reclama youtube lumeasatuluitv
update 12 Aug 2022

Parfum și culoare într-o pepinieră de trandafiri

Ciumbrud este un sat cochet, satelit al Aiudului, dar frumos ascuns printre dealurile ce mărginesc albia Mureșului. De fapt, tocmai aceste dealuri fac ca în zona localității să se creeze un climat special. Răcoarea apei se păstrează acolo chiar și în zilele caniculare de vară, dar, în schimb, iarna gerul nu este atât de năprasnic și nici viscolul nu-și poate face de cap. Această particularitate a zonei a fost exploatată încă din vechime. De aceea, așezarea s-a dezvoltat frumos, iar produsele ei au devenit cunoscute. Vinul de Ciumbrud este renumit în toată Transilvania, la fel și brânzeturile. Cu toate acestea, pe nedrept, Ciumbrudului nu i s-a dus faima pentru cele mai frumoase produse ale sale: trandafirii. Doar cunoscătorii, puțini la număr, știu despre ce localitate vorbesc atunci când pomenesc Capitala rozelor.

Capitala rozelor

Zona Ciumbrudului este una dintre cele mai propice regiuni din România pentru cultivarea trandafirilor. De altfel, în fiecare an, în luna iunie, în localitate are loc și un festival al rozelor, unde grădinarii își aduc, cu mândrie, cei mai frumoși trandafiri obținuți. Peste un milion de trandafiri pleacă în fiecare an de-aici, spre toate colțurile țării și ale lumii.

Este un sentiment unic și imposibil de descris în cuvinte atunci când, printre lanuri de porumb descoperi parcele uriașe, de ordinul hectarelor, cultivate cu trandafiri. Trandafiri așezați în rânduri lungi cât vezi cu ochii, grupați pe soiuri. Toate culorile curcubeului sunt cuprinse în petalele lor. Spectacolul dat de îmbinarea inflorescențelor este magnific. Iar dacă imaginea poate fi imortalizată și transmisă, în ceea ce privește amestecul de parfumuri doar imaginația mai poate ajuta. În puține vorbe, așa se poate descrie ceea ce am trăit când am vizitat pepiniera familiei Tünde și Ștefan Csiky din Ciumbrud.

„Pepiniera noastră are o suprafață de peste două hectare. Mai cultivăm și pomi și arbuști fructiferi, dar principala noastră activitate este legată de trandafiri. Avem peste 70 de soiuri și hibrizi de trandafiri: târâtori, cățărători, semicățărători, de dulceață, avem de toate“, ne spune Ștefan Csiky.

„Cultura trandafirului este una ceva mai pretențioasă față de alte culturi. De la plantare și până la recoltare ciclul durează doi ani. Să mai spunem că trandafirii sunt destul de sensibili. În plus, au ghimpi și nu sunt așa de mulți cei care doresc să lucreze printre ei. Pe de altă parte, compensează cu faptul că sunt plăcuți ochiului“, detaliază proprietarul pepinierei.

„În general lumea caută, în primul rând, trandafirii care să aibă parfum. După aceea, să fie plăcuți ochiului. Abia apoi vin restul, să fie bicolori sau altceva. În general primează principiul să nu aibă vecinul ce am eu“, povestește horticultorul.

Făinarea și pătarea neagră, coșmarul horticultorilor

În ceea ce privește cultivarea și întreținerea trandafirilor, Ștefan Csiky este de părere că foarte importante sunt tratamentele aplicate în primăvară.

„De exemplu, neapărat trebuie făcute primăvara tratamentele care previn și combat pătarea neagră. Dar nu numai în primăvară, ci tot timpul. Anul acesta, de exemplu, am avut probleme cu pătarea neagră și cu făinarea, pentru că a fost o perioadă foarte lungă cu precipitații, iar apoi a venit brusc căldura. Ca atare, cele două ciuperci au fost la ele acasă! De fapt, în multe plantații de viță-de-vie veți vedea în capătul rândurilor câte o tufă de trandafiri. Este cel mai bun buletin de avertizare în ceea ce privește făinarea“, exemplifică crescătorul de trandafiri. Pentru obținerea trandafirilor, cea mai importantă operațiune este altoirea. Aceasta se face la sfârșitul lunii iunie – începutul lunii iulie, după ce a trecut prima perioadă de înflorire, astfel încât să existe ramuri-altoi. Drept portaltoi familia Csiky preferă să folosească rădăcini de măceș din soiul Laxa.

„Sunt rezistenți și drajonează (lăstăresc – n.red.) mai puțin față de măceșul obișnuit. Una dintre principalele griji ale cultivatorilor de trandafiri trebuie să fie eliminarea drajonilor, care apar tot timpul. Este ideal dacă tăierea lor se poate face sub nivelul pământului, ca să nu prindă putere. Întotdeauna sălbaticul este mai puternic decât cel nobil!“, sfătuiește Ștefan Csiky

Cât despre sădire, consideră că cele mai indicare sunt sădirile de toamnă. Peste iarnă rădăcinile lucrează, iar în primăvară, când vine căldura și începe să crească, este aproape prins. Dar și primăvara, foarte timpuriu, este un moment destul de potrivit.

„La plantările de primăvară, mai ales la cele mai târzii, trebuie avut grijă să se asigure umiditatea necesară. Mușuroirea trebuie făcută neapărat, toamna sau primăvara. Rolul ei principal este de a menține umiditatea necesară. După ce planta crește la 10 – 15 cm, mușuroiul se poate elimina în principiu cam după o lună“, sfătuiește specialistul.

„Nimeni nu întreabă de scădere și împărțire!“

În ceea ce privește latura economică a afacerii, fermierul ne spune, cu un zâmbet ușor amar: „Știți cum este ? Cam ca la școală. Toată lumea întreabă cum este cu adunarea și cu înmulțirea, dar nimeni nu mai întreabă de scădere și de împărțire. Și aici este problema noastră, pentru că avem multe cheltuieli. În anul acesta, în mod special. Vremea a fost de așa natură încât au fost condiții optime pentru creșterea buruienilor. Tratamentele au trebuit făcute săptămânal sau la cel mult la zece zile. Rezultatul îl vedem abia când tragem linia, la sfârșitul sezonului, după ce am vândut plantele. Sezonul la noi începe toamna și se termină prin aprilie. Iar apoi din încasări trebuie să începi să cumperi motorina și ce mai trebuie pentru lucrările din primăvară, să lucrezi la sistemul de irigație, căci nu poți sta la cheremul vremii și iată că de aceea spun că vin scăderea și împărțirea!“.

Vânzarea plantelor se face atât prin intermediul unor rețele de magazine specializate, cât și prin vânzători ambulanți sau mici magazine, dar cu care pepiniera colaborează deja de mult timp. În ultimii ani și o serie de negustori străini au descoperit pepiniera din Ciumbrud. Zeci de mii de trandafiri sunt cumpărați direct de la pepinieră de firme din Ungaria, Polonia și Germania.

„Una peste alta, este o muncă frumoasă. Mai ales în luna iunie, când este prima perioadă de înflorire, nu te mai saturi să privești câmpul și să vezi atâtea culori și forme de flori“, își încheie Ștefan Csiky povestea.

Alexandru GRIGORIEV

La capătul răbdării, un fermier din Ciumbrud vrea să renunțe la zootehnie

Doar în filmele americane toate poveștile au un final fericit. Iar noi, românii, suntem unii dintre cei mai pasionați spectatori ai filmelor produse la Hollywood. Probabil că tocmai de aceea nu ne mai interesează și finalul poveștilor din realitatea imediată. Dacă nu ne place cum se petrec lucrurile, atunci dăm fuga la televizor și ne clătim ochii cu un film american. Sau, mai nou, pentru variație, cu un serial turcesc ori indian. Iar lucrurile încep să pară iarăși roz. Și dacă totul în jur se prăbușește, ce contează, dacă rămâne întreagă antena satelit ? Poate lumea în jur să plângă cât vrea, finalul o să fie cu atât mai fericit ! Aceasta pare a fi morala poveștii pe care v-o prezentăm în continuare.

O fermă ca-n poveștile frumoase

Andras Sziga este un om așezat, cunoscut ca unul dintre oamenii vrednici de toată stima printre vecinii săi din Ciumbrud. De 25 de ani încoace se ocupă de creșterea vitelor. La ora actuală are o fermă frumușică, în care se îmbină tehnologiile tradiționale cu cele moderne. „Laptele produs la noi este absolut bio, chiar dacă nu am scos un certificat în sensul acesta“, spune domnia sa. Vacile, Bălțate Românești, stau cel puțin șase luni pe an pe pășune, libere. Acolo, pe dealurile frumoase ce înconjoară localitatea, se hrănesc cu iarbă crescută natural, fără îngrășăminte, fără alte adaosuri. Sunt ținute pe cele 70 ha de pășune de la 1 mai și până când permite vremea. Sunt ani când revin în grajduri abia pe la sfârșitul lui noiembrie.

Peste iarnă, cele 100 de vaci, dintre care 50 în lactație, sunt hrănite cu lucernă și porumbul siloz pe care fermierul le obține de pe alte 27 de hectare. Tot hrană bio.

În asemenea condiții, laptele este de cea mai bună calitate. Cam 500 de litri pe zi. Și cum orașul Aiud este la doi pași, ne-am gândi că omului nostru i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Totuși, Andras Sziga e hotărât ca, dacă nu se schimbă rapid ceva, să renunțe la tot și să se apuce de altceva.

fermier IMG 2812

„Vindeam câte 600-700 litri lapte/zi“

„Dacă mâine se desființează subvențiile în zootehnie, atunci abatoarele au să cumpere carnea cu 1 leu/kg, atât de mulți vor fi cei care vor da fuga să-și taie animalele. Cred că, fără subvenție, niciun fermier n-ar mai crește niciun animal“, spune, cu tristețe, dl Sziga.

Povestea sa a început în anul 1994, când s-a însurat. „Cu banii primiți la nuntă am cumpărat un televizor color, cum era pe atunci la modă, și trei vaci. Toate trei Bălțată Românească.“ Cu acele vaci a început propria afacere, dar și cu multă muncă. În anul 2000, cu banii primiți în cadrul unui program FIDA, 10.000 de dolari, a mai cumpărat 30 de vaci din aceeași rasă. În 2007, când i s-a retrocedat un teren aflat pe locul fostului IAS, a construit și un grajd nou. În 2010 a accesat și un program european. În cadrul Măsurii 1.1.2, referitoare la sprijinirea tinerilor fermieri, a primit 25.000 de euro, pe care i-a investit în cumpărarea a două dozatoare automate de lapte. Aparatele au fost amplasate în Aiud. „Erau vremuri bune! Erau zile când nu aveam lapte cât se cerea. Se vindeau, la două dozatoare, 600 – 700 l, uneori chiar 800 l pe zi“, își amintește, cu nostalgie.

„Arenda costă 80% din subvenție“

„Lucrurile s-au schimbat mult de atunci. Acum nu vând la dozatoare mai mult de 100 de litri de lapte pe zi, deși prețul este de 2,50 lei/litru. Restul îl dau procesatorilor la prețul care este. Altceva ce să fac cu el?“, se întreabă retoric. Și dacă tot a pornit firul evocării vremurilor nu prea vechi, continuă: „Înainte de 2007 nu era subvenție, dar trăiam din laptele pe care îl vindeam. Prețul era de 1,50 lei/litru. Totuși puteam trăi, ba chiar mai rămâneam cu ceva, chiar dacă aveam mai puține vaci. Am reușit să investesc și în tractoare și utilaje. Acum însă nu se mai poate!“, constată cu ciudă.

În opinia sa zootehnia, sau cel puțin creșterea vitelor, nu mai este susținută decât de subvenții. „Sigur vă spun că fără subvenții nu ar putea să mai fie zootehnie. Și toată lumea stă la pândă să ia din ele cât poate mai mult. De exemplu, pentru arenda terenului plătesc 80% din subvenție. Așa se prevede în contractul ce mi-a fost impus. Așa că pentru desfășurarea activității îmi rămân 20% din subvenție și ce iau pe lapte în condițiile pe care vi le-am spus.“

„Cu subvenția e mereu o șmecherie la mijloc!“

Necazurile nu se încheie doar cu lista de mai sus. Ele sunt mai multe și la fel de mari. „Subvenția asta pare o chestie frumoasă și grozavă. Numai că nu este chiar așa. Anul acesta subvenția pentru 2016 a venit în martie. Și încă a venit bine. Numai că nevoia mare de bani e în toamnă, atunci când sunt cheltuielile mari pentru pregătirea de iarnă“, ne mai deslușește fermierul dintre motivele care l-au făcut să vrea să renunțe. „Apoi, cu subvenția este mereu câte o șmecherie la mijloc. Când ți-e lumea mai dragă, se schimbă câte o regulă, de obicei după ce ai depus cererea și primești mai puțini bani decât ți-ai făcut socoteala. Așa s-a întâmplat, de exemplu, când s-a schimbat regula privind vârsta vacilor pentru care se acorda ajutorul. Întâi era de peste zece ani, apoi a devenit de sub zece ani. Și uite așa m-am pomenit că nu figuram cu subvenție decât pentru zece vite din 50. Acum primesc subvenție pentru 38 de animale dintre cele 100 pe care le am în fermă.“

Cea mai mare lipsă: mâna de lucru

Poate că dacă numai la bani s-ar reduce necazurile lui Andras Sziga, încă nu ar fi ajuns la concluzia că nu se mai poate. Dar mai e un aspect, pe care îl consideră încă și mai grav: „Domnule, cea mai mare supărare a mea este că nu găsesc oameni. Nu mai este nimeni pe care să te poți baza. Astăzi vorbești cu ei, îi lași la fermă, iar mâine, când te duci, găsești vitele singure. Mi s-a întâmplat așa de mai multe ori. Chestia asta mă înnebunește cel mai tare!“, mi se plânge fermierul. Într-adevăr, și alți angajatori din zonă se plâng de același lucru. Deși este destulă sărăcie, deși s-au închis fabrici, sunt mulți cei care preferă să-și ducă zilele cu ajutorul social, dar să nu meargă la muncă.

„Așa nu se poate“, spune fermierul. „Le-am făcut contracte de muncă, le-am dat salarii de câte 1.400 lei, casă și masă și ce au mai vrut, dar tot n-au stat. Eu fac cât pot să fac, împreună cu familia, dar nu putem în același timp să lucrăm pământul și să avem grijă de animale!“

Decât zootehnie, mai bine agroturism!

Cam așa arată, în sinteză, lista pătimirilor fermierului nostru. Și, de aici, hotărârea sa: „Ies din zootehnie. Caut un program astfel încât eu sau fiul meu să ne apucăm de agroturism. Vitele ori le vând cuiva care ar vrea să le cumpere, ori, dacă nu găsesc, cu toată părerea de rău, le duc la abator!“, spune domnia sa.

„Toți ai mei, și părinții, și bunicii, și cei dinaintea lor, au trăit din creșterea animalelor. Și au putut să trăiască. Duceau laptele la oraș, la domni și la un restaurant. Și nu aveau atâtea animale, dar au putut trăi. Mie mi-e tare ciudă că acum, cu 100 de vite, nu se mai poate!“

Alexandru GRIGORIEV