu soluri de tip cernoziom și cu o medie a precipitațiilor anuale de 470-560 mm.
  • Câmpia Română centrală și de vest cu soluri de tip cernoziom și brun-roșcat și cu 520-560 mm precipitații.
  • Câmpia de Vest cu soluri tip cernoziom și lăcoviște și 570-630 mm precipitații.
  • Câmpia Dobrogei cu sol cernoziom și bălan și 380-460 mm precipitații.
  • Câmpia Transilvaniei cu sol cernoziom și argiloiluvial și 540-610 mm precipitații.
  • Câmpia Jijiei cu sol tip cernoziom și 630-670 mm precipitații.
  • Podișul Transilvaniei cu sol tip podzol și 610-640 mm precipitații.

După textură, cele 9,4 mil. ha se împart în:

  • Soluri cu textură grosieră sunt solurile nisipoase și nisipolutoase.
  • Soluri cu textură mijlocie sunt solurile lutonisipoase și lutoase.
  • Soluri cu textură fină (grele) sunt solurile luto­argiloase și argiloase.

În țara noastră se găsește întreaga gamă a acestor soluri care pot fi cultivate cu anumite culturi și cărora li se aplică tehnologii de cultură specifice. Corect cultivate, toate pot fi soluri productive.

În funcție de favorabilitatea lor pentru practicarea agriculturii, se împart în următoarele clase de pretabilitate:

  • Clasa I – foarte bune, ocupă 3,8% din suprafața arabilă și sunt terenuri plane, pretabile la mecanizare, de calitate.
  • Clasa a II-a – bune, ocupă 35,8% din arabil, are versanți slab înclinați, mecanizabile.
  • Clasa a III-a – mediocre, ocupă 25,2% din arabil, cu panta până la 6°, este erodabil, pentru folosire necesită ameliorare.
  • Clasa a IV-a și a V-a – slabe, ocupă 35% din arabil, cu panta mai mare de 6°, prezintă eroziune intensă, greu cultivabile fără ameliorare.

Printr-un studiu amănunțit al terenului s-au stabilit următoarele Note de bonitare:

  • 80-100 ocupă 4,02% din suprafață, este teren fără restricții, cel mai bun.
  • 61-80 ocupă 38,56% din suprafață, este teren cu limitări mici.
  • 41-60 ocupă 32,44% din suprafață, este teren cu limitări mijlocii.
  • 21-40 ocupă 13,51 din suprafață, este teren cu limitări mari.
  • 1-20 ocupă 11,48% din suprafață, este teren cu limitări severe, cel mai slab.

Asemenea categorii de terenuri se găsesc în fiecare exploatație agricolă și ele trebuie să fie bine cunoscute de fiecare fermier pentru:

  • stabilirea amplasării culturilor mai pretențioase și cu valoare economică mai ridicată, pe parcelele cele mai bune;
  • stabilirea dozelor de îngrășăminte diferențiat, în funcție de starea de fertilitate a fiecărei parcele;
  • în asolament, sola amelioratoare va fi mai mult prezentă pe parcelele cu fertilitate scăzută și mai rar pe parcelele fertile.

În sinteză, parametrii calitativi ai solului sunt potrivit tabelului de mai jos.

pamantul tabel

În general, România dispune de soluri cu grad de fertilitate ridicat și, atunci când se folosesc soiuri și hibrizi de ultimă generație, cu potențial de producție superior, cu o tehnologie de cultură adecvată, recoltele sunt din ce în ce mai mari și de calitate superioară.

Recoltele din anii 2017 și 2018 au confirmat nivelurile de producție agricolă ridicate obținute în țara noastră.

Din păcate, nu întotdeauna știm să apreciem valoarea pământului nostru și uneori intră în posesia unor străini.

Marele poet Tudor Arghezi spunea: „Să nu se uite că agricultura reprezintă cel mai vechi meșteșug al omului care e custodele, dar, mai bine zis, gestionarul celui mai de preț bun al țării – pământul. El, pământul, via și glia (nația) reprezintă cartea de identitate a moșilor și strămoșilor noștri, și durata și sacrificiul lor trecut prin secole.“

Dar, așa cum menționa conf. dr. Avram Fițiu de la Universitatea Agronomică din Cluj-Napoca: „În decursul ultimilor 2000 de ani, Europa nu a mai cunoscut un popor care să-și vândă o treime din pământ pe timp de pace cum au făcut românii.“

Actuala clasă politică, cu responsabilitate diminuată, consideră că pulverizarea unei clase sociale milenare este un act de bravură și de mare progres. Să transformi în milogi ai statului 9 milioane de români din mediul rural reprezintă un act de trădare națională.

Noi suntem generația care ne-am trădat strămoșii, prin vânzarea a o treime din pământul țării. Dacă în ultimele două milenii am avut generații statornice, care s-au încăpățânat să lucreze și să apere acest pământ, generațiile de după 1990 sunt complet dezrădăcinate de glia acestei țări.

Mai sunt unele voci care spun că nu este nicio nenorocire că s-a vândut din pământ, că el rămâne în țară nu pleacă peste hotare.

Este adevărat că pământul nu pleacă, dar pleacă peste hotare roadele lui, iar vechii proprietari devin slugi pe fostele lor pământuri.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Perioada de toamnă-iarnă, favorabilă acumulării apei în sol

Condițiile climatice din țara noastră îi obligă pe agricultori să ia toate măsurile ca în perioada de toamnă-iarnă să acumuleze maximum de apă în sol pentru a trece cu bine perioada de primăvară care, deseori este secetoasă în majoritatea zonelor agricole.

În sezonul rece cad, de regulă, cantități importante de precipitații și noi trebuie să avem solul pregătit pentru a înmagazina și conserva maximum de apă. În acest scop, solul trebuie să fie ca un burete care înmagazinează și păstrează apa rezultată din precipitații.

Solul nu trebuie să fie nici prea afânat, pentru că prin el circulă aerul care provoacă evaporarea apei și, mai ales, intensifică mineralizarea humusului cu eliberarea de săruri nutritive care sunt levigate. Nu trebuie să fie nici afânat pe adâncime mai mare decât nivelul de creștere a rădăcinilor, pentru că apa se pierde prin infiltrare în adâncime. Cel mai corect este ca solul să aibă o structură glomerulară care permite infiltrarea și păstrarea apei în sol în stratul necesar plantelor.

Solul nu trebuie lucrat decât la umiditatea optimă pentru a nu rezulta bolovani sau „curele“ care, după uscare, se întăresc precum betonul. Acestea, pentru mărunțire, necesită intervenții multiple care sfarmă și prăfuiesc solul, praf care astupă porii solului și nu mai permit infiltrarea apei. Același lucru se întâmplă când se lucrează cu utilaje agresive precum freza și mai ales grapa rotativă care macină solul. În acest caz, apa provenită din precipitații se scurge la suprafața solului, băltește și se evaporă, deci se pierde.

Solul nu trebuie să conțină straturi impermeabile care nu permit infiltrarea apei și stânjenesc creșterea rădăcinilor. Când un astfel de strat se găsește în orizontul arabil (0-30 cm) se poate sfărâma prin executarea arăturii cu plugul prevăzut cu scormonitori care afânează solul, sub fundul brazdei, pe 10-15 cm. Când se găsește la 35-40 cm se lucrează cu cizelul, iar când este mai adânc stratul impermeabil (60-70 cm) se lucrează cu scarificatorul.

Din aceste lucrări solul capătă porozitatea și permeabilitatea corespunzătoare înmagazinării și conservării apei.

Capacitatea maximă pentru apă a unui sol cultivat este de 59% pe teren afânat, 46% pe teren așezat și 38% pe terenul compactat. Când pe adâncimea 0-90 cm solul a înmagazinat 100-150 mm apă poate rezista la 1-2 luni de secetă. Când după o ploaie umiditatea ajunge la 1 m adâncime în 24 ore înseamnă că solul respectiv are permeabilitate corespunzătoare.

De menționat că materia organică din sol are capacitatea de a reține cu 20% mai multă apă, iar humusul reține de 4-6 ori mai multă apă, putând întârzia cu 2 săptămâni efectele secetei.

Când pe stratul 0-100 cm s-au acumulat sub 600 t/ha apă utilă este insuficientă, la 1.000-1.400 t/ha cantitatea este mică, la 1.400-1.700 t/ha este mijlocie, iar la peste 1.700 t/ha este mare.

În aprecierea cantității de apă înmagazinată în sol nu trebuie să ne ghidăm după cantitatea de precipitații căzute, ci trebuie să se analizeze în laborator, după care se calculează cu relația:

U = Ug x Da x H

Ug este procentul de apă din sol rezultat la analiză

Da – densitatea aparentă

H – adâncimea analizată

Ex.: U = 18% x 1,4 g/cm3 x 100 cm = 2.520 m3 (t)/ha

Pentru a asigura acumularea în sol a unor cantități mai mari de apă este necesar ca în perioada de iarnă să se ia următoarele măsuri:

– executarea unor valuri de zăpadă cu plug special la 10-15 m perpendicular pe vântul principal din zonă;

– realizarea unor ziduri din baloți de paie sau calupuri din zăpadă distanțate la 12-15 m;

– pe teren în pantă tăvălugit zăpada la 20 m distanță – paralel cu curbele de nivel. Pe zona tăvălugită se topește mai greu zăpada.

– realizarea unor perdele din câte 2-3 rânduri de tulpini porumb/sorg, cânepă etc. la distanță de 20-25 m între ele.

– montarea unor parazăpezi ca cele de la căile ferate, drumuri; când sunt îngropate 2/3 se mută pe altă poziție la 20-25 m;

– executarea unor arături cu coame, de-a lungul curbelor de nivel, pentru reținerea zăpezii și pentru a împiedica eroziunea solului;

– pe stratul de zăpadă se împrăștie materiale de culoare deschisă (paie, pleavă, rumeguș) care întârzie cu o săptămână topirea zăpezii, facilitând infiltrarea apei în sol;

– în ultimul timp se folosesc „culturile verzi“ care pot acumula peste 97% din precipitații și evită spulberarea zăpezii;

– cele mai indicate ar fi perdelele forestiere de protecție care asigură strat uniform de zăpadă și reduc viteza vântului.

De menționat că fiecare strat de 10 cm de zăpadă asigură 300 m3/ha apă și 1 mm apă acumulată în sezonul rece echivalează cu 2-3 mm din perioada de vegetație. Prin urmare, sunt la îndemâna agricultorilor posibilități multiple pentru acumularea și conservarea apei în sol.

Seceta din primăvara 2018 ne-a demonstrat că cei care au luat asemenea măsuri au trecut cu bine perioada de secetă.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

România, campioana Europei la zone agricole cu Înaltă Valoare Naturală

După ce am aflat din diferite documentare televizate că România este țara cu cea mai mare biodiversitate, dar și cu cel mai mare număr de animale sălbatice din Europa, mai nou aflăm că ţara noastră deţine, în prezent, cele mai întinse terenuri agricole şi zone cu Înaltă Valoare Naturală (HNVF – High Nature Value Farmland) din Europa, echivalentul a peste 30% din suprafaţa totală agricolă a ţării.

Încă avem locuri pure

În timp ce în multe țări din UE nici buru­ienile nu mai cresc din cauza exploatării intensive și fără milă a solului, România mai are (încă) terenuri „pure“, roditoare ca acum o sută de ani. Astfel, potrivit datelor prezentate de WWF-România, Fundaţia ADEPT Transilvania, Fundaţia ProPark în colaborare cu Agridea (Elveţia), terenurile agricole cu Înaltă Valoare Naturală sunt situate în Transilvania, Maramureş, dealurile subcarpatice şi sud-vestul României, unde agricultura de tip tradi­ţional reprezintă principala activitate economică şi un factor-cheie în conservarea naturii. Acest tip de terenuri este caracterizat de prezenţa vegetaţiei naturale şi seminaturale (păşuni, pajişti) foarte bogată în specii, fiind integrate într-un peisaj mozaicat extins şi neîntrerupt ce include elemente naturale, precum marginile de câmpuri, gardurile vii sau din piatră, zone împădurite sau cu arbuşti, pâraie, petice de pământ cultivat şi livezi tradiţio­nale. Însă, potrivit celor patru organizaţii, la ora actuală există o serie de probleme care ar trebui rezolvate de către autorităţi, prima dintre ele fiind că plăţile pentru terenurile agricole cu Înaltă Valoare Naturală din România ar putea să fie extinse şi planificate mai bine, pentru a sprijini familiile de fermieri şi sistemele agricole. Momentan, astfel de plăţi susţin doar 40% din zonele HNVF din ţară, respectiv două milioane de hectare din totalul estimat la 5 milioane de hectare. În ceea ce priveşte partea de instruire a fermierilor din aceste comunităţi, au fost create un pachet de training pe tematici relevante şi o reţea de „facilitatori comunitari“ instruiţi, care să livreze aceste expertize în comunităţile lor. Astfel, peste 500 de fermieri au participat, până în prezent, la aceste ateliere de lucru, iar mai mult de 250 au vizitat ferme şi asociaţii din România, Germania, Ungaria şi Austria pentru a studia alte modele şi pentru a găsi soluţia cea mai bună pentru gospodăria proprie. De asemenea, înlesnirea accesului pe piaţă al produselor din zone cu Înaltă Valoare Naturală şi creşterea viabilităţii economice a comunităţilor HNV reprezintă alte două ţinte pe care organizaţiile de mediu le consideră importante.

Poftim?!

UE ne tot trage de urechi cum că terenurile agricole din România sunt prea fărâmițate, că producțiile sunt mici ș.a.m.d... Ce spune raportul organizațiilor ecologiste? Spune cam așa: „Din punctul de vedere al randamentului economic pe hectar, fermele mai mici din România produc dublu faţă de cele mai mari (potrivit Eurostat). De asemenea, comunitățile locale de mici fermieri furnizează o gamă largă și considerabilă de locuri de muncă. Prin comparație, cele mai sărace patru regiuni din România se regăsesc în zonele ce găzduiesc cele mai mari ferme industriale din țară. Așadar, zonele HNV merită sprijin nu numai pentru conservarea diversității naturale pe care o întrețin, diversitate ce asigură echilibrul ecologic, reziliență la schimbările climatice și hrană nutritivă, dar și pentru productivitatea lor economică și agricolă ce asigură traiul multor comunități de fermieri“.

Bogdan Panțuru

Abonează-te la acest feed RSS