Vremuri faste pentru Mănăstirea Aninoasa

Bibiana Stanciulov: „Este imoral să realizezi produse românești cu materie primă de import și nu am făcut niciodată asta“

În mediul antreprenorial din România au rămas puține afaceri cu capital 100% românesc, iar cele care au supraviețuit junglei capitalismului sunt astăzi un simbol al rezistenței, al dorinței românilor de a arăta că sunt capabili să gestioneze singuri businessuri de succes. Bibiana Stanciulov a dus faima țării peste tot în lume prin produsele pe care le-a realizat de-a lungul timpului. Nu este nimeni care să nu fi auzit de magiunul de Topoloveni. Acesta a devenit un ambasador al României și peste granițe și a ajuns chiar și pe masa Papei. În mod paradoxal, autoritățile române care l-au oferit ca dar Sanctității sale se gândesc de puține ori la prosperitatea producătorului român, spune Bibiana Stanciulov. Așa că responsabilitatea de a crea branduri serioase și de a le menține le revine aproape exclusiv oamenilor de afaceri români. Vă invităm la un dialog cel puțin interesant despre cronologia unei afaceri de succes construită de la zero de o doamnă care a demonstrat că se poate.

„Pe mine nu mă vor putea scoate din rădăcinile mele“

Fabrica de la Topoloveni nu funcționează pe principiul de a produce cantitate, ci de a produce calitate. Puțin și foarte bun, spune Bibiana Stanciulov. „Faceți-vă un calcul elementar. Dacă mergeți, spre exemplu, la un țăran să vă cumpărați carne veți crede că este de două ori mai scump decât în magazin, numai că în momentul în care mănânci sănătos elimini cheltuiala cu doctorul. Toate alimentele sănătoase sunt sanogene, adică te saturi consumând puțin, prin comparație cu produsele care conțin aditivi și din care trebuie să consumi mai mult. Și atunci, dacă faci un calcul la finalul zilei, vei vedea că ce ai cumpărat mai mult a costat mult, iar ce ai cumpărat mai puțin ai dat într-adevăr aceeași sumă de bani, dar în ultimul caz ai două câștiguri mari, respectiv sănătatea și gustul produselor.“

Unul dintre principiile pe care s-a sprijinit afacerea dnei Stanciulov a fost acela de a crea o rețea de producători români care să furnizeze materie primă autohtonă pentru fluxul tehnologic din fabrică. A fost o decizie pe care nu a pus-o niciodată la îndoială, în pofida provocărilor economice care au apărut în piață.

„Niciodată nu am luat legume și fructe din străinătate. Mi s-ar părea imoral să faci produse tradiționale cu ingrediente din afara țării sau chiar să le lucrezi cu personal din alte țări. Pământul României este unul dintre cele mai bogate cel puțin din Europa și automat aici se obțin produse foarte bune. Sunt însă, într-adevăr, mai scumpe. Eu știu pentru că am pățit asta când statul român a eliminat subvenția de la producătorii de prune, iar pentru a recupera această pierdere mi-a impus-o mie la preț. În acel moment bulgarii, foarte buni comercianți, au venit și mi-au oferit prune cu un preț mai mic decât prețul cerut de producătorii români înainte de eliminarea subvenției. Cred că 99% dintre antreprenori ar fi acceptat oferta bulgarilor. Eu nu am făcut asta. Era imoral. Cum să faci magiun de prune Topoloveni cu prune bulgărești? Normal că apoi m-au căutat și producători de prune din Polonia și din Ungaria. Deși Uniunea Europeană îmi dă voie prin această indicație geografică a produsului să folosesc ingrediente din toată Uniunea, eu am refuzat să fac acest lucru. Pe mine nu mă vor putea scoate de aici, din rădăcinile mele.

„Lucrăm la doar 20% din capacitate din cauza concurenței neloiale“

În fabrica de la Topoloveni fluxul tehnologic continuă tot timpul anului. Fructele și legumele aduse de la producători români intră aproape imediat în procesare și se transformă într-o gamă variată de produse. Bibiana Stanciulov vorbește cu recunoștință despre oamenii care i-au stat alături în tot acest timp și spune că fără această echipă fabrica ar fi fost închisă. „Inițial producția din fabrică se realiza doar pe parcursul a două luni și jumătate, dar oamenii lucrau în continuare tot anul. Ușor-ușor, în timp am diversificat paleta de produse, astfel încât ciclul de producție să fie pe tot timpul anului. Astăzi punem pe piață 63 de produse.“

Începând cu anul 2003, afacerea dnei Stanciulov s-a aflat în centrul unei dispute judiciare despre care aceasta spune că i-a provocat pierderi economice importante și că a generat la nivelul companiei nevoia de rebranduire. „Lucrăm totuși doar la 20% din capacitatea fabricii și asta din cauza concurenței neloiale permisă de statul român din anul 2002-2003, de când cei de la Mnady și-au transformat imaginea astfel încât imaginea lor să se apropie de topomimul protejat de noi geografic. Ne judecăm din anul 2004. În plus, cei la ANPC au intervenit în mod brutal și îl numesc în mod special pe Horia Constantinescu care a început cu noi un «război civil» Totul a început cu sistemul de inscripționare a alimentelor, atunci când ne-a interzis prezența la raft cu Nutri score, deși acesta a fost eliminat cinci ani mai târziu de la primul atac pe care l-a lansat la adresa noastră. Hypermarketurile mi-au refuzat comenzile, a trebuit să schimb toate etichetele și să le facem fără Nutri score și nu a fost ieftin deloc. Atacul a continuat cu faptul că ne-a obligat să scoatem de pe etichetă «Fără adaos de zahăr» , deși noi așa am înregistrat produsul la Uniunea Europeană și spunem un adevăr atunci când subliniem faptul că este un magiun 100% din prune. În plus, avem și de la Ministerul Sănătății o analiză care atestă că este un produs fără adaos de zahăr.

Ne-am judecat, am câștigat, dar aproape un an noi nu am avut produsele în rafturile magazinelor. Asta înseamnă că nu ai vânzări, nu ai venituri și atunci cu ce îți susții activitatea?“

Laura ZMARANDA

REPORTAJ VIDEO

https://www.youtube.com/watch?v=SduukelyjEQ

În peisajul fertil din Brătești, Albeșii de Argeș, Livada de Poveste, în viziunea Dianei Georgescu, în vârstă de 34 de ani, câștigătoare a primului loc în ediția TalentA 2022, un program de granturi educaționale lansat de Corteva Agriscience, a devenit un exemplu strălucitor de succes în sectorul agricol al României. Livada de Poveste, întinzându-se pe aproximativ 8 hectare, este specializată în cultivarea unei game variate de fructe.

Proiectul depus de Diana Georgescu - o linie de procesare a fructelor pentru producerea de sucuri naturale - a devenit o poveste de succes a unei câștigătoare TalentA. Lansat ca parte a eforturilor de sustenabilitate ale Corteva pentru împuternicirea femeilor în agricultură, programul TalentA a furnizat sprijin financiar care nu numai că a accelerat proiectul Livada de Poveste, dar a și servit ca un vot de încredere în viabilitatea obiectivelor sale. În februarie 2023, echipamentele așteptate cu nerăbdare au sosit, marcând începutul călătoriei de procesare a fructelor pentru Livada de Poveste. TalentA, lansat de Corteva în Spania în 2019 și implementat pentru prima dată în România în 2020, a înregistrat un număr de participante de aproximativ 1300 de femei talentate din întreaga lume. Prin această inițiativă, compania invită femeile inovatoare care lucrează în agricultură sau în sectorul agroalimentar din zonele rurale ale țărilor lor să prezinte idei de afaceri și să le ofere vizibilitate în calitate de participante la program.

„Un avantaj semnificativ constă în faptul că în prezent livrăm produsele noastre pe tot parcursul anului, menținând o conexiune constantă cu clienții noștri. Fructele proaspete continuă să se bucure de cel mai mare succes, ceea ce este natural - ce poate fi mai sănătos decât un fruct cules proaspăt? Cu toate acestea, suntem încântați că în timpul sezonului rece, când varietatea de fructe scade, putem oferi clienților noștri, în afară de mere, și sucuri naturale 100%. În prezent, livrăm produsele noastre atât la nivel național prin servicii de curierat, cât și în cadrul întâlnirilor locale direct de la producător la consumator în București. Ne propunem să diversificăm portofoliul de produse livrate în sezonul rece, intenționând să producem gemuri, conserve, precum și fructe uscate. Dorim ca aceste produse să îndeplinească nevoile celor cu diverse condiții, cum ar fi diabetul, în timp ce satisfac și preferințele celor care doresc să-și răsfețe simțurile”, a declarat Diana Georgescu, fondatoarea proiectului Livada de Poveste.

Perioada din 2022 până în prezent a marcat o evoluție pentru Livada de Poveste, integrarea unei linii de procesare reducând risipa alimentară și generând noi surse de venituri. Prin procesarea fructelor pe loc, ferma evită costurile mai ridicate asociate procesării externe și, făcând un salt monumental în 2023, proiectul, ghidat de viziunea Dianei, a trecut la producția de sucuri naturale.

La baza poveștii de succes a Livada de Poveste se află o comunitate dedicată, în special femei harnice în căutarea independenței financiare. Proiecte precum Livada, deși modeste, au un impact semnificativ în comunitățile unde oportunitățile de angajare sunt limitate. Corteva Agriscience, prin programul său TalentA, susține afacerile conduse de femei și le motivează pe acestea în peisajul agricol al României.

„Corteva, prin Programul TalentA, a creat o comunitate de femei minunate pe parcursul celor patru ediții. Faptul că ne-am întâlnit față în față în timpul atelierelor practice ne-a permis să ne cunoaștem mai bine, să realizăm că multe dintre noi se confruntă cu provocări similare, să ne încurajăm reciproc, să schimbăm impresii - a fost extraordinar. Toată această experiență mi-a dat și mai mult curaj să continui în acest domeniu”, a adăugat Diana.

Programul TalentA de la Corteva are un rol de catalizator, oferind femeilor instrumentele și resursele necesare pentru a conduce afaceri de succes în domeniul tradițional al agriculturii, unde predominant erau mai activi bărbații. Diana aplaudă recunoașterea tot mai mare a contribuțiilor femeilor la agricultura românească: „Femeile nu numai că hrănesc lumea, dar o fac cu pasiune, devotament și pricepere. Cu siguranță, vor continua să existe sarcini pe care bărbații le pot implementa mai eficient datorită forței fizice, dar aceasta nu înseamnă că nu există domenii sau ramuri specifice în agricultură unde femeile excelază, tocmai datorită trăsăturilor lor caracteristice - delicatețe, atenție la detalii și apreciere pentru estetică”.

În regiuni precum Curtea de Argeș, femeile sunt coloana vertebrală a agriculturii, sprijinind familii și contribuind semnificativ la societate și economie. Diana afirmă cu mândrie că la ferma sa domnește egalitatea, cu sarcini distribuite în funcție de abilitățile individuale: „Toate activitățile din livadă sunt realizate cu ajutorul familiei și al unor oameni extrem de harnici din comunitate, în special femei. Pe lângă îngrijirea gospodăriilor lor, a copiilor și uneori chiar a nepoților, acestea aspiră să atingă independența financiară. Din păcate, în zona noastră, nu există multe oportunități de angajare, iar astfel de proiecte, chiar dacă mici, au un impact semnificativ asupra comunităților.”

Concluzionând cu optimism, Diana Georgescu își imaginează un viitor în care femeile contribuie colectiv la crearea unei frumoase povești a femeii în agricultură - o poveste inspiratoare de motivație, inovație și creștere sustenabilă. Inițiative precum TalentA subliniază angajamentul Corteva Agriscience de a promova această determinare, sărbătorind rolul inegalabil al femeilor în modelarea viitorului agriculturii românești.

Vă invit într-o călătorie către Dâmbovicioara din județul Argeș. Este o comună spectaculoasă prin peisajele care o înconjoară și prin istoria vie pe care a păstrat-o cu sine de-a lungul timpului. Raluca Busioc, de la Centrul de Turism Dâmbovicioara, ne-a vorbit despre această destinație turistică.

Date monografice

Informațiile următoare sunt, potrivit dnei Raluc Busioc, preluate din Monografia comunei Dâmbovicioara al cărei autor este Ion Busuioc.

„Un izvor important îl reprezintă publicarea la Padova, în anul 1700, a hărții Țării Românesti de către stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716). Redactată în limba greacă, harta poartă titlul «Tabula geografică a prea înălțatei domnii a Ungrovlahiei, împărțită în 17 județe». Două dintre aceste județe sunt clar denumite, Argeș (Argzesi) și Mușcel (Mustzel). În harta stolnicului Cantacuzino, localităților rurale le este acordată o atenție deosebită, fiind nu mai puțin de 526. Câteva sunt și din Mușcel, Argeș sau Dâmbovița: Albești, Berevoiești, Boteni, Brădet, Dâmbovicioara (atunci în județul Dâmbovița), Dragoslavele, Rucăr etc.“

Timp de aproape două secole, din punct de vedere geografic și administrativ, toate cele trei sate ce formează astăzi comuna (Dâmbovicioara, Podu Dâmboviței și Ciocanu) s-au identificat cu Rucărul. Abia din anul 1928, satele Dâmbovicioara și Ciocanu se desprind de comuna Rucăr, apărând o comună „tânără“ din punct de vedere administrativ, comuna Dâmbovicioara în județul Mușcel. Mai târziu, în anul 1968, Podu Dâmboviței se desprinde de comuna Rucăr, alipindu-se de Dâmbovicioara. Cadrul istoric favorabil de la începutul secolului XX a desăvârșit voința locuitorilor acestor străvechi sate de a înființa o comună nouă, dar cu așezăminte milenare. Astfel, în 1927, Prefectura Județul Mușcel înaintează către Ministerul de Interne Raportul No 15749/927 prinvind înființarea unor noi comune prin dezlipirea unor sate. La 28 ianuarie 1928, Ministerul de Interne – Direcțiunea Comunală face cunoscut Prefectului Județului Mușcel că, „prin înaltul Decret Regal No 201/928, satele Dâmbovicioara și Ciocanu, pendinte de comuna Rucăr, din acel județ, s-au deslipit de la acea comună, formând o comună aparte cu denumirea de Dâmbovicioara, rugându-vă să binevoiți a lua măsuri în consecință.“

Comuna de astăzi a fost înființată pe 4 februarie 1928

La 6 februarie 1928, Ministerul de Interne – Direcțiunea Județeană, face cunoscut Prefectului Județului Mușcel că, „Prin Înaltele Decrete Regale No 200, 201, 202, 203 și 273/1928, publicate în Monitorul Oficial, No 26 din 4 februarie a.c., înființându-se în acel județ comunele Furești, Dâmbovicioara, Valea Stânei, Vieroși și Bâlcești, avem onoarea a vă ruga să dispuneți să ni se comunice cât mai curând posibil și pentru aceste comune datele cerute cu ordinul nostru circular No 3140 din 10 martie 1927.“

Așadar, „certificatul de naștere“ al comunei Dâmbovicioara este 4 februarie 1928. În anul 1938, a existat o nouă inițiativă a Prefecturii Județului Mușcel prin care se dorea restrângerea numărului de comune, în intenție fiind și comuna Dâmbovicioara. Astfel, la art. 4 se cerea consultarea obștilor privind alipirea/dezlipirea unor sate și înființarea/desființarea unor comune. Locuitorii comunei Dâmbovicioara (bunicii și străbunicii noștri) adresează „o petiție“ la 30 noiembrie primarului de atunci Ion If. Uretu, motivând astfel: „Domnule Primar, subsemnații locuitori ai comunei Dâmbovicioara din județul Mușcel, cu onoare vă rugăm a interveni la cei în drept ca să se mențină comuna noastră, fiind destul de departe de comuna Rucăr și având dese nevoi de administrația noastră. Ar fi o mare suferință pentru interesele noastre comunale dacă ni s'ar desființa comuna și am fi alipiți la Rucăr. Semnează (ss.nd) un număr de 64 capi de familie.“ Primarul comunei Ion If. Uretu întocmește un proces-verbal la 30 noiembrie 1938 pe care îl prezintă Prefectului Județului Mușcel, motivând că locuitorii din satele Dâmbovicioara și Ciocanu doresc menținerea actualei organizări administrative. Iată cum, acum 80 de ani, străbunicii și bunicii noștri, prin forța argumentului, au reușit să păstreze la rându-le nealterată voința înaintașilor lor.

Tărâmul peșterilor și al stâncilor

La poalele Munților Piatra Craiului, pe culoarul Rucăr-Bran, comuna este localizată în bazinul hidrografic al râului Dâmbovicioara, cuprinzând inclusiv punctul de vărsare a acestei ape în Dâmbovița. Comuna este alcătuită din trei sate: Podu Dâmboviței, Dâmbovicioara și Ciocanu, toate adevărate destinații turistice pentru iubitorii muntelui, dar și ai tradițiilor și ai obiceiurilor Argeșului de Nord. Satul Podu Dâmboviței este situat la șoseaua națională, pe DN73 (Pitești-Brașov), la 5 km de Rucăr, fiind principala poartă de acces către o serie de trasee turistice ce duc către Munții Iezer-Păpușa, Piatra Craiului, Bucegi și Leaota. Numele satului, de la confluența Dâmboviţei cu Dâmbovicioara şi Valea Cheii, este legat de existenţa unui străvechi pod de lemn peste apa Dâmboviţei, care înlesnea circulaţia pe drumul dintre Câmpulung şi Braşov, folosit intens de către negustori. La Podu Dâmboviței, din DN73 se ramifică șoseaua județeană DJ730, spre satul Dâmbovicioara, care duce spre nord în satul Ciocanu și mai apoi în județul Brașov, la Șirnea, comuna Fundata. Altitudinea celor 3 sate variază între 750 m (Podu Dâmboviței) și 1.200 m (satul Ciocanu). Extrem de spectaculos este faptul că, din anumite locuri ale satului Ciocanu, se pot admira, în toată splendoarea lor, atât Masivul Bucegi cât şi Masivul Piatra Craiului. Dintre formele de relief carstic, cele mai cunoscute sunt: Acul Crăpăturii și Orga Mare în partea nordică, Turnurile Dianei și arcadele de la Zaplaz în partea centrală și Marele Grohotiș și Cerdacul Stanciului în partea sudică. Peștera de la Colții Chiliilor, care adăpostea localnicii în sec XV în timpul invaziilor turcești, alături de Peștera Dâmbovicioarei, sunt cele mai vizitate peșteri din cadrul Parcului Național Piatra Craiului. Însă, Dâmbovicioara adăpostește însă pe teritoriul ei până la 50 de peșteri.

Laura ZMARANDA

Vă este dor de satul de odinioară? Cu oamenii lui blânzi, cu casele parfumate de mușcate? De răcoarea pereților îmbogățiți de ștergare? Vă mai aduceți aminte, oare, de șezătorile de altădată? Când bătrânele se adunau laolaltă cu fecioarele satului și spuneau povești, legende. Ce vremuri! În comuna Dâmbovicioara, județul Argeș, oamenii au încă acest sentiment al unității. Se întâlnesc la biserica satului îmbrăcați în costume populare sau repun în scenă minunatele șezători de altădată.

Am ascultat și eu, pătrunsă de fiorul amintirii copilăriei mele, două poezii populare. Interpretarea Vioricăi Ochi a fost extraordinară, sensibilă și menită să ne reamintească un lucru important: satul este grăuntele pe care se sprijină uriașa civilizație de acum!

Cu furca-n brâu, cu gândul dus
Era frumoasă de nespus în portu-i de la țară
Privea la noi așa de blând, senină și tăcută
Dar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând din viața ei trecută

A venit aseară mama din sătucul de departe
Să-și mai vadă odat’ feciorul
Astăzi domn cu multă carte
A bătut sfios la ușă
Grabnic i-am ieșit în prag
Mi s-a umezit privirea de iubire și de drag
A intrat apoi în casă, cu opincile-n picioare
Și cu multă grijă calcă tot pe alături de covoare
Eu o îndemn să nu ia seama
Și să calce drept în lege, că doar e la fiu-său-n casă
Nu-i în casa vreunui rege
Și de abia o fac să șază pe un divan cu scoarță nouă
– Ți-am adus aicea, maică, nițel unt, vreo zece ouă
Iar colea-n traistă niște nuci, vreo două sute...
Și cu ochii plini de lacrim
Prinde iar să mă sărute
A tăcut apoi bătrâna
Și-a plâns mult, cu lacrimi grele
Ce, curgându-i către poală, se întâlneau cu ale mele.

Laura ZMARANDA

Dogarii nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas câțiva meșteri încăpățânați care duc acest meșteșug mai departe. De exemplu, tânărul Bogdan Tănase reprezintă cu mândrie a treia generație de dogari din satul Petrești, comuna Coșești, județul Argeș. Tehnica dogăritului în familia Tănase este în mare aceeași de acum 100 de ani, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca dogarului, iar cererea este mai mare Ş aproximativ 400 bucăți/an realizează meșterii pricepuți Victor și Bogdan Tănase (tată și fiu).

Dogăritul este un meșteșug foarte vechi, apărut din nevoia de a transporta și depozita lichide. Cu timpul, odată cu apariția vaselor din sticlă și din plastic, dogăritul nu a mai adus profit meșteșugarilor, în prezent fiind practicat de un număr din ce în ce mai mic de persoane vârstnice.

Pe vremea comunismului erau trei dogării de stat

Familia Tănase este formată și din bunicul cu vârsta de 80 de ani, Tănase Victor; acesta este cel mai vechi în meseria pe care o practică de la vârsta de 16 ani în satul Petrești, comuna Coșești, județul, Argeș. Băiatul lui, Tănase Victoraș, a preluat și învățat meseria de la tatăl său și, totodată, a dus-o la un nivel mai avansat. A 3-a generație este Tănase Bogdan, care a crescut printre butoaie și a prins drag de ele. Astfel, dogăria în familia Tănase este preluată din generație în generație. „Această meserie este pe cale de dispariție în județul Argeș. În schimb, pe vremea comunismului erau trei dogării de stat; ele s-au desființat, iar tradiția a continuat cu persoane particulare ca și noi, dar încet-încet, unul câte unul, au renunțat. Bunicul meu a fost ucenic 2 ani pentru a învățat meserie, după care a lucrat o perioadă la dogăria din sat, apoi și-a început propria afacere acasă. Tatăl meu, crescând în lumea dogăritului a continuat afacerea acasă, iar eu am făcut ce am văzut la ei. Astăzi responsabilitatea mea principală este aceea de promovare și vânzare în mediul online și nu numai, dar lucrez și în atelier cot la cot cu tata“, ne mărturisește tânărul.

Un meșter priceput

Tehnica dogăritului a rămas aceeași de-a lungul timpului, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca omului, adaugă tânărul Bogdan Tănase. „Elementul principal în realizarea unui butoi de calitate este ca dogarul să fie priceput și să vrea să facă ceva trainic și frumos, de asemenea, materialul să fie de calitate și uscat minimum 3 ani. Numărul de butoaie realizate de noi într-un an depinde și de cerere. Dacă este un an bogat și se fac multe fructe, cererea este mai mare, aproximativ între 200 și 400 bucăți. Un meșter priceput poate realiza un butoi într-o zi.“

Butoaie, tocitori, putini și ciubere

Piață de desfacere este, oamenii doresc să aibă în casă o băutură bio – țuică, vin, pălincă sau coniac – și ca aceasta să fie păstrată în butoi deoarece devine mai băubilă și mai frumoase la aspect, adaugă tânărul.

„În ultimi ani, pot spune că am evoluat și ne-am diversificat producția. Pe lângă butoaie, tocitori și putini de varză, murături și brânză, care se făceau și acum 100 ani, am început să facem și butoaie decorative, mese și scaune stil butoi, minibaruri și baruri din butoi și astfel ne-am crescut și vânzările. Cel mai nou produs al nostru este ciubărul cu apă caldă care este foarte căutat la pensiuni“, încheie Bogdan Tănase, tânărul dogar din Coșești, județul Argeș.

Tehnica dogăritului de la Coșești

În Coșești, fiind excedent de lemn, în special cel de stejar şi salcâm, au fost favorizate apariția și dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi. La început oamenii făceau butoaie rudimentare: din esență de lemn moale și încheiate cu cercuri de curpen sau nuiele de alun cioplite. Asemenea vase nu durau mult, iar pierderile de vin sau țuică erau mari. Se presupune că mai înainte oamenii ciopleau în interiorul trunchiurilor de copaci groși și realizau un fel de stupi acoperiţi cu un capac. O adevărată înnoire în meșteșugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Pe la 1850 a fost adus de Mestecăneni, oameni înstăriți și negustori, în comună, unde s-a stabilit pentru totdeauna. El dădea gardin cu o unealtă anume şi înlocuia cercul de curpen și alun cu cercul de fier, mult mai rezistent.

Respectând o tradiție veche de milenii, dogarul dă o formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. El le teșește marginile în așa fel încât, alăturate, doagele să se îmbine perfect, ca să poată forma un cilindru. Apoi, la un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal. În această fază, butoiul arată ca o fustă evazată. Dogarul încălzește lemnul, punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, îl umezește în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. Acum, dogarul strânge bine cu o sfoară sau un cablu celălalt capăt al butoiului, curbând doagele. Şi astfel capătă butoiul forma obișnuită. Apoi, meșteșugarul bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal provizorii; cele definite vor fi fixate mai târziu. Totuși, în acest moment butoiul încă nu are capace.

După ce butoiul capătă formă, dogarul face o canelură în interior, la ambele capete, ca mai târziu să poată fixa două capace rotunde de lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din șipcii de stejar, între care se introduc fâșii subțiri de trestie. Trestia asigură etanșeitatea butoiului, în cazul în care acesta se umflă sau se strânge neuniform. Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjind“ interiorul sau arzându-l uşor.

Cel care a comandat butoiul decide cât de ars va fi lemnul. „Prăjirea“ intensifică aroma pe care lemnul de stejar o dă vinului. Și capacele se pot arde separat. După aceea dogarul fixează capacele şi face într-o parte gura pentru cep. În cele din urmă, şlefuieşte şi curăţă exteriorul, după care livrează butoiul celui care l-a comandat.

Beatrice Alexandra MODIGA

Vasele din lemn au fost dintotdeauna cele mai folosite utilaje în vinificație, mai ales în cazul vinificatorilor care țin mult la calitatea vinului produs. De aceea, nici producătorii români nu renunță la confecționarea butoaielor din lemn. Spre deosebire de alte materii, lemnul are avantajul de a conferi vinului arome speciale, greu de obținut în alte condiții. De aceea, pentru cei care își doresc un vin de calitate, butoaiele de păstrare sunt o preocupare constantă. Producătorii de butoaie știu că într-o astfel de ramură pot avea succes garantat. Unul dintre ei este Cătălin Bratu din Coșești, județul Argeș.

Rep.: De cât timp activați în acest domeniu?

Cătălin Bratu: Butoaiele din lemn sunt o afacere de familie. Suntem pe piața din România încă din 1993. Ne-am bazat pe confecționarea de butoaie cu o capacitate de la 5 litri până la 500 de litri din esențe de salcâm, stejar și dud.

Rep.: De unde luați materia primă?

Cătălin B.: Materia primă o luăm din anumite cantoane silvice,

Rep.: Mai aveți și alte produse pe care le confecționați?

C.B.: Pentru a avea un adevărat succes în afacerea cu lemnul e necesar să ai diversitate. De aceea, pe lângă butoaie mai producem și putini pentru murături sau brânzeturi, zăcători pentru mere și struguri. De asemenea, și mobilier din butoaie, precum și mese, scaune, fotoliu.

Rep.: Cât durează să faci un butoi din lemn?

C.B.: Un butoi normal durează până la 2 zile. Însă, în mod tradițional, materialul se usucă timp de 4 ani. Toate produsele pe care le facem sunt confecționate într-un mod tradițional românesc

Rep: Unde vă promovați produsele?

C.B.: De-a lungul timpului ne-am format clienții noștri fideli. Însă, mai nou ne promovăm și online, pe Facebook.

Rep.: Ați accesat fonduri europene?

C.B.: Nu. Afacerea a fost susținută dintotdeauna din investiții proprii.

Rep.: Care sunt prețurile?

C.B.: Un butoi de 10 litri din dud poate costa 180 lei, iar un butoi de 30 litri din stejar – 220 lei. Cele de 400 litri sunt de la 400 de lei, iar pentru o masă sub formă de butoi prețurile încep de la 600 lei.

Rep.: Cum trebuie să avem grijă de un butoi din lemn?

C.B.: Un butoi din lemn poate rezista între 50 și peste 100 de ani. Cel mai frecvent utilizat și rezistent lemn folosit în confecționarea butoaielor de vin este cel de stejar. Pentru că sistemele de prindere a elementelor din lemn sunt întotdeauna realizate din metal, este foarte important ca esența lemnoasă să reziste când acestea oxidează. Totodată, trebuie să știm că un butoi din lemn poate fi curățat și scurs cu ușurință. Acesta permite evacuarea sigură și completă a apei și a soluțiilor folosite la spălare și nu se deteriorează din cauza substanțelor. Forma este și ea importantă, de aceea de cele mai multe ori sunt sub formă ovală pentru a permite utilizarea cât mai eficientă a spațiului disponibil din gospodărie. Butoaiele se păstrează pe podvale din lemn sau piatră. Acestea trebuie să aibă o înălțime de cel puțîn 30 de centimetri, astfel încât butoaiele să fie ridicate față de nivelul pardoselii. De asemenea, trebuie să avem grijă ca să existe o distanță și între butoaie pentru a putea fi aerisite cu ușurință. Capetele doagelor și cercurile butoaielor trebuie vopsite la intervale de doi-trei ani, iar corpul trebuie îmbibat cu ulei de in pentru sporirea rezistenței lemnului. Este important ca butoaiele să fie spălate imediat după goliere. În intervalul de timp în care nu sunt umplute trebuie folosite tratamentele cu sulf în fiecare lună pentru a evita substanțele nocive care ar putea rămâne pe lemn.

Liliana POSTICA

Culegi singur, plătești mai puțin! Aceasta este deviza prin care reprezentanții Institutului de Cercetare-Dezvoltate Pitești-Mărăcineni îi îndeamnă pe iubitorii de fructe să participe activ la Zilele culesului fructelor românești.

De această dată, iubitorii de fructe sunt invitați să-și culeagă cantitatea dorită de aronia – scoruș negru, la prețul de 6 lei/kg. Cei interesați se pot prezenta la Institut în zilele: sâmbătă, 6 august 2022, luni-vineri, 8-12 august 2022.

Institutul pune la dispoziție caserole și material de protecție, iar cei interesați să culeagă pentru consum propriu aronia sunt însoțiți în livadă de personalul calificat pentru îndrumare.

Inițiativa institutului este lăudabilă, mai ales că pot participa și copiii, bineînțeles, însoțiți de părinți.

Larissa DINU

Îmi afund bocancii printr-un râu de frunze ce-și amestecă în răcoarea acestei dimineți coloritul arămiu de toamnă târzie cu cel argintiu ce anunță începutul iernii. Aflată la balconul versanților Carpaților Meridionali, sunt chiar la fosta graniță dintre Țara Românească și Transilvania, pe țărâna întipărită domol în timp a comunei Dragoslavele din județul Argeș.

Cu o diferență de nivel de 650 de metri, mă îndrept dinspre Dragoslavele înspre Valea Luncii, traseul îmi pare destul de ușor acum, fâș-fâș... cu cântec de frunzăriș. Tot înainte urc, cu rucsacul, în care am îndesat apa, pe umeri, fiindcă nu există sursă de alimentare pe drum și, bineînțeles, ceva de mâncare și un baton energizant cu ciocolată.

Însă musafirul neașteptat apare. O ceață densă de nu vezi la un metru și pe care cu greu o respir. Dar totuși nu este foarte frig, mișcarea îmi încălzește treptat mușchii corpului. Gata, m-am acomodat, îi zâmbesc acum pădurii și o rog să fie prietenoasă, să nu-mi aducă în cale vreun locuitor de-al casei cu blană de ursuleț.

Crengile copacilor de fagi se agață de vata cețoasă, îmi lungesc gâtul căutând cu ochii până unde au de gând să se înalțe, mă las amețită de fermecatul dormitor în care-și tihnesc nopțile, această cameră desprinsă parcă din basmele populare românești ale lui Petre Ispirescu.

Urmez triunghiul albastru prin sfărâmăturile de stânci, aceste pietricele netezite, stăpâne ale Luncii ce dau de furcă uneori încălțărilor, înțepându-le ca niște ace de brad înghețate ce stau agățate-n trunchiul lor. Prin firavele crenguțe, roșiaticele măceșe-nlăcrimate își îndreaptă privirea către călătorul ce trece prin fața lor. Mă cocoț pe un arbore șerpuit printre grohotiș, îl zăresc cum își etalează podoabele gălbui, adieri ușoare de vânt îi pleacă la pământ zestrea ce va ține de cald peste iarnă micilor viețuitoare de aici. 

Genunchii îndoiți prin mușuroaiele pământoase fac să resimt acum puțină durere, dar nu mă opresc, continui să descopăr tot dimprejur, mirosul de paie uscate și umede, acest aer ce îmi intră în plămâni, îmi dă curaj și mă împinge de la spate.

Prin creasta Pietrei Dragoslavelor zburd ca un copil, îmi fac aripi și mă ridic mult în sus ca un zmeu nărăvaș, până la altitudinea de 1.434 de metri spre Vârful Vârtoapele, cel mai înalt punct al muntelui Prislopului, așezat în partea vestică a Masivului Leaota.

Muntele, sfântul părinte ce veghează asupra brazilor, e plin de surprize, mi-a oferit o recompensă naturală, marea de nori, fenomen ce e vizibil toamna și nu numai, când masa de aer rece rămâne jos, iar aerul cald sus. Plutesc în straturi, ca niște îngeri strânși laolaltă ce dansează divin, prin văzduhul neatins de cele rele. Îmi doresc să-i îmbrățișez măcar o secundă, cum ar fi să ating măcar un nor din acest platou atât de alb? Am visat de câteva ori că zburam printre ei, ca o pasăre măiastră, iar acum sunt atât de aproape. Pupila mea înoată în mijlocul lor fără colac de salvare, nu m-aș teme să rămână acolo, e atât de liniștitor și calm momentul.

Înfiptă ca o secure în buturugă, așa stă crucea ce marchează Vârful Vârtoapele, ocrotindu-i pe cei care colindă în fiecare anotimp înălțimile muntelui. Cu vedere către Vârful Păpușa, Munții Bucegi și Leaota, crucea își potolește setea cu picăturile de ploaie, se lasă încălzită de razele soarelui, respiră odată cu vântul și se bucură de Crăciun, atunci când fulgii de nea îi croșetează cojoaca, învelind-o într-un alb ca spuma laptelui proaspăt muls.

Mă odihnesc puțin, mănânc și mă hidratez, iar apoi mă întind pe pajiștea de lângă marea de nori și admir cu dragoste de frumos, spectacolul de culoare din zarea albastră, ce nu are nevoie de cuvinte, ci doar de simțire umană.

Fac acum cale-ntoarsă prin Șaua Berbecilor, Fundul lui Neag, urmând punctul albastru de data aceasta. Pasului meu mărunt i s-a arătat, în chip de piatră, o inimă, semn că dragostea muntelui pentru noi există, și nu oricum. Nu firavă, ci puternică, ce rezistă în timp, nu se dă uitării la primul potop. Parcurgerea traseului de aproximativ șase ore, cu o dificultate medie, a fost tocmai bun pentru ca diseară să adorm mai ceva decât un urs.

Am cântat din adâncul sufletului întregului relief, am zburat odată cu păsările printre valurile albe de sus, pietrișul mi-a fost călăuză, am stat la braț cu falnicii brazi și m-am mândrit cu soiul lor nemuritor și așa am scris povestea Dragoslavelor, rătăcind prin frunze-ncețoșate.

Aurora Grigore

Bazele afacerii lui Marian din comuna Bălilești, județul Argeș, au fost puse de câțiva pui de struț african – cea mai mare rasă din lume. Cu ei a început povestea din „Grădina cu struți – Argeș“, născută în urmă cu 4 ani. Investiția a fost undeva la 35.000 de euro, iar profitul abia acum se conturează, fiind și primul an în care crescătorul de struți a început să vândă pui.

În curtea lui Marian conviețuiesc acum cinci familii de struți, fiecare „proprietară“ pe adăpostul și pe țarcul ei – masculii, dacă sunt ținuți la un loc, se ceartă. O familie este formată din două femele și un mascul.

Vârsta de 3 ani pentru masculi, respectiv 2 ani pentru femele marchează maturitatea struților, momentul în care încep să producă ouă. „Struții sunt păsări semisălbatice, iar masculii în timpul reproducției sunt foarte agresivi; intrăm la ei doar când le luăm ouăle“, ne spune Marian, care a achiziționat recent un incubator pentru ouă.

Profit garantat

Există două modalități de a face afacere din creșterea struților: fie se achiziționează pui pentru sacrificare – există un abator în țară unde sunt adunați struții – fie alegi să ai venituri din vânzarea puilor. Marian merge numai pe reproducție, vinde pui ce au de la trei săptămâni până la o lună de zile. Prețul unuia ajunge la 100 de euro. 

Perioada ouatului începe în luna aprilie și durează până în luna septembrie, după care urmează un repaus. O femelă face în jur de 50-70 de ouă pe an. Astfel că, de la cele 10 femele, Marian, printr-un calcul simplu, însumează o producție de 600 de ouă la final de an. Un ou la consum cântărește minimum 1,5 kg, aproximativ cât 25 de ouă de găină, și costă în jur de 100 de lei.

„Producem hrană, mai și cumpărăm. Mâncarea struților conține 70% lucernă, iar restul este reprezentat de un mixt de cereale preparat după o rețetă specială pentru struți. Acesta conține grâu, porumb, ovăz, șrot de floarea-soarelui, de soia, calciu. O familie mănâncă 2 kg de amestec de cereale dimineața și 2 kg seara.“

Oul și carnea de struț sunt renumite pentru că nu au colesterol. „Sunt clienți care cer ouă pentru încondeiat, penele sunt solicitate de administratori de florării, de organizatorii de nunți, fiind utilizate ca decorațiuni pe mese; se mai caută și untura de struț etc.“, declară entuziasmat Marian.

Focus pe ouă în incubator

Curtea lui este animată în weekend-uri și de oameni curioși, care vin împreună cu copiii lor să vadă struți în realitatea.

Puii se hrănesc cu granule care se pot achiziționa fie din comerț, fie se pot prepara în fermă, după anumite rețete. Trebuie să stea în loc ferit de frig, undeva la 28-30°C. Cel mai important detaliu pentru a avea pui sănătoși este să ai grijă de ouă cât timp stau la incubator. Ouale sunt ținute la circa 37°C, o temperatură recomandată dezvoltării puilor în găoace. Pentru a împiedica așezarea gălbenușului sau a embrionului în partea inferioară a oului și fixarea lui de membrana cojii, Marian ține ouăle în niște cofraje speciale în care ouăle sunt întoarse zilnic, automat sau manual. Prin aceasta, îi imită pe struții-părinți, care întorc cu regularitate ouăle în nisipul stepei.

Oul trebuie luat cu grijă, cu o mănușă, pentru a nu pune mâna direct pe el pentru că pielea are un strat de grăsime, iar oul este poros. Dacă se astupă porii de pe ou, nu se mai face tranzacția de aer, de umiditate. După 40 de zile de stat la incubator, chiar dacă nu sunt ciocănite, ouăle uriașe, ca de porțelan, sunt scoase în eclozor pentru a se evita ca puii să iasă direct în incubator pentru că acolo se dezvoltă niște bacterii și nu va fi în regulă pentru ei.

Marian speră ca, pe viitor, statul să ofere bani pentru înființarea unei ferme de struți, considerând că este o afacere în plină dezvoltare în România. Deocamdată, struțul nu este o pasăre națională și nu beneficiază de o atenție deosebită din partea autorităților.

Anca LĂPUȘNEANU

La Nămăiești se ajunge ușor; localitatea este la câteva minute de orașul Câmpulung Muscel și este vizitată de zeci de turiști care vor să vadă Mănăstirea săpată în piatră. Oamenii se închină, admiră peisajul și satul care se întinde la poalele așezământului și pleacă mai departe...

Clădirea de lângă biserică pare pustie... Dar, dacă îi treci pragul, în interior te întâmpină un sat întreg, cu localnici, alai de nuntă, preoți, tradiții și obiceiuri. O lume fascinantă.

Muzeul Etnografic al Mănăstirii Nămăiești este unic în țară. Costume naționale, vechi de peste 150 de ani – din zonele Argeș și Târgoviște, marame, obiecte tradiționale, covoare și ulcere, maica stareță Lucia Nedelea le-a adunat pe toate ani în șir, din dorința de a păstra vie tradiția străbunilor, precum și amintirea bunicii sale, cea care i-a pus pentru prima dată acul de țesut în mână. Ideea i-a fost inspirată de Înalt Preasfințitul Calinic Argeșeanul, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Cea care a sprijinit-o până la final a fost mama ei.

După ce a renovat clădirea de lângă mănăstire, maicii Lucia i-a venit ideea să facă un mic muzeu, numai că nu prea avea ce să pună în el. A mers la mama ei acasă, provenind dintr-o familie cu tradiție, unde portul popular era sfânt, i-a spus ce intenționa să facă și aceasta a asigurat-o că îi va da toate costumele pe care le mai are în casă, mai puțin unul, cu care dânsa ar fi vrut să se înmormânteze. Până la urmă, l-a cedat și pe acesta muzeului. Dar costumele primite din familie nu erau suficiente, așa că stareța Lucia a mers din poartă în poartă și a reușit să mai găsească prin casele bătrânești, prin vechile lăzi de zestre, ii și marame prețioase. A fost o muncă imensă, dar făcută cu pasiune și plăcere. La unele piese, maica stareță a intervenit chiar și de 5-6 ori, pentru a le aduce la starea de acum. Le-a spălat cu apă de ploaie și cu săpun de casă, le-a îngrijit cu multă răbdare și dragoste.

Apoi, mamei maicii starețe i-a venit ideea de a organiza expoziția de costume pe scene. Așa s-a creat o scenă de nuntă, avea fota de la coana preoteasa unde bunica maicii crescuse. Mamei i-a plăcut atât de mult cum a ieșit camera respectivă și a zis să mai facă „o nuntă“. Așadar, în muzeul de azi sunt două scene de nuntă, unde personajele cu costumele lor sunt bunica stareţei, Ilenica Popii, pe când era mireasă, rudele ei şi cele ale ginerelui, precum şi naşii, apoi e o scenă ce prezintă viaţa de zi cu zi a satului și o scenă ce prezintă un altar.

Cu ajutor de la mamă, surori și prietene, maica Lucia a adunat și peste 200 de perechi de opinci. După ce totul a fost gata, a mai rămas un detaliu: prezentarea. Cum să le vorbești astăzi oamenilor despre vremuri apuse și, totodată, să le trezești  interesul? Răspunsul a venit tot de la mama... Fiecare scenă trebuia pusă pe versuri. Pentru fiecare scenă, stareţa Ana Lucia Nedelea a compus câte o poezie.

Arta meșteșugului

Cu războiul de țesut și acul, Mănăstirea Nămăiești a creat un costum național premiat cu medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris din 1889. Pe lângă această impresionantă colecţie, Muzeului Etnografic al Mănăstirii Nămăeşti mai expune hrisoave vechi din secolul al 16-lea, obiecte de artă feudală bisericească şi populară, precum şi o colecţie de carte veche românească.

Muzeul Mănăstirii Nămăiești adăpostește și o întreagă taină a vieții monahale. Când viitoarea stareță Lucia Nedelea a intrat în mănăstire, o măicuță a prezentat-o legendarei maici Mina Hociotă, veterană decorată în două războaie mondiale: „Măicuță, fata aceasta este din sat de la mine! Vă rog să o binecuvântați, să rămână în mănăstire!“ Maica Mina, care avea atunci 74 de ani, a zis: „Să o binecuvânteze Dumnezeu să rămână în mănăstire și să ajungă stareță!“ Zicerea avea să se împlinească în 1994, când maica Lucia i-a urmat la stăreție maicii Onufria Scarlat.

Maica Mina se bucura de un enorm respect, inclusiv din partea autorităților comuniste. S-a numărat printre puținele persoane decorate și de regele Ferdinand cu Ordinul Național „Steaua României“, dar și de guvernul din 1968 la jubileul luptelor de la Mărășești. Doar trei femei au primit „Steaua României“: Smaranda Brăescu, prima femeie-parașutist, Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu, și maica Mina Hociotă. Ca și Teodoroiu, maica Mina a primit și ea gradul de sublocotenent al Armatei Române.

Anca LĂPUȘNEANU