Crăciunul în Dâmbovicioara

Ce vremuri cu sfințenie păstrează în sinea lor satele românești! Au trecut timpurile și au risipit în goana lor multe dintre tradițiile de odinioară. Dar nu toate și nu de peste tot. Dâmbovicioara din județul Argeș este încă un bastion al obiceiurilor de odinioară. Iarna, satele comunei se transformă în chip de sărbătoare și cinstesc Nașterea Domnului. Bătrânele deschid sipetele și îmbracă cele mai frumoase costume populare pe care le au. Chipul li se luminează sub frumusețea acestor podoabe țesute cu fir aurit și culori vii. În Ajunul Crăciunului, în Dâmbovicioara zilelor noastre, mai sunt și copii care se îmbracă în costume populare. Albe precum neaua și țesute cu fir roșu. E voioșie și emoție în ochii lor, dar și un fel de apăsare. Ei sunt cei care vor vesti Nașterea Domnului și înțeleg pe deplin însemnătatea acestei clipe. Preotul satului va fi primul pe care îl vor colinda.

Brezaia din Ajun

În Dâmbovicioara se păstrează un obicei despre care Ionuț Fințoiu, colecționar de costume populare și promotor al culturii tradiționale locale, spune că este unic în această parte de nord a Argeșului.

„Brezaia este un obicei local care se desfășoară doar în această parte de nord a Argeșului. Acest obicei este similar caprei din alte regiuni ale zonei, doar că Brezaia este împodobită cu baticuri luate de la fetele pe care tinerii le întâlnesc în sat. Nu sunt niciodată baticuri luate din casa fetelor, tinerii nu intră niciodată în casă pentru a lua baticurile. Este un obicei la care iau parte doar bărbații necăsătoriți. În seara de Ajun se pleacă cu Brezaia, se începe de la casa primarului și se merge apoi pe la casele tuturor locuitorilor. Ceata de colindători nu merge și la casa preotului pentru că Brezaia este o asociere cu diavolul. Colindele cântate în timpul Brezăii sunt diferite în funcție de cel căruia le sunt adresate. Există un colind special pentru fete, pentru băieți și pentru casele noi.“

Raluca Busioc, reprezentant al Centrului Turistic Dâmbovicioara și responsabil cu promovarea tradițiilor locale în cadrul primăriei Dâmbovicioara, ne-a descris acest obicei. „În Ajunul Crăciunului tinerii din Dâmbovicioara se organizează în cete şi pleacă la colindat alături de un personaj cu cioc şi solzi, ce plescăie şi joacă pe uliţe. Obiceiul poate fi considerat un fel de teatru popular ale cărui personaje principale sunt Brezaia şi Moşul Brezăii. Cel din urmă se remarcă după hârca din spinare (o piele de oaie sau capră) şi măciuca din mână. Brezaia, recunoscută după ciocul de lemn, asemănător profilului caprei din alte zone ale ţării, şi după pelerina acoperită cu basmale de diferite culori şi modele luate de feciori de la fetele din sat cu câteva zile înainte de Crăciun, este soţia Moşului. Alături de cei doi, despre care se spune că ar simboliza personajele biblice Irod si Irodiada, cetele de colindători pornesc pe uliţele satului în noaptea de Ajun. După colindul din Ajunul Crăciunului, ultima apariţie a Brezăii are loc la hora satului, a cărei organizare revine, de asemenea, brezăiașilor. Pe vremuri, balul se organiza a treia zi de Crăciun, însă astăzi tradiția este chiar pe 25 Decembrie. Se face o horă mare la care iau parte toţi flăcăii şi toate fetele. Brezaia moare, Moşul și brezăiașii o jelesc, iar apoi este dusă pe braţe mai departe, să fie «îngropată». Praznicul de îngropare constă în petrecerea de la căminul cultural al satului.“

Costume pentru zile de sărbătoare

În Ajunul Crăciunului, îmbrăcate în costume tradiționale, femeile din sat și copiii pornesc cu colindul. Cu mic cu mare se adună în biserica satului. Apoi copiii pornesc spre casele celorlalți săteni. Odinioară deschideau doar porțile caselor în ale căror ferestre se vedea arzând o lumânare. Acesta era semnul că stăpânii gospodăriei erau gata să primească ceata de colindători.

Ionuț Fințoiu spune că pentru sărbători se croiau costume tradiționale deosebite. „Costumul popular nu se purta la voia întâmplării, fiecare culoare de pe costum reprezenta fie statutul în societate, fie starea materială, fie cea sufletească… Și atunci avem culori deschise când sufletul celei care îl poartă este pur și asemenea unui trandafir și aici regăsim culorile roz, verde, turcoaz. Spre perioada adolescenței, când majoritatea fetelor își legau destinul de o altă inimă, se purtau costume de culoare roșie, alb, crem. Până în 1950, costumul roșu era de mireasă. Odată cu înaintarea în vârstă, tinerele neveste purtau costume în culori predominante precum grena, albastru, mov. În perioada maturității singurul costum permis era cel de culoare neagră, în general cu ie țesută fără fluturi. Ultimul costum purtat de o gospodină în timpul călătoriei pe pământ era cel de doliu, unde și fota aleasă era doar cu mătase neagră. Toate acestea erau costume purtate în timpul sărbătorilor, la biserică sau evenimente de familie.“

Portul popular este o istorie vie, o hartă a tuturor credințelor pe care femeile ce țeseau costumele le aveau. „Am în colecția mea o cămașă care datează din perioada în care bunicile noastre credeau în zâne, iele, făpturile mistice care nu suportă concurența, care atrag și iau tot ce este perfect, care ard și mistuie sufletul mânat de o iubire prea mare sau un vis prea măreț! Pentru a dezorienta aceste făpturi, bunicile noastre alegeau să pună pe ii câte o cusătură care nu aparținea totului unitar al cămășii, nici ca model, nici ca tehnică de lucru dominate și era așezată întotdeauna asimetric de tot ce se cosea. Așa erau convinse, ziceau ele, că nicio forță nu le va lua ceva ce le aparține. De asemenea, modelele cusute sau țesute erau ținute secret până la o anumită sărbătoare sau eveniment. Ca și acum, atunci fiecare voia să fie diferită, unică, de aceea de cele mai multe ori se coseau în același timp două ii – una pe care o prezenta la clacă, șezătoare și o alta cusută pe ascuns cu lacrimile, dorul și împlinirea fiecăreia.“

Laura ZMARANDA