Fiecare zonă agricolă are un anumit potențial de producție care poate fi valorificat printr-o tehnologie de cultivare superioară.

În mod corespunzător acestui potențial trebuie aleasă genetica ce poate asigura maximum de producție în zona respectivă.

Soiurile (hibrizii) cu potențial superior de producție pretind condiții corespunzătoare (superioare) pentru valorificare.

În condiții mai puțin favorabile se obțin rezultate mai bune cu nutrienți mai puțin evoluați genetic. De aceea, fiecare fermier, în funcție de zona în care lucrează și de nivelul tehnologiei de cultivare preconizat, este indicat să aleagă genetica ce asigură cele mai bune rezultate în condițiile respective. Aceasta se poate face pe baza cunoașterii soiurilor (hibrizilor) care s-au comportat cel mai bine în loturile demonstrative din zona sa și a recomandărilor specialiștilor din cercetare.

Făcând o retrospectivă sumară asupra evoluției nivelului geneticii și a tehnologiei de cultivare a plantelor agricole în ultimul secol, se constată că:

Porumbul, care ocupă cea mai mare suprafață în țara noastră, în anii ’30 realiza producții medii de 1.055 kg/ha, ajungând la 4.259 kg/ha în 2011 și la 5.854 kg/ha în 2017. Dar s-au obținut și producții de 14.000-15.000 kg/ha, chiar 19.000 kg/ha la neirigat și peste 20.000 kg/ha la irigat în Insula Mare a Brăilei.

Însă potențialul de producție a hibrizilor de porumb este mult mai mare, sunt Hibrizi Pioneer cu 30.000 kg/ha, iar în SUA s-au anunțat producții de peste 35.000 kg/ha.

La grâu, față de 1.310 kg/ha obținute în anii ’30, s-a ajuns la 3.665 kg/ha în 2011 și la 4.836 kg/ha în 2017. Sunt menționate și producții record de 9.700 kg/ha și chiar 10.000-11.000 kg/ha în județele Mehedinți și Bihor la unele unități.

La orz se obțineau 724 kg/ha în anii ’30 și s-a ajuns la 4.942 kg/ha în 2011, iar în ultimul timp s-au anunțat 12.500 kg/ha obținute la Diosig – Bihor. La floarea-soarelui producția în anii ’30 era de 673 kg/ha, ca în 2017 să se ajungă la 2.725 kg/ha, dar s-au anunțat și producții de 5.100 kg/ha și peste 5.400 kg/ha la Osmancea-Constanța.

La rapița de toamnă, care s-a extins mult în cultură după 1990, de la producții de 1.500-2.000 kg/ha s-a ajuns la producții duble și triple cu noile soiuri și hibrizi. Astfel, la Urlați – Prahova s-au obținut 5.700 kg/ha, iar la Lișcoteanca – Brăila 6.560 kg/ha.

Mazărea este cultura care s-a extins cel mai mult dintre leguminoasele pentru boabe; de la producții de 2.000-3.000 kg/ha s-a ajuns la producții de peste 5.000-6.000 kg/ha. La Urlați – Prahova s-au obținut 7.000 kg/ha.

Soia, fiind mai pretențioasă, cu cerințe mai mari față de apă, este indicată în perimetrele irigate, unde a realizat 5.000-6.000 kg/ha Compania Corteva menționează că în SUA s-au obținut peste 11.000 kg/ha.

O situație aparte prezintă sfecla de zahăr. Față de suprafața de 250.000 - 280.000 ha, cât se cultivau înainte de 1989 și se prelucrau în cele 33 de fabrici amplasate în apropierea zonelor de cultură și care asigurau necesarul de zahăr al României chiar cu unele disponibilități pentru export, s-a ajuns ca, după aderarea la UE, să primim o cotă de zahăr care satisfăcea cam 20% din necesarul țării.

Între timp, fabricile s-au privatizat, au fost cumpărate de străini și, pentru că nu mai aveau ce prelucra, majoritatea s-au închis.

Se mai cultivau 25.000-30.000 ha, adică de zece ori mai puțin, care se prelucrau în 4-5 fabrici. După ce s-a ridicat cota de zahăr impusă se puteau cultiva suprafețe mai mari, dar nu mai erau fabrici de zahăr.

Fabrici bune ca cele din Oradea, Luduș, Bod s.a., amplasate în zone foarte favorabile sfeclei de zahăr, aparținând străinilor, s-au închis în ultimul timp. Cultivatorii de sfeclă de zahăr au încercat să le cumpere pentru a menține cultura, dar au fost refuzați. Asta s-a urmărit, de fapt, România să devină piață de desfacere a zahărului.

În ultimul an s-a mai cultivat sfeclă de zahăr pe cca 8.000 ha, care se prelucrează în fabrica de la Roman.

România are zone foarte favorabile pentru sfecla de zahăr și cultivatori pricepuți. Numai în zona fabricii Bod pe 6.000 ha s-au obținut 75 t/ha, iar la Institutul Agronomic Iași s-au obținut 90 t/ha.

Cele de mai sus au menirea de a orienta fermierii să aleagă cu mult discernământ soiurile (hibrizi) și să aplice tehnologii care să asigure maximum de eficiență.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

În revista Lumea satului din 2022 am scris un articol cu acest titlu.

De fapt, am urmărit în zonă o solă care a fost însămânțată cu grâu în toamna 2021, a fost recoltată în vara 2022 și i-am urmărit evoluția până în prezent.

O tehnologie de cultivare corectă necesită ca, imediat după recoltarea grâului, să se efectueze lucrarea de dezmiriștit pentru multiplele sale avantaje.

Avem în vedere că în mulciul creat la suprafața solului din amestecarea paielor tocate de combină și grapa cu discuri cu stratul superficial al solului se asigură o bună acumulare și conservare a apei în sol și că apa nu se scurge la suprafața solului, nu produce eroziune, nu băltește și nu se evaporă.

În acest mulci se creează condiții pentru germinarea semințelor de buruieni și de samulastră care formează un covor vegetal (permanent verde) ce consumă îngrășămintele rămase de la cultura grâului și nitrații formații, evitând levigarea acestora și poluarea apei freatice.

De asemenea, acest covor vegetal protejează solul de acțiunea mecanică a picăturilor de ploaie asupra agregatelor structurale, valorifică razele solare în procesul de fotosinteză și consumă cantități importante de CO2 pentru formarea masei vegetale, menține, în timpul arșițelor, o temperatură favorabilă activității microbiologice din sol etc., etc.

Dar nu a fost să fie așa. În această parcelă nu s-a mai intrat până la sfârșit de octombrie și început de noiembrie. Între timp, în zonele unde au găsit ceva umiditate au crescut pâlcuri de buruieni, au făcut sămânță care s-a scuturat, adăugând noi cantități de sămânță la cele existente în sol.

La început de noiembrie s-a executat o arătură pe solul uscat, arătură de foarte slabă calitate, bolovănoasă, cu coame și denivelări. După arătură nu s-a intrat cu o grapă cu discuri pentru a mai mărunți și nivela terenul.

Atunci am scris articolul cu titlul de mai sus în care am menționat că, dacă nici în ferestrele iernii, după câteva reprize de îngheț-dezgheț nu se intervine pentru mărunțirea și nivelarea solului și se lasă totul pentru primăvara, cultura care va urma va fi în mare parte compromisă.

Nu s-a intervenit decât în primăvară prin lucrări cu grapa cu discuri.

Deci nu spun nici pregătirea terenului pentru semănat, nici pregătirea patului germinativ pentru că grapa cu discuri nu poate realiza aceste lucrări și grapa cu discuri nu se folosește la lucrări în primăvară.

Au avut și o nereușită inspirație ca pe asemenea suprafețe să însămânțeze soia. Pe lângă sfecla de zahăr, soia este la fel de pretențioasă în ceea ce privește pregătirea patului germinativ și semănatul.

Ea are nevoie la germinație de o cantitate mare de apă (150% din greutatea seminței), are germinația epigeică și necesită „pat tare și plapumă moale“, ceea ce grapa cu discuri nu poate realiza.

Necesită teren bine nivelat pentru că păstăile se formează începând din partea de jos a tulpinii și în teren denivelat combina nu poate recolta de jos.

Pregătirea terenului pentru semănat cu grapa cu discuri a vânturat solul, a pierdut apa, însămânțarea s-a efectuat la diferite adâncimi și, deși a fost o primăvară cu destule ploi, în perioada ianuarie-aprilie 2023 au căzut 157,2 mm, răsărirea soiei a avut loc conform figurilor alăturate.

Acum, în preajma recoltării culturilor de vară, trebuie făcute toate eforturile pentru realizarea lucrării de dezmiriștit imediat după trecerea combinei sau chiar în spatele ei.

Pe parcursul verii sau la începutul toamnei, în funcție de culturile ce urmează, se va urmări ca, după ploaie, să se efectueze tocarea buruienilor înainte de a forma semințe sau a culturilor de acoperire și executarea arăturii cu plugul în agregat cu grapa stelată sau, dacă e plug reversibil, fără posibilitatea folosirii grapei stelate, care să mărunțească și să niveleze arătura; se va lucra cu grapa cu discuri prevăzute cu tăvălugi. Aici este locul grapei cu discuri sau la intervenții în ferestrele iernii și nu la lucrări în primăvară.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

În campania de toamnă cultura grâului ocupă un loc important, dar reușita unei culturi bune depinde în mare măsură de respectarea tehnologiei specifice de cultură, spun specialiștii de la Banca de Resurse Genetice Vegetale „Mihai Cristea“ Suceava. Informațiile agrotehnice din rândurile următoare vin din partea dr. ing. Danela Murariu.

Lucrările solului, rotația culturilor și fertilizarea

Cele mai recomandate culturi premergătoare sunt: borceagurile, trifoiul, lucerna, cartoful, porumbul. La grâu nu se recomandă monocultura.

Odată cu pregătirea terenului, se aplică 20-30 tone gunoi de grajd/ha, o dată la 3-4 ani, și îngrășăminte pe bază de fosfor şi potasiu, în cantitate de 40-60 kg substanță activă/ha. În lipsa gunoiului de grajd, cantitatea de fosfor şi potasiu crește la 80-100 kg s.a. la hectar.

Se efectuează în așa fel încât între executarea arăturii şi semănat să treacă un interval de 15-20 zile, necesar pentru a se realiza „așezarea solului“. Arătura se efectuează, în funcție de sol, la 18-20 cm adâncime, cu precizarea că pe solurile cu o vegetație prea înaltă se procedează mai întâi la o mărunțire a acesteia cu grapa cu discuri. Dacă solul este prea uscat şi rezultă bulgări prea mari, se renunță la arat şi se pregătește terenul utilizând grapa cu discuri grea, GDG-4,2M, în agregat cu grapa stelată. Pregătirea patului germinativ se face cu 1-2 zile înainte de semănat şi constă în afânarea şi mărunțirea bulgărilor pe o adâncime de 6-8 cm cu ajutorul grapei cu discuri.

Semănatul

Sămânța trebuie să aibă o valoare biologică şi culturală ridicată, cu îndeplinirea următoarelor condiţii: puritate peste 98%, capacitate germinativă peste 90%, sănătoasă, umiditate sub 14%. Înainte de semănat sămânța se tratează în mod obligatoriu cu fungicide (CELEST STAR -1l/tonă)) pentru protejarea împotriva principalelor boli.

Semănatul se realizează în epoca optimă, data semănatului fiind diferită în funcţie de zonă. Cantitatea de sămânță necesară pentru un hectar de cultură este cuprinsă între 200 şi 240 kg/ha, în funcţie de condițiile pedoclimatice, fertilitatea terenului şi epoca semănatului. Adâncimea de semănat este de 3-4 cm pe solurile luto-argiloase sau lutoase şi de 5-6 cm pe solurile nisipoase.

Este bine de știut că cercetările efectuate au consemnat că pentru fiecare zi de întârziere a semănatului în luna octombrie se pierd 60 kg/ha, iar pentru luna noiembrie 100 kg/ha. Semănat în perioada optimă, grâul are posibilitatea să înfrăţească şi să se călească, fortificându-se pentru perioada de iarnă, în aceste condiţii putând rezista până la -20°C.

Lucrările de întreţinere și producerea de sămânță

În situaţia în care, în perioada semănatului, se manifestă fenomenul de secetă se recomandă tăvălugirea semănăturilor pentru a realiza un contact mai bun al seminţelor cu solul şi a asigura o răsărire uniformă şi rapidă.

Combaterea buruienilor se efectuează prin respectatrea tuturor lucrărilor agrotehnice şi fitotehnice sau prin aplicarea de erbicide, în funcţie de gradul de îmburuienare şi structura speciilor de buruieni. În funcţie de nivelul precipitaţiilor, irigarea constituie o măsură eficientă şi se aplică astfel: o udare pentru răsărire şi 1-2 udări în timpul vegetaţiei, cu o normă de udare de 500-600 m3/ha apă.

În ceea ce privește producerea de sămânţă la populaţiile locale de grâu, tehnologia de cultivare folosită are în vedere respectarea următoarelor aspecte specifice:

– izolarea culturii folosită pentru sămânţă la cel puţin 4 m faţă de alte soiuri de grâu sau alte specii de cereale păioase;

– asigurarea celor mai bune premergătoare şi evitarea cu stricteţe a revenirii în rotaţie a culturilor de grâu după grâu sau alte cereale păioase la intervale mai mici de doi ani;

– executarea a cel puţin două purificări biologice, din care prima imediat după înspicare, iar ultima la intrarea în faza de coacere în pârgă;

– curăţirea perfectă a combinelor şi a sacilor utilizaţi la recoltare;

– uscarea, condiţionarea şi păstrarea seminţei până în momentul semănatului în magazii răcoroase şi uscate.

Evenimentul numit „Turul inovației în legumicultură“, organizat de Syngenta în comuna Matca, județul Galați, la jumătatea lunii iunie, a fost gândit sub forma unor ateliere, astfel încât fermierii să poată avea posibilitatea de a obține informații pe diferite subiecte pentru culturi diferite. Turul s-a concentrat pe cultura de ardei, tomate și castraveți și au avut loc prezentări pe partea de semințe, prima linie de tehnologie, apoi partea de fertilizare și protecție a culturilor.

Syngenta este o companie axată pe inovație

Andrei Măruțescu, director comunicare Syngenta: „Turul inovației este tematica evenimentelor pe care le organizăm în țară pe mai multe segmente de activitate, pomicultură, viticultură, legumicultură. Inovația înseamnă accesul la produse și servicii de ultimă generație care să îndeplinească cerințele și nevoile fermierilor. Syngenta este o companie axată pe inovație, 5.000 de oameni lucrează numai pe partea de cercetare și aproximativ 1,4 miliarde de dolari sunt investiți anual în acest departament. Suntem într-un parteneriat cu cei de la Marcoser, cunoaștem această zonă și fermierii de aici de foarte mulți ani. Este foarte important ca aici să existe un parteneriat între fermieri și companiile de profil. Rolul nostru este să venim cu informație și să facem acest transfer de cunoștințe către fermieri și ei să înțeleagă importanța inovației și a modului în care produsele trebuie utilizate. Au fost prezenți la eveniment peste 300 de fermieri și ne bucurăm că au fost alături de noi.“

Ferma de aici recreează condițiile din diferite bazine legumicole

Marius Petrache, director general Marcoser: „Ferma noastră are o suprafață de trei hectare pe care cultivăm ca și cultură de bază ardei gras, tip California. Avem însă și alte culturi, respectiv tomate, castraveți, vinete, practic tot ce avem în portofoliu avem și în cultură. Ferma este gândită astfel încât să putem lucra în aceleași condiții în care lucrează și fermierii din diverse bazine legumicole. Avem diferite tipuri de structură de solar, modele de palisare diferite pentru că doar înțelegându-le nevoile putem să îi ajutăm cu adevărat. Laitmotivul evenimentului de astăzi au fost tomatele. Avem în testare foarte mulți hibrizi noi de la Syngenta și nu numai. Au fost prezentate și tehnologiile pentru culturile de ardei și castravete (la Matca cultura de castravete cornișon este cea mai importantă pe primul ciclu de cultură).“

Doi hibrizi de castravete pentru cultura în spații protejate și câmp

Iulian Dorobanțu, reprezentant Departament legume: „În ferma de la Marcoser au fost prezentați doi hibrizi. Spino este un castravete extratimpuriu care se pretează pe ciclul I și pe ciclul II până iarna târziu, iar cel de-al doilea hibrid se numește Balkan. Acesta se pretează, de asemenea, pentru ciclurile I și II de producție și, în plus față de Spino, poate fi cultivat și în câmp. Hibriul Spino este în portofoliul nostru de trei ani, iar Balkan de un an. Avantajul hibridului Spino este că tolerează foarte bine făinarea, temperaturile scăzute din iarnă și are o legare foarte bună. Sunt castraveți uniformi, de culoare verde închis, iar acele broboane specifice castraveților sunt mai dese. Dimensiunile lor sunt de 10-12 cm.“

Coloreta și Kamos, hibrizi care vor fi comercializați din toamnă

Ionuț Dima, reprezentat tehnic și vânzări semințe – legume (sud-vest): „La evenimentul acesta am prezentat doi hibrizi, respectiv Coloreta și Kamos. Coloreta este un ardei tip blocky, de culoare portocalie, nou introdus în portofoliul Syngenta. Kamos este un alt hibrid pe care îl testăm în ferma Marcoser. Acesta este de culoare galbenă. Așa cum am obișnuit și până acum, Syngenta este tot timpul cu un pas în față cu tot ce înseamnă inovație, hibrizi mai mult sau mai puțin colorați. Acești hibrizi ajung la o greutate de 200-250 de grame, au o pulpă groasă, prezintă patru muchii și sunt destinați momentan doar pentru partea de ornament. Se pot asorta foarte bine cu alte legume pe platouri. Acești doi hibrizi vor fi comercializați începând cu toamna acestui an.“

• „Comuna Matca reprezintă un «motor» al producției de legume pentru România și este foarte important ca în această zonă să existe inovație, know-how și informația necesară fermierilor“, Andrei Măruțescu, director comunicare Syngenta.
• „Lucrăm alături de Syngenta încă de la începuturile companiei Marcoser, așa că suntem obișnuiți ca materialul genetic să fie de cea mai bună calitate și ne așteptăm ca hibrizii de tomate pe care i-am testat anul acesta să domine piața în anii viitori“, Marius Petrache, director general Marcoser.

Laura ZMARANDA

Moruga White, Aztec Black,Trichosanthes Cucumerina, Marina di Chioggia sunt câteva dintre denumirile legumelor exotice, impresionante prin dimensiunea sau aspectul lor nonconformist, cultivate în grădinile micilor legumicultori din România. Despre procesul de aclimatizare și implicațiile tehnologiei de cultură ne-a vorbit Petruța Lukas, o doamnă care a testat adaptarea mai multor specii și soiuri străine de legume la condițiile pedoclimatice din țara noastră.

Schimb de semințe cu mari colecționari din străinătate

Petruța Lukas din Șintereag, județul Bistrița, este unul dintre micii agriculturi care au îndrăznit să renunțe la culturile clasice în favoarea celor exotice. De aproape șapte ani își dedică timpul liber cultivării unor specii și soiuri de legume cu aspect inedit, fără să fi avut vreo specializare în acest sens sau măcar o experiență anterioară în agricultură. Spiritul autodidact foarte dezvoltat a ajutat-o să descopere „anatomia“ și ritmul de creștere a plantelor exotice. „Fac naveta 28 de km până Bistrița unde lucrez ca operator cablaje auto, iar după ce revin acasă îmi ocup tot timpul rămas cu această pasiune pentru legume mai mult sau mai puțin ciudate. Mulți oameni văd pentru prima oară legume exotice și sunt mirați de formele lor. După câțiva ani în care am cultivat legume tradiționale i-am zis soțului meu să încercăm și cultivarea unor legume din alte țări pentru a vedem cum sunt la gust, ce culoare și forme au. Primele legume pe care le-am adus au fost fasolea la metru, cartoful mov, ridichiile cu miezul mov și roz, dovlecelul la metru și ulterior am cultivat și alte specii. Această primă experiență ne-a plăcut foarte mult și în următorul an am căutat pe Internet și alte legume.“

În prezent, Petruța Lukas are în colecția sa multe soiuri de roșii, ardei gras, ardei iute, dovlecei, dovleac, pepeni, fasole, castraveți, porumb, burete vegetal. Semințele le-a achiziționat din țări precum Indonezia, Brazila, America, Franța, Germania, Polonia, Rusia, Ucraina, Finlanda și, mai mult decât atât, a reușit sa facă chiar și schimb de semințe cu mari colecționari de semințe din străinătate. Cert este că an de an portofoliul său de legume exotice s-a mărit.

„Cineva m-a întrebat care este leguma care m-a impresionat cel mai mult. Fiecare specie și soi sunt deosebite într-un anumit fel, dar mie cel mai mult îmi place soiul de ardei iute Carolina Reaper. Iuțeala lui exagerată i-a asigurat primul loc în Cartea Recordurilor. Momordica Charantia m-a cucerit prin forma, culoarea și gustul amar. Amar nu înseamnă  neapărat bun, dar cu siguranță înseamnă sănătos.“

Tehnologia de cultură

Multe dintre soiurile de legume pe care le-a cultivat, spune Lukas Petruța, nu au avut probleme de aclimatizare, dar au fost și câteva care nu s-au adaptat. 

„Calendarul de însămânțare pentru fiecare legumă depinde de perioada de vegetație, perioada de germinație, climă. De exemplu, la soiurile de ardei iuți Carolina Reaper, Moruga și altele asemănătoare semănarea se face din decembrie, ianuarie, în funcție de clima zonei în care vor fi plantate. Roșiile, spre exemplu, le semăn în martie pentru că în această regiune este temperatura mai scăzută. În general, pentru a putea fi plantat afară în grădină un răsad bun de tomate trebuie să aibă între 45 și 50 de zile. În primii ani am făcut răsadnița în grădină, bineînțeles acoperită bine, dar în timp am renunțat la ea pentru că nu-mi permitea timpul să am grijă de ea și, în plus, mă confruntam cu tot felul de dăunători. Așa că am început să semăn în alveole, cu substrat Kekkila, pe care le țin în interior. Așa pot controla temperatura, lumina și necesarul de apă pe tot parcursul dezvoltării lor până la plantarea în grădină. Primăvara, după topirea zăpezii, afânez și nivelez solul (asta dacă am făcut arătura din toamnă și dacă am aplicat îngrășământ). Pământul de grădina îl fertilizez cu gunoi de grajd, găinaț de la găini și mai folosesc și dolomita ca sursă de calciu și magneziu. Dolomita se poate aplica toamna în timpul pregătirii terenului sau poate fi încorporată în sol odată cu semănatul sau plantatul plantelor. După plantare, legumele trebuie îngrijite. De asemenea, e necesar să se realizate niște lucrări pe parcursul dezvoltării lor. Se prășește, se leagă și copilesc, se irigă, se stropesc pentru boli și dăunători, se realizarea fertilizare foliară și chiar radiculară a plantelor. Cei care au posibilități pot instala chiar și plase de umbrire pentru perioadele foarte calde“, spune Petruța Lukas.

„Pentru ca semințele să rămână viabile mai mulți ani trebuie depozitate într-un spațiu răcoros, de preferat la o temperatură de 4° Celsius, să fie ferite de lumină și, cel mai important, de umiditate. Recoltarea semințelor se face de la legume sănătoase, ajunse la maturitate. Semințele trebuie să fie pline, nu seci.“ – Petruța Lukas.

„Fiecare legumă are anumite caracteristici. De exemplu, roșia neagră  este bogată în vitamina B, caroten, licopen, antocianine, acestea din urmă fiind un antioxidant folosit în terapia complementară a diabetului, obezității, ajută la scăderea colesterolului din organism. Momordica Charantia, castravetele amar, conține vitamine, minerale, oligoelemente și mai este cunoscut și sub denumirea de „insulina verde“. Acesta scade nivelul glicemic, îmbunătățește nivelul de zahăr din sânge, stimulează producția de insulină“ – Petruța Lukas.

(D.Z.)

Pentru Europa ori America de Nord prezintă interes mazărea de grădină din genul Pisum sativum ssp sativum, care-și are originea în Asia Mică, nord-estul Indiei și Afganistan. Alte varietăți, precum „asiaticum“, „transcaucasicum“, „syriacum“ sau „elatius“, se cultivă numai în Asia și Africa de Nord. Despre mazăre se știe că a fost cultivată de greci și de romani încă de acum 5.000 de ani, fiind mai apoi introdusă în Franța, de unde s-a răspândit pe tot continentul european și nord-american. Grație adaptabilității și perioadei scurte de vegetație, a fost extinsă mult în nord. Cele mai mari suprafețe se întâlnesc în Franța, Regatul Unit, Germania, Polonia, Rusia, Belarus, Ucraina, Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Țările Baltice. În schimb, reușește destul de puțin în țările tropicale. În România, mazărea se cultivă din secolul al XVII-lea, fiind adusă de germani mai întâi în Transilvania și Banat.

Particularități botanice și biologice

Mazărea de grădină este o plantă anuală erbacee, a cărei rădăcină principală (toate prezintă nodozități) poate ajunge la 100 cm în sol, însă marea masă a sistemului radicular se dezvoltă la 30-40 cm. Tulpina, goală în interior, crește până la 20-50 cm, cu ramificații modeste (soiurile pitice au capacitate mai mare de ramificare). Frunzele sunt compuse, alterne, cu un număr par de foliole ce se termină în 1-3 cârcei. Florile albe sau galben-deschis sunt solitare sau grupate câte 2-3 la baza stipelelor, înflorirea având loc în 35-50 de zile de la răsărit. Fructul este o păstaie dehiscentă (n.n. – care se deschide spontan când ajunge la maturitate, punând în libertate semințele), cu 6 până la 12 semințe în interior, verde de diferite nuanțe. La maturitatea de consum, acestea pot avea formă sferică, ovoidă, sferic ușor turtită; greutatea maximă a boabelor este atinsă la 21-30 de zile de la înflorit. Mazărea se folosește sub formă de păstăi și de boabe. Valoarea energetică în stadiul verde este de 37 kcal/100 g, iar la cea uscată – de 359 kcal/100 g. Conține proteine (3%), hidrați de carbon (6%), sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2, niacin, vitamina C. Conținutul de substanțe proteice la mazăre este mult mai mare (25%) față de grâu (12,9%).

Cerințe față de factorii de mediu

Este puțin pretențioasă față de căldură, motiv pentru care se poate semăna primăvara foarte devreme sau chiar în ferestrele iernii. Temperatura minimă de germinație se situează la 1-2°C pentru soiurile cu bobul neted și la 4-5°C pentru cele cu bobul zbârcit. Plantele abia răsărite tolerează minime de -6°C până la -8°C la bobul neted și de -2... -3°C la bobul zbârcit. Temperatura optimă de creștere se plasează în intervalul 15-18°C, cu maxime de până la 24°C. Valorile de 25-30°C în timpul fructificării reduc capacitatea de formare a păstăilor, grăbind, în același timp, maturarea fructelor. Cerințe moderate are și față de lumină, cu precizarea că la umbră producția se diminuează. Modice sunt și pretențiile față de umididate (60-70% din capacitatea de câmp pentru apă), dar seceta are efecte negative asupra recoltei. Solurile propice sunt cele pH de 6,5-7,5.

Cultura timpurie

Mazărea se cultivă frecvent în ogor propriu. Terenul trebuie să fie bogat în elemente nutritive, permeabil, afânat, cu bună capacitate de reținerea a apei. De preferat este să se evite solurile grele, umede, reci și aride. Bune premergătoare sunt culturile de castraveți, tomate, ardei și cartof, care părăsesc terenul devreme și îl lasă curat de buruieni. După mazăre se pot cultiva, în succesiune, varză, ridichi de iarnă și spanac.

Pregătirea terenului: toamna se execută fertilizarea cu fosfor și potasiu, arătură la 28-30 cm, iar primăvara se încorporează azotul, odată cu pregătirea patului germinativ, și se aplică erbicidarea.

Semănat: Lucrarea poate avea loc toamna, în luna noiembrie, sau primăvara, între 25 februarie și 10 aprilie. Se utilizează 180-220 kg de sămânță/ha, semănatul putând fi executat în benzi, cu o distanță între rânduri de 12,5-15 cm și la adâncimea de 4-5 cm.

Lucrări de întreținere: 2-3 udări prin aspersiune (imediat după răsărire, înainte de înflorit și în faza de legare a fructelor), erbicidare cu erbicide pre și postemergente, combatere boli (antracnoză, fuzarioză, rugină, mană, făinare) și dăunători (tripsul, gărgărița frunzelor, păduchele verde al mazării).

Recoltarea începe când 70% din păstăi au ajuns la dezvoltarea normală, iar boabele sunt la maturitatea de consum. Pentru suprafețe mici se face manual, iar pentru culturile comerciale, evident, mecanizat. Producția obținută este de 6-8 tone de păstăi la hectar, respectiv, 2,5-4 tone de boabe/ha.

Cultura de toamnă

Se practică numai în zonele colinare, de preferat pe terenuri ce pot fi irigate, acolo unde, în iulie- august, când plantele înfloresc, temperaturile nu depășesc 22-25°C. Cultura este una succesivă și se realizează după cartofii timpurii, legume verdețuri, cereale păioase (orz, grâu). Terenul se pregătește prin lucrări ușoare, urmate de o udare, dacă se impune. Epoca optimă de semănat este 20-25 iulie, iar lucrările de întreținere constau în erbicidare, udare, combatere boli și dăunători. Recoltarea se efectuează către sfârșitul lunii septembrie, producția fiind de 5-6 tone păstăi/ha (2-2,5 tone boabe verzi/ha).

Soiuri

În catalogul oficial din 2020 sunt certificate soiurile Adela (soi cu bob zbârcit, semitârziu), Bordias (bob zbârcit, semitimpuriu), Constant (bob zbârcit, semitimpuriu), Diana (bob zbârcit, semitimpuriu), Getica ((bob zbârcit, semitimpuriu), Ialomița 1 (bob zbârcit, semitimpuriu), Ișalnița 60 (bob zbârcit, extratimpuriu), Oltena (bob zbârcit, semitimpuriu), Redondo (bob zbârcit, timpuriu).

Maria BOGDAN

În ultimii zeci de ani s-au făcut sute de studii medicale care au confirmat că  valeriana este una dintre cele mai eficiente remedii naturale în tratarea tulburărilor emoţionale, precum şi a bolilor fizice asociate lor. Acest lucru se datorează compușilor ei activi din rizomi și rădăcină. Încă din Evul Mediu oamenii îi cunoșteau tainele și foloseau rădăcina ca medicament, condiment și parfum. Calitățile menționate sunt doar câteva plusuri pentru care Valeriana officinalis merită cultivată.

În situația înființării culturii prin semănare directă în câmp, plantele premergătoare sunt cerealele păioase, mazărea, macul, coriandrul, care eliberează terenul devreme. Dacă înființarea culturii se realizează primăvara prin semănat sau plantare de răsaduri, premergătoare pot fi și culturi prășitoare, la care nu s-au aplicat ierbicide. Nu se recomandă monocultura. Deşi specia este răspândită şi în flora spontană, în tufărişuri, păduri, locuri umede şi umbroase, marginea apelor, lunci şi zăvoaie – în special în zona de deal şi munte –, astăzi ea este exploatată aproape exclusiv numai în cultură.

Valeriana suportă mai bine temperaturile scăzute decât cele ridicate. Seminţele încep germinarea la +5° (temperatura optimă fiind de 20-30°). Suportă geruri de -15-20° fără strat de zăpadă, pornind în vegetaţie primăvara la 1-2°; în condiţiile în care este cultivată în locuri mai călduroase, ca factor ecologic de compensaţie va fi umiditatea în exces.

Faţă de umiditate planta prezintă pretenţii ridicate, dezvoltându-se optim acolo unde precipitaţiile anuale sunt de cca 650 mm. Plantele pot suporta şi perioade de secetă, dar aceasta influenţează negativ conţinutul în ulei esenţial. Poate creşte la lumină sau semiumbră, dar la lumină sistemul radicular are cea mai mare dezvoltare.

Solurile cele mai indicate sunt cele profunde, bogate în humus, uşoare, luto-nisipoase, situate pe locuri umede, dar permeabile pentru apă. Se pot utiliza şi solurile desecate, turboase. Sunt contraindicate solurile grele, argiloase, care împiedică dezvoltarea sistemului radicular şi fac totodată foarte anevoioasă operaţia de spălare a rădăcinilor după recoltare.

Lucrările solului

Eliberarea terenurilor de resturile vegetale de la cultura premergătoare se face cu agregatul format din GD 3,2 + U 650 M, prin tăieri succesive, urmată de arătura de toamnă cu plugul. Până la semănat sau plantat arătura adâncă la cca 25-28 cm se execută cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu discuri cu dinți reglabili, iar înainte de semănat sau plantat cu combinatorul. Patul germinativ pentru valeriană trebuie să fie foarte bine mărunțit și nivelat, până la o granulație foarte fină prin utilizarea GD 3,2.

Fertilizarea

Valeriana reacționează pozitiv, fertilizând cu N, P, K în raport de 1:1,3:1 (1 = 60 kg s.a/ha) realizând un spor de rădăcini de 22% și de ulei volatil de 42%. Pe cernoziomuri este recomandată îngrășarea minerală cu doze de N = 45 kg/ha, P2O5 = 60 kg/ha și K2O = 50 kg/ha. Pe celelalte tipuri de sol îngrășarea minerală dă rezultate bune prin folosirea azotului, fosforului și potasiului în raportul de 1:1,75:1. Se poate folosi și gunoiul de grajd bine descompus, asociat cu doze reduse de N, P, K (30 kg din fiecare element).

Înființarea culturii

Semănatul direct în câmp se poate face vara (august), toamna (octombrie) și primăvara (în martie). Cele mai bune rezultate se obțin prin semănatul în luna august, cu condiția asigurării umidității, pentru o răsărire uniformă, iar cele mai slabe rezultate prin semănatul primăvara.

Densitatea optimă a culturii de valeriană prin semănat direct în câmp se consideră la 20-30 plante/m², la o normă de 4-6 kg/ha de sămânță. Adâncimea de semănat oscilează între 0,5-2 cm. Semănatul direct în câmp se execută cu semănătoarele SUP 21, SUP 29 cu limitator de adâncime și adaptate pentru semințe mici.

Producerea răsadului

Răsadurile se produc în substrat nutritiv constituit din pământ de țelină, mraniță și nisip în raport de 2:2:1 în solarii reci, tunele sau brazde, fiind necesare 500-1.000 de plante/1 ha de cultură, necesitând 0,5-0,8 kg de sămânță/ha. Semănatul se poate executa la începutul lunii august pe rânduri, la distanță de 12,5-15 cm între ele și se plantează primăvara, în ultima decadă a lunii aprilie, pe terenul modelat cu cultivatorul, la distanța de 50 cm/20-25 cm între plante pe rând.

Semănatul

Semănatul se poate realiza și în perioada 10-20 martie cu plantare în decada I din luna mai, în teren modelat conform schemei de mai sus. Premergător plantării, răsadurile se udă abundent, se mocirlesc și se fasonează prin tăierea a 1/3 din foliajul plantei. La plantare se asigură apa de udare și se repetă irigarea la interval de 2 zile timp de 10-15 zile. Desimea optimă este de 15-20 de plante/mp.

Lucrările de întreținere

În sistemul tehnologic cu semănare directă în câmp, principalele lucrări sunt plivitul și răritul plantelor, urmate de prașile manuale și mecanice repetate. În cazul culturilor obținute prin răsad, complexul de lucrări, fertilizări minerale echilibrate, prășile și udări pentru menținerea a 65-80% IUA sunt cele pentru a accelera creșterea și dezvoltarea plantelor și a ridica producția pe unitatea de suprafață. Numai în caz de necesitate, un grad avansat de atac de boli și dăunători, se aplică tratamente specifice cu produse de contact, pentru a evita acumularea acestora în rădăcini.

Material realizat cu ajutorul Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Științe Biologice

Ruxandra HĂBEANU

Este cunoscut rolul determinat al apei în nivelul și calitatea recoltelor. Referindu-ne la culturile de primăvară, criteriul principal în stabilirea tehnologiilor de cultură trebuie să îl reprezinte cantitatea de apă existentă în sol în momentul semănatului.

Se va avea în vedere că 1 mm de apă din rezerva solului este echivalent cu 2-3 mm precipitații căzute în perioada de vegetație. Schimbările climatice tot mai evidente și frecvente anilor secetoși ne obligă ca în stabilirea tehnologiilor de cultură să pornim de la ideea unui regim pluviometric deficitar.

Principalele verigi tehnologice avute în vedere în aceste condiții sunt:

• Epoca de semănat: aceasta se stabilește mai devreme, în cazul deficitului de umiditate, iar semănatul se execută mai adânc pentru a pune sămânța în contact cu stratul de sol mai umed.
• Adâncimea de pregătire a patului germinativ va fi redusă pentru a evita pierderile de apă prin evaporare, iar brăzdarele semănătorii se vor egala pentru a pătrunde puțin mai adânc, într-un sol așezat cu densitate aparentă (Da) 1,3 mg/cmᶟ, cu posibilități de ascensiune capilară a apei la nivelul seminței.

• Speciile de plante cultivate vor fi cele care suportă mai ușor deficitul hidric. Se au în vedere sorgul, meiul, șofrănelul, năutul etc. De exemplu, floarea-soarelui realizează 3,4 substanță uscată la 1 litru de apă consumat, iar sorgul realizează 6,6 g. Porumbul realizează producții de 2-3 kg la 1 mm apă, iar meiul realizează 8-11 kg/la 1 mm apă consumată.

• Alegerea soiurilor (hibrizilor) se face ținând seama de perioada de vegetație cât mai scurtă, de sistemul radicular bine dezvoltat, de ritmul de creștere mai rapid, de consumul specific mai mic, astfel încât cu apa existentă în sol să ajungă la maturitate înainte de apariția arșiței și secetei puternice.
• Stabilirea densității plantelor astfel încât să se asigure un indice optim al suprafeței foliare care să realizeze fotosinteză corespunzătoare unei producții agricole maxime. La primul, de exemplu, la 30.000 plante/ha se realizează 1,8,1,9 m frunze pe 1 m² și poate capta 90% din energia solară. Depășirea acestei densități se face numai atunci când se asigură apa și hrana corespunzătoare. Creșterea densității de la 30.000 la 50.000 plante/ha necesită un consum suplimentar de 200 mᶟ/ ha apă. Altfel, crește sterilitatea știuleților care, în condiții de secetă, ajunge la 38-44%, față de 2-8% în condiții de irigare.
• Fertilizarea cu azot se va corela direct cu rezerva de apă existentă în sol. Pentru toate culturile agricole sunt stabilite dozele optime de azot pentru un anumit nivel de producție. Aceste doze se vor corecta în fiecare an în funcție de rezerva de apă din sol. Pentru fiecare 10 mm apă acumulată în plus față de normalul zonei se vor aplica 3 kg/ha azot în plus și se va diminua doza de azot cu 5 kg/ha pentru fiecare

10 mm apă în minus. Când cursul perioadei de vegetație cad precipitații suficiente se vor administra cantități suplimentare de azot.

Doza de azot se mai corectează și după nivelul la care se găsește umiditatea în sol:

• când umiditatea a ajuns până la 60 cm se aplică 50% din doza optimă;
• când umiditatea a ajuns până la 90 cm se aplică 75% din doza optimă;
• când umiditatea a ajuns până la 120 cm se aplică 100% din doza optimă;
• când umiditatea a ajuns până la 150 cm se aplică 125-150% din doza optimă;
• O valorificare mai eficientă a rezervei de apă din sol se poate realiza și prin aplicarea îngrășămintelor foliare.

Astfel, aplicarea de Lithovit obținut prin măcinarea dolomitei accelerează metabolismul și fotosinteza, încetinește respirația deoarece se închid stomatele și se reduce necesarul de apă la porumb cu până la 50%.

• la aplicarea erbicidelor se va avea în vedere că eficacitatea acestora este condiționată de starea de umiditate a solului. Dacă în momentul semănatului solul are suficientă umiditate, erbicidele nevolatile se vor aplica imediat după semănat la suprafața solului.

În situația în care solul este uscat la suprafață, erbicidele respective se vor aplica la pregătirea patului germinativ și se vor încorpora în stratul de sol în care găsesc umiditate.

• prașilele pe solurile cu deficit de umiditate se vor efectua cât mai superficial pentru a nu răscoli solul și a evita pierderea puținei ape existente în sol. Este necesar să se efectueze mai multe prașile pentru distrugerea buruienilor mari consumatoare de apă și pentru astuparea crăpăturilor prin care cresc pierderile de apă prin evaporare. Prin lucrarea de prășit, corect executată, se realizează un strat izolator la suprafața solului care împiedică pierderile de apă;
• combaterea bolilor și dăunătorilor urmărește menținerea aparatului foliar intact și tulpinile fără leziuni prin care ar putea crește pierderile de apă. Plantele atacate intră într-un stres general și prin porțiunile atacate crește procesul de transpirație a plantelor, deci și consumul de apă.

Respectând aceste măsuri tehnologice se pot obține producții satisfăcătoare și prevenirea regimului pluviometric deficitar.

Prof. dr. Ing Vasile POPESCU

Miscanthus giganteus, originară din Asia, este o plantă energetică perenă din categoria plantelor C4. Este caracterizată ca fiind o plantă ierboasă sterilă care se înmulțește doar pe cale vegetativă prin rizomi. Ce are special Misanthus giganteus? Ing. Ioan Sabău, reprezentant al Alianței pentru Energie Regenerabilă, susține că înființarea plantațiilor de Miscanthus giganteus este o alternativă ecologică și economică și cu potențial mare pentru utilizarea în producția de energie.

Tehnologia de cultivare

Potrivit dlui ing. Ioan Sabău, Miscanthus giganteus este o iarbă perenă (necomestibilă) ce se plantează în primăvară și care, odată plantată, poate rămâne în sol timp de cel puțin 20-25 de ani. Așadar, nu există costuri anuale pentru semințe/rizomi și de prelucrare a pământului în tot acest răstimp. Un avantaj al înființării plantațiilor cu Miscanthus este că aceasta se poate planta pe anumite soluri mai puțin indicate pentru alte culturi și faptul că este o plantă cu proprietăți extraordinare de captare a carbonului și regenerare-stabilizare a solului. Mai mult, aceasta poate fi cultivată pe soluri poluate fără a extrage elementele toxice din sol. În plus, terenurile plantate cu Miscanthus pot fi ulterior redate cu ușurință altor tipuri de culturi. Vorbim, spune ing. Sabău, despre o plantă care nu produce semințe și care, în consecință, este non-invazivă și ale cărei rădăcini pot ajunge până la șase metri adâncime pentru a căuta apă. Miscanthus giganteus este nepretențioasă; după primul an, de regulă, nu este necesar niciun tratament sau vreo îngrijire a terenului.

Miscanthus crește fără îngrășăminte; de altfel, în timpul iernii toate frunzele cad și acționează ca un îngrășământ natural prin nutrienții pe care îi oferă solului. În primul an de la plantare nu se recoltează pentru că nu are randament din punct de vedere economic și este lăsată pe teren. Miscanthus se recoltează la începutul primăverii cu o combină sau presă de balotat, iar materialele colectate pot fi stocate cu ușurință fără necesitatea de a fi uscate. Ciclul acesta se repetă în fiecare an, iar estimările de producție sunt, în medie, de 20 de tone la hectar.

Modalități de utilizare și exemplu de calcul

După recoltare Miscanthus poate fi prelucrat în funcție de modalitatea de utilizare a acestuia în baloți, brichete, peleți, proces care nu necesită adaosuri de lianți. Cultura de Miscanthus poate fi folosită pentru producerea energiei electrice și/sau termice atât în termocentralele mari (30MW), care folosesc mii de tone de biomasă anual, cât și în sisteme mici casnice care folosesc câteva tone, în timpul lunilor de iarnă. Costurile pentru înființarea culturii sunt de aproximativ 2.400 de euro/ha, din care 2.150 de euro/ha prețul rizomilor care include transportul la locație, consultanța tehnică și punerea la dispoziție a mașinii de plantat specială și 250 euro/ha costuri lucrări agricole (arat, discuit, erbicidat).

Producția estimată pe 25 de ani este de 452 tone material uscat (20 tone material uscat/ha/an începând din al treilea an. În primul an nu se recoltează, iar în al doilea an vor fi aproximativ 12,5 tone material uscat pe hectar.) Cheltuielile de recoltare pentru cei 24 de ani de producție vor fi de 24 x 50 = 1.200 euro.

Așadar, investiția în rizomi și înființarea culturii este de aproximativ 2.400 de euro/ha, iar cheltuielile de recoltare pe 25 de ani sunt de 1.200 de euro. Deci costurile totale pentru un hectar se ridică la aproximativ 3.600 de euro. Asta presupune un cost de 3.600 de euro/452,5 t/material uscat = 7,95 euro/t/ material uscat Miscanthus. Dacă materialul uscat este transformat în brichete vor fi costuri adiționale de 20 de euro/ tonă. Alte costuri implică depozitarea (volum ocupat: 130 kg/mc material uscat, așa cum este recoltat; 650 kg/mc brichetele Miscanthus) și distribuția pe piață.

După procesare, Miscanthus giganteus poate fi folosită și ca material plastic pentru diferite produse ecologice (ghivece bancare, în industria pieselor auto).

• 1 litru EL (diesel) = 42 megajoule = 4,4KW;
• aproximativ 2,3 kg Miscanthus cu umiditate de 14% = 1 litru diesel;
• 1 metru cub tocat de Miscanthus = cca 130 kg;
• 1 metru cub de Miscanthus peleți sau brichete = cca 650 kg.

Laura ZMARANDA

Cătina nu mai trebuie privită drept cultura miracol care toarnă cu găleata milioane în casă, fără prea mare efort. Să zicem că vremea poveștilor despre succese fulgerătoare a trecut. Dar planta poate reprezenta o afacere pe care un fermier o poate consolida în timp. Și mai ales înseamnă cu adevărat fructul cu valențe terapeutice extraordinare, cu nimic mai prejos decât leacurile chinezești, înspre care ne-am îndreptat aproape fermecați, poate și din cauza publicității agresive. Vă sugerăm o singură rețetă: consumați toamna, în lunile octombrie-noiembrie, timp de 40 de zile, câte o linguriță de cătină cu miere (dimineața) și veți remarca faptul că iarna următoare nu se va mai lipi răceala de organism! Garantat!

În literatura internațională de specialitate se spune că Hippophae rhamnoides este originară din regiunile reci și temperate ale Europei și Asiei, crescând în țări precum Suedia, Finlanda, Polonia, Germania, India, Nepal, Bhutan, China, Pakistan, Afganistan, fiind introdusă ulterior în cultură în Canada, SUA, Bolivia, Chile, Coreea de Sud, Japonia, Franța etc. România, după cum bine observați, nu figurează în statistici, deși noi ne-am asumat cătina drept o plantă miracol națională. Și pesemne c-am exportat, de-a lungul timpului, sute de mii de tone de fructe în Germania pentru industria farmaceutică și de cosmetice. Culmea, cea mai mare producătoare de cătină din lume este patria goji sau a ginsengului, China, planta fiind utilizată aici și pentru îmbunătățirea ecologică a mediului.

În România cătina crește în mod natural pretutindeni, începând din nisipurile și pietrișurile litorale, până în regiunile muntoase, alcătuind crânguri și tufișuri destul de întinse. Doar în ultimii 15-20 de ani s-a pus problema introducerii în cultură a arbustului, deși cercetări în acest sens se fac de mai bine de patru decenii la USAMV Iași și ICDPP Mărăcineni, ultima instituție obținând din flora spontană și câteva biotipuri propice cultivării cătinei.

Descriere

În locuri aride cătina se comportă ca o plantă târâtoare. La noi crește sub formă de arbust înalt de 1,5- 3,5 m înălțime, în anumite condiții putând depăși chiar 5 m. Sistemul radicular este predominant cu creștere orizontală, putând ajunge în sol chiar și la 2-3 m adâncime, dar marea masă a rădăcinilor se dezvoltă vertical; pe ramificațiile secundare se formează nodozități cu microorganisme fixatoare de azot. Tulpina ramifică destul de puternic și face lujeri anuali solzoși, cenușii-argintii, care se termină cu un ghimpe. Ramurile laterale au, de asemenea, țepi numeroși, rigizi și ascuțiți.

Frunzele sunt liniar-lanceolate, de culoare verde-cenușie pe fața superioară și albicios-argintie pe cea inferioară. Fructul este o drupă de 6-8 mm (0,30-0,50 g), ovoidă, rotundă sau cilindrică, de culoare portocalie, galbenă și, mai rar, roșiatică.

Cerințe față de factorii de mediu

Cătina înflorește primăvara, în lunile martie-aprilie, concomitent cu înfrunzirea. Este o plantă unisexuat dioică, exemplarele femele asigurând fructificarea, iar cele mascule fiind purtătoare de polen. Polenizarea este intermediată în principal de vânt și mai rar de insecte. Cele mai mari pretenții le are față de lumină, de aceea sunt preferate pentru cultură terenurile cu expoziție sudică sau sud-estică. Față de sol, apă și temperatură, cerințele sunt medii. Arbustul rezistă atât la căldură excesivă (plus 45 grade Celsius), cât și la ger (minus 35-40 grade Celsius), dar nu suportă excesul de umiditate și  nu crește nici acolo unde apa freatică este la suprafață. Planta reușește aproape pe orice tip de sol, dar producțiile mari se obțin în substraturile cel puțin cu fertilitate medie, ușoare, permeabile.

Pregătirea solului și înființarea culturii

Suprafața pe care se va înființa cultura se curăță în prealabil de resturi vegetale, apoi se ară la 28-30 cm, se discuiește și se pichetează. Plantarea se efectuează de preferință toamna, în luna octombrie, în gropi de 40 x 40 x 40 cm, la următoarele distanțe: 2,8-3 m între rânduri și 2 m între plante pe rând, dacă sistemul de conducere este aplatizat (1.750 plante/ha); 3,5-4 m între rânduri și 2-2,5 m între plante pe rând, la forma de conducere globuloasă (1.000-1.430 plante/ha); 4 m între rânduri și 3 m între plante pe rând în cazul biotipului viguros (830 plante/ha). Pe solul nedesțelenit, dimensiunea gropilor este mai mare, de 60 x 60 x 50 cm. Materialul săditor se fasonează prin împrospătarea rădăcinilor, scurtarea tulpinii la 25 cm și înlăturarea părților vătămate și se mocirlește în amestec de apă, balegă și sol proaspăt. Puieții se plantează după tehnica bine-cunoscută, cu singura mențiune că, la final, se va face un mușuroi în jurul plantei pentru a evita înghețarea materialului pe timpul iernii.

Tăierile de formare

Primele fructe de cătină apar în anul al 2-lea de la plantare, dar planta intră cu adevărat pe rod în anii 3-4 de la înființarea culturii. Cea mai importantă lucrare este cea a tăierilor de formare și fructificare. Specialiștii de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Pitești-Mărăcineni (Paulina și Gheorghe Mladin) recomandă următoarele tipuri de forme de conducere și tăieri de formare:

• pentru forma globuloasă, în primii 2-3 ani se urmărește formarea unei tulpini ce reprezintă axul principal pe care se formează apoi șarpantele sau ramurile de schelet (brațe laterale), 3-5 la număr. În primul an, tulpina principală se scurtează o treime din lungime, iar în anii 2 și 3, de la înălțimea de 1,6 m, se formează ramurile de schelet, dispuse la 30 cm una de cealaltă, iar pe ramurile de schelet se vor dezvolta ramificațiile, dispuse altern, la 12-15 cm;
• pentru coroana aplatizată pe rând, în primul an se aleg tulpina centrală și 2 ramuri poziționate pe direcția rândului. Tulpina centrală, care se scurtează la 30-40 cm, împreună cu cele 2 ramuri, formează primul etaj al arbustului. În anii 2-3 se aleg alte ramuri situate la distanță de 25 cm între ele, care se scurtează la o treime din lungime, iar pe acestea vor crește ramificații, dispuse la 12-15 cm, care se taie la 30-35 cm.

Lucrări de întreținere

În primul an, plantația trebuie menținută curată de buruieni prin afânări ale solului ori de câte ori este nevoie și tot în primul an se aplică mai multe udări, pentru a garanta prinderea pomișorilor. În rest, după intrarea pe rod, se aplică tăieri de fructificare, protejarea pe timp de iarnă împotriva rozătoarelor, fertilizarea cu gunoi de grajd, afânarea solului etc. Cea mai mare problemă este dată de puterea de regenerare a plantei, ceea ce face o adevărată aventură din efortul de a menține spațiile dintre rânduri curate. Recoltarea este una dintre cele mai grele lucrări din cauza ghimpilor care cresc pe ramuri ori pe fiecare terminație: se extrag rămurele cu fructe prin tăiere, iar desprinderea acestora se face fie manual, tot cu foarfeca sau pieptenele special, fie prin scuturare, după congelare. Din acest motiv, recoltarea înglobează aproape 80% din cheltuielile de întreținere a plantației. Calendaristic, deși fructul se coace începând cu luna august, termenul ideal de recoltare este septembrie-octombrie, când fructul are cea mai intensă acumulare de substanțe (vitamina C, substanțe uscate și acizi grași).

Cătina are un conținut uriaș de vitamina C (de 10 ori mai mult decât citricele) și b-caroten, ceea ce i-a determinat pe unii specialiști să considere planta un fel de miracol pentru sănătate. Într-adevăr, în fruct au fost descoperite peste 150 de substanțe: 15-20% principii uscate, 0,05-0,5% zaharuri, la 4% acizi organici, pectine, polifenoli și tananți, flavonoide, celuloză, proteine, ulei complex (8-12%), b-caroten (3,5-10%), fosfor, calciu, magneziu, potasiu, sodiu, fier, vitamine liposolubile (A, E, K, D), vitamine hidrosolubile (C, P, F, B1-B9), aminoacizi esențiali, acizi grași esențiali (omega-9, omega-6, omega-3 şi omega-7). Fructul poate fi consumat în stare pură, cu miere ori sub formă de suc, sirop, ulei, gem, ceai, tinctură etc. Ca efecte terapeutice, regăsim: întărirea sistemului imunitar, răceală, infecții, anemie, hipertensiune arterială, ateroscleroză, afecțiuni hepatice acute sau cronice, oboseală cronică, stres și depresie, obezitate, afecțiuni gastrointestinale și ale vederii etc.

Maria BOGDAN

Căpșunul (Fragaria viridis) este o plantă cu fructe tonice, gustoase și aromate, bogate în săruri de potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier, sodiu, vitamine (C, B1, B2, E), acid salicilic, acid elagic, acid pantotenic, proteine, zaharuri, flavonoide, uleiuri volatile, tanin și polifenoli cu rol antioxidant. Acestea au numeroase proprietăți terapeutice: stimulează imunitatea naturală și funcțiile hepatice, reglează tensiunea, remineralizează organismul, au efect detoxifiant, scad colesterolul etc. Fructele se folosesc în stare proaspătă ori conservate sau prelucrate sub formă de compoturi, siropuri, gemuri, dulcețuri etc.

Este o plantă perenă, semierboasă, care crește sub forma unei tufe scurte (15-40 cm înălțime). Rădăcinile sunt adventive, fibroase, cu mare capacitate de ramificare, de grosimi aproximativ egale, având culoarea roz-gălbuie (cele tinere sub 1 an) sau neagră (vârsta mai mare de 1 an). Marea masă a sistemului radicular (80%) se dezvoltă până la adâncimea de 20 cm, dar în sol bine afânat explorează până la 40-60 cm și lateral la 30 cm. Tulpina este perenă, scurtă, ce ajunge până la 15-20 cm înălțime, formată din ramificații pe care cresc frunzele, pedunculii florali, stolonii, mugurii. Frunzele sunt mari, trifoliate, lung pețiolate, dințate, lucioase sau pubescente, verzi, cu stipele variabile ca mărime, formă și culoare. Florile la căpșun sunt grupate în câte 5-10 inflorescențe, fiecare cu câte 5-8 flori albe. Fructele sunt achene, în general în formă de inimă (cordiforme), conic-alungite sau sferice, de culoare roșu deschis, luminos, până la roșu închis.

Soiuri

În România se folosesc fie soiuri produse la Institutul de Cercetare-Dezvoltare Piteşti-Mărăcineni ori stațiunile din subordine, fie provenite din import. Cele mai utilizate sunt Premial (timpuriu, 12-15 t/ha), Magic (20 t/ha), Coral (23-30 t/ha), Red Gauntlet (26 t/ha), Real (20 t/ha), Elsanta (olandez, semitimpuriu, 18-20 t/ha), Honeoye (SUA, 20-25 t/ha), Elegance (30 t/ha), Matis (Franța, 25-30 t/ha), Senga Sengana (semitardiv, 18-20 t/ha), Pegasus (Marea Britanie, 20 t/ha), Anita, Clery, Safir (semitimpurii), Benton, Satmarean (târzii) etc. Ca soiuri remontante au apărut numeroase oferte: Diamante, Portola, San Andreas, Seva etc. Cultivatorii români s-au orientat, în ultima vreme, înspre soiurile cu coacere mijlocie sau târzie, cu o perioadă de recoltare mai mare de timp. De reținut: cercetările au demonstrat că producțiile din plantațiile comerciale de căpșun sunt de la 2-7 ori mai mari dacă la înființare se folosește material biologic (stoloni) liber de agenți patogeni și de înaltă valoare biologică.

Epoca de plantare

Agricultorii români folosesc, în cultura căpșunului, tehnologii noi și material săditor refrigerat în cultura multianuală (trei-cinci ani, perioadă după care este nerentabil să mai fie păstrată). Ca epocă de înființare a culturii avem: plantarea de toamnă, din a doua jumătate a lunii august până în octombrie, dar nu mai târziu de 15 octombrie, specifică arealelor cu precipitații abundente; plantarea de primăvară, în luna martie-aprilie, recomandată pentru zonele din nord; plantarea de vară, din 15 iulie şi până în 15 august, utilizată pentru cultura anuală, dar care se folosește cu succes și pentru cultura multianuală.

Pregătirea solului

Capșunul dă rezultate bune și foarte bune pe solurile cu textura mijlocie, lutoase, luto-nisipoase, permeabile, cu o bună capacitate de reținere a apei, cu reacție slab acida sau neutra (pH = 5,5-6,8), care să nu formeze crustă după ploi (luncile râurilor, cernoziomuri, cenușii de pădure, brun roșcat de pădure). Un teren potrivit pentru căpșun trebuie să fie plan (fără denivelări), să fie bine mărunțit, fertil, afânat, reavăn pe o adâncime de 20-45 cm, să nu prezinte buruieni, resturi materiale sau organice de la cultura anterioara și să aibă la îndemână sursa de irigare a plantelor. La pregătirea terenului avem în vedere fertilizarea cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 200 kg/ha superfosfat și 200 kg/ha sare potasică. Acolo unde solul este infestat cu viermele sârmă și larva cărăbușului de mai se face neapărat o dezinfecție puternică a substratului. Se execută apoi arătura la 28-30 cm, se mărunțește solul cu freza, se bilonează, prilej cu care se întinde sistemul de irigație prin picurare, în cazul culturilor mulcite cu folie neagră (la cultura clasică se folosește aspersiunea) și folia care asigură mulcirea, toate cele trei lucrări fiind mecanice.

Plantarea

Pentru cultura obișnuită, distanțele de plantare sunt de 75-80 cm între rânduri și de 22-25 cm între plante pe rând, iar pentru cultura în benzi, de 85-95 cm între benzi, 35-40 cm între rânduri pe bandă și de 20-25 cm între plante pe rând. La cultura fără folie, terenul se marchează cu țăruși, la distanțele de plantare între rânduri, apoi se întind sfori, cu distanța marcată între plante pe rând. În cazul în care se utilizează folia, distanțele sunt deja marcate. La materialul adus din stolonieră se efectuează fasonarea – rădăcini plus frunze (lucrarea nu se practică la stolonii refrigerați, care vin la dimensiunile stas) și mulcirea într-un amestec de balegă proaspătă, apă și pământ. Plantarea se face manual, cu plantatorul, după ce terenul a fost în prealabil irigat. Adâncimea de plantare se alege cu grijă astfel încât mugurele central să nu fie îngropat în sol, dar nici să fie prea mult peste nivelul solului, în ambele cazuri producția fiind influenţată negativ. După plantare se aplică imediat irigarea.

Lucrări de întreţinere

În primul an se completează golurile, pentru a asigura o densitate bună pentru anul de producție următor și se irigă de ori de câte ori este nevoie. În anul următor, lucrările de întreținere constau în: greblarea terenului, mulcirea cu paie, în cazul culturii fără folie, în luna aprilie (elimină riscul ca fructele să vină în contact cu solul, se reduce riscul unei infecții puternice cu Botrytis și se împiedică parțial dezvoltarea buruienilor), irigare (norme de 100-120 mc/ha, la udarea prin picurare și 300-350 mc/ha, la irigarea prin aspersiune), tratamente împotriva bolilor (mana, făinarea, pătarea brună, albă și roșie, putregaiul cenușiu) și dăunătorilor (viermele sârmă și cărăbuşul de mai), fertilizarea fazială, lucrări de întreținere ale solului (în cazul culturilor clasice), însoțită de lucrarea de eliminare a stolonilor. Recoltarea se face în 3-4 reprize, începând cu luna mai, la soiurile timpurii, sau 6-7 serii, la soiurile cu o fructificare mai densă.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 18-20

Gălbenelele, cunoscute ca specie ornamentală și deopotrivă ca plantă medicinală, sunt originare din regiunea mediteraneeană și Asia de Vest, cu o largă răspândire în restul Europei. În România Calendula officinalis este prezentă în toate zonele țării, dar ca specie cultivată are zone de favorabilitate bine delimitate, începând cu județele Brăila, Buzău, Ialomița, Călărași, sudul  Vrancei, nordul județului Ilfov, Constanța, sudul județului Tulcea, zona de câmpie din Neamț și Bacău, Iași, Vaslui, Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare etc. Zona a 24-a de favorabilitate este plasată în regiunile muntoase. Florile, sub diverse forme de condiționare, sunt indicate în ulcerul gastric și duodenal, inflamații ale colonului, colecistită, boli hepato-biliare, hemoroizi, micoze, infecții urinare etc.

Cultură de nișă insuficient răspândită în România

În România, suprafața cultivată cu gălbenele este nesemnificativă, nefiind încă asumată de micii fermieri ca o cultură de nișă, aducătoare de profit. În schimb, rar poate fi găsită o gospodărie țărănească care să nu aibă această floare în grădină și să nu fie utilizată, după tradiția populară, în tratarea diferitelor afecțiuni. Investiția într-un hectar de gălbenele este de 4.500-5.000 lei, iar profitul ajunge undeva la 15.000-20.000 lei. Înainte însă ca fermierul să se apuce de o astfel de afacere este bine mai întâi să-și găsească piața de desfacere; altminteri riscă să livreze producția fie la preț de nimic, fie să rămână cu ea nevalorificată.

Cerințe față de climă și sol

Planta nu este deloc pretențioasă, având cerințe moderate față de temperatură și umiditate. În anii cu precipitații reduse se înțelege că necesită aport de apă prin irigații. Gălbenelele se pot dezvolta pe orice tip de sol (exceptând extremele, fie excesiv nisipos ori argilos), însă dă rezultate bune în teren afânat, cu capacitatea de a se încălzi ușor, curat, lipsit de buruieni și bine aprovizionat cu substanțe nutritive. Din acest motiv, dacă le încadrăm într-o rotație a culturilor, este bine să fie semănate după prășitoare, în special leguminoase boabe. Monocultura nu este recomandată, ca pentru oricare altă plantă, de altfel, pentru a evita apariția focarelor de boli și dăunători. În asolament, poate reveni pe aceeași solă după patru ani.

Pregătirea terenului și fertilizarea

Arătura se efectuează toamna, după ce s-a eliberat terenul de cultura precedentă, la adâncimea de 25-28 cm, cu plugul în agregat cu o grapă stelată. În condițiile tehnicii de azi, deși este puțin probabil ca un mic fermier să aibă acces la utilaje de cea mai înaltă performanță, arătura poate fi înlocuită cu o lucrare cu cultivatorul. Buruienile care răsar în ogor se distrug prin discuire. Planta are nevoie de un pat germinativ perfect. Dacă solul nu este suficient de bogat în substanțe nutritive, înainte de arat se administrează 30-40 tone/ha gunoi de grajd (dacă fermierul îl are în gospodărie ar fi ideal, altfel e destul de dificil de procurat) sau 60-80 kg fosfor/ha și 45 kg potasiu /ha, ambele calculate în substanță activă, iar primăvara se aplică  45 kg azot s.a. /ha.

Semănat

Gălbenelele se seamănă fie mecanizat, cu SUP-21 sau SUP-29, utilizând distribuitorul modificat pentru semințe mici, cu reglajele corespunzătoare, fie manual, în cuiburi (2-3 semințe la cuib) ori pe rânduri. Distanța dintre rânduri/cuiburi este de 50 cm, între plante pe rând, de 10-15 cm, iar adâncimea de semănat, de 2-3 cm. Densitatea va fi undeva la 13-15 plante/mp. Norma de sămânță variază de la 6 la 12 kg/ha, în funcție de metoda de semănat. Epoca optimă de înființare a culturii este primăvara devreme, în martie, când temperatura solului ajunge la 5-8°C.

Lucrări de întreținere

Cultura necesită mai multe intervenții manuale. După răsărire se execută rărirea, pentru a asigura densitatea optimă, o prașilă mecanică între rânduri și manuală, pe rând. Operațiunea se repetă la două săptămâni de la prima și, dacă este nevoie, se face ori de câte ori este nevoie, mai ales după 3-4 recoltări succesive. În varianta în care dorim să menținem cultura și în anul al doilea, 3-5% dintre plantele mature nu se recoltează, pentru a le lăsa să fructifice și a se înmulți apoi pe cale naturală. În acest caz, în octombrie sau mai târziu se aplică o bilonare, pentru protejarea pe timpul iernii, iar în primăvară re reiau lucrările efectuate și în primul an. Fiind plantă medicinală se subînțelege că gălbenelele trebuie să beneficieze de un regim ecologic. Pentru eventuala erbicidare dinainte de semănat (adâncimea de încor­porare, 6-8 cm) ori pentru combaterea făinării sau a pătării cenușii a frunzelor se folosesc substanțe din gama celor acceptate pentru culturile bio.

Recoltarea

Florile sunt recoltate manual, începând din luna iulie și până în octombrie. Perioada de uscare (la umbră, timp de 2-3 zile și apoi în spații special amenajate) variază între 3-8 zile vara și 8-14 zile, toamna. În funcție de convenția pe care micul fermier o încheie cu cumpărătorul, ambalarea se face fie în saci din pânză, fie în cutii din carton. Producția de flori la metrul pătrat este de 0,25-0,50 kg, putându-se obține la un hectar în jur de 2,5-5 tone (1-1,6 tone de floare uscată). Important este ca fermierul să dețină și un spațiu de uscare și depozitare, în cazul în care nu livrează recolta în stare proaspătă. Pe piața internă prețul unui kilogram de floare sau petale uscate este de 16-30 lei, iar în Germania gălbenelele se vând cu 10 euro/kg.

Gălbenelele mai sunt cunoscute sub denumirea populară de calinica, rujulița, filimica, ochi galben. Romanii au numit planta mireasa soarelui pentru că-și întoarce florile spre soare, britanicii îi spun „marigold“, de la legenda potrivit căreia Sf. Fecioară Maria își împletea floarea în păr (același nume îl are și Tagetes patula), iar creștinii o știu drept aurul Maicii Domnului. În tradiția populară românească florile de gălbenele erau remediul ideal împotriva „gălbinării“ (icter), iar mamele adăugau planta în apa în care spălau pruncii pentru ca aceștia să aibă un somn liniștit. În utilizarea lor magică gălbenelele sunt considerate simbolul soarelui, al focului, al susținerii vieții, erau purtătoare de noroc și se credea că, puse sub pernă, aduc vise premonitorii. Asimilarea în cultura noastră populară rezultă și din faptul că numeroase locuri au căpătat nume similare: Vârful Gălbenele (în Făgăraș), Fisura Gălbenelelor, Valea Gălbenelelor, Creasta Gălbenelelor, Strunga Gălbenele (toate în Masivul Ciucaș).

Ing. Maria BOGDAN

Principalele funcţii ale rădăcinii constau în fixarea plantei de sol şi absorbţia apei şi sărurilor minerale din sol. Cu cât solul este mai puţin tasat, cu atât rădăcinile se dezvoltă mai mult în adâncime şi lateral valorificând un volum tot mai mare de sol şi depăşind mai uşor perioadele de secetă.

Rădăcinile plantelor leguminoase sunt pivotante şi pătrund la adâncime mai mare. Ele au capacitatea de a valorifica fosfaţii mai greu solubili pe care îi aduc spre suprafaţă şi mai ales aduc calciul care este foarte important în structurarea solului.

Solul din jurul rădăcinilor trebuie să fie suficient de afânat pentru a asigura primenirea aerului cu oxigen şi eliminarea CO2.

În procesul de respiraţie a rădăcinilor se eliberează energia necesară funcţiilor vitale ale acestora.

Prin eliminarea CO2 în procesul de metabolism, acesta împreună cu apa asigură o mai bună solvire a substanţelor din sol.

Când conţinutul în oxigen al aerului din sol scade sub 5% sau CO2 creşte peste 2% activitatea rădăcinilor se reduce şi încetează.

Rădăcinile se dezvoltă bine într-un sol poros, cu densitatea aparentă (Da) de 1,0-1,4 g/cm3. În solul tasat şi compactat care are Da mai mare de 1,5-1,6 g/cm3 sistemul radicular se dezvoltă anevoios şi prin experimentări s-a demonstrat că în aceste condiţii sistemul radicular la porumb se reduce cu 41%, iar la floarea-soarelui cu 49%.

Un alt factor care frânează înrădăcinarea este îmburuienarea culturilor. Astfel, o plantă de grâu, după 40 zile, avea rădăcinile de 176,9 m lungime în cultură curată şi de numai 83,9 m într-o cultură îmburuienată cu muştar sălbatic.

La aplicarea îngrăşămintelor trebuie să ţinem seama că azotul favorizează ramificarea rădăcinii, dar inhibă pătrunderea ei în adâncime, pe când fosforul determină atât ramificarea, cât şi creşterea în profunzime.

Adâncimea de pătrundere în sol a rădăcinilor la diferitele culturi o prezentăm în fig. 1 (vezi în revistă).

Rădăcinile la cerealele păioase se găsesc în majoritate în stratul superficial al solului (fig. 2 – vezi în revistă). O înrădăcinare mai puternică are secara, urmată de triticale, ovăz, grâu şi orz.

Analizând înrădăcinarea la secară, se constată că aceasta pătrunde în sol până la 200 cm şi are capacitate de valorificare a terenurilor slab productive. S-au efectuat măsurători riguroase şi a rezultat că lungimea totală a rădăcinilor unei plante ajunge la 600 km şi suprafaţa de 225 m2.

În timpul înfloritului o plantă ajunge la 14 milioane de ramificaţii, iar lungimea perilor radiculari ajunge la 10.000 km şi suprafaţa de 400 m2.

Ovăzul are înrădăcinare puternică, profundă şi cu capacitate de valorificare a combinaţiilor greu solubile, putând fi cultivat şi pe teren mai slab productiv.

Orzul are cea mai slabă înrădăcinare şi capacitate redusă de valorificare a substanţelor minerale din sol, de aceea trebuie cultivat pe soluri mai fertile.

Grâul de toamnă, până la desprimăvărare, trăieşte cu ajutorul rădăcinilor embrionare care ajung până la 100 cm adâncime. Rădăcinile coronare (adventive) pornesc din nodul de înfrăţire şi la desprimăvărare sunt slab dezvoltate (5-10 cm). În primăvară se dezvoltă puternic, ajung la 160 cm, iar la maturitatea în lapte creşterea lor încetează.

Rădăcinile porumbului. Din sămânţă porneşte o rădăcină embrionară care creşte foarte repede în adâncime. Din mezocotilul embrionului pornesc 3-7 rădăcini adventive seminale. Acestea reprezintă înrădăcinarea temporară. Din nodurile subterane ale tulpinii se formează rădăcinile adventive permanente.

Rădăcinile cresc în funcţie de temperatura din sol: sub 10°C nu cresc; la 20°C cresc 1 mm/oră; la 25°C cresc 2 mm/oră, iar la 30°C cresc 3 mm/oră.

La început, rădăcina creşte mai mult lateral şi apoi în adâncime, informaţie de care trebuie ţinut seama la executarea praşilelor, ca adâncime şi ca zonă de protecţie pentru a nu tăia rădăcinile (fig. 3 – vezi în revistă).

Porumbul mai are rădăcini aeriene (ancoră) care pornesc din nodurile de deasupra solului şi care au rol de absorbţie şi de susţinere.

Rădăcinile porumbului pătrund până la 2,4 m şi explorează 6 m3 de sol.

Sorgul are sistem radicular dezvoltat şi este important de menţionat că are perişori radiculari dublu faţă de porumb, asigurând o bună rezistenţă la secetă.

Floarea-soarelui are rădăcină pivotantă, puternic ramificată, care ajunge la 2-2,5 m adâncime. În pri­mele zile după germinare rădăcina se dezvoltă de 10-15 ori mai mult ca restul plantei. Are capacitate ridi­cată de absorbţie şi este prevăzută cu mulţi perişori radiculari, făcând-o mai rezistentă la secetă.

Rădăcinile plantelor leguminoase sunt în general pivotante şi pătrund în adâncime (lucerna la peste 5-6 m), de unde aduc spre suprafaţă fosfaţii şi calciul atât de necesar în formarea structurii solului. Solul din jurul rădăcinilor trebuie să fie afânat pentru a asigura buna dezvoltare a bacteriei Rhizobium care trăieşte în simbioză cu rădăcinile plantelor leguminoase.

Cunoaşterea sistemului radicular ne ajută în aplicarea corectă a tehnologiilor de cultură:

– amplasarea culturilor pe parcelele cu fertilitate corespunzătoare;

– cum să se asigure afânarea solului în funcţie de cerinţele culturilor;

– cum să se aplice îngrăşămintele şi, mai ales, cum să se efectueze lucrările mecanice de întreţinere pentru a nu distruge rădăcinile.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU