Romania

Monitorizarea hibridizării raselor și ecotipurilor locale de albine (II)

Monitorizarea hibridizării raselor și ecotipurilor locale de albine (II)
Distribuie:  

Revenim asupra unui subiect foarte important, și anume păstrarea în rasă pură a albinei românești. În rândurile următoare prezentăm concluziile studiului „Modificări temporale la nivelul nervurii aripilor în populația de albine melifere din România“, ai cărui autori sunt dr. ing Adrian Siiceanu, dr. ing. Eliza Căuia, dr. ing Gabriela Oana Vișan de la ICDA București și prof. univ. Adam Tofliski (Universitatea de Agricultură din Cracovia).

„Majoritatea studiilor privind modificările albinelor care au survenit de-a lungul timpului au fost efectuate în afara arealului lor de origine. Aceste studii au vizat în principal schimbările legate de înlocuirea albinelor europene cu albinele africanizate invazive pe continentele americane sau au raportat unele diferențe existente între diverse sușe de albine utilizate de crescătorii de mătci din SUA. Unele studii care au evaluat frecvența alozimelor arată că nu s-au detectat diferențe semnificative pe perioade de câțiva ani. În alte studii, care au avut ca scop secvențierea întregului genom, s-au detectat diferențe clare la nivel temporal. În insulele Azore, de exemplu, unde albinele au fost introduse probabil de către colonizatori, s-au pus în evidență modificări în compoziția haplotipului mitocondrial între albinele din diverse insule. În unele dintre acestea a existat o influență sporită a populațiilor de albine din linia filogenetică C. În legătură cu modificările identificate la nivel temporal în populațiile de albine din Europa continentală există puține informații. Unul dintre aceste studii, bazat pe secvențierea întregului genom a unor specimene muzeale și contemporane, a avut ca scop evaluarea diversității genetice a rasei A. m. mellifera în Elveția. Din acest studiu, totuși, nu a fost posibil să se estimeze gradul de amestecare a raselor non-native deoarece eșantioanele din populația contemporană au fost alcătuite din indivizi selectați, cu un grad mare de asemănare cu rasa locală. Cu toate acestea, în combinație cu un alt studiu și având în vedere o eșantionare randomizată s-a putut estima că în Elveția gradul de amestecare a raselor a crescut de la 4,5-9,1%, înainte de 1959, la 31-60%, în 2016. De asemenea, într-un alt studiu s-a observat că, în timp, albinele din Malta sunt mai puțin asemănătoare cu albinele din linia filogenetică A, fiind mai apropiate de cele din linia C.

Studiile privind modificările temporale sunt deosebit de interesante atunci când implică granițele dintre două subpopulații sau ecotipuri. O astfel de situație există în România, unde Munții Carpați formează o barieră naturală între populația intracarpatică din nord-vest și cea extracarpatică din restul țării. În prima jumătate a secolului XX s-au cercetat o serie de diferențe între diferitele populații de albine din România. Albinele din România sunt distincte de albinele din țările învecinate, așa că au fost desemnate ca rasă separată – Apis mellifera carpatica. Cu toate acestea, Ruttner a sugerat că în arealul intracarpatic din Romania albinele ar aparține rasei A. m. carnica, iar în arealul extracarpatic ar aparține rasei A. m. macedonica. Studiile mai vechi cu privire la rasa autohtonă A. m. carpatica s-au concentrat în special pe mărimea aripii și pe indicele cubital (care reprezintă raportul dintre lungimea a două nervuri ale celulei cubitale a aripii). Mai târziu au apărut și studii pe ADN mitocondrial, microsateliți și polimorfism uninucleotidic. A. m. carpatica aparține liniei filogenetice C și poate fi identificată utilizând metode moleculare. Această rasă diferă de alte rase nu doar prin morfologie, dar și prin fiziologie și comportament. În studiul de față am utilizat metoda de morfometrie geometrică a aripii albinelor prin evaluări asupra configurației nervurii aripii ca amprentă de rasă deoarece este o metodă sigură de identificare a raselor la albine și nu necesită echipament sofisticat, putând fi aplicată chiar și de apicultori. Mai mult, această metodă nu presupune o manoperă complexă, așa cum presupune morfometria clasică care se bazează pe un număr mare de măsurători pe multe aripi. Albina românească reprezintă o populație utilizată de apicultorii locali, se pare, încă din Antichitate, apicultura fiind o ocupație importantă și documentată din Evul Mediu. Chiar și între cel de-al Doilea Război Mondial și 1989, când România era izolată de alte țări, apicultura a continuat să se dezvolte pe baza albinei locale, susținută și de Asociația Crescătorilor de Albine din România, prin infrastructura sa de cercetare și producție. Concepte precum conservarea albinei locale și interzicerea importului sunt mai vechi în România. Pe baza florei melifere și a condițiilor climatice existente în România, tot în sprijinul protecției albinei locale s-au desemnat mai multe ecotipuri locale. Pentru conservarea și ameliorarea rasei s-a instituit un program național de protecție și creștere a albinei autohtone, iar importul de albine din alte rase a fost controlat de stat prin autorizație ministerială, așa cum reiese din unele documente elaborate de Mârza în anii 1965, 1968, 1970. În condițiile de limitare a călătoriilor, dar și existenței unor controale vamale stricte în acea perioadă, importurile de albine au fost mult scăzute ca intensitate în comparație cu alte țări din vestul și chiar din estul Europei. Ca urmare, pentru o perioadă lungă de timp, creșterea și schimbul de material biologic ca și activitatea de transport la culesuri au fost limitate la spațiul din interiorul granițelor, fiind practicate în toată țara, inclusiv între cele două zone – intra și extracarpatice. La ora actuală, transportul în pastoral este practicat pe scară largă de până la 30-40% dintre apicultorii din Romania; aceștia transportă familiile de albine la diferite culesuri chiar și până la 600 km de vatra permanentă, în interiorul țării. Apicultura intensivă este practicată în toată țara, cu excepția unor zone mai înalte din Munții Carpați sau mai izolate și se bazează în mod special pe albina locală. Majoritatea apicultorilor români consideră că albina locală este cea mai potrivită pentru a practica apicultura și înțeleg necesitatea protecției rasei.“

Laura ZMARANDA

apicultura, albine, rase de albine, stupine

Alte articole: