Pentru fermierii români, floarea-soarelui reprezintă una dintre cele mai practicate culturi. Practic, de aproape un secol a devenit una dintre culturile tradiționale. La acest lucru au contribuit mai mulți factori. Unul dintre ei, probabil cel mai important, este acela că se potrivește foarte bine cu condițiile pedoclimatice ale țării noastre. Apoi, în timp, consumatorii români și-au adaptat obiceiurile, fiind influențați de cultivarea acestei oleaginoase. Uleiul de floarea-soarelui este preferat de departe la noi față de uleiurile de rapiță, măsline, porumb, dovleac, struguri sau palmier, așa cum se întâmplă în alte țări europene.

În lume, România este a patra cultivatoare de floarea-soarelui, iar în cadrul Uniunii Europene se situează pe primul loc, cu o suprafață medie cultivată de minimum un milion de hectare anual și cu o producție totală de peste trei milioane de tone. Randamentul mediu s-a ridicat la peste 2,9 tone/hectar în ultimele sezoane, așa cum o demonstrează statisticile oficiale: (vezi tabel în revistă).

Floarea-soarelui se mai caracterizează și prin faptul că are o piață internațională relativ constantă, dată de arealul său de utilizare și de cultivare, în zona mediteraneană și în Balcani. De aici rezultă și prețul relativ constant, cu variații destul de mici de la un an la altul.

Avantaje, dar și amenințări

Totuși, din cele arătate până acum nu trebuie să se înțeleagă cum că floarea-soarelui ar fi cultura perfectă, care, odată adoptată, permite gospodarilor să doarmă liniștiți la umbră. Dimpotrivă, la fel ca toate celelalte plante din cultura mare, și floarea-soarelui prezintă o serie de riscuri și de incertitudini. Ele sunt generate fie de rotația în asolament scurt sau cu o altă plantă oleaginoasă, fie de condițiile climaterice (primăveri umede, precipitații persistente, temperaturi mai scăzute decât normalul perioadei). De asemenea, există și o serie de boli, dăunători sau buruieni care atacă această cultură. Rățișoara porumbului (adică temunul tanimecus dilacotiles), mana sau lupoaia (orobanche ramosa) sunt doar câteva exemple în acest sens.

Soluții pe măsura problemelor

Tocmai pentru a putea păstra constante producțiile de floarea-soarelui specialiștii caută în permanență hibrizi rezistenți la atacurile acestor dăunători, pe de o parte, și noi molecule care să distrugă bolile și fungii, pe de altă parte. Până acum cu succes. De cea mai mare notorietate în acest sens se bucură exemplul luptei cu temuta orobancehe (lupoaia), care este endemică în zona Câmpiei Române. Această plantă parazită, care se dezvoltă în mod predilect pe floarea-soarelui, producea pagube în culturi de până la 40-50%, putând chiar depăși aceste valori. Însă hibrizii utilizați la ora actuală au o toleranță deosebit de ridicată la infestarea cu lupoaie, astfel încât pagubele nu mai apar.

Din nefericire, nu la fel se întâmplă și în cazul atacului tanimecus. Deși poate ceva mai mici decât în cazul porumbului, și la floarea-soarelui pagubele cauzate de această insectă sunt însemnate în perioada de la răsărire și până la atingerea unui anumit stadiu de dezvoltare. Despre acest dăunător am vorbit și încă vom mai vorbi.

Atunci când părea că nimic nu ar mai putea să-i surprindă pe fermieri, un nou dușman, mana florii-soarelui (Plasmopara halstedii), cu un potențial distructiv la fel de mare, s-a ivit. Ceea ce ani de-a rândul a apărut ca o problemă care nu trebuie neglijată, desigur, dar este o chestiune minoră, a intrat brusc în rândul problemelor majore.

Mana – o problemă ce tinde să devină majoră

Primele simptome de agresivitate au fost observate în 2017, în Italia, după care, în 2018, au fost identificate probleme în Franța și Spania. În sezonul 2019 situația a devenit mult mai problematică: infecții puternice au fost observate în România, Bulgaria, Grecia, Turcia (Sud) și, din nou, în Italia și Franța.

Mana florii-soarelui este o ciupercă care face parte din familia Oomycete și prezintă două faze de infecție. Infecția primară (sistemică) este cea mai periculoasă și apare în zona rădăcinii, provocând o încetinire imediată a dezvoltării plantei afectate, până la moartea completă a acesteia. Evident, acest lucru are un impact direct asupra scăderii producției.

Chiar și în situația în care nu duce la distrugerea completă a rădăcinii și la moartea plantei, infecția primară este urmată de infecții secundare, care conduc la deteriorarea ulterioară a aparatului foliar, fără influență negativă asupra producției.

În funcție de gradul de atac, daunele asupra producției pot fi cuantificate într-un procent ce variază între 10-50% (ajungându-se la 100%, dacă infecția primară este puternică și afectează întreaga solă).

Soluții cu probleme

Singurii factori care pot fi influențați pentru prevenirea acestei boli îi reprezintă toleranța genetică și tratamentul cu fungicid al seminței. Dar în actualul context de reglementare din cadrul UE obținerea unor hibrizi cu toleranță genetică reprezintă un proces care poate dura mai mulți ani. Suficient de mulți ca mana să facă prăpăd...

Tratamentele foliare nu pot acoperi daunele provocate timpuriu la nivelul sistemului radicular al plantei. De aceea, pentru protecția rădăcinilor și dezvoltarea armonioasă a plantelor mai rămâne o singură soluție: tratamentul cu fungicid al semințelor. Cea mai practică, răspândită și eficientă metodă este tratarea industrială a semințelor de floarea-soarelui. Numai că și în această situație există o problemă.

În prezent, în România există o singură substanță activă autorizată pentru tratamentul semințelor pentru controlul manei (metalaxil-m) care, pe lângă faptul că a demonstrat o scădere a eficacității în unele zone ale Europei, ar putea determina în curând probleme legate de apariția fenomenelor de rezistență din partea agentului patogen. Dezvoltarea rezistenței unei ciuperci patogene, spun specialiștii, poate fi evitată sau întârziată prin alternarea sau amestecul produselor cu mod diferit de acțiune.

Alexandru GRIGORIEV