Pomicultura este una dintre ocupațiile tradiționale ale românilor. Încă din cele mai vechi timpuri s-a scris despre livezile strămoșilor noștri, la fel ca și despre viile lor. Din nefericire, în ultima jumătate de secol pomicultura a decăzut tot mai mult. Cu toate că au existat inițiative, s-au pus la punct programe de sprijin și s-au luat tot felul de măsuri, se pare că rezultatele se lasă încă așteptate. Asta chiar dacă ici și colo mai apare, timid, câte o livadă. Și așa am ajuns să mâncăm mere importate din Polonia și Germania, prune din Franța și Belgia și pere din Spania, Chile și Africa de Sud. Ca să nu mai vorbim despre piersicile din Bulgaria și caisele din Turcia și Grecia.

Despre ce se întâmplă cu acest sector am discutat cu dl Gheorghe Glăman (foto), președintele Secției de Horticultură a ASAS. De-a lungul carierei sale de aproape 50 de ani domnia sa s-a ocupat vreme de mai multe decenii și de livezile românești, inclusiv ca ministru adjunct, responsabil cu horticultura.

„Un petec de vie, o armă și un cal sunt semne de boierie!“

„Necazul a fost același și la viticultură, și la pomicultură: am dat viile și pomii unor oameni care aveau dreptul, fără doar și poate, dar care nu erau cu nimic pregătiți pentru acest lucru“, consideră dl Glăman. „Acești oameni nu erau pregătiți nici material, nici tehnologic și, de multe ori, nici din punctul de vedere al dorinței. Ce rost avea pentru un sculer-matrițer sau pentru un șofer de autobuz din București să se întoarcă la Ștefănești sau la Cotnari? Ca urmare, multe dintre ele au fost, pur și simplu, părăsite. A urmat apoi o altă etapă, despre care acum se dorește a fi uitată. Noroc că am scris la vremea respectivă, în ’94-’95. Scriam atunci că privatizarea cramelor ar trebui să se facă către cei care au primit viile. Altfel, cel care cumpără o cramă are de gând să facă profit mai mult decât trebuie, adică exact ceea ce se întâmplă astăzi cu samsarii în piață! Nu că nu ar fi nevoie de ei, dar să fie înregistrați și supravegheați. Ei bine, așa s-a întâmplat și cu cramele. Dacă mergem acum la cele 17 crame, câte erau în județul Constanța, găsim acolo cuiburi de ciori. De exemplu, la Adamclisi – o podgorie nu mare, dar destul de importantă să fie făcut acolo un centru de vinificație încă din anii ’70 – nu știu dacă a fost privatizat sau nu, dar lângă a apărut, după implementarea programului european de reconversie a viilor, în 2007, o cramă foarte frumoasă a unui avocat. Dacă cea veche era privatizată către cineva care se ocupa de vie, cred că nu mai apărea cea nouă. Era mai ușor și mai ieftin s-o modernizeze pe cea veche. Dar viticultorii, ca și vânătorii, au un Dumnezeu al lor ! Acum toți vor să aibă un petec de vie, o armă și un cal. E o chestie de boierie, pe care am avut-o înainte și pe care mulți care se cred boieri acum vor s-o aibă! Așa se face că au reușit să privatizeze câteva podgorii mari. Asta însă nu s-a întâmplat și la pomi!“, explică Gheorghe Glăman mecanismele subtile, psihologice care au dus la adâncirea decalajului între viticultură și pomicultură.

În pomicultură, proprietatea asupra terenului e determinant

La pomicultură lucrurile au evoluat altfel, consideră fostul ministru-adjunct. După părerea sa, foarte puține suprafețe au încăput pe mâna cui trebuie. „S-a pus întrebarea de ce nu s-au arendat suprafețele, la fel ca la cultura mare“, își continuă analiza. Problema a fost una financiară. Costurile în pomicultură sunt mult diferite față de cultura mare. „Dacă la o fermă vegetală vorbim de mii de lei, aici discutăm de zeci de mii de lei, ca să ajungi până în toamnă!“ Chiar și dobândirea terenurilor pentru ferme are un specific al ei, explică dl Glăman. Dacă la o fermă vegetală chestiunile legate de proprietate nu stau în prim-plan, căci ciclul de producție e scurt, în schimb în pomicultură, unde investițiile se fac pe câte 35-40 de ani, cât poate trăi un pom bine îngrijit, ba chiar și pe câte 50-60 de ani în cazul nucilor, apare nevoia de a avea siguranță asupra terenului. Așa se face că, în cele mai multe cazuri, investitorii doresc să aibă proprietatea pământului.

În 1990, în România se găseau aproximativ 230.000 ha cultivate cu livezi. Acum nu mai sunt decât 140.000. Mai grav însă este că plantații, în adevăratul sens al cuvântului, nu sunt mai mult de 25.000 ha, după aprecierile președintelui Secției de Horticultură a ASAS. După părerea sa, cu totul altfel ar fi arătat lucrurile acum dacă privatizarea fostelor ferme pomicole ale IAS-urilor sau altor entități ar fi fost făcută către șefii de fermă, către economiști sau către asociații ale celor care lucraseră în ele. Pentru suprafețe mai mici, de câte 100 ha, ar fi putut avea acces la credite, cu care să finanțeze lucrările. Așa, IAS-urile nu au putut găsi finanțare pentru suprafețe mari, de câte 1.000 ha și, treptat, au ajuns să le lase neîngrijite. Foarte puțini au reușit să supraviețuiască. Așa s-a ajuns ca treptat piața românească a fructelor să fie cedată produselor din import.

PNDR rămâne singurul sprijin pentru investitori

Un paradox este că, deși podgoriile s-au revigorat în cea mai mare parte a lor, producția internă de struguri de masă este cvasiinexistentă. „Mă miră acest lucru pentru că inclusiv din punct de vedere economic este avantajos. Strugurii de masă îți aduc profit imediat. Începi cu primele soiuri în august și în octombrie ai terminat. În schimb, strugurii de vin cer investiții, timp etc“, spune dl Glăman.

Actualele schimbări de pe piața muncii au modificat și modul de lucru. Dacă înainte, când exista suficientă forță de muncă, lucrările de tăiere în livezi și la vie se făceau în primăvară, acum se fac și toamna târziu și chiar pe timpul iernii, atunci când vremea permite. Scopul este ca în primăvară să rămână cât mai puține lucruri de făcut. Pe de altă parte, pentru proprietarii unor suprafețe mici, de câte zece-douăzeci de hectare, acest mod de lucru le permite să se descurce, în mare măsură, singuri.

Un alt ghinion al pomicultorilor a fost acela că pentru proiectele legate de înființarea sau „reconversia“ livezilor nu există programe europene, ci doar cele din cadrul Măsurii 4.1.a din PNDR. „La momentul intrării noastre în UE, în 2007, era deja în derulare un program de reconversie a viilor, generat, probabil, de interesele marilor cultivatori din Franța, Italia și Spania. În domeniul pomiculturii, însă, se pare că nu există interes pentru programe asemănătoare“, crede Gheorghe Glăman.

Deocamdată, există proiecte aprobate pentru 3.500 ha livezi. Totuși, majoritatea sunt pentru plantații de nuci și afin, care au desfacerea destul de sigură, mai ales la export. În schimb, pentru speciile de bază, precum piersic, cais, păr, din păcate încă nu se mișcă lucrurile. Probabil că lucrurile sunt legate și de lipsa forței de muncă și/sau a fondurilor. Însă, conform părerii d-lui Glăman, viitorul pomiculturii ar trebui să fie axat pe livezi de mere, caise, piersici, care pot oferi producții bune, fără să necesite o forță de muncă prea numeroasă.

Alexandru GRIGORIEV