Pentru cultura ecologică, soiurile de ceapă trebuie să răspundă câtorva cerințe: să aibă rezistență ridicată la viroze, bacterioze și micoze; să prezinte adaptabilitate la condițiile de mediu; să ofere capacitate mare de producție; să nu aparțină organismelor modificate genetic; să aibă rezistență la transport, păstrare și manevrare.

Pregătirea solului și înființarea culturii

Toamna se desființează resturile culturii anterioare prin discuire și se execută o arătură la 28-30 cm, iar primăvara terenul va fi afânat superficial și modelat în straturi înălțate, cu coronament de 104 cm (solul nu este obligatoriu să fie modelat în brazde). În gospodărie toate aceste lucrări se fac manual, iar brazdele vor avea dimensiunea dorită (de la 0,50 la 1,00 m). Înainte de plantare, pentru prevenirea atacului de mană, arpagicul se tratează termic, prin menținerea, timp de 8 ore, la temperatura de 30-35 grade Celsius.

• Plantarea se efectuează primăvara cât mai devreme, în luna martie (prima decadă în sudul țării, ultima decadă, în nord), la următoarele distanțe:
  • pe teren modelat, 4 rânduri pe brazdă, la distanța de 28 cm între rânduri și 6-8 cm între plante pe rând, cu zone de protecție la rigole de 10 cm; în benzi de câte 2 rânduri, la 34 cm distanța între benzi, 25 cm între rânduri pe bandă și 7 cm între plante pe rând;
  • pe teren nemodelat, în benzi de câte 5 rânduri, la distanța de 25 cm și 7-8 cm între plante pe rând sau în rânduri (fără benzi), la 25 cm între rânduri și 8-10 cm între plante pe rând.

Adâncimea de plantare este de 4-5 cm pe solurile ușoare și de 2-3 cm pe solurile compacte (vârful trebuie să rămână afară). Pentru un hectar se folosesc 500-600 kg de arpagic.

Lucrări de îngrijire: prășitul se execută ori de câte ori este nevoie, prin afânarea solului la 6-8 cm, irigarea, în caz de secetă, fertilizarea fazială cu produse din gama F231, Cropmax, Bionat.

Combaterea bolilor și dăunătorilor

Bolile cele mai întâlnite la cultura de ceapă sunt putregaiul bacterian al bulbilor de ceapă, mana cepei, alternarioza, putregaiul alb, putregaiul cenușiu, iar ca dăunători, nematodul bulbilor, tripsul cepei și gândacul roșu.

Pentru combaterea bolilor culturii cepei ecologice se pot utiliza următoarele metode:

• biologice, folosind Trichodex 25 WP și Trichosemin 25 PTS pentru combaterea putregaiului;
• biochimice, cu preparate minerale precum hidroxid de cupru (Champion 50 WP, Funguran OH 50 WP, Kocide 101), în concentrație de 0,4 %, pentru combaterea manei ori oxiclorura de cupru (Turdacupral 50 PU, Oxicig 50 PU), în concentrație de 0,4-0,6 %, pentru mană;
• fungicide minerale: decoctul de coada-calului, purinul de urzică vie, infuzia de mușețel și macerat de usturoi. Ceapa în sine conține substanțe care o feresc de anumite boli.

Pentru combaterea dăunătorilor sunt utilizate mai multe măsuri, printre care:

• metoda biologică – plante contra insecte, bazată pe însușirea unor plante de a secreta substanțe repelente sau distrugătoare pentru dăunători (pelin, muștar negru, fenicol, levănțică, busuioc, ricin, urzică vie etc., se cultivă printre rândurile de ceapă, din loc în loc);
• metode biochimice, prin folosirea insecticidelor minerale precum Alaun (pitră acră), făina de bazalt, săpun de potasiu, sulfat de aluminiu sau prin utilizarea unor insecticide vegetale obținute din urzica vie, ferigă, pelin, leurdă, usturoi etc.

Maria BOGDAN

La mijlocul lunii septembrie, legumicultorii suceveni şi din judeţele învecinate s-au întâlnit cu specialişti în legumicultură din ţară, reprezentanţi ai Comisiei de Agricultură, Silvicultură şi Servicii Conexe din Camera Deputaţilor, Direcţiei pentru Agricultură Judeţeană, Prefecturii şi cu fostul ministru al Agriculturii, Valeriu Tabără, în ferma legumicolă administrată de Vasile (foto) şi Marius Mătrăşoaie în satul Bursuceni, în cadrul celei de-a II-a ediţii a Zilei Legumiculturii Sucevene.

Cei prezenţi au discutat în teren despre tehnologii şi multe alte probleme specifice fiecărei culturi prin analiza a peste 100 soiuri de tomate, 46 soiuri de ardei iuţi, şapte soiuri de ceapă, 32 soiuri de vinete, peste 30 de soiuri de ardei gras, 11 sortimente de capia, sfeclă galbenă, 5 soiuri de sfeclă roşie, 32 soiuri de cartofi nemţeşti, franţuzeşti şi româneşti şi cartoful mov unguresc, morcovi portocalii, galbeni, albi, mov şi roşii, cinci soiuri de pătrunjel, plus numeroase plante aromatice. Printre noutăţile prezen­tate s-au numărat şi noile soiuri, aclimatizate în judeţ, de tomate, vinete şi ardei provenite de la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău şi varza produsă la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Agricultură Bacău.

Manopera ridică preţul produselor eco

Asul din mâneca agricultorilor este certificatul eco, dar mulţi legumicultori care practică o astfel de agricultură nu se simt protejaţi. În studiul de caz s-a precizat că sunt comercianţi care obţin docu­mente privind trasabilitatea produselor eco, dar pe care le amestecă cu cele obţinute convenţional şi le vând ca produse eco. Efectul: sucevenii nu pun preţ pe produsele agricole obţinute în sistem ecologic, care presupun un volum mult mai mare de muncă şi un preţ mai mare. Au fost date ca exemplu în influenţa preţului folosirea erbicidelor versus plivit şi minimum şase praşile manuale pentru îndepărtarea buruienilor în sistemul eco şi dezinfectarea solului cu var şi cenuşă de ciucălăi în sistem eco şi cu substanţe chimice în agricultura convenţională. Randamentul producţiei este, în medie, cu 20% mai mic decât cel din agricultura obişnuită, iar dacă adăugăm şi costurile cu forţa de muncă mult mai mari, nu sunt mulţi cetăţeni dispuşi să suporte costurile legumelor şi fructelor eco. Şi rotaţia culturilor ridică preţul produselor eco, culturile leguminoase în sistem ecologic fiind performante doar în rotaţii cu culturi trifoliene, fiind necesară şi introducerea culturilor de cânepă care curăţă câmpul de buruieni şi lasă o situaţie favorabilă în sol pentru multe culturi.

Din ferma de la Bursuceni produsele eco pleacă la câteva pensiuni din judeţ, în baza unor contracte, se vând la două tarabe pe care familia Mătrăşoaie le-a închiriat în Piaţa din Suceava şi sunt culese direct din fermă de cei care doresc astfel de produse. În judeţul Suceava legumicultura eco se practică pe suprafeţe mici din două motive: lipsa unei asocieri a fermelor legumicole eco care să asigure o producţie mare pentru export sau pentru marile lanţuri de magazine şi, în al doilea rând, judeţul din nordul ţării nu este o zonă legu­micolă consacrată, „dar în urma schimbărilor climatice, va ajunge în câţiva ani la fel de cunoscută cum sunt câteva localităţi din sudul ţării“, cum s-a precizat la întâlnirea de la Suceava.

Puncte de valorificare la poarta fermelor

Majoritatea celor care vor produse eco le cumpără direct din ferme sau pe bază de comandă, şi nu din pieţe pentru că nu au încredere în comercianţi. Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii, a venit şi cu o soluţie pentru a intra în posesia produselor eco direct de la fermieri.

„Eu recomand de foarte mult timp – şi am văzut prin multe ţări prin care am umblat, inclusiv în Australia – deschiderea punctelor de valorificare la poarta fermelor. Din păcate, acest mod de valorificare a produselor obţinute în fermă nu are o reglementare la nivel naţional, având în vedere o anumită ruptură între anumite instituţii, inclusiv ANSVSA. Dar, a vinde produsele la poarta fermei, după un anumit program, este un mod de a veni direct în contact producători-comercianţi sau consumatori finali. Printr-un astfel de lanţ speculanţii şi importatorii care aduc tot felul de produse ajunse la limita expirării sau de calitate inferioară nu ar mai putea păcăli oamenii. Aşa cum se întâmplă în multe ţări, consumatorii sunt educaţi să facă diferenţa între produse şi, dacă produsele din fermele din zonă devin cunoscute şi căutate, comercianţii vor veni să cumpere direct de la poarta fermei produse garantate, pe care pot să le culeagă chiar de pe ogor“, a precizat Valeriu Tabără.

Biostimulatorii dezvoltă şi protejează planta

Deşi numărul producătorilor ecologici şi al suprafeţelor cultivate este în creştere, cea mai mare parte din producţie se exportă, România fiind printre primii 20 de exportatori ecologici la nivel mondial.

„Sunt două componente în legumicultura eco: în primul rând sămânţa şi apoi întreţinerea culturilor fără ierbicidare şi fără a infecta cu pesticide şi insecticide. Cel mai mult ajută gunoiul de grajd, care trebuie să fie putred. Pentru întreţinerea culturilor folosesc numai produse ecologice. Ca insecticid, cel mai bun este ceaiul din tutun cubanez şi cel din pelin amar, iar erbicidul cel mai bun în culturile eco este sapa. Pentru dezvoltarea şi protecţia plantelor am folosit biostimulatori care contribuie la formarea unor plante cu rădăcini puternice, cu viaţă lungă. Am putut menţine foliajul plantei neatins de dăunători până la momentul actual. Dăunătorii au atins plantele martor, asta dovedind că sunt stimulatori foarte buni pentru protecţia plantelor la dăunători şi la stresul hidric şi termic. Albinele nu mor, viaţa subterană nu dispare, iar gradul de poluare este zero, poţi să stropeşti şi apoi să mănânci legume“, a spus Vasile Mătrăşoaie.

Fostul ministru al Agriculturii, Valeriu Tabără, a precizat că şi gunoiul de grajd, îngrăşământ organic într-o anumită cantitate, pentru anumite plante, în special rădăcinoase, poate fi un poluant cu nitriţi, dacă nu se respectă tehnologiile, cantităţile etc.

Din cauza costurilor de producţie mari, varza eco se obţine pe spaţii mici

Dr. ing. Silvica Ambăruş (foto), director la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Legumicultură Bacău, a apreciat încercările legumicultorului Vasile Mătrăşoaie de a obţine varză în sistem ecologic, chiar dacă rezultatele nu sunt atât de spectaculoase ca în cultura convenţională. „Eu nu pot să dau o recomandare pentru varză în agricultură ecologică, pentru că eu nu am putut să o obţin. Domnul Mătrăşoaie a obţinut-o, merită un premiu“, a spus dr. ing. Silvica Ambăruş.

La rândul său, Vasile Mătrăşoaie a precizat că obţinerea verzei în sistem eco se poate face pe terenuri mici, iar costurile sunt mari. A fost dată ca exemplu înlocuirea aracetului pentru aderenţa pe frunză a „ceaiului“ din plante folosit ca insecticid la stropire, cu un amestec de miere de albine şi zahăr. În plus, varza eco trebuie udată prin aspersare şi nu la rădăcină, procedeu care implică o repetare a tratamentelor de combatere a dăunătorilor la intervale scurte de timp. Din peste 10 soiuri de varză pentru care a încercat să obţină producţie eco, cel mai bine s-a comportat soiul Silviana, produs de Staţiunea Legumicolă Bacău, un soi foarte căutat, care se plantează la sfârşitul lunii iulie, iar după 15 octombrie poate fi recoltat, fiind adaptat la variaţiile mari de temperatură dintre zi şi noapte din lunile de toamnă.

„Este păcat că un soi nou, românesc, Silviana, rodul a 11 ani de muncă de cercetare a unei întregi echipe de specialişti, o varză de toamnă cu predilecţie pentru murat, cu frunza subţire şi foarte bună pentru sarmale, nu pătrunde pe terenurile româneşti şi preferăm hibrizii străini“, a spus dr. ing. Silvica Ambăruş, precizând că unitatea de cercetare din Bacău trimite gratuit în ţară mostre de seminţe pentru a vedea cum se adaptează în diferite zone şi la diferite tipuri de soluri.

GALERIE FOTO

Silviu BUCULEI

Ziua Porţilor Deschise în Legumicultură a adunat la Bursuceni, judeţul Suceava, legumicultori şi specialişti din ţară. Cunoscut pentru pasiunea lui pentru legumicultură şi rezultatele obţinute la culturile sale în urma cercetării, Vasile Mătrăşoaie este ales de marile firme producătoare şi distribuitoare de material genetic, de noi tehnologii aplicabile în legumicultură şi de substanţe ecologice pentru tratarea plantelor când vine vorba de experienţe în teren.

Pentru a demonstra calitatea produselor obţinute în ferma sa şi influenţa substanţelor eco în dezvoltarea plantelor, Vasile Mătrăşoaie a organizat o întâlnire în câmpul experimental al familiei, cei prezenţi discutând despre tehnologie, seminţe, combaterea dăunătorilor, desfacerea produselor, accesarea proiectelor europene. Alături de fiul său Marius Mătrăşoaie, legumicultorul din Bursuceni a reuşit să se impună pe piaţa legumicolă, oferind consumatorilor peste 100 de soiuri de roşii, mai multe soiuri de cartofi, 40 de soiuri de ardei graşi, 11 soiuri de ardei capia, 42 de soiuri de vinete şi din acest an mai multe plante aromatice sau cu beneficii medicale.

Stimulatori şi fertilizanţi foliari prezentaţi în teren

La această manifestare a participat compania Aectra Agrochemicals, prezenţa firmei fiind legată de faptul că Vasile Mătrăşoaie foloseşte substanţele acestei companii, inclusiv pe cele noi, abia intrate pe piaţă anul acesta.

Aşa cum am aflat de la Lucian Cojoacă, director de vânzări pe partea de fito şi horticultură şi responsabil cu dezvoltarea de produse noi şi promovarea celor existente, „prezentăm tehnologia Aectra propusă de noi pentru acest an agricol pentru tot ciclul de cultură, începând cu refacerea solului, creşterea rădăcinilor, legarea fructelor dar şi noutăţile anului 2017. Pe terenul experimental din Bursuceni putem vedea avantajele şi dezavantajele fiecărui produs folosit, le descriem pe fiecare în parte. Folosirea acestor substanţe certificate ecologic în obţinerea de legume de calitate este foarte necesară pentru că aduce un plus de calitate, un plus de producţie. Sunt stimulatori care imprimă rezistenţă la îngheţul târziu de primăvară sau cel devreme de toamnă, dar şi care induc apariţia de flori şi ulterior legarea fructelor, stimulatori şi fertilizanţi foliari care cresc masa fructelor“, ne-a declarat ing. Lucian Cojoacă.

Produse care îmbunătăţesc calitatea legumelor

De mare interes pentru fermieri a fost prezentarea unui produs care măreşte toleranţa plantei la factorii de stres, cum ar fi frigul, căldura excesivă, seceta sau umezeala ridicată, Terra-Sorb Foliar, un ameliorator care reduce fitotoxicitatea plantei din cauza folosirii în exces a pesticidelor. Acest produs prelungeşte perioada de vegetaţie la culturile de legume cu o lună de zile în timpul toamnei târzii, mărind rezistenţa la frig a plantelor.

Pentru regenerarea solurilor îmbătrânite din cauza exploatării la maximum, pe terenul experimental de la Bursuceni a fost folosit Blackjak, un produs care ajută la îmbunătăţirea structurii solului, fiind în acelaşi timp un stimulator care ajută rădăcinile plantelor să absoarbă mai uşor cantităţi mari de nutrienţi.

„Am venit cu toţii în câmp pentru a vedea rezultatul folosirii biostimulatorilor. Folosirea acestora nu înlocuieşte fertilizarea de bază, însă sporeşte calitatea fructelor şi producţia. Am tratat cu Atonik de la Aectra sămânţa pentru 2 ha de orz şi grâu şi rezultatul a fost foarte bun, a răsărit cu 2 săptămâni mai devreme faţă de seminţele care nu au fost tratate, plantate experimental pe acelaşi teren. Loturile demonstrative se întind pe 1 ha şi 80 de ari. Am un solar în care am o varietate de legume la care am folosit numai produse de la Aectra şi alte solarii în care am folosit alte produse ecologice pentru a avea legume bune, curate, fără toxicitate. Este o diferenţă în ceea ce priveşte calitatea gustativă, vigurozitatea plantei, durata de maturizare. Am încercat la toate culturile diferite substanţe de la diferiţi producători, am folosit câte un pic din fiecare, iar de anul viitor folosesc pentru fiecare tip de cultură ce a mers bine“, ne-a spus Vasile Mătrăşoaie.

Tehnologie aplicată după carte pentru rezultate remarcabile

Specialiştii firmei clujene şi cei ai Direcţiei Agricole Suceava au reamintit celor prezenţi că, indiferent de compania producătoare, când se folosesc substanţe chimice în agricultură, fie că sunt eco sau nu, trebuie să ştie în primul rând ce substanţă se potriveşte cel mai bine la cultura existentă şi ce doreşte să obţină în urma aplicării, să ştie momentul optim de aplicare, să se respecte indicaţiile pe care specialiştii din domeniu le dau, să se aplice numai în dozele prescrise, să cunoască importanţa utilizării stimulatorilor şi fertilizanţilor foliari atunci când trebuie. „Dacă se face tehnologia după carte, se respectă indicaţiile şi recomandările producă­torilor, se cere sfatul specialiştilor şi prezenţa acestora în câmp pentru alegerea celei mai bune soluţii pentru o anumită cultură, întot­deauna vor fi rezultate foarte bune“, a precizat Lucian Cojoacă.

„Agricultura ecologică este practicată la scară mică la noi“

Costurile de producţie pentru legumele obţinute ecologic au fost un alt punct de interes, Vasile Mătrăşoaie precizând că, în primul rând să ai desfacerea asigurată presupune să ai o clientelă bine definită, care să cunoască ceea ce faci, pe care de cele mai multe ori să o inviţi să-şi recolteze produsele direct din câmp şi care să fie dispusă să plătească efortul de a obţine un astfel de produs.

„Agricultura ecologică este practicată la scară mică la noi. Problema este dacă noi, în calitate de consumatori, putem plăti preţul sau nu. Oamenii conştientizează şi fac distincţie între produsele eco şi celelalte, este o nişă care plăteşte şi va plăti, dar marea masă a populaţiei nu este dispusă să plătească preţul produsului eco. La momentul actual preţul mediu al unui kilogram de tomate standard este de 3-4 lei. Ca să ai o cultură ecologică la un profit minim pentru a relua producţia anul viitor şi a acoperi eventualele pierderi preţul nu trebuie să fie sub 10 lei. Cine plăteşte 10 lei? În oraşele mari sunt oameni care dau aceşti bani, dar marea masă a consumatorilor nu este dispusă să plătească“, a fost de părere ing. Lucian Cojoacă.

Selectarea celor mai bune produse

Ziua Porţilor Deschise în Legumicultură a fost un bun prilej pentru Vasile Mătrăşoaie să prezinte rezultatul cercetărilor din ultimul an agricol. „Am testat numeroase soiuri, sunt în retragere la roşii, din 104 soiuri cultivate pentru testare în ultimii ani, mă rezum la doar 10 soiuri, din 40 de soiuri de ardei graşi, în producţie vor fi maxim 8, din 11 soiuri de ardei capia vor rămâne mai puţin de jumătate, din 42 de soiuri de vinete vor rămâne în producţie mai puţin de 10, vinete spic, vinete tip gogoşari, vinete roşii, vinete mov, vinete albe cu capac mov. Mai sunt 9 soiuri de roşii care nu se copilesc deloc, se pun pe biloane la 80 de cm, au gust şi culoare“, ne-a spus Vasile Mătrăşoaie.

Pe lângă vestitele legume, pe terenurile de la Bursuceni se cultivă şi plante medicinale, suprafaţa ocupată de acestea urmând să crească în viitor. Busuiocul cu frunza mare pentru sarmale şi salată, ceaiul Mursalski, Kiwano – castravetele ţepos, castravetele amar pentru diabetici sau momordica, Lufa sau „burete vegetal“, Urzica – parfumată sau Agastache sunt doar câteva dintre noutăţile care de anul viitor vor ocupa suprafeţe mai mari de producţie în ferma familiei

GALERIE FOTO

Silviu Buculei

Revista Lumea Satului nr. 20, 16-31 octombrie 2016 – pag. 10-12

Originar din America Centrală și de Sud, ardeiul (Capsicum Annuum L.) s-a extins, fiind astăzi cultivat în multe areale, în câmp liber, în sere și spații protejate. Considerat o legumă complexă, bogată în proteine, vitamine, minerale, caroten și lipide, ardeiul este de fapt o bacă, un fruct cu dimensiuni și forme diferite, în funcție de varietate și soi.

Primăvara pregătirea terenului presupune nivelarea acestuia, modelarea, irigarea înainte de semănat pentru germinarea semințelor și mulcirea cu folie de polietilenă. Epoca de semănat este 25 februarie – 10 martie, iar norma de sămânță 0,8 kg/ha – 1kg/ha. Pentru că vorbim de tehnologia ecologică de cultivare a ardeiului trebuie să menționăm tratamentele aplicate pentru germinarea semințelor. În acest sens este recomandat tratamentul cu zeamă de usturoi și infuzie de coada-calului, realizat din 50 g de plantă uscată la 1 litru de apă, macerat 30 de minute și apoi filtrat.

În ceea ce privește lucrările de întreținere aveți în vedere dirijarea factorilor de mediu, iar pentru stimularea creșterii răsadurilor puteți folosi purin de urzică uscată (200 g de urzică uscată la 10 litri de apă, macerate 12-14 zile) în diluție 1 la 20 sau purin de urzică crudă (1 kg de urzică crudă la 10 litri de apă, macerate 12-14 zile) diluată în aceeași proporție.

Măsurile pentru înființarea culturii de ardei se stabilesc în funcție de tipul culturilor practicate. Ca urmare, vor fi situații de înființare a culturilor prin răsad și de înființare a culturilor prin semănat direct.

La înființarea culturii prin răsad plantarea se face manual, iar epoca de plantare depinde de varietatea cultivată – în zone de sud între 1-15 mai. Răsadurile se plantează câte 2 rânduri pe stratul înălțat la intervale de 70 cm între rânduri. Distanța între plante pe rând depinde de varietate, aceasta fiind cuprinsă între 15 și 20 cm, în timp ce densitatea este de 66.600 – 88.800 plante/ha.

Ca lucrări de întreținere menționăm completarea golurilor și udarea solului după plantare cu infuzie de coada-calului pentru protejarea plantelor de boli criptogamice. În acest sens se folosesc 300 g de plantă uscată care se fierb în 5 litri de apă, timp de 30 minute și după răcire se aplică în diluție 1:5. Apoi, este nevoie de prășit, dacă nu s-a folosit metoda prin mulcire și fertilizarea plantelor folosind purin de Taraxacum officinale (150-200 g de frunze uscate în 10 litri de apă) nediluat. Și să nu uităm, la ardei se recomandă irigarea prin picurare.

Ca lucrări speciale puteți lua în considerare asocierea (perdele de porumb și busuioc), mulcirea solului cu resturi organice vegetale și rărirea fructelor (5-6 fructe).

Dr. ing Elena CATANĂ

Totuşi, în ciuda unui imens potenţial, în ultima perioadă trendul ascendent nu se mai confirmă. Conform ultimelor date din 2014 postate pe site-ul MADR, constatăm un recul al dinamicii suprafeţelor cultivate ecologic. Mai mult, din datele asociaţiilor de profil rezultă că în anul 2015 doar 16% dintre operatorii care practică agricultura ecologică din România au solicitat sprijin pe măsura de dezvoltare rurală destinată agriculturii ecologice (Măsura 11 din PNDR 2014-2020).

Văzută ca sector prioritar doar în mod declarativ, agricultura ecologică a constituit mereu o temă a promisiunilor din campanile electorale. La finele anului 2014, în timpul campaniei pentru prezidenţiale, fostul premier Victor Ponta declara, la deschiderea anuală INDAGRA, că Romania are un potențial uriaș în agricultura ecologică. Tot în acea perioadă, într-un set de răspunsuri la întrebările jurnaliștilor de la Ziarul Financiar, președintele ales al României Klaus Iohannis declara: „România poate deveni numărul 1 în UE în privinţa agriculturii ecologice. Acesta poate fi un obiectiv de ţară pe care să ni-l asumăm.“ Ulterior, pentru agricultura ecologică, a rămas doar vopsit gardul.

Au urmat alte declaraţii, chiar elaborarea de acte normative, constituirea de grupuri de lucru pentru sectorul de agricultură ecologică, numai că totul s-a redus doar la operaţiuni mimate şi bifate, nesimţindu-se în timp niciun interes real al autorităţilor.

Versiunea aprobată din 26 mai 2015 a PNDR 2014-2020, pe baza unui studiu realizat de firma austriacă GBI Consulting şi Institutul de Pedologie din Bucureşti, a prevăzut sume stimulative pentru menţinerea sau conversia ecologică pentru culturi pe terenuri arabile, plante medicinale, legume, vii şi livezi. Însă alte activităţi, cum ar fi creşterea albinelor, nu s-au regăsit printre plăţile compensatorii, în timp ce alte State Membre au prevăzut sprijin consistent pentru apicultură. În februarie 2014 se promitea că apicultorii din Romania vor fi considerați fermieri activi si vor putea accesa fonduri din Pilonul II pentru agricultura ecologică Promisiunile au rămas neonorate deşi atât versiunea 2015 a PNDR 2014-2020, în capitolul 4.1. (SWOT), la pagina 59 cât şi versiunea din 2016 la acelaşi capitol, pagina 56, susţin că „apicultura ecologică este în curs de dezvoltare. Apicultura și produsele ecologice au fost identificate ca fiind prioritare în Strategia pentru dezvoltarea sectorului agroalimentar pe termen mediu și lung orizont 2020-2030.“

Într-o primă etapă (februarie-martie 2015), la insistenţele asociaţiei BIO România, care a făcut demersuri constante pentru stimularea sectorului zootehnic, a fost introdus sprijinul pentru pajişti permanente în măsura de agricultură ecologică. Numai că măsura a introdus criterii de eligibilitate discriminatorii, sprijinul pentru fermierii ecologici fiind exclus din unităţile administrativ-teritoriale eligibile în cadrul Măsurii 10 (agromediu şi climă) pentru pachetele aplicabile pe pajişti permanente.

Respectiva abordare este de neînţeles întrucât, complicând şi mai mult textul măsurii, menţine o diferenţiere discriminatorie pentru fermierii ecologici ca şi în varianta precedentă. Astfel, în locul unei eventuale abordări cumulative a practicilor prietenoase de mediu, a fost introdusă o abordare competiţională (în plus, şi discriminatorie faţă de agricultura ecologică), complet străină principiilor de implementare a politicilor consecvente de protecţie a mediului.

Poate funcţionarii responsabili din MADR sunt lipsiţi total de competenţe privind evaluarea impactului de mediu al diferitelor alternative tehnologice, aceasta fiind o posibilă explicaţie pentru prioritizarea măsurilor de agromediu faţă de agricultura ecologică.

O altă explicaţie poate fi însă o comandă tehnică sau politică de genul: inventaţi orice justificare, dar nu daţi bani suplimentari pentru agricultura ecologică! Pare cel mai probabil.

Mai este posibil ca agricultura ecologică să crească în România? Cu siguranţă, da. Semnalele din piaţa de retail de produse certificate sunt în continuare pozitive. Numai că un consumator român de produse certificate ecologic nu plăteşte astăzi numai preţurile premium ale diverselor produse (cum ar fi, de exemplu, cele lactate, multe importate din păcate din Austria, Germania etc.). Respectivul consumator susţine în plus şi lipsa unei reforme reale a administraţiei, care de câteva luni de la creşterile salariale din sectorul public, a rămas la fel de eficientă aşa cum o ştim de ani buni, dar semnificativ mai scumpă.

Dr. Sorin Liviu ŞTEFĂNESCU

Tomatele, originare din Peru și de pe platourile înalte ale Mexicului, au ajuns în Europa în secolul al VIII-lea, iar în secolul al XI-lea au devenit atât de populare încât s-au răspândit pe tot continentul. Conținutul mare de licopen, săruri minerale, vitamine A, B1, B2, B6, C, PP, E, K i-a făcut pe cercetătorii britanici și americani să afirme că roșiile reduc apariția cancerului la om. Deși acestea există în cultură la noi în țară sezonier, rația de roșii a unei persoane este de 35-50 kg/an. Fiind atât de iubite, ele merită a fi cultivate mai ales pentru consumul familial în sistem ecologic. Hrăniți-vă sănătos apelând doar la tratamente realizate din plante. Se poate obține producție și așa.

Planta anuală, erbacee, cu tulpină erectă sau culcată trebuie cultivată departe de cartofi, însă poate avea ca vecini usturoiul, vărzoasele, prazul și țelina ca plantă acoperitoare. La vremea aceasta firele de tomate cu siguranță au fost plantate în câmp sau în solar. Din acest moment intervin lucrările de întreținere care vor influența calitatea, dar și cantitatea fructelor. Preventiv, solul poate fi stropit cu infuzie de coada-calului. În felul acesta veți feri plantele de bolile criptogamice. Practic, aveți nevoie de 300 grame de plantă uscată pe care o fierbeți în 5 litri de apă timp de 30 de minute. Infuzia obținută se folosește în diluție de 1:5. De asemenea, puteți uda plantele cu lapte degresat sau zer pentru diminuarea infecțiilor virotice. Revigorarea plantelor se face cu purin de coada-calului (Equisetum arvense). Pentru aceasta se realizează în 12-14 zile un macerat dintr-un kilogram de plantă proaspătă și 10 litri de apă, ce se diluează ulterior în proporție de 1 la 5. Dacă nu aveți plantă în stare proas­pătă, puteți folosi 150-200 grame de plantă uscată.

Modul de combatere a bolilor și a dăunătorilor, ca și produsul folosit le găsiți în tabelul de mai jos.

Dr. ing. Elena CATANĂ

Agricultura ecologică ia amploare în România de la an la an, iar cea mai mare parte a produselor este destinată exportului, respectiv 70% - 80%, susține secretarul de stat în Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) Simona Man.

"Mare parte din produsele obținute prin agricultura ecologică merge la export. Un procent de 70% — 80% din aceste produse pleacă la export. (...) Numărul de operatori înregistrați în acest sector este în continuă creștere, numărul de fabrici procesatoare este și el, de asemenea, mai mare, suprafața implicată în agricultura ecologică este în creștere de la an la an, piața produselor ecologice se extinde și se caracterizează prin diversificarea ofertei de produse pe piață", a declarat, luni, Simona Man, la Forumul pentru Dezvoltare Durabilă și Antreprenoriat (FSDE).

Potrivit acesteia, trendul ascendent în agricultura ecologică este demonstrat de mai mulți indicatori. În 2010, suprafața destinată agriculturii ecologice era de puțin peste 182.000 de hectare, iar la sfârșitul lui 2014 a ajuns la aproape 290.000 de hectare. Numărul unităților procesatoare a crescut de la 48, în 2007, la 120, în 2014, iar gama sortimentală este mult mai amplă, a adăugat secretarul de stat în ministerul Agriculturii.

Potrivit acesteia, suprafețele cultivate în agricultura ecologică sunt cuprinse între 100 de metri pătrați și 5.000 de hectare, media fiind de 20 - 21 de hectare.

Forumul pentru Dezvoltare Durabilă și Antreprenoriat, aflat la a treia ediție, a fost organizat de Academia de Studii Economice din București, în colaborare cu Business Club și cu Asociația Pro Magna, în perioada 21 - 25 martie.

Evenimentul reunește invitați și specialiști de top din mediul de afaceri, academic și guvernamental, care vor dezbate problemele economiei naționale în cadrul unor întâlniri interactive.

Potrivit organizatorilor, forumul își propune stimularea inițiativei și generarea schimbărilor în sistemul legislativ și educațional, având ca scop elaborarea de documente și strategii din principalele domenii de interes ale conferinței.

În timpul celor cinci zile de dezbateri, vor fi discutate și analizate aspecte ce vizează o dezvoltare durabilă a cooperării între mediul privat, Guvern și mediul academic care să permită o anumită stabilitate prin implementarea unor proiecte pe termen lung. Programul evenimentului prevede prezentarea lucrărilor academice și dezbateri în sfera următoarelor domenii: economie agroalimentară, administrație publică și management; finanțe și contabilitate; comerț și antreprenoriat; relații internaționale și marketing; cibernetică și economie.

La ediția de anul acesta vor fi prezenți peste 120 de speakeri și sunt așteptați aproximativ 1.500 de participanți.

AGERPRES

Constantin Ioniță, din Valea Măcrișului, este de meserie inginer agronom și vinde pesticide de peste 14 ani, dar a înțeles că oamenii vor să mănânce cât mai sănătos, cât mai gustos. Mai ales orășenii. Așa că a investit banii obținuți din comerțul cu pesticide și semințe într-o fermă ecologică. O afacere complexă, care se vrea rotundă: legume, cereale, zootehnie, procesare, desfacere. În august încheie cei trei ani de conversie și de aici înainte se așteaptă și la profit.

Pepenii au fost prima sa dragoste

De mic copil mergea cu tatăl său, pe ghidonul bicicletei, la bostănărie. A învățat agricultura din mers, ca pe o joacă mai serioasă. Poate de aceea, imediat după absolvirea facultății, în 1991, nu a căutat un job în sectorul agricol care dădea deja semne că se prăbușește. A ales să cultive pepeni, desigur că la o scară mai mare decât până atunci. Se câștiga destul de bine. Intermediarii încă nu acaparaseră toate piețele și nici importurile nu intrau așa de-a valma ca acum. În paralel a lucrat și restul de pământ primit înapoi după 1990 de către părinții săi. Din ce în ce mai bine. Doar era de meserie. Totuși, în 1997, după o deziluzie oferită de sfânta noastră economie originală, a plecat în Grecia la muncă cu speranța că va câștiga bani să înceapă o altă afacere. A lucrat tot în agricultură, mai ales în legumicultura în spații protejate. Aproape un an de zile. La un moment dat i-a venit și soția alături. A prins iarna în Creta. Și acum are inima acolo și visează că într-o zi își va face o casă „unde greierii cântă și iarna, desigur că grecește, în ritm de sirtaki“, spune fermierul cu umor, răsucind frumos, ca pe ceva special, amintirea din inimă. Dar, până la urmă, acest episod l-a determinat să se apuce cu mai mult sârg de agricultură în țară, la Valea Măcrișului. La urma urmei, nicăieri nu e ca acasă. A reluat munca la pepeni. A început să cultive și conopidă. Și alte legume, bineînțeles. Alături de familie totul pare mai ușor. Are două fete. Cea mare, de 23 de ani, a absolvit psihologia, iar acum urmează un master și apoi un doctorat în Anglia, de unde nu are de gând să mai revină în România decât în vizită. Cea mică are 13 ani și, cine știe, poate va alege să se implice în afacere. Soția se ocupă de evidența firmei și de tot felul de registre și hârtii necesare.

Din 2001 a început să vândă pesticide

A lucrat timp de 11 ani pentru Agroplant București. A mers din ce în ce mai bine. La un moment dat a început să ia în arendă terenuri de la cei care nu le mai lucrau. Și-a luat utilaje la second-hand și, dacă tot e agronom, a început să pună în practică ceea ce știa. Plus că inputurile le achiziționa la prețurile cele mai bune. Încetul cu încetul a ajuns să lucreze peste

200 ha. Din 2009 a preluat contractul de concesiune (împreună cu un amic care s-a retras din afacere destul de repede) la ferma unde acum face conversia pentru 16 din cele 27 ha pretabile pentru legumicultură. „Erau doar o baracă și un puț de apă. A trebuit să achit datoriile pe care le-am preluat odată cu activele. Era vorba de peste 300 de milioane lei vechi. Bani, nu glumă. Am investit în fiecare an veniturile, dar m-am și împrumutat pe la bănci. Acum toate cele 27 ha de grădină sunt irigabile“. A mai forat 2 puțuri și a organizat peste 10.000 mp de solarii (24 de solarii, de 420 mp fiecare, și sera mare în care obține răsadurile) în care anul acesta va cultiva în principal roșii.

Pentru roșii are un contract cu Mega Image

Le va vinde însă la convențional. Va cultiva doi hibrizi pretabili pentru comercializarea prin acest lanț de magazine: Panekra F1 de la Syngenta și Optima F1 de la Seminis. Ambii hibrizi au fructe mari și gustoase, de circa 250 g, uniforme, fără umeri verzi, de culoare roşu intens. Semințele pentru răsaduri sunt certificate ecologic. Răsadurile, peste 20.000 de bucăți, le-au sădit în sera din fermă. Au plantat în alveole cu 70 de locuri, dar de anul viitor le vor folosi pe cele de 50, care dau rezultate mult mai bune, spune Bordei Marius Andrei, inginerul-șef de fermă. Substratul este adus din Franța, este vorba de Orgasil, o turbă complet sterilă. Solul din solarii l-au fertilizat cu ZeoSol (un îngrășământ natural), iar de anul viitor vor folosi și gunoiul de grajd compostat de la sectorul zootehnic. Pentru combaterea dăunătorilor va folosi un sistem cu insecte și benzi adezive de la Koppert, recomandat de cei de la Seminis.

Pe terenul care nu este în conversie au în plan să cultive o jumătate de hectar cu roșii în câmp, dar și 5 ha cu ardei capia. Ceva morcovi, niște ceapă, un pic de varză și conopidă. Să fie de toate. Ca ferma de legume bio să meargă cum și-a propus a angajat un tânăr inginer horticultor, cu experiență în legumicultura bio, deși este bucureștean și s-a ocupat 10 ani de asigurări agricole. Bordei Marius Andrei are bunicii din zonă, de la Ciochina, și vacanțele petrecute la ei l-au apropiat de pământ. Știe că „este mult de muncă în agricultură, dar această activitate îi conferă o liniște sufletească cum niciun alt job nu i-a oferit“. „Angajarea lui Marius aici a fost o întâmplare fericită pentru amândoi“, recunoaște patronul său. Tânărul horticultor de 36 de ani are suflet pentru agricultură. „Aici ești tu cu tine însuți și se vede priceperea dacă o ai sau nu mult mai repede decât în alte ramuri de activitate“, mai aduce un argument în alegerea sa.

Afacere integrată

Iată că viziunea integratoare a fermierului ialomițean este una generoasă. Pentru realizarea ei pune cărămidă peste cărămidă. Are deja 30 de vaci și 200 de capre (Saanen – o rasă de lapte originală din Franța) pentru care cultivă lucernă, atât convențională cât și bio, pe 11 ha. Cinci hectare sunt semănate cu lucernă certificată ecologic (sămânță adusă din Austria). Chiar în ziua în care am vizitat ferma de legume bio SC Prod A & M, un T8 de la New Holland împreună cu un combinator Vibrostar de la Einbock pregăteau patul germinativ pentru lucerna bio. Semănătoarea trebuia să vină din clipă în clipă de la ferma soției primarului, cu care se ajută.

De anul viitor va deveni acționar, împreună cu doi prieteni dâmbovițeni, fiecare cu 33,33%, la o fermă de 1.800 ha, care deține și 100 ha certificate ecologic pentru cereale. Pentru a folosi cerealele bio cât mai bine vor face o investiție într-o fermă bio de găini ouătoare. Tot de anul viitor va deschide un magazin propriu în București, care să fie și depozit pentru magazinul on-line, prin care să comercializeze produsele obținute în fermă. Constantin Ioniță vede în perspectivă afacerea. Magazinul (în viitor magazinele) va fi dotat cu plasme pe care vor rula imagini live din fermă. Va organiza și vizite pentru clienții care doresc să vadă cu ochii lor cum se lucrează în sistem bio. Tot în magazin va avea un dozator pentru laptele de capră. Brânza procesată în fermă va fi comercializată tot aici. La fel și o parte din viitoarea producție de ouă. Se gândește și la export, dar după ce va extinde suprafața protejată. O altă parte a afacerii, în care crede foarte mult, va fi procesarea legumelor care nu se încadrează în calitatea și dimensiunile necesare comerțului. Pastă de roșii, de ardei chiar și murături, „toate ca la mama acasă“, spune fermierul.

Paza, cea mai importantă etapă tehnologică

În anii trecuți procentul de furturi și stricăciuni cauzate de hoți a ajuns și la 30% din producție. Fermierul are în plan un contract cu o firmă de pază, închiderea întregului perimetru, monitorizarea video și aducerea de câini de pază rasa Ciobănesc Caucazian.

Constantin Ioniță este membru în Asociația Română pentru o Agricultură Durabilă, asociație condusă de ing. Ioan Toncea care este și șeful Centrului de Cercetare, Inovare și Transfer Tehnologic pentru Agricultură Ecologică – INCDA Fundulea. Dacă privim pesticidele ca pe ceva eminamente dăunător, atunci clădirea unei ferme bio din banii obținuți din vânzarea de pesticide ar putea fi dovada că uneori tot răul duce spre bine.

Tudor CALOTESCU

„Apei i-a fost dată puterea de a deveni seva vieţii pe pământ“, spunea Leonardo da Vinci, iar Louis Pasteur susţinea că 80% din boli sunt cauzate de proasta sa calitate. Cele două teorii nu s-au devalorizat ci, dimpotrivă, par concepute special pentru o societate cu o evoluţie fulminantă, precum cea în care trăim. Vulnerabilă în faţa poluării şi a deteriorării, apa terană şi subterană condiţionează existenţa întregii omeniri, de aceea protejarea ei ar trebui să fie o permanentă preocupare, ne reaminteşte preşedintele Asociaţiei Hidrogeologilor din România, Daniel Scrădeanu.

O resursă regenerabilă, dar care trebuie protejată

Apa, esenţa vieţii, o substanţă misterioasă, extraordinară prin simplitatea şi proprietăţile sale, aşa cum spune preşedintele asociaţiei, este cea mai preţioasă resursă a Terrei. Toate celelalte bogăţii ale pământului – petrolul, gazele naturale – se vor sfârşi, dar resursele de apă sunt regenerabile. Provocarea începe însă cu menţi­nerea unui echilibru între transformările radicale la care este supus mediul înconjurător şi protejarea apei. Depozitele de deşeuri, de gunoaie, substanţele chimice folosite în agricultură, lipsa reţelelor de canalizare în mediul rural sunt un cumul de factori care ridică întrebări serioase privind realizarea acestui deziderat. Apa de suprafaţă este prima afectată de poluarea pe care o producem. Mai puţin vulnerabilă, apa subterană are bariere de protecţie naturală, însă este nevoie ca pe terenurile unde există zone de alimentare ale acviferelor să existe restricţii în ceea ce priveşte utilizarea lor. De aceea investiţiile suplimentare pentru protejarea ei se impun ca o necesitate a cărei eficienţă se va vedea în timp. Câştigurile vor fi mari mai ales pentru sănătatea omenirii.

Utilizarea apei, un domeniu care aduce profit

Ţara noastră a fost binecuvântată cu suficiente resurse de apă care ar trebui să fie protejate de legislaţia naţională şi directivele europene. Teoria este însă contrazisă de practică. România este ţara în care fiecare are dreptul legal la muncă, însă fără să existe un control al calităţii acestei. Această regulă se aplică şi în cazul utilizării apei, un domeniu care aduce profit. Una dintre problemele serioase semnalate de preşedintele Asociaţiei Hidrogeologilor din România este numărul mare al celor care execută forări fără să aibă cunoştinţe de inginerie hidrogeologică. „Sunt o mulţime de firme mici, uneori doar cu trei angajaţi şi cu o instalaţie de forare improvizată care fac puţuri de calitate necorespunzătoare. Pericolul este cu atât mai mare cu cât prin forările făcute de amatori se creează reţele de comunicare între acviferele de sus care pot fi poluate şi acviferele de jos care pot fi astfel contaminate. Astfel de lucrări pot pune în pericol calitatea şi sănătatea resurselor de apă subterană, mai ales în zonele urbane, unde se construieşte masiv şi unde fiecare vrea să aibă un puţ de mică adâncime. Din nefericire, legislaţia nu impune condiţii speciale pentru avizarea puţului respectiv.“

Necesitatea unui nou cadru legislativ

De aproape doi ani Asociaţia Hidrogeologilor încearcă să creeze un cadru legal prin care să restrângă numărul amatorilor care lucrează în domeniul cercetării şi exploatării apelor subterane. Prin implementarea acestuia, Asociaţiei Hidrogeologilor din România îi va reveni rolul de a oferi acreditări şi permise de bună practică celor care vor să activeze în domeniu. Potrivit dlui Scrădeanu, pericolele care pot declanşa accidente ecologice sunt majore, de aceea în domeniul acesta ar trebui să lucreze doar oamenii avizaţi pe criterii foarte clare, care să dovedească că ştiu ce fac şi să fie ulterior controlaţi. Aceasta este în opinia sa o procedură minimă prin care să fie asigurată calitatea lucrările executate şi sănătatea resurselor de apă. În prezent nu există un control strict sau o evidenţă a celor care fac astfel de lucrări, însă cei care execută forări după „ureche“ sunt foarte mulţi şi fac acest lucru doar în baza unui aviz administrativ.

Legi făcute pentru a fi încălcate

„Dacă cineva pune gunoi unde nu trebuie, spune-i acest lucru şi, dacă nu ia măsuri, anunţă Agenţia de Mediu din zonă. Astfel faci un bine întregii comunităţi. Fiecare dintre noi ar putea face ceva pentru a proteja apele subterane“, spune preşedintele Daniel Scrădeanu. Din nefericire, realitatea ne arată că România are încă probleme serioase în a-şi schimba mentalitatea, iar situaţia din mediul rural este una grăitoare în acest sens. Majoritatea satelor româneşti sunt expuse pericolului nitraţilor proveniţi din surse de poluare precum depozitele de gunoi de grajd de lângă fântânile de unde beau apă, spre exemplu. Lipsa investiţiilor pentru realizarea reţelelor de canalizare în mediul rural este de asemenea o cauză a contaminării resurselor de apă. Concluzia? Doar o atitudine generală poate schimba ceva în mersul lucrurilor de acum, iar atunci când simţul civic şi moral nu îşi face datoria ar trebui să intervină legislaţia. Dar, după cum afirmă şi preşedintele Asociaţiei Hidrogeologilor, ţara noastră are sincope şi în ceea ce priveşte aplicarea legilor. Nu sunt puţine exemplele în care legislaţia a fost încălcată, iar sancţiunile asociate faptei nu au fost niciodată aplicate. Aşa cum afirmă şi dl Scrădeanu, „există legi, există sancţiuni, dar aparatul de control este slăbuţ.“

Laura ZMARANDA

Terra este suprasolicitată. Este o concluzie susţinută mai ales de datele statistice care arată o continuă creştere demografică şi o epuizare iminentă a resurselor naturale. Societatea de consum trebuie însă „hrănită“ în continuare. Cu ce? Se aud tot mai des voci care spun că necesitatea de a asigura hrana pentru toţi cei 7 miliarde de locuitori ai Planetei Albastre ne-a împins într-o extremă periculoasă. Hrana a devenit o otravă lentă, dar nevoia de abundenţă şi apetenţa pentru gust par să anihileze chiar şi instinctul primar de autoconservare. Cei care au, totuşi, revelaţia acestui fenomen îngrijorător iau măsuri. Este şi cazul lui Viorel Piperea, un tânăr fermier din Singureni, judeţul Giurgiu, care în 2007 a luat decizia de a avea propria fermă de legume ecologice. Mai târziu, iniţiativa lui s-a conturat şi ca business.

Să învăţăm să mâncăm sănătos

Aceasta a fost premisa de la care a pornit proiectul fermei de legume bio deţinută de Viorel Piperea, un principiu pe care şi-a dorit să-l răspândească printre cât mai mulţi consumatori şi în jurul căruia a construit o afacere.

„Ferma de legume bio am înfiinţat-o pentru că am vrut ca familia mea să mănânce sănătos. Apoi m-am gândit să promovez acest concept pe scară largă. Nu este, însă, uşor pentru că mentalitatea românilor este mult în urmă faţă de cea a occidentalilor. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care expansiunea agriculturii ecologice la noi este pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, avem clienţi, chiar şi din Capitală, care vin la ferma noastră special pentru legumele pe care le producem şi care au un gust total diferit de cele pe care le găsim pe piaţă.“

În timp avea să afle că demersul său este unul costisitor şi că în jurul lui gravitează permanent întrebarea „a fi sau a nu fi fermier eco în România?“. Mai degrabă nu, susţine fermierul din Singureni. În spatele afirmaţiei sale stă o experienţă de opt ani în care a aflat că a fi fermier eco în ţara noastră înseamnă asumarea unor riscuri financiare importante şi a unor dezavantaje care pe foarte mulţi îi pot descuraja. Dl Piperea a perseverat, totuşi, în activitatea sa şi a continuat să fie un promotor al agriculturii ecologice în pofida tuturor impedimentelor.

A pus, aşa cum spune, educaţia consumatorilor mai presus de interesele financiare.

Amortizarea investiţiilor, o necunoscută

Primul pas l-a făcut în 2007, când a început să cumpere teren, reuşind să comaseze o suprafaţă de cinci hectare. A urmat apoi o perioadă de reconversie pentru obţinerea statutului de fermă bio. Tranziţia nu a fost deloc una dificilă pentru că terenul cultivat în acest sistem a fost foarte multă vreme neexploatat, iar pământul din Singureni este recunoscut pentru calităţile sale nutritive. Astfel, ferma de legume bio, denumită în trend cu vremurile Agricooltural, s-a dezvoltat pas cu pas. Pentru mai multă eficienţă productivă a ales să construiască un spaţiu protejat pentru cultivarea legumelor. Cele opt solarii amplasate pe lunca râului Neajlov ocupă în prezent aproximativ 2.500 m². Primele două solarii au fost construite în 2007, iar următoarele cinci solarii doi ani mai târziu. Sumele investite pentru dezvoltarea afacerii sunt impresionante, valoarea fiecărui solar în parte fiind estimată la 8.000 de euro.

De la tribuna oficială a Ministerului Agriculturii s-a spus că agricultura ecologica reprezintă prioritatea anului 2015 şi că beneficiază de fonduri europene nerambursabile de aproximativ 200 de milioane de euro. În contextul acesta l-am întrebat pe interlocutorul nostru dacă s-a gândit la accesarea fondurilor europene. A evitat un răspuns direct, preferând să îmi spună, în schimb, că a fost mai la îndemână să folosească bani din propriul buzunar. A fost un risc pe care şi l-a asumat, fiind conştient de faptul că amortizarea investiţiilor şi profitul ar putea să întârzie. De altfel, după opt ani în care a susţinut din resurse financiare proprii această afacere, nu a reuşit să recupereze în totalitate investiţiile făcute şi nici nu poate estima când se va întâmpla acest lucru.

„Ajutaţi producătorii să-şi vândă marfa!“

Dacă în ţările occidentale agricultura ecologică a cunoscut o expansiune importantă, în România factorii restrictivi sunt mai mulţi decât cei pro dezvoltare. Principala problemă semnalată de fermierul din Singureni priveşte desfacerea produselor. „În România fermierii sunt suprasolicitaţi pentru că trebuie să producă, dar să şi vândă. Cred că statul ar trebui să se implice mai mult în acest sens şi să ajute fermierii să-şi desfacă marfa. Ajutorul ar trebui să vină în primul rând prin implementarea unor reglementări care să le permită producătorilor direcţi să pătrundă în pieţe. În momentul de faţă acestea se află sub controlul samsarilor şi este aproape imposibil să treci peste influenţa lor. În ceea ce mă priveşte aceasta este prima solicitare către cei care au putere de decizie în organizarea pieţelor: ajutaţi producătorii să-şi vândă produsele!“ O altă problemă invocată de Viorel Piperea este promovarea deficitară a produselor eco.

În opinia dlui Piperea, în România agricultura ecologică nu prea are şanse de dezvoltare. Acesta susţine că sunt puţini oamenii care încep o astfel de afacere şi mulţi dintre cei care activau în acest domeniu au renunţat. Potrivit interlocutorului nostru, în judeţul Giurgiu mai există un singur fermier care are în proprietate o fermă bio, însă nu în spaţiu protejat.

În lipsa tratamentelor chimice, vigilenţa este paznicul cel mai bun. Fermierul trebuie să fie atent la mai mulţi factori care contribuie la sănătatea plantelor, precum irigarea corespunzătoare, aerisirea, îndepărtarea plantelor bolnave etc. Atunci când situaţia o impune le aplică plantelor metode naturale de tratament. Au fost însă şi cazuri când pierderile au fost foarte mari pentru că a fost nevoit să distrugă o cultură întreagă ce fusese atacată de dăunători.

Deşi costurile relativ mari pentru întreţinerea fermelor bio forţează şi creşterea preţurilor la produsele bio, fermierul giurgiuvean susţine că legumele sale sunt chiar mai ieftine decât cele cultivate în sistem convenţional.

Laura ZMARANDA

Așa cum am menționat în cadrul articolelor publicate în cadrul proiectului PACINFO, UE condițio­nează 30% a plății subvențiilor directe de respectarea celor trei măsuri care se referă la protecția mediului, și anume: diversificarea culturilor, menținerea pășu­nilor permanente și stabilirea unei zone de interes ecologic.

În cazul în care fermierul dispune de teren arabil și suprafața acestuia este mai mare de 15%, trebuie stabilite zone de interes ecologic (EFA) cu o suprafață egală cu cel puțin 5% din terenul arabil al exploatației, începând din 1 ianuarie 2015. Această zonă poate fi stabilită și într-o altă suprafață sau în apropiere, nu neapărat pe terenul arabil, dar mărimile trebuie respectate.

În categoria zonelor de interes ecologic intră următoarele elemente, cu valoare diferită: pârloagele, terasele, elementele peisagistice (de exemplu, gard viu, alee cu arbori, arbori solitari, marginile lanurilor, mici lacuri, șanțuri, canale și canale de irigare, ziduri tradiționale), limitele de hotar, plante intermediare sau fâșii verzi, zone folosite pentru germinare, plantații, plante fixatoare de azot, șanțuri de protecție împotriva inundațiilor, zone împădurite.

În fâșiile de protecție este strict interzisă utiliza­rea îngrășămintelor chimice sau a pesticidelor, aceste fâșii putând fi acoperite de plante spontane sau plantate.

Sunt exceptați de submăsurile de ecologizare acei fermieri care îndeplinesc una dintre următoarele condiții:

l au terenuri arabile cu o suprafață mai mică de 15 ha;

l terenurile agricole cu 75% pajiști permanente sau terenuri necultivate, iar suprafața rămasă nu depășește 30 ha;

l terenurile agricole cu 75% pajiști permanente sau terenuri inundate, iar suprafața rămasă nu depășește 30 ha;

l terenurile agricole cu 75% pajiști, plante fura­jere, pârloage sau leguminoase, iar suprafața rămasă nu depășește 30 ha.

Zonele de interes ecologic îndeplinesc obiective de protecția mediului și, prin culturile de plante perma­nente, contribuie la conservarea biodiversității.

www.zonamontana.ro

În Bucovina se mai confecţionează draniţă pentru acoperişul locuinţelor. Vasile Alboi, artist în cioplitul lemnului şi cunoscut buciumaş din zona Câmpulung Moldovenesc, este printre puţinii meşteri care mai confecţionează draniţă. Avantajul dovedit al draniţei faţă de alte materiale este rezistenţa în timp.

Meşterul popular şi sculptorul în lemn Vasile Alboi îşi duce traiul împreună cu familia într-un cadru pitoresc de la baza pădurii de la poalele Rarăului. Este un meşter în lemn desăvârşit, fiind specialist nu numai în prelucrarea lemnului pentru a obţine draniţă, ci şi în confecţionarea obiectelor de folosinţă îndelungată, sculpturi, care din lemn şi cruci pe care le ţine preotul în faţa altarului. „Pentru mine o bucată de lemn are cea mai mare valoare. Este o împlinire sufletească să faci o cruce sau o icoană care ştii că va rămâne poate sute de ani“, ne-a spus meşterul Vasile Alboi.

Procedeul de obţinere

Vasile Alboi confecţionează draniţă pentru case, dar şi pentru stânile tradiţionale care sunt construite în totalitate din lemn pentru a nu atrage fulgerele. A învăţat să facă draniţă de la bunicul din partea mamei, care a fost un foarte bun meseriaş în domeniul lemnului şi care lua o casă de la temelie şi lucra la ea până punea cheia în mâna proprietarului.

Draniţa se confecţionează numai din lemn de molid, lemn de rezonanţă. Copacul din care se face draniţă se taie numai pe lună plină, existând credinţa că astfel lemnul nu putrezeşte şi nu este mâncat de carii, în lunile decembrie, ianuarie şi februarie, când lemnul este în „perioada de somn“, fiind îngheţat, şi este oprită perioada de creştere. Molidul se taie la lungimi convenabile pentru a putea fi scos din pădure, apoi în atelier este secţionat în bucăţi cu o lungime cuprinsă între 40 şi 80 cm, în funcţie de cât de lungă va fi draniţa. Se crapă butucul în patru, în şase sau în opt bucăţi, astfel încât să iasă o draniţă cu lăţimea de 10-12 cm, se face şpanul, o procedură prin care se dimensionează cât vine patru draniţe, apoi două draniţe, după aceea este prelucrată fiecare draniţă în parte cu ajutorul cuţitoaei şi i se dă la un capăt forma finală tip cioc de raţă, rotunjită, cu o floare, cu două sau trei flori sau rămâne dreaptă.

Materialul pentru draniţă se crapă când este verde. „Solzii de draniţă“ se pun la uscat la teasc, unde stau în jur de 2-3 ani, în funcţie de câtă umezeală este în atmosferă în această perioadă, şi se usucă bine. Apoi este săpată o groapă în pământ (sau se foloseşte groapa din anii precedenţi după o prealabilă curăţare) în care se pune lapte de var şi se ţine draniţa prelucrată o lună – până la două luni, perioadă în care materialul se întăreşte, capătă o rezistenţă foarte mare, crescând durata de viaţă cu cel puţin 10 ani.

Uneltele folosite în atelierul unde se face draniţa sunt cuţitul de draniţă cu care se crapă aceasta, maiul cu care se bate în cuţit, cuţitoaia şi bărdiţa pentru rostuit draniţa.

Fumul întăreşte

„Draniţa, aşezată pe casă în formă de solzi de peşte, se dă cu ulei de in, uneori şi cu un lapte de var. Acum există uleiuri speciale şi tot felul de soluţii pentru tratarea lemnului. Aşa cum am tratat-o noi, sunt case acoperite cu draniţă de acum 60-70 de ani şi la care încă nu trebuie intervenit la acoperiş. Un secret al longevităţii mari a acestui tip de acoperiş constă în faptul că hornul casei ieşea în pod, ceea ce dădea o durată mai mare de viaţă învelişului din lemn. Fumul din pod întărea draniţa foarte tare şi nu era atacată de carii sau alte insecte. Asta explică şi de ce aceste acoperişuri erau foarte înalte.

Pentru o casă tradiţională, cu două camere, bucătărie, cămară, hol şi o mică magazie cu unelte, trebuie în jur de 10.000-12.000 de draniţe. Un singur om trebuie să lucreze o iarnă întreagă pentru a pregăti draniţa pentru un astfel de acoperiş“, ne-a spus meşterul Vasile Alboi. Draniţa poate fi bătută într-un singur rând, în două rânduri sau în trei rânduri, fiecare model şi mod de aranjare fiind ales de client când este vorba de acoperiş nou sau este preluat modelul existent când este vorba de restaurarea sau repararea acoperişului. Capetele draniţei sunt petrecute bine unul peste altul, ca să nu pătrundă apa în pod. Pe vremuri, pentru îmbinarea draniţelor se foloseau cuie din lemn de tisă, însă acum se folosesc cuie din metal. Acoperişul caselor cu draniţă trebuie să fie cu pantă mare pentru a elimina repede apa şi zăpada.

Conform specialiştilor de la Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc, în zona Bucovinei mai sunt cam 4-5% case bătrâneşti acoperite cu draniţă. Acoperişul cu draniţă a fost unul foarte bun şi rezistent. Dacă era respectată perioada în care se taie lemnul şi fluxul tehnologic de obţinere, draniţa avea o durată mai lungă de viaţă. Draniţa bine întreţinută ţine şi 100 de ani, existând case vechi de peste o sută de ani şi la care au fost făcute doar mici intervenţii la acoperiş.

Draniţa versus materialele moderne

Acoperişurile moderne – din tablă, plăci ceramice, materiale bituminoase sau plasticate – au o garanţie mare, dar nimeni nu ştie cu exactitate comportamentul lor în timp, pentru că multe dintre ele sunt pe case de doar câţiva zeci de ani.

Acoperişul din draniţă reprezintă o învelitoare unică din punctul de vedere al aspectului estetic, uşoară şi durabilă, cu o greutate cu foarte puţin mai mare (în funcţie de grosimea draniţei şi lungimea suprapusă de 5-8,5 kg/mp) decât a unui acoperiş din tablă tip ţiglă (unde media este de 4,5 kg/mp), dar mult mai mică decât a unui acoperiş clasic din ceramică, care are o greutate medie de 50 kg/mp.

La un acoperiş din draniţă nu trebuie supradimensionată structura de rezistenţă a construcţiei, ca în cazul ţiglei ceramice; acoperişul are o protecţie foarte bună împotriva umezelii, are flexibilitate şi rezistenţă foarte bună la temperaturi scăzute, variaţii mari de temperatură şi la păşirea pe el. Draniţa are rezistenţă la grindină şi este un material 100% ecologic.

Învelitoarea de carton bitumat are o durată de viaţă de aproximativ 20 de ani. Rezistenţa în timp a învelitorilor metalice diferă în funcţie de calitatea materialelor utilizate, fiind cele mai rezistente, cu o durată medie de viaţă de 30 de ani, unele apropiindu-se chiar şi de 100 de ani, cum este cazul celor din cupru. Sunt rezistente la foc şi necesită întreţinere minimă. Învelitorile din ţigle de beton, argilă sau materiale compozite sunt probabil cele mai rezistente, durata de viaţă depăşeşte 50 de ani, necesită foarte puţină întreţinere sau chiar deloc, rezistă cel mai bine la foc, dar reparaţiile sunt foarte scumpe.

Silviu BUCULEI

De mai bine de 15 ani în România se tot vorbeşte de produse alimentare (şi nu numai) biologice. Sau ecologice... Sau organice... Cel puţin, până la aderarea României la Uniunea Europeană, confuzia era totală. Nimeni, nici chiar producătorii nu ştiau exact dacă produc bio, ecologic sau organic. Dar marea problemă nu a constat atât în confuzia de clasificare cât în inducerea în eroare a consumatorilor cu privire la originea 100% „naturală“ a produselor.

Toată lumea vinde bio

În ziua de astăzi toată lumea comercializează alimente ecologice. În hypermarketuri sunt amenajate standuri cu produse „100% eco“, în ţară au apărut peste tot magazine care vând aceleaşi produse – eco, bineînţeles, la fel şi pe Internet. Iar preţurile sunt, în medie, cu peste 50% mai mari decât produsele „non-eco“. De fapt, ce înseamnă produse organice, bio sau ecologice? Teoria spune că „produsele organice sunt acele produse realizate fără utilizarea substanţelor chimice, fără intervenţii genetice şi în armonie cu natura şi mediul înconjurător“. Şi, în mod normal, se numesc produse bio/organice/ecologice acele produse certificate în acest sens de un organism de certificare. Iar ca un produs să fie certificat este interzisă, cu mici excepţii, utilizarea substanţelor chimice artificiale, cum ar fi fertilizatori, pesticide, aditivi alimentari. Problema e că puţine produse de pe piaţă sunt cu adevărat bio.

„Războiul“ terminologiilor

Alexandru Dumbravă este un pasionat de produse ecologice. Dar, ne-a destăinuit domnia sa, până să producă şi să vândă produse bio - plante şi uleiuri cu scop terapeutic, a trebuit să studieze mult... „Toată lumea vorbeşte de «bio», dar puţini ştiu cu adevărat ce înseamnă acest termen. De aceea cred că trebuie lămurit. E bine de ştiut că bio, ecologic, organic reprezintă unul şi acelaşi termen. Diferenţa este că Uniunea Europeană nu s-a pus încă de acord în privinţa terminologiei. Într-adevăr, la un moment dat s-a dorit o singură terminologie. Atunci au apărut şi problemele...

Reprezentanţii ţărilor membre ale UE au sărit ca arşi argumentând că nicio terminologie nu este completă pentru a crea o definiţie de ansamblu. Şi atunci, printr-o convenţie, s-a hotărât că termenul «organic» va fi folosit în zona anglo-saxonă, atât în Marea Britanie cât şi la produsele importate din Statele Unite, termenul «ecologic» va fi în ţările occidentale din Germania, Austria, Olanda sau Belgia, dar şi alte ţări vecine acestora, iar termenul de «biologic» va fi folosit în ţările Balcanice, dar şi în ţările latine. Aşadar, chiar dacă cele trei termene reprezintă acelaşi concept, identic, nu sunt, de fapt tratate ca un întreg, cu toate că logic şi firesc ar fi să fie aşa. Mulţi cetăţeni români, dar şi toţi ceilalţi cetăţeni la nivelul UE sunt foarte confuzi când e vorba de astfel de produse. De exemplu, un român degeaba va căuta produse bio la Berlin pentru că acolo va găsi doar produse eco. Sau în Anglia va găsi doar mărfuri organice“, ne-a declarat Alexandru Dumbravă.

De unde confuzia?

În acest moment toată agricultura ecologică „se învârte“ în jurul Regulamentului nr. 234 al UE. „Din păcate, nici aici termenii nu sunt foarte clari. În acest regulament, în încercarea de a defini agricultura ecologică se spune ceva de genul: agricultura ecologică e acea activitate ale cărei input-uri nu sunt de sinteză chimică, ci input-uri de sinteză biochimică. De aici şi toată confuzia. Pentru că prin acest concept de biochimic intrăm pe nisipuri mişcătoare. Pentru că specialiştii ştiu că pot fi tratamente biochimice care sunt, în fapt, proceduri aproape farmaceutice. De exemplu, ca să extragi o substanţă biochimică activă îţi trebuie o aparatură specializată în procedee chimice... Unde este «biologicul» aici? În realitate, atât timp cât se ştie întregul circuit şi plantele de producţie sunt 100% naturale, iar tehnologia folosită nu implică alte input-uri de natură chimică, practic acel produs, şi doar acel produs, este ecologic. Iar toate aceste produse sunt certificate la nivelul tuturor ţărilor UE de către organisme specializate. Mai mult decât atât, toate aceste produse eco se regăsesc pe o listă care este mai sever controlată şi evaluată chiar decât produsele farmaceutice. De exemplu, în Germania produsele certificate bio, chiar aşa sunt, nemţii fiind chiar «habotnici» în acest proces de certificare“, explică interlocutorul nostru.

Avem produse bio româneşti?

În privinţa produselor bio româneşti... „Eu nu spun decât că cine vrea să se apuce de treabă şi vrea să înţeleagă exigenţele pe care le presupune această clasificare pentru asemenea produse, mai ales dacă vrea să facă exporturi, trebuie să ia legătura cu autorităţile germane din domeniu. Pentru că, după cum spuneam, în Germania clasificarea este «un pic» mai serioasă decât la noi. Să mai dau un exemplu... Practic, tu, ca agricultor, îţi stabileşti input-urile cum ar fi seminţele. Adică achiziţionezi seminţe 100% ecologice. De unde faci rost de asemenea seminţe? De cele mai multe ori din staţiunile de cercetare. Apoi, tu, ca agricultor, poţi multiplica aceste seminţe cu condiţia ca acea staţiune să facă dovada că acea sămânţă nu a fost tratată. Cu alte cuvinte, e o procedură deosebit de stufoasă şi sofisticată pe care germanii o respectă cel mai bine“, ne-a declarat Dumbravă. La întrebarea câte produse sunt bio şi câte nu pe piaţa românească Alexandru Dumbravă nu poate răspunde „cu exactitate“. „Şi nimeni nu cred că poate. Cert este faptul că un produs este catalogat bio dacă are o etichetare con­formă cu normele UE – e vorba de desenul reprezentat de frunza cu stele pe fundal verde, iar dedesubt trebuie să apară codul de certificare. Subliniez că doar această etichetare e bio. Produsele care nu au aceste însemne nu sunt bio. Poate să scrie bio pe toată eticheta, că nu e un produs bio“, conchide Dumbravă.

Verificaţi produsele la sursă!

„Cine este cu adevărat interesat să achiziţioneze produse bio, chiar dacă eticheta corespunde, ar fi bine să se intereseze la organismele de inspecţie şi certificare şi să ceară informaţii despre produse.  De fapt, trebuie să ceară informaţii despre trasabilitatea produsului – adică toate informaţiile despre produs, de la sămânţă până la insecticidele folosite. Aşadar avem două condiţii esenţiale pentru a vedea dacă un produs e natural – etichetarea şi trasabilitatea. Ar mai fi şi o a treia condiţie, dar care e facultativă... Pur şi simplu să facă o vizită la ferma care este punctul de origine al produselor şi să vadă acolo, concret, toate procedurile de fabricaţie a respectivelor produse“ – Alexandru Dumbravă, patron Bio-Dumbrava, judeţul Giurgiu.

Bogdan Panţuru

Când dangătul clopotelor bătrânei biserici ortodoxe din dealul satului sibian Vurpăr vesteau încheierea slujbei religioase din Duminica Floriilor, pe o întinsă pajişte primăvăratecă, înverzită şi înflorată, de la margine de sat, se deschidea o inedită expoziţie-târg de oi, miei, berbeci şi capre ecologice. Şi, la fel ca şi la ediţiile anterioare, cei mai pricepuţi şi înstăriţi stăpâni de stâne şi saivane aveau să fie invitaţi nu numai să-şi prezinte cele mai frumoase şi viguroase exemplare, dar şi să participe la vânzarea şi cumpărarea, prin licitaţie cu strigare, a oilor şi caprelor certificate ecologic.

Fiind şi ziua mândrului său prenume, i-am oferit prioritate, în vorbe şi în fapte, lui Florin Dragomir, preşedintele Asociaţiei „Mioriţa“ a Văii Hârtibaciului, cu sediul în localitatea lui natală, comuna Vurpăr:

„Iarba pentru păşunat, ca şi fâneţele pentru cosit şi balotat, inclusiv culturile de lucernă, trifoi, borceag, porumb-boabe, orzoaică şi grâu, nu văd un gram de îngrăşăminte chimice sau de ierbicide. Păstrăm culturile curate de buruieni şi ferite de boli şi dăunători prin lucrarea ca la carte a pământului, folosind numai mijloace mecanice moderne de arat, grăpat, semănat, prăşit, recoltat, secerat şi depozitat. Utilaje usturător de scumpe. Ca, de altfel, şi motorina. Fertilizăm ierburile şi culturile cerealiere prin târlire, mutând din loc în loc ţarcurile şi mulgătorile oilor. Primăvara, în mustul zăpezii, când dă colţul ierbii, cărăm pe câmp gunoiul din saivanele oilor şi din grajdurile vacilor, igienizându-le. Membrii asociaţiei au 20 de stâne mari şi saivane cu peste 40.000 de oi şi capre-mame, precum şi tot cam atâţia miei, iezi şi ieduţe. Toate ecologice, cu certificat. După ce reţinem prăsila proprie, cei care ne rămân sunt vânduţi de Paşti şi de Rusalii.“

Oierul Gheorghe Dobrin, om tânăr, venit în sat, prin căsătorie, de pe meleaguri vâlcene, este tare mândru că unul dintre cei patru berbeci ai săi din rasa Ţurcană românească a fost cotat ca cel mai de fală din întreaga expoziţie, vânzându-l unui consătean-prieten la prima strigare a licitaţiei.

– Mulţămit de preţul căpătat?

– Tare mulţămit. Am cerut 1.850 de lei şi atâta am primit. La toamnă va ajunge în turma de oi pentru al şaselea an. E în floarea puterii de „bărbat de oi şi de tată de miei“!

Trebuie să vă spun că, în afară de aproape 1.000 de oi, mai am în grija mea şi a ortacilor mei salariaţi încă 70 de vaci cu lapte şi 20 de scroafe gestante. Veniţi la vară la stâna-saivan din dealul dintre satele Ţichindeal şi Nocrich, să aprindem focurile sub ceaunul de tocăniţă şi sub oala de mămăligă, să ne omenim pe cinste. Ciobanii şi strungarii, fiind mărgineni, ştiu a zâce din fluiere şi cavale precum jinarii, orlăţenii şi răşinărenii Mărginimii Sibiului! Iar la urmă să bem o cupă cu jintiţă! Ş-apăi, cine o fi ca noi! Să vedeţi acolo frumuseţe de hotar! Nu-l dau pe tot restul lumii!

– Cum vă descurcaţi cu laptele, îi întreb pe fraţii-oieri Giurgiu, Ion şi Traian, primul fiind printre cei mai găzdoi oameni ai Vurpărului.

– Până mai acum un an l-am dat unui lăptar grec din Baraolt-Covasna. Din vara trecută vin cu cisternele-frigorifice din inox alimentar, strălucitor de curate, şi-l duc zilnic la o fabrică privată din Horezu de Vâlcea. Primim 3,50 lei/litru, la grăsimea de 6,5. Nu-i nici mult şi nici prea puţin. Dar ne descurcăm în aşa fel încât să trăim şi noi bine, dar şi ei. Am auzit că brânzeturile oilor văii sibiene a Hârtibaciului ajung în ţările celor mai bogăţi, pretenţioşi şi mofturoşi europeni.

Satul nostru, Vurpărul, are în Germania cel puţin 100 de familii de saşi, care s-au stabilit acolo definitiv. După ce inaugurăm noul cămin cultural, în prima duminică din luna viitoare, ei au întâlnirea anuală într-un orăşel nu departe de izvoarele Dunării. Primarul nostru, Lienerth, sas şi el, merge să le spună o vorbă bună din partea consătenilor lor români. Întotdeauna ne-am avut bine unii cu alţii! Dovadă că mulţi dintre ei şi-au păstrat casele, grădinile şi delniţele de la margine de sat.

Duc dor de ţară, de sat, de biserică, de şcoală, ca şi de străbunii lor care se odihnesc în cimitirul „Bisericii din deal“. Iar când vin, vorbesc mai mult româneşte şi între ei, parcă n-ar mai pleca de-aici.

Ioan VULCAN-AGNITEANUL

Cea mai mare livadă ecologică de mere din țară se află în comuna bihoreană Cheresig, la nici doi kilometri de granița cu Ungaria, pe o suprafață de 20 de hectare, iar sucul de mere 'Merita' produs în fabrica proprie a primit, în acest an, aviz ecologic.

'Satisfacția noastră cea mai mare este de ordin spiritual, dacă pot să spun așa, pentru că noi punem în vânzare mere pentru consum și suc din mere curate, certificate, așa cum le-a făcut mama natură, îngrijite cu multă dragoste. Pentru produsele ecologice lumea de la noi nu este încă destul de informată și de aceea căutăm acum parteneri străini,' a declarat, Constantin Demian, proprietarul fermei.

După trei ani de conversie, sub supravegherea SC Ecoinspect SRL din Cluj Napoca, livada de meri de la Cheresig, cu o producție anuală de peste 300 de tone de mere, a obținut Certificatul de Conformitate Ecologică, astfel încât din toamna acestui an merele recoltate sunt certificate ecologic.

Tot din această toamnă, consumatorii au la dispoziție sucul ecologic de mere 'Merita', din propria recoltă. Mustul obținut din presarea merelor este îmbuteliat fără nici un fel de conservanți, coloranți sau arome și fără adaos de zahăr sau apă, doar pasteurizat. Pentru a-și păstra cât mai mult timp calitățile, este ambalat în sistemul Bag-in-Box, o alternativă modernă și ecologică față de sistemele clasice de genul sticle sau PET-uri.

Constantin Demian a relatat că istoria livezii de meri a început în anul 2007, când un vecin de-al său, inginerul Teodor Ianc, a înființat la Cheresig prin programul SAPARD cea mai mare livadă ecologică din Bihor. Pe cele 20 de hectare de teren, inginerul Ianc a plantat peste 18.000 de meri din opt soiuri, puieți cumpărați din Ungaria din soiuri rezistente care nu au nevoie de irigații: Florina, Pinova, Rebela, Freedom, Revena, Remo. Valoarea proiectului s-a ridicat la 180.000 de euro, jumătate din sumă fiind asigurată din bani europeni, cealaltă jumătate fiind obținută prin împrumuturi bancare.

Devenit noul proprietar în 2012, Constantin Demian a continuat 'visul' bătrânului inginer. Vecin cu livada, a văzut an de an cum crește, dar și neputința unui pensionar de peste 70 de ani. Acesta și-a format o echipă de lucru și a achiziționat o tehnologie de ultimă generație pentru procesarea fructelor și producerea sucurilor naturale.

Zece localnici lucrează permanent în livadă la curățatul pomilor, la stropitul acestora care se face doar cu extract de plante, la săpatul terenului. Ca fapt divers, stolurile de grauri, "spaima" fructelor, se țin la distanță cu ajutorul... CD-urilor. Agățate din loc în loc în bătaia vântului, ele reflectă razele soarelui, iar graurii nu se mai apropie.

Însă cel mai important om din fermă este inginerul horticultor Mihai Prișcă. 'Este cel mai mare specialist în tăierea pomilor pentru rod. De sistemul de tăiere practicat de dânsul depinde toată producția noastră de mere,' a subliniat Demian.

Recoltarea fructelor începe în luna august și durează până în octombrie, în funcție de soiurile cultivate. Merele sunt depozitate într-o hală ventilată ce are o capacitate de 200 de tone. Patru persoane din localitate sunt angajate permanent să se ocupe de fabrica de suc. În perioada august-noiembrie, când se culeg merele, în livadă lucrează și câte 30 de oameni.

Fabrica funcționează doar până termină de prelucrat fructele din propria livadă. Toată cantitatea de mere culeasă într-o zi este sortată, depozitată la rece apoi prelucrată în decurs de cinci zile. Localnicii culeg manual fructele. Cele mari și frumoase sunt aranjate în lădițe pentru a fi vândute ca atare, altele, la fel de sănătoase, merg direct la fabrica de suc, iar merele care nu corespund standardelor sunt depozitate separat, fiind destinate cazanelor de pălincă.

'Nu prea am cumpărători în anul acesta la merele pentru pălincă. Prin acciza de lux pusă pe alcool, statul a reușit să-i îngenuncheze pe cazangii. M-am gândit și eu să-mi fac un cazan de pălincă, dar în condițiile astea, când din cei 25 de lei cu cât se vinde litrul, statul ia 22 de lei, nu-i rentabil,' a apreciat Demian. Un kilogram de mere pentru pălincă de la ferma ecologică din Cheresig costă doar 0,5 lei.

Nici merele cele mai aspectuoase nu au prea mare căutare pe piața românească. Doar intermediarii se bat pentru ele dacă le pot cumpăra la prețul merelor neecologice, adică cu un leu kilogramul, în condițiile în care marii retaileri exportă merele românești la prețuri de cinci ori mai mari. Spre exemplu, pe piața din Budapesta fructele bio se vând și cu 500 de forinți kilogramul, adică aproximativ 7,8 lei, iar în Austria prețul este și mai mare.

Pentru livezi de pomi fructiferi subvenția acordată de statul român este de 400 de euro la hectar, în timp ce în Ungaria producătorul bio primește pe lângă subvenția pe suprafață, care este de 200 de euro la hectar, încă 550 de euro la hectar din partea Ministerului Agriculturii de la Budapesta.

Sursa:Agerpres

Asociaţia operatorilor din agricultura ecologică Bio-România se delimitează de acţiunea de protest organizată, miercuri, în Piaţa Victoriei, de Liga Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR) şi Federaţia Crescătorilor de Bovine din România (FCBR) şi consideră că doar prin dialog se pot găsi soluţii care să vină în sprijinul agricultorilor.

"Nu putem fi de acord cu cei care manifestă în această perioadă, chiar dacă o parte din cerinţele lor sunt comune şi operatorilor din agricultura ecologică pentru că orice manifestare de acest fel în apropierea campaniei electorale riscă să fie acaparată de factorul politic, aducând în acest fel prejudicii mişcării sindicale dar şi cauzei asociaţiilor profesionale de profil", se arată într-un comunicat al Bio-România, remis miercuri AGERPRES.

Şeful Bio-România, Marian Cioceanu, consideră că problemele cu care se confruntă în acest moment agricultura României nu pot fi rezolvate prin manifestaţii publice de protest, ci prin soluţii acceptate şi implementate de toate părţile, rezultate în urma unui dialog pertinent cu factorii responsabili din sistemul executiv şi legislativ.

"Facem apel la colegii noştri din cadrul Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR) şi al Federaţiei Crescătorilor de Bovine din România (FCBR) să se alăture acestei modalităţi de creare a condiţiilor economice favorabile dezvoltării agriculturii româneşti în general (...)", a spus Cioceanu.

Bio-România precizează că actuala conducere a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-a întâlnit de trei ori cu reprezentanţii sectorului agriculturii ecologice în această vară, şi au fost găsite soluţii faţă de pericolul eminent de dezintegrare a sectorului de agricultură ecologică, ca urmare a subfinanţării.

"Conform H.G. 759/2010 pentru anul 2011, fermierii ecologici în conversie trebuiau să primească 1.500 euro, dar au primit doar 215 euro. Prin dialogul conducerii Asociaţiei noastre cu conducerea MADR s-au identificat soluţii pentru remedierea chiar şi parţială a acestei situaţii şi pentru asigurarea bugetului corespunzător pentru cei 26.000 de fermieri înscrişi în agricultura ecologică în anul 2012", a adăugat Marian Cioceanu.

Sursa AGERPRES