Singurul grup de producători în sectorul legumicol din judeţul Maramureş a fost organizat în 2006, în Dăneştii Chioarului, din Mireşu Mare, pe malul Someşului, într-o zonă cu o bogată şi îndelungată tradiţie în legumicultură. Iniţial a existat o asociaţie a legumicultorilor, funcţională şi astăzi, din care s-au retras, fără însă a-şi pierde calitatea de membri în prima formă de organizare, 22 de producători, aceştia constituind Grupul de producători „Legumicultorul“ Dăneşti, condus de Vasile Tinc. Raţiunea iniţierii acestei noi forme asociative ţine de avantajele deja ştiute legate de valorificarea producţiei, achiziţionarea inputurilor şi accesarea programelor cu finanţare europeană pentru dezvoltarea şi modernizarea fermelor şi realizarea unor obiective în interesul grupului.

Grupul de producători „Legumicultorul“ Dăneşti, deja cunoscut în nordul ţării, cu legături profesionale şi în Olanda, acolo unde o parte dintre membri au mers la schimb de experienţă, lucrează 43 ha de legume în spaţii protejate, solarii şi sere precum şi în câmp. Cultura în care s-au specializat este ardeiul, urmat de tomate, dar în egală măsură fermierii cultivă, pentru a asigura un asolament minim sau cultura succesivă, varză, conopidă, vinete, morcov, pătrunjel, gulii, cartof. Satul Dăneştii Chioarului, cu 498 de locui­tori, contribuie substanţial la activitatea cu profil agricol din Mireşu Mare, comună a cărei suprafaţă agricolă se ridică la 4.990 ha. Aproape fiecare familie are tradiţie în legumicultură, iar generaţia de azi s-a specializat în plus, beneficiind şi de aportul tehnologic din Europa.

Primele beneficii ale grupului de producători din Dăneştii Chioarului

Ce avantaje a adus asocierea? Preşedintele Vasile Tinc: „Este vorba despre puterea de a lucra în echipă, cel puţin în câteva segmente din lanţul producţie-valorificare. Altfel negociem inputurile, discutăm cu partenerii, organizăm vânzarea, iar, în funcţie de modalitatea de livrare, facem o oarecare planificare din iarnă a structurii de culturi. Noi colaborăm şi cu asociaţia legumicolă din sat, de unde preluăm o anumită cantitate de legume, spre a valorifica şi ceea ce nu reuşeşte să comercializeze respectiva asociaţie. Pe de altă parte, ca grup, avem mult mai multe şanse să obţinem finanţări europene pentru dezvoltarea fermelor.“ Grupul mai are de lucrat şi de învins unele prejudecăţi până să opereze la maximă eficienţă. Ne-o spune cea care a fost nu numai motorul acţiunii, sprijinind grupul încă de la înfiinţare, dar, ca fost legumicultor, s-a ataşat şi sufleteşte de producătorii din Mireşu Mare, directorul Camerei Agricole Judeţene de pe lângă Consiliul Judeţean Maramureş, ing. Viorica Ciocian: „Aici, din fericire, am găsit terenul fertil pentru a fi auziţi, oamenii fiind receptivi la nou şi la idei care le-ar putea aduce beneficii. Prima dată, în 2006, am organizat cursuri, nu numai de specialitate – fiindcă ei sunt profesionişti, produc legume foarte bune calitativ, recunoscute şi apreciate în tot judeţul –, ci şi de contabilitatea fermei. Apoi le-am fost aproape în fiecare etapă pe care au desfăşurat-o pe parcurs.“

Politica paşilor mărunţi

Drumul GP „Legumicultorul“ Dăneşti a fost unul parcurs cu paşi mărunţi. Până în prezent, membrii grupului au accesat proiecte mai mici, fie pe Măsura 141 – Sprijinirea fermelor agricole de semisubzistenţă, fie pe Măsura 112 – Instalarea tânărului fermier. Vasile Tinc: „Problema noastră cea mai mare, legată de accesarea fondurilor europene, o reprezintă partea de cofinanţare. Nu ne-am fi permis să ne împovărăm cu împrumuturi la bănci pentru cofinanţarea proiectelor, fiecare pe cont propriu. Ca grup, efortul individual este mai mic şi putem face faţă şi cofinanţării, şi cheltuielilor anticipate, fiindcă banii europeni nu vin înainte, ci după executarea lucrărilor.“ Aşa a început prima investiţie comună, un depozit pentru păstrarea legumelor. Investiţia nu s-a finalizat încă, după cum ne spunea directorul Ciocian: „Ei şi-au cumpărat şi o linie tehnologică pentru ambalarea ardeiului, dar proiectul lor vizează să organizeze un spaţiu de procesare, dar şi să doteze cu utilaje specifice depozitul.“ Pentru acest volum de investiţii, soluţia imediată a fost proiectul cu finanţare europeană, depus la GAL „Mara Natur“. Ar mai fi de lucrat în segmentul valorificării producţiei. Deocamdată, membrii grupului îşi vând producţia pe filierele consolidate de fiecare producător în parte, şi nu la un magazin comun sau pe o piaţă comună. Când şi acest aspect va fi rezolvat şi după ce depozitul de ambalare, probabil şi de procesare va fi terminat, s-ar putea spune că veriga a fost închisă, iar grupul şi-a atins ţinta pentru care s-a înfiinţat.

Independenţi, dar 100% în favoarea asocierii

La Mireşu Mare sunt, de asemenea, mulţi legumicultori, la fel de buni ca vecinii lor din Dăneştii Chioarului. Aici nu s-a înfiinţat vreo formă asociativă. Am stat de vorbă cu prof. ing. Olimpia Bârlea (foto), în ipostaza sa de cultivator de legume pe o suprafaţă de 1.500 mp: „Eu m-am specializat în tomate şi ardei. Îmi produc răsadul, fiindcă nu am încredere decât în ceea ce este făcut de mâna mea, şi încerc să merg înspre bio. Deocamdată sunt într-o zonă de mijloc, să-i zicem semibio, în sensul că folosesc tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor, dar le aplic cât de rar posibil şi cu produse oarecum inofensive. Intenţia mea este să-mi extind suprafaţa cu o cultură de căpşuni.“ Cât despre oportunitatea de a adera la un grup de producători, Olimpia Bârlea este net în favoarea ideii, numai că legumicultorii din Mireş nu au urmat exemplul celor de la Dăneşti: „Poate că, după ce vom vedea rezultatele asocierii lor, ajungem să gândim şi noi altfel. În afară de depozitul frigorific şi spaţiul de sortare şi ambalare pe care-l realizează grupul de la Dăneşti, gândesc că zonei i-ar prinde extraordinar de bine o fabrică de procesare. Abia atunci s-ar observa beneficiile asocierii, să ai unde să vinzi marfa pe care n-o valorifici la piaţă sau să cultivi o suprafaţă mai mare, fiindcă ai desfacerea asigurată. Personal sunt 100% în favoarea oricărui tip de organizare care rezolvă problemele de livrare şi nu numai.“

Maria BOGDAN

După aproape douăzeci de ani de muncă în legumicultură, soţii Dan şi Mariana Manea au ajuns aproape la capătul răbdării, dându-şi seama că la noi, din muncă cinstită, e aproape imposibil să răzbeşti. Această familie din Tomşani, judeţul Prahova, ca multe altele din localitate, judeţ şi ţară ar trebui să constituie motorul dezvoltării rurale, o dezvoltare care nu înseamnă doar infrastructură rutieră, educaţională, de sănătate şi de servicii, ci mai ales bunăstarea, plus valoarea adusă în fiecare gospodărie din comunitate.

Tânărul Manea şi-a luat soarta în mâini de când avea 19 ani. „La noi, în Tomşani, n-a fost mare tradiţie legumicolă. Dar trebuia să facem ceva cu viaţa noastră, noi, cei de la ţară. N-am stat cu mâna întinsă la stat, n-am aşteptat programe naţionale întocmite de alţii, ne-am luat soarta în mâini şi ne-am apucat de treabă. Eu, de exemplu, am 10 clase şi am terminat o şcoală profesională, soţia este laborant chimist. Când au început să dărâme fabricile, în 1993, – ca şi alţi consăteni – mi-am construit 200 mp de solarii şi am început să produc răsaduri de legume. Ideea mi-a venit după ce am văzut afacerea actualului primar. Făceam un fel de pionierat agrar în capitalism. Am fost printre primii care au ieşit pe piaţă cu o asemenea ofertă. Următorul an m-am extins la 600 mp. A fost o perioadă foarte bună, financiar şi ca desfacere, care a durat până când piaţa a fost invadată de răsaduri. Şi atunci m-am reorientat, fiindcă e bine să fii mereu cu un pas înaintea altora şi am început să produc legume (ardei, tomate, vinete, castraveţi), activitate din nou excelentă pe piaţa noastră zonală (Mizil), asta până când au apărut intermediarii, cu legume luate de aiurea, care ne-au sufocat şi, cu vremea, aproape că ne-au eliminat pe noi, producătorii direcţi.“

Muncă multă şi revoltă pe măsură

În prezent, familia Manea a ajuns la 3.200 mp de solarii. În afară de legume, experimentează şi afacerea cu flori, pe 200 până la 600 mp spaţii protejate. Iarna, când prinde „o fereastră“, lucrează la instalaţii sanitare, prin Bucureşti. Tinerii legumicultori nu se vaită de muncă. Au forţa de a face sau reface lucruri care pe mulţi i-ar doborî: „În zona noastră, apa freatică este la suprafaţă. Cum plouă, cum bălteşte apa. Am cărat zeci de camioane de pământ şi, de aici, cu roaba, în solar, să salt terenul cu 30 cm, să nu mai am probleme. Am avut inundaţii câţiva ani la rând. Dar ne-am ambiţionat şi am luat de fiecare dată totul de la capăt. În afară de 2012, când am primit despăgubiri de la stat, pentru povestea cu gerul şi zăpada, niciodată nu ne recuperăm pierderile, fiindcă, ştiţi bine, asiguratorii n-au clauze pentru secetă, îngheţ şi inundaţii şi nici pentru solarii.“

Ca un exemplu, anul 2012 a fost cel mai critic din câţi îşi aminteşte: îngheţ şi zăpadă în februarie, inundaţii în luna mai şi, apoi, cineva le-a furat sistemul de irigaţii. După zeci de ani de muncă, inventarul de familie şi legumicol nu este unul bogat: „Am cumpărat o maşină «de corvoadă» în rate, am motocultor, irigaţii, atomizor pentru stropit, centrală pe rumeguş pentru încălzirea unui solar şi vreo 400 de milioane de lei vechi datorii la bancă.“ În 2012 soţii Manea au depus un proiect pentru bani europeni, Măsura 112 – Instalarea tinerilor fermieri. Dan refuză să-şi amintească experienţa birocratică prin care a trecut. Cert este că proiectul a fost declarat eligibil, dar fără finanţare. Adică este în aşteptare, la poziţia 958. Dar această din urmă încercare a fost picătura care a umplut paharul: „Dacă nu pot să obţin aceşti bani mă las de agricultură. Dărâm solariile şi mă fac «şmecher» de piaţă, fiindcă aşa vrem noi, în România, să nu respectăm truda agricultorului, munca, în general, ci să-i admirăm pe descurcăreţi.“

Dan vorbeşte foarte serios. A devenit un om aspru, aproape intolerant. Este un bărbat înalt, uscat, rupt de muncă. Iar soţia a rămas o mână de om. De trei ani n-au plecat nici măcar o zi în concediu, fiindcă au avut ba zăpadă care a rupt folia, ba inundaţii, ba le-a fost furat sistemul de irigaţii, ba au venit oficialii să constate pagubele produse de apă după o lună şi i-au luat în râs. „Ne-au întrebat unde este apa, de parcă inundaţia stătea să-i aştepte pe ei. Sau parcă eu îmi permiteam să ţin locul pârloagă, ca să vină ei să constate pierderile la 30 de zile!“

Cum vede un fermier o piaţă legală de legume

Familia Manea trăieşte din plin revolta pentru că, dincolo de „coptura din solar“, inundaţii, furturi mai au probleme şi la desfacerea producţiei. Au încercat toate variantele: „Am mers şi eu într-o zonă mai cu vad, să vând mai bine. Au pus intermediarii derbedeii pe mine, să mă omoare, nu alta. M-am trezit cu ei şi acasă, peste noi şi copii. M-am lecuit definitiv.“ În pieţele de legume-fructe producătorii nu prind locuri la tarabe. Ele sunt luate pe nişte criterii foarte bine cunoscute, tolerate tacit, de reţelele locale de intermediari, în marea majoritate neplătitori de impozite. Legumicultorii sunt astfel nevoiţi să livreze marfa „angrosiştilor“(n.m. – piaţa en-gros de la Puchenii Mari este viespar de evaziune) la jumătate de preţ faţă de cât se vinde în pieţe.

La ora la care scriem, roşia, ardeiul gras şi vinetele se vindeau în piaţă cu 6 lei, dar legumicultorii primeau pe kilogram 3-3,5 lei. Care să fie soluţia pentru a termina odată pentru totdeauna cu această speculă, în care intermediarul câştigă fără prea multe eforturi egal sau mai mult decât producătorul? „Simplu de tot. Dai o lege prin care autorizezi persoana fizică şi toată lumea să vândă pe factură. Pentru producător pui impozitul acela de 16%, iar pe intermediar îl bagi la rând cu oricare alt agent economic. S-ar termina şi cu cei care se dau ţărani şi vând legume turceşti, ar lua şi statul bani, pieţele s-ar transforma real într-un loc unde ar vinde doar pro­ducătorul. Pe urmă, s-ar rezolva şi cu enervarea aceasta generală, că legumicultorul nu plăteşte taxe la stat. Între noi fie vorba, în afară de impozitul pe clădiri şi teren, pe certificatul de producător, plătim suficient TVA care merge la stat, pe energie, folie, sămânţă, îngrăşăminte, pesticide, plante, îmbrăcăminte şi mâncare. Dacă într-un an consum un miliard de lei vechi pe toate acestea, 24% se întorc la stat, sub formă de TVA. Şi ar mai fi ceva, dar asta depinde de noi, să ne organizăm în cooperative, să fim mai puternici. Dar n-ai cu cine, atâta vreme cât omul nu este împins să facă asta printr-o lege.“

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013

Pagina 2 din 2
Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti