„Schema de ajutor sprijină realizarea de investiţii în înfiinţarea de stâne în zona montană(...) în vederea prelucrării laptelui şi obţinerea produselor derivate din acesta într-un spaţiu amenajat corespunzător, adăposturi pentru animale şi pentru crescătorii de animale. Valoarea totală maximă eligibilă a proiectului, permisă pe acest tip de investiţie, este de 300.000 lei, din care 50% reprezintă ajutor de stat şi 50% reprezintă cofinanţarea beneficiarului“, se menţionează în proiectul preluat de Agerpres. Astfel, în situaţia în care există beneficiari care depun proiecte a căror valoare totală maximă eligibilă depăşeşte valoarea totală prevăzută, atunci diferenţa se suportă integral de către beneficiar. Beneficiarii eligibili trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie crescători de animale conform art. 1 din Legea nr. 332/2018 cu modificările şi completările ulterioare; să îşi desfăşoare activitatea în zona montană; să acceseze o singură dată pe întreaga perioadă de derulare a Programului investiţiile precizate, să nu fi primit sprijin prin PNDR 2014-2020, inclusiv pe perioada de tranziţie la noua Politică Agricolă Comună, pentru aceleaşi cheltuieli eligibile legate de investiţiile prevăzute în document.

Cheltuieli eligibile

Printre cheltuielile eligibile se află cele legate de construcţia stânelor montane şi cele pentru achiziţionarea terenurilor, dar numai în limita a maximum 10% din totalul costurilor eligibile aferente construcţiei stânei montane; cheltuieli generate de achiziţia sau cumpărarea prin leasing de utilaje, echipamente şi mijloace de transport, în limita valorii de piaţă a activelor, specializate în funcţie de tipul investiţiei; cheltuieli generale legate în mod direct de construcţia stânelor montane şi cele pentru pentru achiziţionarea terenurilor în limita a maximum 7% din valoarea acestora, cum ar fi cheltuieli cu serviciile, respectiv elaborarea de studii de fezabilitate, studii geotehnice, studii topografice, studii de mediu, proiecte de construcţie, servicii de arhitectură, consultanţă şi autorizaţii.

Termenul final până la care se aplică schema de ajutor este 31 decembrie 2022, iar plăţile aferente Programului vor fi efectuate până la data de 29 decembrie 2023.

Tipurile de produse care se obţin prin realizarea investiţiilor prevăzute în proiectul de act normativ sunt: lapte, lapte complet netratat şi laptele parţial sau integral degresat; smântână; lapte acru, lapte şi smântână covăsite, iaurt, chefir şi alte sortimente de lapte şi smântână fermentate sau acrite; zerul; produsele pe bază de componente naturale ale laptelui, nedenumite şi necuprinse în altă parte; untul şi alte grăsimi provenind din lapte, cremă din lapte tartinabilă; brânză şi caş.

(I.B.)

„Dintotdeauna, zona montană a României, care cuprinde peste 30% din teritoriul național, a reprezentat un areal cu constrângeri naturale severe, cu tradiții multiseculare și forme de activitate economică și de viață umană, mai ales în domeniul de bază, cel agrozootehnic, marcate de specificitate profundă, neasimilabilă zonelor de câmpie şi zonelor colinare.“ În articolul de față continuăm discuția cu Mirela Candrea, consilier principal în cadrul Agenției Naționale a Zonei Montane pe tema dezvoltării agriculturii din zona montană.

Apicultura și piscicultura, în expansiune

Agricultura montană din România este desfășurată în mare parte tradițional, în sistem extensiv, caracterizată prin ferme de mici dimensiuni și cu o producție redusă. Din acest motiv, pentru a fi performante, aceste ferme trebuie să fie orientate către calitate. Astăzi, agricultura montană este axată în principal pe creșterea extensivă a animalelor, în special bovine și ovine, pe culturile agricole permanente, cum sunt plantațiile de arbuști fructiferi, livezi, precum și pe culturile agricole anuale de cartof, rădăcinoase.

În anul 2021 efectivele de animale înregistrate în Zona montană PNDR (658 UAT) au fost: bovine – 535.182, ovine – 1.762.002, caprine – 173.605, suine – 183.334. În  Zona Montană extinsă (948 UAT) au fost înregistrate 704.459 – bovine, 2.837.672 – ovine, 304.751 – caprine, 335.302 – suine. În ultimii ani, în special datorită schimbărilor climatice, apicultura în zona montană cunoaște o dezvoltare accentuată. Trebuie, de asemenea, menționată și dezvoltarea din ultima decadă a pisciculturii axate pe creșterea păstrăvului în zona montană.

În ceea ce privește punctele forte ale zonei montane acestea sunt multiple, de la existența resurselor naturale aflate în stare bună de conservare, tradiție în domeniul creșterii animalelor în sistem extensiv, până la disponibilitatea unor materii prime agricole şi nonagricole de calitate. Astfel a crescut numărul de unități de procesare a materiilor prime agroalimentare din zona montană, producția de produse aă de produse agroalimentare înregistrate pe scheme de calitate a devenit mai variată.

De ce este dificil și care sunt factorii favorabili

Potrivit dnei Candrea, cele mai frecvente probleme pe care le întâmpină fermierii sunt accesul dificil la instrumentele de finanţare, reticența în ceea ce priveşte asocierea în cooperative, grupuri de producători care să asigure o producţie unitară, posibilități de creare a infrastructurii depozitare, de procesare și comercializare, precum şi reducerea cheltuielilor de exploatare. În plus, nu există o comunicare eficientă între actorii implicaţi în lanţul alimentar, iar producătorii au cunoștințe de marketing reduse și ca urmare promovarea produselor este deficitară.

Zona montană a României este un furnizor de materii prime alimentare de calitate, acest aspect putând fi bine valorificat pe termen lung, în primul rând datorită creșterii cererii de produse obținute din agricultură durabilă și care provin dintr-un teritoriu care conservă o largă biodiversitate. Accentuarea crizei alimentare la nivel mondial este un alt factor care contribuie la această valorificare pe termen lung. Existența tradiţiilor şi cunoştinţelor legate de producerea şi procesarea produselor montane, cumulate cu existența schemei de calitate europene „Produs montan“, reprezintă, de asemenea, o oportunitate pentru dezvoltarea afacerilor din domeniul agroalimentar în zona montană. Astfel, valorificarea superioară a acestor produse agroalimentare, a patrimoniului natural și cultural montan poate fi realizată prin dezvoltarea afacerilor din domeniul turismului rural montan.

De asemenea, trebuie menționate și afacerile cu caracter neagricol care pun în valoare resursele locale (lemn, piatră, lână etc.) și serviciile de care au nevoie comunitățile montane.

Ce afaceri se pot dezvolta aici

Ținând cont de resursele pe care zona montană le pune la dispoziția antreprenorilor, aici se poate înființa o varietate de afaceri. Astfel, se poate practica agricultura ecologică de orice tip, producția se poate valorifica prin intermediul Punctelor Gastronomice Locale, se pot înființa ferme zootehnice extensive (vaci din rase de carne, ovine, caprine bivolițe, porci din rase autohtone etc.), unități de sacrificare și prelucrare a cărnii, unități de colectare, spălare și prelucrare a lânii. O altă afacere o poate constitui creșterea vacilor de lapte cu vânzare directă a laptelui prin distribuitoare automate de lapte amplasate în apropierea piețelor locale, dar și dezvoltarea unor centre de colectare şi / sau prelucrare a laptelui. Apicultura și piscicultura sunt, așa cum am menționat mai sus, două ramuri aflate în expansiune. În sectorul vegetal se poate miza pe cultura cartofului, rădăcinoaselor, arbuștilor fructiferi și cânepii, dar și pe înființarea centrelor de colectare şi prelucrare a fructelor de pădure, a ciupercilor şi/sau a plantelor medicinale şi aromatice, din flora spontană şi/sau cultură în zona montană. Un alt tip de afacere pretabilă pentru această regiune este înființarea unităților de procesare a biomasei (de exemplu fabricarea de peleți din biomasă, obținerea uleiurilor aromatice din plante etc.) sau dezvoltarea crescătoriilor de vânat şi complexurile de vânătoare. Alte domenii care se bucură deja de recunoaștere sunt cele ale artizanatului și meșteșugurilor, al turismului rural / agroturismul / ecoturism / ecvestru / cultural / gastronomic, dar și cel de prelucrarea superioară a lemnului (mobilier etc). (D.Z.)

• Prioritățile pentru zona montană sunt reducerea depopulării și creșterea nivelului de trai prin sprijinirea înființării de activități agricole și neagricole, creșterea gradului de procesare a materiilor prime montane, punerea în valoare a produselor montane și crearea lanțurilor alimentare scurte, creșterea nivelului de educație a populației, conservarea biodiversității, conservarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural.

• Pe 16 decembrie 2021, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat prin consens o rezoluție prin care anul 2022 este proclamat „Anul Internațional al Dezvoltării Durabile a Munților“.

În zi de mare sărbătoare pentru creștinii ortodocși, Ziua Crucii sau Înălțarea Sfintei Cruci, 14 septembrie, este și Ziua Națională a Muntelui, ce se sărbătorește an de an din 2002 încoace în România. Cu ocazia Zilei Muntelui, la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), s-a organizat o conferință de presă în care ministrul Adrian Oros a prezentat un proiect ce sună bine, mai ales că pune accent pe zona montană, această „Cenușăreasă” a dezvoltării rurale. 

Potrtivit ministrului Oros, proiectul „Consolidarea capacității administrative a MADR susținută de planificare strategică și un sistem de politici publice bazate pe dovezi, sistematizarea și simplificarea procedurilor de lucru cu mediul de afaceri și cu cetățenii din România, cu accent pe zona montană”, este cofinanțat din Fondul Social European, prin Programul Operațional Capacitate Administrativă. Valoarea totală a proiectului este de aproximativ 4,9 miloane de euro, respectiv 24.399.058,31 de lei, din care: 20.491.271,68 de lei asistență financiară nerambursabilă din FSE, prin POCA și 3.907.786,63 de lei cofinanțare din bugetul MADR. 

Care este obiectivul acestui proiect, ce arată atât de bine pe hârtie? Ei bine, proiectul cu denumire pompoasă vizează întărirea capacității MADR de a elabora politici publice bazate pe dovezi, de a reduce povara administrativă pentru mediul de afaceri și de a implementa unele măsuri de simplificare pentru cetățeni, realizat prin obiectivele specifice, cum ar fi de pildă:

1. Realizarea analizei-diagnostic a entităților, serviciilor, personalului de execuție și conducere cu atribuții în elaborarea și aplicarea politicilor publice, respectiv MADR, ANZM, DAJ-uri, în scopul clarificării mandatelor, rolurilor și competențelor între acestea; 
2. Elaborarea unui pachet de politici publice specifice pentru activitatea MADR cu accent pe zona montană, în concordanță cu SCAP 2014-2020, însoțit de instrumentele adecvate de gestionare de către MADR, Agenția Națională a Zonei Montane și Direcțiile Agricole Județene; 
3. Dezvoltarea și implementarea unui mecanism pentru coordonare și consultare cu factorii interesați privind elaborarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea politicilor publice privind domeniul de competență al MADR; 
4. Eliminarea redundanțelor informaționale, reducerea și simplificarea anumitor documente de informare și raportare pe care fermierii și mediul de afaceri le furnizează periodic către instituții publice din sistemul MADR; 
5. Realizarea unui sistem de videoconferință cu 49 de terminale, a unei aplicații interactive prin telefon și a unui portal web. 

Alături de ministrul Adrian Oros, au mai participat Violeta Vijulie - responsabilul de comunicarea acestui proiect și Veronica Țăran Baciu - Director General, Agenția Națională a Zonei Montane. 

Deși un proiect interesant, mai ales că zona montană este un alt domeniu cu potențial uriaș pentru dezvoltarea satului românesc, ce poate deveni o locomotivă pentru economia țării, prin turism și agroturism, ministrul a ținut conferința într-o sală aproape goală. Să fi fost dezinteres pentru ce mai spune ministrul, să fi fost sărbătoare mare religioasă - Ziua Crucii, despre care, apropos, ministrul nu a menționat nimic. Poate că nu știa sau a uitat, dar este bine că s-a prezentat în cămașă tradițională românească, o ie încărcată de simboluri ale satului românesc. Grăbit, ministrul a plecat ca un fulger de la propria conferință de presă, lăsând responsabilul de comunicare pentru proiect și directorul general al ANZM să mai spună câte ceva despre proiect și să răspundă întrebărilor ziariștilor prezenți - vreo trei. 

Pentru că mi-e dragă lumea satului din care mă trag, aș fi vrut să știu și când vom vedea rezultatele acestor proiecte ce sună atât de bine în teorie, așa cum aș fi vrut să știu și ce se întâmplă cu pesta porcina africană care distruge sectorul zootehnic din temelii.

Aș mai fi vrut să știu și cum comentează ministrul Oros îngenuncherea producătorului român și din cauza puterii de negociere a marilor lanțurilor de magazine în raport cu acesta, la care se adaugă și creșterea prețurilor la toate inputurile din sectorul agricol între 15 și 50%, ceea ce duce cu mult în jos, creșterea efemeră a prețului cerealelor!

Mi-aș fi dorit ca ministrul să explice de ce dispare zootehnia și de ce materiile prime, în loc să fie transformate în carne, lapte sau ouă vor fi în continuare exportate. Îmi amintesc că ministrul Oros, la începutul mandatului său, în toamna blândă a anului 2019, chiar înainte de Indagra, repeta continuu că „exportăm subvenții”. Se referea fix la acest lucru, dar iată că suntem în 2021 și, ca român, sper să nu vorbim de dispariția zootehniei. Că tot suntem înainte de Indagra, apropos. 

Nu că România ar excela în turism în rest, în comparație cu alte țări și cu resursele de care dispune, dar anul pandemic 2020 s-a resimțit destul de puternic în această industrie care contribuie cu 2,7% (2019) la formarea PIB. La nivel macro, cumva tocmai aportul acesta mai mic în produsul intern a făcut ca impactul general asupra economiei să fie mai mărunt la noi, în comparație cu statele în care sectorul turistic (venituri directe și indirecte) reprezintă între 15% (Spania) și 30% (Grecia) din PIB. Ca să o spunem pe șleau, în privința noastră, turismul a fost un pariu veșnic pierdut în politicile publice, așa că n-a fost prea ușor să fie îngropat într-o situație excepțională, așa cum a fost și este perioada pandemică.

Statisticile noastre privind turismul oricum nu reflectă cu fidelitate realitatea. De exemplu, chiar buletinul INS privind anul 2020 face o precizare: „Nomenclatorul structurilor de cazare a fost constituit pornind de la lista structurilor de cazare autorizate (...) La data de 2 iulie 2020, lista cuprindea 14.898 de structuri, din care au fost eliminate: 4.205 de apartamente și camere de închiriat, care fac obiectul unei alte cercetări statistice;  497 de unități ce erau închise din cauza Covid; 2.342 unități erau în reparații capitale; 1.010 nu au completat chestionarul din alte cauze.“ Am adăuga noi că nu este cuprins – din motive logice – nici turismul de o zi, dar nici acela desfășurat cu cazări la rude ori în spații nedeclarate. Altfel spus, trebuie să luăm cu rezerve datele publice, ele având o relevanță de ceva peste 80%.

Sosirile înregistrate în structurile de primire turistică

În 2019, sosirile s-au cifrat la 13.268, 8 mii de persoane, din care 79,9 (10. 601,7 mii) au însemnat turiști români, iar 20,1% (2.667,1mii) turiști străini (74,2% din Europa).

În 2020, numărul de sosiri s-a situat la 6.335,4 mii, cu 92,8% (5.879, 25 mii) turiști români și doar 7,2% (456,15 mii) turiști străini (78,4% din Europa).

Avem așadar o scădere cu 52,3% a sosirilor în anul pandemic 2020, comparativ cu anul normal 2019!

În privința vizitatorilor stăini, în 2019, cei mai mulți provin din Germania (57,4 mii), Italia (40,1 mii), Franța (30,1 mii), Israel (29,2 mii) și Regatul Unit (26,9 mii).

În 2020, turiștii din Germania (296,2 mii) sunt pe primul loc, urmați fiind de cei din Israel (234,5 mii), Italia (222,3 mii), SUA (161,8 mii), Ungaria (156,8 mii), Franța (154,1 mii) și Regatul Unit (139,1 mii).

Plecările turiștilor români în străinătate

Am ales să punem în oglindă acești doi indicatori, sosiri vs plecări, ca să ne dăm seama că totuși ceva se întâmplă cu turismul nostru, de vreme ce românii aleg majoritar să plece în străinătate, iar străinii nu se dau peste cap să-și petreacă timpul liber la noi. Și poate că aici sunt de semnalat aspecte ce țin de infrastructura rutieră, cazare, raport calitate/preț în structurile turistice, curățenie, servire, oferte de petrecere a timpului liber etc.

În 2019, potrivit datelor înregistrate la frontiere, 23.065,8 mii de români au plecat să viziteze alte țări, ceea ce înseamnă mai mult cu 117,56% comparativ cu românii care și-au petrecut concediul acasă. În același timp, în contrapartidă, ca să spunem așa, în România au intrat 2.667, 1mii de străini, cifră de 8,65 de ori mai mică decât a românilor plecați afară.

În 2020, raportul se păstrează: plecările vizitatorilor români în străinătate, înregistrate la punctele de frontieră, au fost de 9.510,1 mii, mai mari cu 71,75% decât românii care și-au petrecut concediile acasă. În același timp, în România au intrat 456,15 mii de turiști străini, cifră de 28,4 ori mai mică decât cea a românilor plecați în străinătate.

E adevărat, pandemia a făcut ca, în 2020, plecările afară ale românilor să scadă cu 58,8% în 2020, față de 2019.

Înnoptările înregistrate în structurile de cazare turistică

În 2019, înnoptările înregistrate în structurile de primire turistică au însumat 29.870,4 mii (români – 82,4%, străini –17,6%, din care 72,1% provin din Europa). Durata medie a șederii a fost de 2,3 zile la turiștii români și de 2,0 zile la turiștii străini.

În 2020 înoptările au însumat 14.444,7 mii (români – 93,1%, străini – 6,9%). Durata medie a șederii a fost 2,3 zile la turiștii români și de 2,2 zile la cei străini.

Înnoptările au scăzut deci în anul pandemic 2020 cu 51,6% față de cele din anul 2019.

Indicele de utilizare netă a locurilor de cazare

În 2019 indicele de utilizare netă a locurilor de cazare a fost de 34,2% pe total structuri de cazare turistică. Indici mai mari de utilizare s-au înregistrat la hoteluri (42,8%), bungalouri (31,4%), vile turistice (27,8%), spații de de cazare pe nave (27,3%), hosteluri (25,2%), campinguri (23,1%) și pensiuni turistice (22,4%).

În 2020, indicele de utilizare netă a locurilor a fost de 22,9%, iar preferințele turiștilor s-au schimbat un pic pe fondul temerilor legate de Covid, aceștia preferând spațiile de cazare pe nave (29,3%), bungalourile (28,9%) și abia după aceea hotelurile (26,7%), campingurile (24,3%), căsuțele turistice (22,1%), vilele turistice (21,4%), popasurile turistice (19,4%) și pensiunile agroturistice (16,7%).

Observăm și aici, în 2020, o scădere cu 11,3 puncte procentuale față de anul 2019.

Preferințele turiștilor pentru destinațiile din România

În 2019 sosirile turiștilor în structurile cu funcțiuni de cazare turistică au înregistrat valori mai mari în București (2.038,9 mii), Constanța (1.380,6 mii), Brașov (1.402,5 mii), Cluj (667,3 mii), Mureș (596,2 mii) și Prahova (581,9 mii).

În 2020 ordinea s-a schimbat, în sensul în care pesemne nu a mai existat prea mult turism de afaceri în Capitală, iar turiștii au preferat locuri mai izolate ori din stațiunile balneoclimaterice: Constanța (1.004,5 mii), Brașov (715,4 mii), București (559,8 mii), Prahova (310,5 mii), Bihor (264,4 mii), Sibiu (260,6 mii), Cluj (253,7 mii), Suceava (244,8 mii), Mureș (243,3 mii) și Vâlcea

(241,4 mii).

Ca număr de înnoptări, clasamentul se păstrează oarecum, cu mici schimbări în clasament, litoralul Mării Negre reprezentând totuși destinația preferată, urmată fiind de zona montană și stațiunile balneoclimaterice:

- 2019: Constanța (5.196,5 mii), București (3.549,7 mii), Brașov (2.763,9 mii), Bihor (1.546,5 mii), Vâlcea (1.518,2 mii), Prahova (1.294,1 mii), Cluj (1.248,0 mii) și Mureș (1158,6 mii);

- 2020: Constanța (3.497,4 mii), Braşov (1.413,3 mii), București (970,6 mii), Bihor (728,1 mii), Vâlcea (722,6 mii), Prahova (662,7 mii), Suceava (515,5 mii), Mureș (491,0 mii), Cluj (450,0 mii), Sibiu (443,2 mii), Caraș Severin (436,8 mii) și Timiș (361,0 mii).

Maria BOGDAN

Banatul Montan se suprapune în totalitate cu județul Caraș-Severin, incluzând și părți din Mehedinți, Hunedoara și Timiș. În interior se regăsesc patru parcuri naționale, Domoglet – Valea Cernei, Porțile de Fier, Cheile Nerei – Beușnița (UNESCO) și Semenic – Cheile Carașului. Oferta turistică este una absolut generoasă. Astăzi, dintre cele peste 100 de obiective de vizitat, vă propunem să poposim în câteva locuri mai puțin mediatizate.

Scările Ineleț

Nu reprezintă un obiectiv turistic în sine, ci mai degrabă o curiozitate legată de condițiile aproape imposibile în care-și duc viața cele câteva zeci de familii din satele Ineleț și Scărișoara, cătune ce aparțin comunei Cornereva, cu o populație răspândită în 40 de sate. Undeva, la 19 km nord de Băile Herculane, în drum spre Baia de Aramă, se trece râul Cerna pe o punte (o aventură în sine!), după care o potecuță șerpuiește până la baza unei stânci. Locuitorii au amenajat patru scări care urcă pe peretele abrupt, ultima fiind aproape verticală. De jos nu se întrezărește unde duce urcușul, iar de pe platou, doar temerarii pot să-și arunce privirea în hău. Temerari sunt chiar oamenii locului, care nu se tem nicicum de escaladă. Un turist neobișnuit cu sportul extrem clar nu se va încumeta să încerce această variantă de urcare. La Ineleț se mai poate ajunge și pe o altă cărare aflată la aproximativ 16 kilometri de Băile Herculane, dar traseul prin pădure durează cam patru ore, fapt care-i determină pe oameni să ultilizeze varianta scurtă și riscantă de pe scări.

Muzeul tehnic în aer liber de locomotive cu abur din Reșița

Este unic în spațiul european, conținând 16 piese, din care 14 sunt produse în municipiul reședință al județului Caraș-Severin. A fost deschis în 1972, prin grija unui colectiv condus de ing. Mircea Ioan Popa, pentru a marca centenarul de la fabricarea primei locomotive cu abur în uzinele de la Reșița. În perioada 1872-1964, aici au fost realizate 1.461 de locomotive. Exponatul cel mai valoros este considerat locomotiva Resicza, prima de acest fel construită în sud-estul Europei, în 1872, având la bază modelul Szekul, produs la Viena, după un proiect al inginerului scoțian John Haswell. O altă locomotivă cu abur importantă este „Principesa Elena” (a circulat până prin anii 1970), a doua construită pe teritoriul României Mari, în anul 1925, după cea denumită „Principele Carol“, care a fost dată, din păcate, la casare.

Lacul Mare și Lacul Mic

În partea de nord-vest a Munților Banatului, în localitatea Dognecea, situată pe drumul 586A Ocna de Fier-Secășeni, în munții cu același nume, cărora, din cauza altitudinilor mici, li se mai spune și Munceii Dognecei, se află Lacul Mare și Lacul Mic. Priveliștea din toată zona cuprinsă între râurile Caraș și Bârzava este una rară, iar cătunele de munte dau o notă aparte, prin felul deosebit în care sunt întreținute gospodăriile. Cele două lacuri atrag atenția atât prin vechimea lor, fiind realizate în jurul anilor 1750, cât și prin faptul că au devenit importante locuri de agrement.

Lacul Mare s-a format prin zăgăzuirea pârâului Dognecea. Are o lungime de 760 m, o lățime de 200 m, o adâncime maximă de 9 m și un luciu de apă de 6,2 ha. Lacul Mic s-a format în spatele unui baraj zidit din piatră, are 460 m lungime, cel mult 8 m adâncime și o suprafață de apă de 2,3 ha. Acestuia din urmă i se mai spunea și Lacul cu Nuferi fiindcă chiar pe o parte a luciului creștea splendida plantă. În celălalt sat al comunei Dognecea, Calina, se află izvorul cu cea mai bună apă minerală naturală din România și a doua din Europa, după Evian. Cel puțin așa susține un clasament al Organizației Mondiale a Apelor.

Mănăstirea Piatra Scrisă

Este poziționată pe drumul european E70 Orșova-Caransebeș, la nord de satul Armeniș. Aceasta s-a zidit pe locul unde s-a găsit o icoană a Sfintei Treimi, despre care oamenii locului spun că ar avea origini nepământene, fiind o pronie cerească. Ca să respectăm o oarecare cronologie, o primă mențiune documentară despre Piatra Scrisă apare pe o hartă militară austriacă din anul 1788, în care locul este marcat chiar așa, „Stânca Sfintei Treimi“. Icoana a fost restaurată în anul 1822 de pictorul Moise Buru Scriitorul, din Caransebeș. Povestea spune că, prin anii 1870-1879, când se construia calea ferată Caransebeș-Orșova, la deschiderea unui tunel într-o stâncă de lângă Armeniș muncitorii au văzut această icoană. La insistențele preotului, primarului și credincioșilor, conducătorul proiectului, inginerul Mihlheisen, a fost nevoit să devieze ieșirea tunelului la câțiva metri înspre apus de icoană. Tot de atunci există alte cinci istorioare cu privire la originea icoanei. Noi le amintim pe două dintre ele. Se spune că un conducător de oaste creștin, urmărit de otomani, ar fi căzut într-o prăpastie cu cal cu tot. Scăpând teafăr, acesta a poruncit să se picteze o icoană pe stâncă, drept mulțumire că a scăpat cu viață. O altă versiune are în centrul poveștii un negustor de vite, surprins de o furtună chiar în Duminica Tuturor Sfinților; un fulger a despicat stânca sub care se adăpostise, dar el nu a pățit nimic, iar preotul l-ar fi sfătuit să zugrăvească icoana. Cert este că, în 1929, familia Ana și Vasile Dragomir, din Slatina Mică, a ridicat în acest loc o capelă în amintirea unicei lor fiice care s-a prăpădit, iar în 1930, Episcopia Caransebeșului a construit lângă schit o casă cu etaj pentru personalul monahal și o clopotniță. După 1990 s-a refăcut capela, s-a construit un altar de vară pe dealul din apropiere și s-au amenajat un nou corp monahal și o nouă biserică.

Ostrovul Moldova Veche

Este o insulă situată pe Dunăre, în partea românească a fluviului, la sud de localitatea Moldova Veche și la aproximativ 3 Mk de port, având o suprafață de 345 de ha și o lungime de 6 km. Înainte de 1970 era mai mare, dar a fost parțial scufundată, odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier, moment care a marcat și dispariția celebrei insule Ada Kaleh. În interiorul insulei se întind și două lacuri, fără conexiune cu Dunărea, iar pe uscat sunt între 100 și 150 de cai sălbatici, care trăiesc total lipsiți de legătură cu oamenii, în libertate deplină. În cel mai înalt punct de pe insulă legenda spune că ar fi mormântul lui Attila, cel mai crud conducător al hunilor, supranumit și „Biciul lui Dumnezeu“. În dreptul localității Coronini, la capătul ostrovului, se află o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 m, denumită Baba Caia, însemnând, în limba turcă, „babacai“, adică „Stânca Tatălui“.

Maria BOGDAN

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale anunța prelungirea sesiunii de primire a cererilor de finanțare pentru realizarea abatoarelor de capacitate mică din zona montană până la data de 31 martie 2021, ora 16.00. Alocarea financiară disponibilă fermierilor prin submăsura 4.2 „Sprijin pentru investiții în procesarea/ marketingul produselor agricole” – componenta investiții de capacitate mică din zona montană din Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020) este de 12.930.334 de euro.

Solicitările de finanțare se depun exclusiv online pe www.afir.info până la data limită (31 martie 2021, ora 16.00) sau până când, prin totalul cererilor depuse, se atinge plafonul maxim de 150% din valoarea alocării. De asemenea, fondurile disponibile pentru depunere în acest moment sunt de 18.795.555 de euro.

Pragul minim de selecție pentru proiectele depuse este de 10 puncte, valabil pentru întreg intervalul 1 ianuarie 2021 – 31 martie 2021. Fondurile nerambursabile acordate prin submăsura 4.2 – componenta investiții de capacitate mică din zona montană pot ajunge până la maximum 300.000 euro/ proiect.

Finanțarea nerambursabilă acordată prin PNDR 2020 este de 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru realizarea unui abator de mică capacitate în zona montană, în cazul în care acesta este realizat de către IMM-uri. Pentru grupuri de producători, cooperative sau societăți cooperative intensitatea sprijinului acordat poate ajunge până la 70%. Dacă este realizat de alte întreprinderi decât cele menționate anterior, finanțarea PNDR va fi de maximum 40%.

Sunt eligibile pentru finanțare investițiile în unități de sacrificare de capacitate mică destinate porcinelor, ovinelor, caprinelor și bovinelor, în conformitate cu Ordinul 35/ 2011 (privind aprobarea condițiilor minime de funcționare a abatoarelor de capacitate mică, cu modificările și completările ulterioare), care sunt amplasate în localități din zona montană.

Capacitatea maximă de sacrificare a unui abator de capacitate mică, incluzând tăierile de urgență, presupune un maxim de 5 UVM (unitate vită mare)/ zi și încadrarea în 200 de capete/ lună pentru porcine, ovine sau caprine și de 40 de capete/ lună pentru bovine. În cazul în care se realizează o investiție pentru un centru de sacrificare acesta trebuie să funcționeze pentru cel mult 2,5 UVM/ zi și să se încadreze în 100 de capete/ lună pentru porcine, ovine sau caprine și în 20 de capete/ lună pentru bovine.

Pentru a depune o cerere de finanțare a unei unități de sacrificare de capacitate mică, în zona montană, fermierii trebuie să respecte prevederile Ghidului solicitantului și anexele aferente acestuia, publicat pe site-ul www.afir.info, la secțiunea Investiții PNDR în pagina dedicată submăsurii 4.2.

Agenţia pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) anunţă lansarea în perioada 04 ianuarie - 04 mai 2021 a primei sesiuni din 2021 de depunere a Cererilor de finanţare pentru submăsura 6.1 „Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri” - diaspora din Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020).

PRAGUL MINIM de selecție al proiectelor aferente sM 6.1 este de 25 de puncte.

PRAGURILE DE CALITATE lunare sunt următoarele:

• 70 de puncte (04 ianuarie – 04 februarie 2021);
• 55 de puncte (5 februarie - 4 martie 2021);
• 40 de puncte (5 martie – 4 aprilie 2021);
• 25 de puncte (5 aprilie – 4 mai 2021).

Depunerea Cererilor de finanțare pentru submăsura 6.1 diaspora, se va face on-line pe www.afir.info, conform precizărilor din Ghidul Solicitantului, începând din data de 04 ianuarie 2021, ora 09:00

Termenul limită de depunere pentru sesiunea de cereri de proiecte aferentă submăsurii 4.2 - abatoare în zona montană - a fost prelungit până la 31 martie 2021, ora 16:00.

Depunerea Cererilor de finanțare a început din data de 13 iulie 2020.

PRAGUL MINIM de selecție al proiectelor aferente sM 4.2 – componenta de investiții în abatoare de capacitate mică în zona montană este de 10 puncte.

PRAGURILE DE CALITATE lunare sunt următoarele:

• 45 de puncte (13 – 31 iulie 2020);
• 40 de puncte (1 – 31 august 2020);
• 30 de puncte (1 – 30 septembrie 2020);
• 25 de puncte (1 – 31 octombrie 2020);
• 20 de puncte (1 – 30 noiembrie 2020);
• 10 puncte (1 decembrie 2020 – 31 martie 2021).

Depunerea Cererilor de finanțare se va face on-line pe www.afir.info, conform precizărilor din Ghidul Solicitantului aferent sM 4.2.

Sursa: afir.info

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a lansat, în data de 13 iulie 2020, sesiunea de depunere a proiectelor în cadrul Măsurii 4 – Investiții în active fizice – Sub-măsura 4.2 – „Sprijin pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole – componenta investiții în abatoare de capacitate mică în zona montană“, cu o alocare de totală de 12.930.334 euro.

Această submăsură este destinată pentru înființarea unităților de sacrificare în zona montană și a componentelor de procesare și comercializare în contextul lanțului integrat.

De asemenea, Submăsura 4.2 vizează și introducerea de noi tehnologii pentru dezvoltarea de noi produse și procese, aplicarea măsurilor de protecție a mediului, inclusiv scăderea consumului de energie și a emisiilor GES, promovarea investițiilor pentru producerea şi utilizarea energiei din surse regenerabile, creșterea numărului locurilor de muncă.

Cine poate primi fonduri nerambursabile

Beneficiarii sunt întreprinderile definite conform legislației naționale în vigoare, cooperativele, precum și grupurile de producători constituite în baza legislației naționale în vigoare.

Astfel, potrivit Ghidului Solicitantului Submăsurii 4.2, categoriile de beneficiari eligibili sunt:

• Persoana fizică autorizată (înființată în baza OUG nr. 44/2008);
• Întreprinderi individuale (înființate în baza OUG nr. 44/2008);
• Întreprinderi familiale (înființate în baza OUG nr. 44/2008);
• Societate în nume colectiv – SNC (înființată în baza Legii nr. 31/1990);
• Societate în comandită simplă – SCS (înființată în baza Legii nr. 31/1990);
• Societate pe acțiuni – SA (înființată în baza Legii nr. 31/1990);
• Societate în comandită pe acțiuni – SCA (înființată în baza Legii nr. 31/1990);
• Societate cu răspundere limitată – SRL (înființată în baza Legii nr. 31/1990);
• Cooperative agricole înființate în baza Legii nr. 566/2004, cu modificările și completările ulterioare, care deservesc interesele membrilor prin investițiile prevăzute în proiect;
• Societăți cooperative înființate în baza Legii nr. 1/2005;
• Grup de producători (OG nr. 37/2005 privind recunoașterea și funcționarea grupurilor și organizațiilor de producători, pentru comercializarea produselor agricole).

Sprijinul este cuprins între 40 și 50%

Rata sprijinului public nerambursabil va fi de 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru IMM-uri și grupuri de producători/cooperative/societăți cooperative și de 40% pentru alte întreprinderi și nu va depăși:

• 000.000 de euro/proiect pentru IMM în cazul proiectelor care nu presupun investiții care conduc la un lanț alimentar integrat;
• 500.000 de euro/proiect pentru alte întreprinderi pentru proiectele care nu presupun investiții care conduc la un lanț alimentar integrat;
• 500.000 de euro/proiect pentru investițiile care conduc la un lanț alimentar integrat (indiferent de tipul de solicitant), precum și pentru forme asociative (cooperative și grupuri de producători) în cazul proiectelor care nu presupun investiții care conduc la un lanț alimentar integrat.

Condiții pentru IMM și microîntreprinderi

1. Microîntreprinderi care au până la 9 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 2 milioane de euro, echivalent în lei;

2. Întreprinderi mici care au între 10 și 49 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 10 milioane de euro, echivalent în lei;

3. Întreprinderi mijlocii care au între 50 și 249 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 de milioane de euro sau dețin active totale de până la 43 de milioane de euro, echivalent în lei;

4. Întreprindere mare;

5. Întreprindere autonomă care deține mai puțin de 25% din capitalul social sau din drepturile de vot (oricare dintre acestea este mai mare) în una sau mai multe întreprinderi sau dacă una sau mai multe întreprinderi nu dețin mai mult de 25% din capitalul social sau din drepturile de vot ale întreprinderii în cauză;

6. Întreprindere parteneră care nu este clasificată ca întreprindere legată și între care există următoarea relație: întreprinderea (din amonte) deține, individual sau în comun cu una ori cu mai multe întreprinderi legate, 25% sau mai mult din capitalul social ori din drepturile de vot ale unei alte întreprinderi (din aval);

7. Întreprindere legată care deține peste 50% din capitalul social și/sau drepturile de vot în structura altor întreprinderi, în amonte sau în aval, așa cum prevede art. 4 din Legea nr. 346/2004.

De asemenea, calculul numărului mediu de salariați și al cifrei de afaceri ai solicitantului se stabilesc potrivit precizărilor Legii nr. 346/2004, art. 4.

Activități eligibile

Ghidul Solicitantului mai precizează că investiția trebuie să se încadreze în cel puțin una dintre acțiunile eligibile prevăzute de această submăsură.

Este vorba despre înființarea unităților de sacrificare (abatoare de capacitate mică, centre de sacrificare), înființarea de unități de procesare carne și investiții privind marketingul produselor din carne (cum ar fi, de pildă: etichetare, ambalare);

Totodată, o altă categorie eligibilă este producerea și utilizarea energiei din surse regenerabile (solară, eoliană, geotermală), a energiei produse cu ajutorul pompelor de căldură, în cadrul unității procesatoare (inclusiv în cadrul unității de sacrificare) exclusiv pentru consumul propriu și investiții pentru îmbunătățirea eficienței energetice, precum și operațiuni din cadrul unui proiect mai mare de investiții.

În Ghid se mai precizează că sunt permise doar investiții noi pentru componenta de abatorizare sau pentru investiții noi în alte componente aferente lanțului integrat, însoțite de componenta de abatorizare.

Astfel, investițiile în componenta de abatorizare sunt obligatorii indiferent de tipul de investiție vizat prin proiect. Solicitanții care dețin componente ale lanțului integrat, altele decât cea de abatorizare, pot depune proiect doar pentru investiții în componenta de abatorizare și componentele lipsă care țin de activitatea de abatorizare (de exemplu, recepție).

Simona Nicole David

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a lansat, începând de luni,13 iulie 2020, sesiunea de depunere a proiectelor în cadrul Măsurii 4 – Investiții în active fizice – Sub-măsura 4.2 – „Sprijin pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole – componenta investiții în abatoare de capacitate mică în zona montană”, cu o alocare totală de 12.930.334 euro.

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat versiunea consultativă a Ghidului solicitantului pentru investiții în procesarea sau marketingul produselor din sectorul agricol, finanțate prin submăsura 4.2 din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020), pe pagina oficială de internet, www.afir.info, la secțiunea Transparență decizională.

Noutatea principală a acestui Ghid este aceea că prevede strict finanțarea abatoarelor de mici dimensiuni din zona montană. Prin submăsura 4.2 rata sprijinului public nerambursabil va fi de 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru IMM-uri și de 40% pentru întreprinderi mari.

Valoarea finanțării acordate prin intermediul submăsurii 4.2 pentru abatoarele de mici dimensiuni din zona montană este de maximum 300.000 de euro și poate cuprinde și investiții în procesarea cărnii abatorizate.

 Perioada de consultare publică este de 10 zile calendaristice de la data publicării pe site a versiunii consultative aferente Ghidului solicitantului pentru submăsura 4.2. Toți cei interesați pot să transmită propuneri sau observații pe adresa de e-mail, Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea., până la data de 14 martie 2020.

Sursa: afir.info

E o vorbă din bătrâni: „cum îți așterni, așa dormi“. Uite așa ne-am trezit și noi astăzi, mă rog, de câțiva ani – și culmea, la nivel instituțional – să plângem că s-a depopulat zona montană. De fapt, tonul folosit în concluziile temei din acest an a Zilei Internaționale a Muntelui, „Munții contează pentru tineri“, este unul de-a dreptul dramatic: „Exodul masiv al tinerelor generații de agricultori montani spre orașe sau în străinătate a dus la un abandon agricol definitiv. Îmbătrânirea accentuată a actualilor deținători de gospodării și apariția pericolului grav și iminent de deșertificare umană a munților României, plus dispariția celui mai important segment de populație montană, vor duce la pierderea unor producători agricoli cu experiență tradițională.“

Adevărul este că am avut timp berechet să împiedicăm acest regres. Și n-am făcut-o din diverse motive: lentoarea investițiilor, amestecul politicului în mersul economic, incapacitatea de a scrie proiecte europene pentru dezvoltarea infrastructurii, semieșec turistic, politici agricole disparate, fără o strategie pe termen lung, inflație de instituții care s-au făcut că lucrează ori care s-au împiedicat reciproc, lipsa unui plan general pentru zona montană, care să fie respectat de toate instituțiile a căror activitate are legătură cu muntele etc. Și știți cum e: odată bolovanul pornit, greu îl mai oprești!

Statistici contradictorii

Prima demonstrație că nu există, după 30 de ani, o viziune unitară asupra zonei montane pleacă de la un lucru simplu, respectiv de la datele statistice existente în diferite strategii elaborate de mai multe instituții ale statului. Cifrele sunt fie neactualizate, fie diferă de la minister la minister sau de la proiect la proiect. Vă oferim câteva astfel de neconcordanțe:

- în documentul denumit „Orientări strategice naționale pentru dezvoltarea durabilă a zonei montane defavorizate (2014-2020)“, postat pe site-ul Agenției Naționale a Zonei Montane, găsim că ZMD cuprinde 657 de unități administrativ teritoriale (UAT), ceea ce reprezintă 20% din numărul de comune, orașe și municipii din România, o suprafață totală de 71.341 kmp (30% din teritoriul național) și o populație de 3,27 mil. de locuitori (20% din populația țării);

- La Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Regionale, în lucrarea intitulată „Dezvoltarea durabilă a zonei montane din România. Realități și perspective“, numărul UAT crește la 657, iar populația – la 3,34 mil. de locuitori;

- într-o lucrare a Ministerului Turismului, denumită „Studiu privind dezvoltarea durabilă în Munții Carpați”, se afirmă că zona „concentrează circa o treime din populația țării, grupată în 789 de localități: 26 de municipii, 80 de orașe, 683 de comune, cu 3.675 de sate.“

Toate sursele au doar o cifră similară: 27 de județe din România sunt cuprinse în aceste strategii, respectiv, Suceava, Neamț, Bacău, Vrancea, Buzău, Prahova, Dâmbovița, Argeș, Vâlcea, Gorj, Mehedinți, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Sălaj, Cluj, Mureș, Alba, Sibiu, Brașov, Covasna și Harghita.

Strategii lipsite de coerență

A doua cauză pentru care Carpații se află într-o situație dificilă este lipsa unei strategii unitare de dezvoltare durabilă a zonei montane. La noi, vorba aia, „câte bordeie, atâtea obiceie“ (nu e corect gramatical, dar așa sună proverbul). Sau fiecare după cum l-a dus mintea. Ori interesul. Teoretic, noi ar trebui să avem o strategie națională de dezvoltare care să fie Biblie pentru toți conducătorii de la nivel central sau regional, județean sau comunal. Celelalte proiecte sectoriale ar fi fost de preferat să fie subordonate acestuia. În realitate, în România avem ministerul și strategia, interesul și strategia, un soi de fiecare cu legea lui. Nu există o viziune de ansamblu, o coerență a acțiunilor.

- Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice are propriul său proiect de țară. Dar strategii de dezvoltare, urmate (sau nu) de proiecte, găsim și la: agențiile de dezvoltare regională (fonduri europene prin Programul Operațional Regional); județe (fonduri de la bugetele consiliilor județene, europene, împrumuturi, surse de finanțare guvernamentale); grupuri de acțiune locală (fonduri europene); zone metropolitane (cu toate sursele de finanțare posibile); unitățile administrativ-teritoriale;

- Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Locale are propria sa politică dezvoltată fie prin noua Agenție Națională a Zonelor Montane (deocamdată lucrează cu frâna trasă, până când structura va fi pusă la punct), fie prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (fonduri europene) care are, e adevărat, și o componentă de proiecte pentru zona montană;

- Ministerul Turismului, prin Convenția Carpatică, are soluții proprii, deși majoritatea proiectelor care vizează localitățile din munte se desfășoară prin intermediul altor instrumente financiare și entități administrative;

- Ministerul Transporturilor promovează politicile sale de infrastructură mare, dar nu știm cât de corelate sunt cu investițiile susținute de alte autorități publice (MDRAP, prin POR; MADR, prin PNDR; guvernul, prin PNDL; Gal-urile, din fonduri europene; județele și comunele, din bugetele județene și locale etc.);

- Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri gestionează programe, dar cele care se adresează micilor antreprenori sunt parțial rupte de programele desfășurate de alte entități (prin POR, MDRAP etc.).

- Ministerul Educației și Ministerul Sănătății au urmat o politică a propriilor lor sisteme, fără să țină cont de „deșertificare umană“ despre care se vorbește în strategia ANZM; școlile și spitalele au fost închise pe bandă rulantă, urmărindu-se rentabilitatea, ci nu nevoia socială a existenței acestora.

Și exemplele ar putea continua. Ne mai mirăm așadar de ce, în atâta stufăriș instituțional, tinerii au luat-o la sănătoasa?

Unde ne aflăm astăzi

Zona de munte se distinge de alte regiuni prin dezavantaje de ordin natural, ce nu pot fi schimbate (altitudine, climă, fertilitate scăzută a solului) și altele structurale, precum diminuarea populației tinere, distanțe mari față de centrele decizionale, izolare față de căile de comunicație și piețele de desfacere, infrastructură încă deficitară etc.

Resursa umană: cele mai multe localități au rămas în urmă din punct de vedere economic, ceea ce a condus la abandonarea lor de către tineri, care-și doreau un viitor mai bun pentru viața lor. Acest proces cu greu mai poate fi stopat. Mă rog, fenomenul deja s-a produs, ideea era să fie limitat măcar de aici înainte ca dimensiune.

Învățământ: numărul elevilor înscriși în învățământul primar și gimnazial a scăzut cu 13%, iar numărul unităților de învățământ s-a redus cu 37%.

Sănătate: nu există o statistică foarte clară, dar știm că există sate întregi care nu au un dispensar sau o farmacie. Raportul era ceva de genul 1 dispensar la 2,5 sate.

Infrastructură: drumurile sunt departe de ceea ce înseamnă standardele europene în materie, cu zone greu accesibile pentru capacități turistice sau ferme; alimentarea cu apă este în continuare deficitară, influențând negativ calitatea vieții, dezvoltarea economică și potențialii investitori; canalizarea rămâne o problemă majoră, sistemul fiind de 15 ori mai redus față de lungimea rețelei de apă potabilă; alimentare cu gaze-marea majoritate a satelor de munte, a cătunelor și fermelor nu sunt racordate la rețeaua de gaze, încălzirea realizându-se în principal pe bază de lemn de foc.

Cultura: zona dispune de 5.265 obiective istorice, dintr-un total de peste 29.000, ceea ce reprezintă 18% din totalul național, 597 de biblioteci publice, 189 de muzee, dar s-a consemnat o degradare continuă a lor.

Agricultura: în zona montană se regăsește 19,7% din suprafața agricolă utilizată, 17,6% din numărul total al fermelor și 19,5% din numărul animalelor. Zona dispune de suprafețe extinse de pajiști naturale (2,1 milioane ha), cele mai multe dintre acestea (60%) cu o înaltă valoare naturală. Numărul fermelor zootehnice și a efectivelor de animale a scăzut dramatic, la fel și plantațiile de pomi fructiferi. Distanțele mari față de căile de transport, piața neconcentrată pe ofertă determină o slabă valorificare a produselor tradiționale.

Silvicultură: 60% din suprafața acoperită cu păduri din România se găsește în zona montană, dar domeniul a fost gândit de așa natură încât plus-valoarea nu se întoarce în zonă;

Turismul: s-a remarcat o creștere semnificativă a pensiunilor turistice și agroturistice, lucru care a revitalizat o serie de localități, dar nu toate satele se pretează la acest gen de activitate.

În loc de concluzii

Maria BOGDAN

Nu știu cum o fi pe globul ăsta. Mă rog, în țările civilizate, că doar spre ele aspirăm, nu înspre cele din lumea a treia! Adică n-am văzut prea mult din Europa ca să-mi dau seama dacă statele respective au dus comunităție sus în munte sau în oricare alt loc inclus în parcurile naționale. Dar știu sigur că Scoția regretă de vreun secol că a ras pădurile. Sau că Spania, Portugalia, Franța, Italia au politici stricte de refacere a habitatelor naturale. Așadar, mă întreb și vă întreb: o fi bine că Primăria Moroeni (Dâmbovița) a avizat construirea unui minicartier (case de vacanță, pensiuni, hoteluri, terenuri de sport, piscine, parcări, drumuri de acces, heliport) de 10 ha în Parcul Natural Bucegi, undeva lângă cabana Piatra Arsă?

Întrebarea și-ar putea găsi răspuns în faptul că autoritățile au primt aviz pozitiv de la administrația parcului că există un plan urbanistic general care ar permite acest lucru și bănuim că, în general, s-au înarmat beton cu documente și avize ministerile și/sau regionale ori județene, dată fiind sensibilitatea subiectului. Deja mai multe ONG-uri au anunțat un protest pentru a avertiza asupra riscului distrugerii muntelui. Dar, cu lege sau fără lege în mână (noi știm că uneori acestea se fac și-n interesul unor grupuri, haideți să le numim lobby), e imposibil să credem că habitatul platoului Bucegi va rămâne intact, că nu va avea de suferit, că speciile rare vor supraviețui invaziei umane etc. Deja observăm ce s-a întâmplat după ce s-a asfaltat drumul până-n creierii munților. Poluarea a afectat brazii, pășunea alpină s-a „înzestrat“ cu plastic, hârtii și urme de grătare... Bine, din punct de vedere turistic se poate să fie bine, o fi nevoie de dezvoltare. Și turistul va fi foarte mulțumit! Faptul că urcă până lângă Sfinx cu mașina, că are hoteluri unde să înnopteze, că se scaldă în piscine sau ia masa în aer pur, curat (cât de pur și curat va mai fi) e semn de dezvoltare și civilizare a țării! În fine, asta o va spune generația următoare, în niciun caz noi!

35% din suprafața parcului nu poate fi „atinsă“ de construcții

Înființat în 1974, Parcul Natural Bucegi se întinde pe o suprafață de 32.500 ha, pe raza județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Mai mult de 60% din teritoriu este acoperit cu păduri. Rezervațiile naturale nominalizate în Legea nr. 5/2000, 14 la număr, ocupă 8.216 ha: Prahova - 4.997 ha; Dambovița - 1.575 ha; Brașov - 1.644 ha. Zona de protecție integrală și zona de protecție strictă, unde sunt delimitate 46 de elemente de patrimoniu natural al cărui management necesită măsuri speciale pentru asigurarea integrității acestora, ocupă 11.421 ha, reprezentând aproximativ 35% din suprafața parcului (zona de protecție strictă - 4.055,87 ha și zona de protecție integrală - 7.366,52 ha). În afară de acestea mai există zona de management durabil, pe 58,38 % din suprafață, și zona de dezvoltare durabilă, pe 6,48% din parc. Mai avem, apoi, 3.010 specii în flora sălbatică, din care 120 sunt incluse în „Lista Roșie a Plantelor Superioare din România“ ca specii rare, endemice, vulnerabile sau periclitate, 108 specii de păsări, 172 exemplare de cerb comun, 260 de căprior, 558 capre negre, 227 mistreți, 52 urși, 232 iepuri, 117 cocoși de munte, 30 lupi, 13 râși și 19 pisici sălbatice, 7 lacuri, stâncării, peșteri etc.

Construcții existente în parc

Legislația noastră nu permite omului intervenții în zonele stricte, integrate, rezervații științifice, iar cele de management durabil sunt limitative. Bun, ar spune unii, dacă până acum s-a construit, de ce nu am face-o și de aici înainte? În prezent, în suprafața parcului, unde sunt amenajate și 231 de trasee alpine, există mai multe tipuri de construcții: 42 de cabane, hoteluri, pensiuni, vile de vacanță și construcții civile; 14 baze sau refugii salvamont; 5 schituri sau mănăstiri; 5 relee și stații de radiocomunicații; 10 instalații de transport prin cablu și construcțiile aferente acestora; 20 de cantoane silvice, cabane, observatoare cinegetice; o amenajare pastorală; 4 construcții aparținând ministerelor Apărării și de Interne; 3 stații meteo; 15 captări de apă; 10 amenajări hidroenergetice plus construcții aferente; 2 cariere (piatră). Numai că Planul de management al PNB citează principalele amenințări: dezvoltarea turismului peste capacitatea de suport a patrimoniului natural; creșterea cantităților de deșeuri rămase în urma vizitatorilor; apariția unităților turistice netradiționale sau defectuos proiectate; apariția presiunilor generate de dezvoltarea excesivă a zonei Bran-Moieciu, Valea Prahovei, precum și datorită reamenajării DJ 713. Probabil că o fi bine să construiești în vârful muntelui, dar depinde ce și cum o faci.

Sau, ca să tragem concluzia, îl cităm pe primarul orașului Sinaia, Vlad Oprea: „Mi se pare total iresponsabil, pur și simplu o schimonosire a muntelui, și va duce la un haos, la fel cum s-a creat în multe alte zone în țară.“

Maria BOGDAN

Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a încheiat peste 4.500 de contracte de finanțare care au ca obiect investiții în zona montană și pentru care s-au efectuat plăți în valoare totală de 230,6 milioane de euro. Alocarea distinctă acordată prin Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020) pentru finanțarea investițiilor realizate în zona montană este de 683 mililioane euro.

„Zona montană este o prioritate pentru AFIR, iar proiectele din această zonă constituie o necesitate pentru dezvoltarea durabilă a mediului rural. Alocarea distinctă dispusă în sesiunile de finanţare şi interesul crescut al beneficiarilor pentru accesarea fondurilor PNDR 2020 urmăresc dezvoltarea şi stabilizarea populaţiei în zona montană. Până în prezent, am finanţat 154 de ferme şi mai multe proiecte de procesare a produselor agricole, am susţinut financiar realizarea şi modernizarea a 1.192 kilometri de reţele de apă sau apă uzată şi a peste 1.450 de kilometri de drumuri comunale, agricole şi forestiere în zonele montane” a menționat Adrian CHESNOIU, directorul general al Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

Cele mai multe investiții în zona montană au fost finanțate pentru instalarea a 1.998 de tineri fermieri prin intermediul submăsurii 6.1, pentru care AFIR a semnat decizii de finanțare în valoare de 81 milioane de euro. Pentru dezvoltarea fermelor mici prin submăsura 6.3, AFIR a încheiat 1.952 de contracte de finanțare cu o valoare de peste 29,3 milioane de euro. De asemenea, au fost contractate proiecte de investiții în exploatații agricole prin submăsura 4.1 și proiecte de înființare sau modernizare a unităților de procesare a produselor agricole prin submăsura 4.2, cu o valoare cumulată de peste 52 milioane de euro.

Investiţiile în infrastructura din zona montană au fost finanţate prin intermediul submăsurii 7.2 (Investiţii în crearea și modernizarea infrastructurii de bază la scară mică) pentru care AFIR a semnat 297 de contracte în valoare totală de peste 276 milioane de euro. De asemenea, 147 de contracte în valoare totală de 48,6 milioane de euro au fost semnate prin intermediul submăsurii 7.6 (Investiţii asociate cu protejarea patrimoniului cultural).

Zona montană din țara noastră are un ambasador de nădejde. Este vorba de domnul Radu Rey, un specialist de calibru mondial, care la cei 77 de ani ai săi încă se preocupă de viitorul muntelui, cu tot ceea ce înseamnă el: gospodărie montană, zootehnie și bogății naturale. Ce spune despre situația actuală, despre perspectivele produsului montan, dar și despre politica ce ar trebui implementată? Cu siguranță foarte multe, iar fiecare opinie este bine argumentată, nici n-ar avea cum să stea altfel după o activitate de peste 45 de ani consacrați muntelui, dintre care 20 de ani în cadrul Ministerului Agriculturii.

Pericolul? Depopularea montană

Născut la Vatra-Dornei, una dintre cele mai cunoscute zone de munte din țara noastră, Radu Rey este președintele Forumului Montan din România și am putea continua prin prezentarea diverselor funcții pe care le-a dobândit de-a lungul vremii datorită pregătirii sale continue. Însă toate aceste funcții și distincții primite denotă iubirea și atașamentul acestuia pentru munte, pentru oamenii din zonă, motiv pentru care a studiat continuu, a scris cărți, unele devenind chiar emblematice pentru continentul european. Un astfel de exemplu este lucrarea intitulată Munții și secolul XXI, care a fost apreciată chiar și de fostul președinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, care i-a transmis mulțumiri spunându-i că aceasta a stat la baza temeiului produsului montan în Europa. Este doar un exemplu care exemplifică profesionalismul domnului Rey și care demonstrează faptul că este într-adevăr un specialist de calibru mondial, așa cum am specificat încă de la începutul acestui articol.

Însă care este situația actuală în zonele de munte? Care sunt necesitățile agriculturii? Sau, mai bine spus, ce trebuie făcut ca aceste zone din țara noastră să se bucure de prosperitatea de altădată? „Sunt multe de făcut! În ultima vreme se pare că lucrurile s-au mai lămurit. Din ce cauză? Cred că din necesitatea din ce în ce mai stringentă de a înțelege ce înseamnă ruralul montan și aici mă refer mai ales la zootehnie, care este motorul economic al zonei de munte. Sunt numeroase probleme, iar cea mai importantă cred că este îmbătrânirea accelerată a populației, cumulată cu plecarea tineretului mai ales peste hotare, fapte care duc la pericolul depopulării montane. Aceasta din urmă este cea mai îngrijorătoare și asta din mai multe perspective, dar mai ales financiară și culturală. De aceea trebuie să facem eforturi astfel încât în această zonă importantă a țării să continue activitatea. Și este vorba în special de creșterea animalelor“, a declarat prof. univ. dr. Radu Rey.

Fânețele și pășunile, ineficient valorificate

Discuția cu domnul Rey a avut loc după o întâlnire a agricultorilor din zona Sucevei, iar concluziile prezentate în cadrul acelui forum l-au deznădăjduit: „Nu demult am asistat la o prezentare în care era evidențiat faptul că în județul Suceava, cel care a fost primul județ decenii întregi în zootehnie, are în prezent o oaie/ha. Eu cred că greșeala majoră s-a făcut în 2007, atunci când s-a acordat subvenție doar de la peste 50 de oi. Or în zona de munte nu toată lumea deține atât de multe capete. Iar în 2014 lucrurile s-au schimbat și mai rău, acordându-se banii de la 150 de oi. Tradiția românească era ca majoritatea să dețină câteva capete, 15-20, care să se reunească într-o singură turmă de aproximativ 500 de capete, ce urca pe munte și uite așa se păstra continuitatea îngrășămintelor organice. Iar acestea garantau producția anului viitor și tot așa în fiecare sezon, iar noi ca popor am făcut acest lucru sute de ani, de aceea există în zona de munte flora acesta de o calitate excepțională. Noi trebuie să apreciem și să valorificăm iarba. Aceasta poate fi valorificată în special prin zootehnie, pentru că la munte nu poți face altfel de culturi. Iar pentru ca iarba să fie de calitate, trebuie să existe îngrășăminte organice, iar ca acestea să existe trebuie să vorbim mai întâi de existența fermierului, apoi de cea a animalelor care produc îngrășămintele organice“, a continuat Rey.

Acesta a subliniat faptul că, dacă timp de 7-8 ani nu sunt asigurate îngrășămintele organice, iarba nu va mai avea aceeași valoare și practic este imposibil de recuperat, iar în aceste condiții se impune un program care trebuie să țină cont mai întâi de acest aspect.

Program specific pentru zona montană

Întrebat dacă are sprijin din partea clasei politice din țara noastră, acesta a declarat faptul că bune intenții au existat de-a lungul timpului, însă este conștient de faptul că zona de munte nu este prioritară pentru Ministerul Agriculturii, chiar dacă au existat și miniștrii care s-au implicat în mod deosebit în această problematică. „Nu putem izbuti cu zona de munte decât cu un program clar și diferit față de cel aplicat în celelalte zone agricole. 80% din agricultura țării nu este montană, iar presiunea mare a agriculturii, exersată încă dinainte de ‘89, este atât de intensă asupra zonelor de cultură mare încât, oricât de bine au fost intenționați unii miniștri, au fost copleșiți de problemele numeroase pe care le are zona bazată pe culturi. De aici această marginalizare a zonei de munte. Din acest motiv susțin că singura soluție este separarea problemelor zonei de munte de restul agriculturii. Trebuie un secretariat de stat care să se ocupe de această zonă și să implice toate cele 15 ministere care acționează în zona de munte. Ultima strategie pe care am elaborat-o a ținut cont de aceste aspecte și a influențat în bine actualul program de guvernare care a inclus muntele pentru prima dată în istorie în Planul Național de Dezvoltare Rurală“, a mai declarat domnul Rey.

Mai mult decât atât, acesta susține că în zona de munte ar trebui să existe un ministru delegat pentru zona montană care să aplice o strategie specifică zonei: „Pot spune că am fost inițiatorul acestei idei în Europa, atunci când am fost vicepreședinte 8 ani de zile în EUROMONTANA. E nevoie ca la nivel politic să existe acceptarea unui astfel de plan care să aibă temei legal și susținere financiară. De aceea spun că organizarea la nivel montan este elementară. Trebuie să urmăm ce zice Comisia Europeană și Parlamentul European și pentru următoare etapă să creăm un subprogram tematic pentru zona de munte, având în cadrul Ministerului Agriculturii un secretar de stat care să se ocupe de problemele zonei de munte.“

Comuna și cooperativa

„Punerea în valoare a produsului montan nu se poate realiza decât prin sistem cooperatist, deoarece gospodăriile mici și mijlocii sunt caracteristice muntelui românesc. Și atunci cred că dacă în fiecare comună ar exista o cooperativă, care să scoată din propriul depozit produsul montan, atunci prețul lui ar fi unul corect“. Radu Rey

Ion BANU, Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 42-44

În toamna anului 2013 filmam pentru emisiunea Din Lumea Satului de pe AGRO TV și scriam în revista Lumea Satului despre vânătoarea de albine, o îndeletnicire deloc agresivă, ba chiar nobilă, care aduce periodic în stupina lui Mihai Grama mătci valoroase pe care apicultorul le foloseşte în activitatea de ameliorator al familiilor de albine din stupine proprii. Experienţa de atunci, una fabuloasă pentru mine, m-a făcut să urmăresc cu mare atenţie activitatea acestui stupar.

De ce apicultură în munți

De data aceasta am bătut peste 500 km pentru a-l găsi în Apuseni, la peste 1.200 m altitudine, acolo unde își ține albinele peste vară, pentru a afla de ce face această alegere an de an și ce înseamnă un an apicol bun.

Revederea a fost una de-a dreptul prietenească, așa că mi-am permis chiar să-l „botez“ cu o poreclă care cred că-i face cinste – URSUL GRAMA. Motivul este lesne de înțeles, doar l-am văzut cu ochii mei cum bagă mâna în scorbură după albine. Îmbrăcat într-un combinezon galben aprins, cu masca de apicultor agățată de umeri, ne aștepta în fața pavilionului cu aproape 200 de familii de albine.

Deși se lăsase seara, bâzâitul intens din preajma pavilionului indica o muncă asiduă. Albinele încă erau la cules. Îngreunate de povara nectarului cules peste zi, multe dintre ele cădeau răpuse de istoveală chiar pe tabla din fața urdinișului sau la câțiva metri pe iarba grasă din fața pavilionului. E clar că pentru unele albine se risipeau ultimele clipe de viață. Altele intrau grăbite în stup, ducând cu greu pe piciorușe polenul şi în guşă nectarul, astfel împlinindu-și menirea.

Peisajul era de vis, o gură de rai nu doar pentru albine, ci pentru toți cei care iubesc Țara Moților. Dacă în sudul țării căldura sufocantă răpune orice inițiativă, aici, la 25 de grade, respiri și trăiești după alte coordonate. „Locația este extraordinară“, confirmă Mihai Grama, ceea ce deja simțeam prin toți porii, „dar pentru albine depindem de condițiile de mediu, de climă, să nu plouă, să nu fie frig. Dacă în sud este caniculă, aici se face miere. Nu se poate compara. Suntem în plin cules la zmeur, urmează zburătoarea, mana, apoi murul.“

Profit de subiectul discuției și întreb cu curiozitate gazetărească care este diferența între culesul de la munte și cel de la șes. Parcă am dat apă la moară, pentru că argumentele s-au prăvălit imediat peste mine cu menirea să mă convingă fără a lăsa vreo urmă de îndoială. „Vreau să subliniez că aici albina are viață pentru că nu există chimizare, nu există insecticide, erbicide. Aici albina moare de bătrânețe sau de la prea multă muncă sau din cauza aripilor roase de la turația prea mare. Anul acesta nu am văzut urmă de păduche. Motivul este simplu: nu am vecini cu stupine de jur-împrejur pe câțiva kilometri. Vin aici pentru că sunt departe de orice altă sursă care ar putea să mă contamineze cu trântori sau boli. Ca să îmi mențin linia genetică eu trebuie să stau aici, cât mai izolat.“

Altă zonă, alte provocări

Deși există toate motivele ca pastoralul să aibă ca destinație zona montană, nu toți apicultorii pot face acest lucru, asta este clar. Chiar și Mihai Grama o recunoaște. „Nu poate sta oricine aici. Anul trecut ursul a distrus 12 familii de albine. Fără gard electric nu ai ce căuta. Aceasta ar fi prima măsură de siguranță, este o investiție necesară.“

Apoi, dacă la şes lumea se luptă cu căldura, la munte frigul este cea mai mare problemă, mai ales pe timpul nopţii. Iar o stupină performantă este şi una bine dotată. Ei bine, la acest capitol

Mihai Grama nu a făcut rabat. „Am ultima generație de stup din poliuretan care asigură o temperatură constantă atât iarna cât și vara. Aici, la munte, am avut săptămâna trecută, noaptea, 4-5°C și, dacă nu ai o izolație termică foarte bună la stup, ai surpriza să apară locă americană și europeană, puiet varos. Deci riscurile sunt foarte mari. Fiecare încearcă diverse variante. Am avut și stupi orizontali și verticali, mi-am făcut și din lemn de brad și de tei, dar am considerat că asta mi se potrivește. Am cumpărat 170 de bucăți pe care am plătit aproape 16.000 euro. O ladă echipată complet costă aproape 100 de euro, dar e o treabă foarte bună, pentru că vara, când e foarte cald, stupul este protejat, iar iarna se reduce consumul la 5-6 kg de miere pe familie, ceea ce înseamnă că îți rămân ție 10 kg de miere. Plus ușurința de a lucra, de a face tratamente, de a-i manipula“, argumentează cu patos Grama.

La momentul vizitei noastre în Apuseni, de pe crenguţele tinere de brad „ploua“ cu mană. „De aceea aş vrea să atrag atenția stuparilor din zonele montane, semimontane că, dacă nu va fi scoasă afară mierea de mană, vor fi pierderi, va fi o catastrofă la iarnă. Apare Nosema, albina e tot mai puțină și până la urmă rămâne lada goală. Mierea de mană trebuie scoasă acum în august și, dacă nu este cules, trebuie începute hrănirile stimulative ca să-și refacă din timp stocul pentru iarnă“, spune Mihai Grama.

Secretul performanţei: masa, rasa, casa!

În condiţii ideale, aşa cum s-au înregistrat anul acesta în Apuseni, şi rezultatele sunt de excepţie. „La munte este un an foarte bun. Te întâlnești cu așa ceva o dată la 5-7 ani, spun bătrânii, care au zeci de ani de apicultură. Acum, și eu am vreo 27 de ani de muncă printre albine și pot să spun că, o dată la 5-6 ani, parcă te întâlnești cu Moș Crăciun care vine cu tolba plină la tine. E mai greu să te întâlnești la munte cu asemenea condiții prielnice: să fie timpul bun, să ai albine bune. Eu am avut mătci tinere pregătite de anul trecut și toate acestea își spun cuvântul acum. E plină lada, construiesc foarte bine, încă nu am văzut păduche. De aceea de 12 ani nu mai fac pastoral în marile masive, nu mă mai bag în aglomerații de albine. Sfatul meu, pentru cine are posibilitatea, este să se tragă pe lângă munte, la fâneață, la o zmeură, la mure sau mană pentru că merită să o facă“, afirmă convingător Grama.

Şi se ştie, pentru apicultori cuvântul „merită“ se traduce în producţie, despre care am aflat, pe când ne întorceam la Bucureşti, că a fost una bună, nu mai puţin de 1.800 kg de miere la o primă tranşă.

„Secretul este: masa, rasa, casa. Masa o vedeți, au din belșug, rasa știți bine că la mine este o muncă de ani de zile de selecție și ameliorare. În toate ramurile din zootehnie se pune tot mai mult accent pe genetică, pe ameliorare. Acesta este viitorul. Au apărut tot felul de anunțuri pe Internet cu tot felul de hibrizi aduși din diverse colțuri ale lumii. Gândiți-vă cum ar fi să vin aici în munte și să înființez o plantație de portocale sau măsline, credeți că ar merge? Același principiu se aplică și la albine. Aici merge albina aclimatizată zonei noastre. Și vă garantez că, în 2-5 ani, nu știu cât mai durează, România va exporta material genetic. Dacă până acum eram recunoscuți pe plan mondial ca exportatori de miere, de acum vom exporta albine. Cine știe să stea departe de hibridare, acela va avea albine care vor fi căutate de străini și va avea succes. Albina este un patrimoniu de care trebuie să avem mare grijă, păcat că nu avem o legislație care să ne protejeze Apis Melifera Carpatica“, îşi încheie Mihai Grama pledoaria.

Patricia Alexandra POP

Prin intermediul proiectului PACINFO finanțat din fonduri UE (www.zonamontana.ro), dorim să subliniem importanța rolului social și ecologic al agriculturii din zonele montane.

Prin prezentul articol dorim să vă atragem atenția asupra unei noi oportunități oferite de agricultura din zonele montane. Beneficiile ecologice și sociale provenite ca urmare a activităților agricole din zona montană nu reprezintă neapărat servicii care nu au conexiuni cu producția agricolă. Prin multiplicarea valorii produselor agricole și agroali­mentare, acestea pot oferi o valoare adăugată, reflectând asupra sistemului complex și complementar care există între omul gospodar, activitatea agricolă și mediul înconjurător. Această temă este mai degrabă o chestiune de abordare, dar totodată și una practică.

În Europa întreagă există o cerere din ce în ce mai mare față de produsele agricole de calitate ridicată, care au în conținut „ingrediente“ ecologice și culturale specifice anumitor zone sau regiuni. Acest trend reprezintă o posibilitate reală, dacă ne gândim la produsele agricole provenite din zona Carpaților, unde există pajiști naturale și seminaturale cu ecosisteme specifice și unice, în care procesul de producție este nemodificat de secole. Fermierii noștri din zonele montane trebuie să fie conștientizați de faptul că măsurile agroecologice nu au fost stabilite în vederea împiedicării proceselor de producție, ci mai degrabă pentru aducerea unei valori adăugate în domeniul agriculturii.

Pe lângă recunoașterea și acceptarea celor de mai sus mai avem nevoie și de un alt lucru important: de un bun „ambalaj“, și anume de marketingul adecvat al produselor realizate în această zonă.

Uniunea Europeană s-a gândit deja la „ambalaj“ prin elaborarea a trei tipuri de nominalizări pe baza originii geografice și pe baza metodelor de producție. Siglele Denumirea de Origine Protejată și Indicația de Origine Geografică semnifică relația dintre produs și zona geografică din care provine, iar produsele care dobândesc Garantarea Specificității Tradiționale sunt acelea care se realizează din materii prime tradiționale prin metode tradiționale.

În articolul care va apărea în luna noiembrie vom relata mai pe larg despre aceste nominalizări și despre oportu­nitățile oferite de acestea.

În articolul nostru precedent am relatat despre faptul că certificarea produselor în funcție de proveniența lor oferă o nouă posibilitate produselor montane din România, care reprezintă obiectivul proiectului PACINFO (vezi: www.zonamontana.ro). Cele două certificări cu indicație geografică și cea de produs tradițional specific au fost create în vederea protejării caracterului original și tradiţional al acestor produse.

Regulamentul UE nr. 1151/2012 privind sistemele din domeniul calității produselor agricole și alimentare reglementează criteriile concurențiale oneste, infor­marea corectă a consumatorilor și protejarea drepturilor de proprietate intelectuală printre obiectivele sistemului de calitate. Toate aceste obiective trebuie să se înde­plinească în așa fel încât să nu afecteze funcționarea pieței interne.

Printre obiectivele practice ale politicii de calitate putem aminti stimularea producției și consumului diver­sificat, luarea măsurilor pentru stoparea contrafacerii și falsificării produselor, precum și garantarea calității și originii produselor. Trebuie să subliniem că la acordarea certificatelor nu numai calitatea produselor este recu­noscută de UE, ci și surplusul de valori pe care acestea îl reprezintă. Acest surplus de valori provine din patri­moniul cultural și natural al zonei sau al regiunii, din respectul față de procesele de fabricație tradiționale ale acestora.

Este evident avantajul competitiv pe care îl asigură folosirea acestor certificate producătorilor, cooperativelor de producție sau regiunilor montane pe piețele euro­pene. Și nu am vorbit încă despre produsele agriculturii ecologice care câștigă teren din ce în ce mai mare pe piața europeană și despre certificatul european legat de acestea. Totuși în România există numai un singur pro­dus care a dobândit denumirea de origine geografică protejată și alte două produse urmează să obțină nominalizarea după evaluare.

În privința zonelor montane trebuie să amintim și mențiunea de calitate de „produs montan“. Conform reglementărilor, această mențiune se referă la produsele destinate consumului uman ale căror materii prime provin din zona montană și prelucrarea se realizează tot în zona montană.

Există deci posibilitatea ca gradul de competiti­vitate pe piață a produselor montane să fie îmbunătățită. Trebuie numai să ne informăm. În această privință sprijinim fermierul montan în cadrul proiectului PACINFO, pe pagina căruia puteți accesa mai multe informații legate de politica agricolă a UE, sistemele de calitate și rolul multifuncțional al agriculturii montane.

Prin intermediul proiectului PACINFO finanțat din fonduri UE (www.zonamontana.ro), dorim să subliniem importanța rolului social și ecologic al agriculturii din zonele montane.

Prin prezentul articol dorim să vă atragem atenția asupra unei noi oportunități oferite de agricultura din zonele montane. Beneficiile ecologice și sociale provenite ca urmare a activităților agricole din zona montană nu reprezintă neapărat servicii care nu au conexiuni cu producția agricolă. Prin multiplicarea valorii produselor agricole și agroali­mentare, acestea pot oferi o valoare adăugată, reflectând asupra sistemului complex și complementar care există între omul gospodar, activitatea agricolă și mediul înconjurător. Această temă este mai degrabă o chestiune de abordare, dar totodată și una practică.

În Europa întreagă există o cerere din ce în ce mai mare față de produsele agricole de calitate ridicată, care au în conținut „ingrediente“ ecologice și culturale specifice anumitor zone sau regiuni. Acest trend reprezintă o posibilitate reală, dacă ne gândim la produsele agricole provenite din zona Carpaților, unde există pajiști naturale și seminaturale cu ecosisteme specifice și unice, în care procesul de producție este nemodificat de secole. Fermierii noștri din zonele montane trebuie să fie conștientizați de faptul că măsurile agroecologice nu au fost stabilite în vederea împiedicării proceselor de producție, ci mai degrabă pentru aducerea unei valori adăugate în domeniul agriculturii.

Pe lângă recunoașterea și acceptarea celor de mai sus mai avem nevoie și de un alt lucru important: de un bun „ambalaj“, și anume de marketingul adecvat al produselor realizate în această zonă.

Uniunea Europeană s-a gândit deja la „ambalaj“ prin elaborarea a trei tipuri de nominalizări pe baza originii geografice și pe baza metodelor de producție. Siglele Denumirea de Origine Protejată și Indicația de Origine Geografică semnifică relația dintre produs și zona geografică din care provine, iar produsele care dobândesc Garantarea Specificității Tradiționale sunt acelea care se realizează din materii prime tradiționale prin metode tradiționale.

În articolul care va apărea în luna noiembrie vom relata mai pe larg despre aceste nominalizări și despre oportu­nitățile oferite de acestea.

Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană au avut loc numeroase schimbări în mai toate domeniile de activitate cotidiană. Nici în cazul oieritului lucrurile nu au rămas după rânduiala strămoşească, ba mai mult, au fost impuse cerinţe greu de îndeplinit pe plaiurile mioritice. Alimentarea cu apă potabilă, electricitate, modernizarea spaţiilor în care are loc prepararea brânzeturilor sunt doar câteva dintre problemele greu de depăşit ale ciobanului român. Cu toate acestea, nu este imposibil. Acest lucru îl demonstrează ciobanii de pe islazul Piciorul Mare din judeţul Neamţ care, până nu demult, foloseau felinare sau lanterne pentru a lumina stâna şi se aprovizionau cu apă de la distanţe considerabile. La stâna de astăzi au condiţii de lucru moderne, curentul electric fiind asigurat de panouri fotovoltaice, şi apă curentă la robinet.

Oieritul în munţii Neamţului

Pe islazul Piciorul Mare oieritul este o tradiţie veche, o înţelegere din moşi-strămoşi a oamenilor din comună care îşi trimit oile la păşunat pe munte pe timpul verii şi primesc în schimb porţia de brânză cuvenită. Astfel, la stâna devenită model prin dotările moderne, 50 de vaci şi 200 de oi sunt îngrijite de 8 ciobani timp de 5 luni pe an. Dragostea faţă de animale îi îndeamnă să aleagă această meserie, chiar dacă aproape jumătate de an stau departe de familii. Pot avea şi motive de mândrie, ciobănia devenind o meserie recunoscută în nomenclator, după cum ne mărturiseşte şi Sorin Pădure care ne vorbeşte cu mândrie de stâna modernă din Munţii Neamţului.

Ce este o stână modernă?

O construcţie de lemn de cele mai multe ori cu o singură încăpere, care era atât dormitorul ciobanilor cât şi spaţiul de preparare a caşului, aşa se prezentau până nu demult mai toate stânele din Munţii Neamţului. Acum reprezentaţii Asociaţiei Crescătorilor de Animale din Farcaşa – Piciorul Mare dispun de o stână modernă în care igiena, confortul și curățenia sunt cuvintele de ordine. Chiar dacă nu le-a fost uşor să transporte, pe un drum greu accesibil, materialele necesare pentru realizarea construcţiei, rezultatul este unul pe măsură. „Stâna modernă înseamnă multe sacrificii, înseamnă produs tradiţional a cărui reţetă nu trebuie schimbată. Mai înseamnă şi igienă, nu condiţiile în care ciobanii s-au chinuit până acum şi pe care le cunoaştem cu toţii. Cu multe sacrificii şi cu un demers greoi am putut capta un izvor, iar apa vine acum prin cădere liberă. Având aducţiunea de apă, am construit baie cu duşuri pentru a avea un confort sporit, ca acasă. Chiar dacă ciobanul a fost considerat ca aparţinând unei categorii mai josnice, el are nevoie de condiţii moderne pentru că munceşte o zi, indiferent de vreme, iar seara trebuie să aibă posibilitatea de a se odihni aşa cum se cuvine. O altă noutate este lumina. Printr-un panou fotovoltaic avem lumină ca şi în locuinţele proprii, nu ne mai chinuim cu lampa de carbit. Avem totuşi o lumină eco fără consum de energie electrică. Panoul asigură 150 de KW şi este suficient pentru nevoile de la stână pentru că, de exemplu, becurile se folosesc numai seara sau dimineaţa“, declară Sorin Pădure, reprezentantul Asociaţiei de Animale Fărcaşa – Piciorul Mare.

Astfel, stâna modernă din judeţul Neamţ este o construcţie care dispune de condiţiile unui cămin propriu: dormitor separat de celelalte încăperi, cum ar fi cea în care se produce brânza sau cea de depozitare, care poate fi încălzită atunci când este necesar.

Caşul de Farcaşa, mândria ciobanilor

Procesarea este un alt element important al stânei moderne. Din acest motiv, ciobanii acestei zone au în vizor atestarea caşului de Farcaşa pentru a putea fi recunoscut atât la nivel naţional, cât şi peste hotare. Şi, totuşi, cu ce se diferenţiază produsul de pe Piciorul Mare de cel al altor stâne din spaţiul carpatin? La această întrebare a răspuns Sorin Pădure, care ne-a detaliat şi o parte dintre secretele reţetei: „Reţeta este cea străveche, nu o vom modifica, însă vom îmbunătăţi modul de prezentare şi de ambalare. Caşul nostru se diferenţiază de celelalte mai ales prin zona de păşu­nare. Aşa se poate diferenţia brânza, bineînţeles la aceasta se adaugă şi priceperea ciobanului. După mulsul animalelor depozităm laptele în budăci de lemn, apoi se dă cheagul, se strânge caşul manual şi se scurge zerul. După scurgere, caşul se depozitează în recipiente de lemn mai mici, se scurge de zer, se trece la frământat până ajunge asemenea boabelor de mazăre. Aproape jumătate de zi caşul se lasă la scurs. Urmează procesul de maturare care durează timp de 8-10 zile şi care are loc într-o încăpere aerisită.“

Loredana Larissa SOFRON

Acesta este sloganul proiectului de finanțare PACINFO prin care se urmărește promovarea Politicii Agrare Comune, proiect despre care am relatat în numărul anterior al revistei. De ce se discută din ce în ce mai mult despre agricultura din zonele montane? Care este motivul pentru care Politica Agrară Comună acordă o importanță majoră pentru anumite regiuni și practici agricole care nu sunt tocmai rentabile? (Nici nu pot deveni rentabile...) Obiectivul nu ar fi creșterea eficienței și modernizarea exploatațiilor agricole?

Astfel de întrebări pot preocupa fermierii în mod justificat. Noua PAC înseamnă mai mult decât susținerea producției eficiente de alimente, și devine tot mai accentuat politica de dezvoltare echilibrată și sustenabilă a regiunilor rurale. Modelul european de agricultură, pe lângă producția alimentelor de calitate vizează în același timp caracterul ecologic al practicii agricole, iar în scara de valori europeană apar tot mai accentuat ocrotirea peisajului și a comunităților rurale.

Agricultura din zonele montane contribuie tocmai la îndeplinirea acestor obiective. În aceste regiuni se impun mai rar criteriile de eficiență a producției (al producției cantitative), însă sunt prezente funcțiile sociale și de mediu ale agriculturii, acestea putând fi îndeplinite într-un mod mult mai eficient în uzine mai mici, bazate pe gospodăriile familiale, această practică având tradiție în regiunile montane ale României.

Actualmente, mulțumită condițiilor sale, în România există activități agricole atât în zonele de câmpie cât și în regiunile montane, evident practicile diferă mult între ele, aspect ce trebuie să se remarce și în politicile de subvenționare. În zonele montane (18,3% din suprafețele agricole) 90% din terenuri sunt situate pe suprafețe cu Înaltă Valoare Naturală, pe care menținerea și ocrotirea habitatelor florei și faunei necesită practici agricole speciale. În următorul număr vom prezenta aceste funcții sociale și de mediu precum și principiile legate de acestea. Mai multe informații despre proiectul PACINFO pot fi obținute accesând pagina oficială www.zonamontana.ro