Scurtă istorie a neputinței instituționale... Cum s-a depopulat zona montană

E o vorbă din bătrâni: „cum îți așterni, așa dormi“. Uite așa ne-am trezit și noi astăzi, mă rog, de câțiva ani – și culmea, la nivel instituțional – să plângem că s-a depopulat zona montană. De fapt, tonul folosit în concluziile temei din acest an a Zilei Internaționale a Muntelui, „Munții contează pentru tineri“, este unul de-a dreptul dramatic: „Exodul masiv al tinerelor generații de agricultori montani spre orașe sau în străinătate a dus la un abandon agricol definitiv. Îmbătrânirea accentuată a actualilor deținători de gospodării și apariția pericolului grav și iminent de deșertificare umană a munților României, plus dispariția celui mai important segment de populație montană, vor duce la pierderea unor producători agricoli cu experiență tradițională.“

Adevărul este că am avut timp berechet să împiedicăm acest regres. Și n-am făcut-o din diverse motive: lentoarea investițiilor, amestecul politicului în mersul economic, incapacitatea de a scrie proiecte europene pentru dezvoltarea infrastructurii, semieșec turistic, politici agricole disparate, fără o strategie pe termen lung, inflație de instituții care s-au făcut că lucrează ori care s-au împiedicat reciproc, lipsa unui plan general pentru zona montană, care să fie respectat de toate instituțiile a căror activitate are legătură cu muntele etc. Și știți cum e: odată bolovanul pornit, greu îl mai oprești!

Statistici contradictorii

Prima demonstrație că nu există, după 30 de ani, o viziune unitară asupra zonei montane pleacă de la un lucru simplu, respectiv de la datele statistice existente în diferite strategii elaborate de mai multe instituții ale statului. Cifrele sunt fie neactualizate, fie diferă de la minister la minister sau de la proiect la proiect. Vă oferim câteva astfel de neconcordanțe:

- în documentul denumit „Orientări strategice naționale pentru dezvoltarea durabilă a zonei montane defavorizate (2014-2020)“, postat pe site-ul Agenției Naționale a Zonei Montane, găsim că ZMD cuprinde 657 de unități administrativ teritoriale (UAT), ceea ce reprezintă 20% din numărul de comune, orașe și municipii din România, o suprafață totală de 71.341 kmp (30% din teritoriul național) și o populație de 3,27 mil. de locuitori (20% din populația țării);

- La Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Regionale, în lucrarea intitulată „Dezvoltarea durabilă a zonei montane din România. Realități și perspective“, numărul UAT crește la 657, iar populația – la 3,34 mil. de locuitori;

- într-o lucrare a Ministerului Turismului, denumită „Studiu privind dezvoltarea durabilă în Munții Carpați”, se afirmă că zona „concentrează circa o treime din populația țării, grupată în 789 de localități: 26 de municipii, 80 de orașe, 683 de comune, cu 3.675 de sate.“

Toate sursele au doar o cifră similară: 27 de județe din România sunt cuprinse în aceste strategii, respectiv, Suceava, Neamț, Bacău, Vrancea, Buzău, Prahova, Dâmbovița, Argeș, Vâlcea, Gorj, Mehedinți, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Sălaj, Cluj, Mureș, Alba, Sibiu, Brașov, Covasna și Harghita.

Strategii lipsite de coerență

A doua cauză pentru care Carpații se află într-o situație dificilă este lipsa unei strategii unitare de dezvoltare durabilă a zonei montane. La noi, vorba aia, „câte bordeie, atâtea obiceie“ (nu e corect gramatical, dar așa sună proverbul). Sau fiecare după cum l-a dus mintea. Ori interesul. Teoretic, noi ar trebui să avem o strategie națională de dezvoltare care să fie Biblie pentru toți conducătorii de la nivel central sau regional, județean sau comunal. Celelalte proiecte sectoriale ar fi fost de preferat să fie subordonate acestuia. În realitate, în România avem ministerul și strategia, interesul și strategia, un soi de fiecare cu legea lui. Nu există o viziune de ansamblu, o coerență a acțiunilor.

- Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice are propriul său proiect de țară. Dar strategii de dezvoltare, urmate (sau nu) de proiecte, găsim și la: agențiile de dezvoltare regională (fonduri europene prin Programul Operațional Regional); județe (fonduri de la bugetele consiliilor județene, europene, împrumuturi, surse de finanțare guvernamentale); grupuri de acțiune locală (fonduri europene); zone metropolitane (cu toate sursele de finanțare posibile); unitățile administrativ-teritoriale;

- Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Locale are propria sa politică dezvoltată fie prin noua Agenție Națională a Zonelor Montane (deocamdată lucrează cu frâna trasă, până când structura va fi pusă la punct), fie prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (fonduri europene) care are, e adevărat, și o componentă de proiecte pentru zona montană;

- Ministerul Turismului, prin Convenția Carpatică, are soluții proprii, deși majoritatea proiectelor care vizează localitățile din munte se desfășoară prin intermediul altor instrumente financiare și entități administrative;

- Ministerul Transporturilor promovează politicile sale de infrastructură mare, dar nu știm cât de corelate sunt cu investițiile susținute de alte autorități publice (MDRAP, prin POR; MADR, prin PNDR; guvernul, prin PNDL; Gal-urile, din fonduri europene; județele și comunele, din bugetele județene și locale etc.);

- Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri gestionează programe, dar cele care se adresează micilor antreprenori sunt parțial rupte de programele desfășurate de alte entități (prin POR, MDRAP etc.).

- Ministerul Educației și Ministerul Sănătății au urmat o politică a propriilor lor sisteme, fără să țină cont de „deșertificare umană“ despre care se vorbește în strategia ANZM; școlile și spitalele au fost închise pe bandă rulantă, urmărindu-se rentabilitatea, ci nu nevoia socială a existenței acestora.

Și exemplele ar putea continua. Ne mai mirăm așadar de ce, în atâta stufăriș instituțional, tinerii au luat-o la sănătoasa?

Unde ne aflăm astăzi

Zona de munte se distinge de alte regiuni prin dezavantaje de ordin natural, ce nu pot fi schimbate (altitudine, climă, fertilitate scăzută a solului) și altele structurale, precum diminuarea populației tinere, distanțe mari față de centrele decizionale, izolare față de căile de comunicație și piețele de desfacere, infrastructură încă deficitară etc.

Resursa umană: cele mai multe localități au rămas în urmă din punct de vedere economic, ceea ce a condus la abandonarea lor de către tineri, care-și doreau un viitor mai bun pentru viața lor. Acest proces cu greu mai poate fi stopat. Mă rog, fenomenul deja s-a produs, ideea era să fie limitat măcar de aici înainte ca dimensiune.

Învățământ: numărul elevilor înscriși în învățământul primar și gimnazial a scăzut cu 13%, iar numărul unităților de învățământ s-a redus cu 37%.

Sănătate: nu există o statistică foarte clară, dar știm că există sate întregi care nu au un dispensar sau o farmacie. Raportul era ceva de genul 1 dispensar la 2,5 sate.

Infrastructură: drumurile sunt departe de ceea ce înseamnă standardele europene în materie, cu zone greu accesibile pentru capacități turistice sau ferme; alimentarea cu apă este în continuare deficitară, influențând negativ calitatea vieții, dezvoltarea economică și potențialii investitori; canalizarea rămâne o problemă majoră, sistemul fiind de 15 ori mai redus față de lungimea rețelei de apă potabilă; alimentare cu gaze-marea majoritate a satelor de munte, a cătunelor și fermelor nu sunt racordate la rețeaua de gaze, încălzirea realizându-se în principal pe bază de lemn de foc.

Cultura: zona dispune de 5.265 obiective istorice, dintr-un total de peste 29.000, ceea ce reprezintă 18% din totalul național, 597 de biblioteci publice, 189 de muzee, dar s-a consemnat o degradare continuă a lor.

Agricultura: în zona montană se regăsește 19,7% din suprafața agricolă utilizată, 17,6% din numărul total al fermelor și 19,5% din numărul animalelor. Zona dispune de suprafețe extinse de pajiști naturale (2,1 milioane ha), cele mai multe dintre acestea (60%) cu o înaltă valoare naturală. Numărul fermelor zootehnice și a efectivelor de animale a scăzut dramatic, la fel și plantațiile de pomi fructiferi. Distanțele mari față de căile de transport, piața neconcentrată pe ofertă determină o slabă valorificare a produselor tradiționale.

Silvicultură: 60% din suprafața acoperită cu păduri din România se găsește în zona montană, dar domeniul a fost gândit de așa natură încât plus-valoarea nu se întoarce în zonă;

Turismul: s-a remarcat o creștere semnificativă a pensiunilor turistice și agroturistice, lucru care a revitalizat o serie de localități, dar nu toate satele se pretează la acest gen de activitate.

În loc de concluzii

Maria BOGDAN