update 21 Mar 2023

Extensia și consultanța agricolă, măsuri de primă necesitate

Rezultatele de producție și economice obținute în marile ferme, conduse de specialiști agricoli, în comparație cu cele obținute de micii producători agricoli, sunt în raport de 2/1 sau 3/1, dacă nu mai mult.

Din păcate, așa cum arată statisticile, sub 2% din ferme sunt conduse de specialiști agricoli și peste 90% au în frunte oameni proveniți din alte domenii de activitate și au doar experiență practică în agricultură. Aceștia trebuie ajutați să-și însușească măcar noțiunile de bază din tehnologiile agricole.

În țara noastră, problema informării micilor producători agricoli s-a pus încă de la începutul secolului al XX-lea, când în 1909, sub egida Casei Rurale, a fost creat „învățământul ambulant agricol“ cu învățători ambulanți pentru informarea profesională a țăranilor.

Tot în acea perioadă, acad. Gh. Ionescu-Sișești termina studiile în Germania și gândea ca, după întoarcerea în țară, să acționeze în această direcție spunând: „Știința noastră trebuie s-o punem mai mult în folosul țăranilor, a cultivatorilor mici și nu a marilor proprietari și arendași, care și fără noi au știut a crea situații strălucite.“

Mai de curând, președintele LAPAR Nicu Vasile spunea: „Noi discutăm despre digitalizarea agriculturii, dar ne lipsesc lucruri fundamentale, informațiile de bază, pe care unii colegi nu le știu.“

Am avut și noi o organizare în acest domeniu, Agenția Națională de Consultanță Agricolă, care poate mai necesita unele îmbunătățiri, dar a fost desființată.

La nivelul UE era un consultant la 65-100 fermieri, iar în țara noastră la peste 2.680 comune se mai găsesc 450 așa-numite Centre de Consultanță, revenind la un inginer consultant 12.000 -13.000 fermieri. Dar și aceștia rezolvă din problemele primăriilor și nu au văzut niciunul venind la Institutul Fundulea pentru a se informa.

Cum se realiza informarea specialiștilor înainte de 1989?

Existau centre naționale speciale pentru instruire, și anume: la Crevedia, pentru cei din IAS, la Ștefănești – Ilfov pentru mecanizatori, la 30 Decembrie pentru legumicultură-horticultură, iar la Casa Agronomului din București – Băneasa, pentru cei din agricultura cooperatistă.

Aici erau convocați, pe serii, în special iarna, șefii de unități agricole, iar cercetătorii, cadrele universitare, specialiștii din minister prezentau problemele și noutățile din fiecare domeniu. Restul specialiștilor erau instruiți asemănător la Casele agronomului existente în fiecare județ.

Pentru personalul muncitor din unitățile agricole era organizat Învățământul agrozootehnic de masă.

Prin urmare, toată lumea participa la o formă de instruire, era informată.

După 1989, toate acestea au dispărut într-o dezordine și dezorganizare totală.

În această situație, unele unități de cercetare științifică din agricultură au încercat să intervină. La ICCPT Fundulea, de exemplu, am înființat Laboratorul de extensie și consultanță pe care l-am condus un timp.

Era primul laborator din cercetarea agricolă în acest domeniu. Având finanțare asigurată și personalul necesar, am trecut în mod concret la realizarea următoarelor măsuri:

  • În revista săptămânală Agricultura României, ca și în alte reviste de specialitate agricolă, aveam rubrică permanentă în care prezentăm, pe etape, principalele măsuri agrotehnice, pentru cultura mare.
  • Cu sămânța din soiurile și hibrizii realizați de cercetarea agricolă românească, dar și a companiilor care comercializează sămânță în țara noastră, în fiecare an am înființat peste 50 de loturi demonstrative împreună cu stațiunile din diferite zone. Loturile erau amplasate la principalele șosele, bine și vizibil etichetate pentru a putea fi ușor observate de toți cei interesați. În fazele importante de creștere și dezvoltare a plantelor se organizau vizite ale fermierilor din zonă, cu explicațiile necesare.

La Institut, anual, se organizau așa- numitele „zile verzi“:

  • Ziua grâului și a orzului;
  • Ziua florii-soarelui și a soiei;
  • Ziua porumbului și sorgului.

Aici participau specialiști din Ministerul Agriculturii, de la Direcțiile agricole județene și cât mai mulți fermieri din zona de sud a țării, unde erau prezentate și dezbătute toate problemele în legătură cu culturile respective.

Aveam, totodată, loturi cu secvențe tehnologice precum: diferite metode de lucrare a solului, diferite feluri de fertilizare, de semănat, măsuri de reducere a gradului de îmburuienare, substanțe folosite la combaterea bolilor și dăunătorilor ș.a.pe care la prezentam vizitatorilor, scoțând în evidență ce este mai bun pentru zona respectivă.

În fiecare an am tipărit broșuri cu aceste probleme pe care le-am difuzat gratuit participanților și la direcțiile agricole pentru restul fermierilor.

Am elaborate cărți de specialitate cu problemele de bază și elaborate pentru a fi înțelese și de cei care nu au pregătire în acest domeniu, cărți care au fost difuzate gratuit prin direcțiile agricole.

În acest fel considerăm că au putut ajunge să fie cunoscute de fermieri problemele noi din agricultură, din etapa respectivă.

Pe parcurs, nu a mai fost finanțare, personalul s-a restrâns, ca și activitatea.

Credem că Ministerul Agriculturii este convins de necesitatea unei bune informări a fermierilor și propunem următoarele:

  • În unitățile de Cercetare agricolă să fie finanțate Colective de extensie din 2-3 cercetători, personalul auxiliar necesar în institute și cel puțin câte un om în stațiuni care să se ocupe de testarea soiurilor și hibrizilor noi, de îngrășăminte, de pesticide, de lucrările solului și să recomande fermierilor ce este mai corespunzător pentru fiecare zonă.
  • Rezultatele obținute din aceste testări să fie comunicate la Ministerul Agriculturii, unde se află un colectiv din cei mai buni specialiști pe probleme precum: porumb și sorg, cereale păioase, plante tehnice (floarea-soarelui, sfecla de zahăr, rapița), leguminoase anuale și perene, legume-vie-pomi, zootehnie, mecanizare. Aceștia vor fi și cei mai buni consilieri ai conducerii ministerului pe problemele respective.

Pe baza rezultatelor obținute în unitățile de cercetare, acești specialiști elaborează sintetic câte o broșură pe care o difuzează în țară prin direcțiile agricole. În anii următori se mai editează doar o broșură pentru cultura mare, una pentru legume-pomi-vie și alta pentru zootehnie care cuprinde doar ce a apărut nou față de broșura anterioară.

În anii ’50, Ministerul Agriculturii a elaborat o broșură numită „Agrominim“, care a fost difuzată la sate și cuprindea noțiunile de bază ale cultivării plantelor.

  • La fiecare județ să existe un colectiv cu sarcini precise de consultare și care, cu unitățile de cercetare din zonă, să înființeze loturi demonstrative cu toate problemele necesare.
  • Cel mai important este ca, la nivelul fiecărei comune, să existe cel puțin 2 specialiști – unul pentru vegetal, celălalt pentru zootehnie. Aceștia să fie subordonați Direcției agricole și nu primăriei pentru a se ocupa numai de informarea cultivatorilor și crescătorilor de animale din comună.

Ei trebuie să cunoască bine conținutul broșurilor și în perioadele de activitate în câmp, să fie mereu printre cultivatori sau în grajd, dându-le sfaturile necesare.

Când Direcțiile agricole organizează vizite la loturi demonstrative, ei mobilizează cultivatorii din comună să viziteze loturile urmărind, în special, problemele specifice comunei lor. În acest fel considerăm că se poate realiza o bună informare a tuturor agricultorilor din România.

Este necesară mai multă voință la organele de conducere și ceva finanțare care va fi răsplătită de zeci de ori.

Prof. dr. ing.Vasile POPESCU

Articole înrudite