abonament lumea satului

update 11 Dec 2017

70.000 de pomi pe an, o „mică afacere“ de familie

  • Publicat în Agrotehnica

O livadă, cu pomi din toate soiurile, astfel încât să te bucuri de fructe din vară și până toamna târziu este, fără îndoială, visul oricui stăpânește măcar o bucățică de curte. Și dacă de multe ori rămâne doar un vis, orice gospodar are măcar câțiva pomi care să-l bucure cu roadele lor. Dar când ajung în curțile oamenilor, deja tinerii pomișori au în spate o poveste destul de lungă și deloc simplă. Despre această istorie, ca și despre povestea unor oameni a căror principală ocupație este producerea de puieți ne-am propus să vorbim în continuare.

O livadă ca un El Dorado

Este o zi frumoasă de toamnă târzie. Dacă n-ar fi fost frigul dimineții și rugina frunzelor de prin pomi parcă aș crede că încă e vară. Merg pe undeva prin Câmpia Teleormanului. Și parcă nu-mi vine a crede că mă îndrept spre o pepinieră. De obicei, pomii cresc pe dealuri, prin zone ferite de vânturi și alte stihii, știam eu. Totuși, la Beuca, cineva a gândit altfel, apoi a demonstrat și că se poate.

Doamna Roxana Ghenghe are o siluetă și un tonus de invidiat la vârsta domniei sale. Are un mod de a povesti care face ca toate istoriile pe care le deapănă să pară lucruri simple, făcute ușor, cu vervă, ca într-o glumă. Ascultând-o, parcă nici nu-ți mai vine să te miri că a reușit să creeze o livadă de 17 hectare în plină câmpie, pornind de la un ogor și câteva fâșii de teren nelucrat. Ca și cum ar fi ceva firesc.

În urmă cu mai mulți ani, doamna a moștenit un teren la Beuca. Până atunci, fost inginer agronom la Stoenești, în județul Argeș, iar soțul era specialist cadastrist. Trăiau la București și parcă simțeau că orașul îi sufocă. „Ne-am hotărât să ne mutăm la țară“, povestește doamna. „Vreo doi ani am încercat să facem agricultură mare: porumb de Mexic și cine mai știe ce. N-am reușit prea mare lucru. Era limpede că așa nu vom putea trăi. Și atunci ne-am apucat de pomicultură. În 2005 am pornit cu 700 de caiși, pe 17 arii. Eu eram obișnuită cu pomii, căci la Stoenești, lângă Câmpulung, era zonă de munte, unde nu erau decât pășuni și pomi fructiferi“, mai istorisește conducătoarea pepinierei.

2007, un an de cotitură

În anul 2007, când România a intrat în UE, și familia Ghenghe a intrat în lumea producătorilor de puieți. „În acel an am plantat 3.000 de pomișori“, își amintesc cei doi soți. „Ajunsesem la concluzia că, dacă vrem să facem o livadă așa cum ne-am dorit-o noi, e mai simplu și mai eficient să producem noi pomișorii decât să-i cumpărăm. De aici a plecat totul“, destăinuie ei.

„Începutul a fost greu și nici după aceea nu a fost ușor. Totul a fost lucrat la mână, cu gropi săpate cu lopata și așa mai departe. Mult mai târziu am început să ne mecanizăm“, ne povestește doamna.

Pe lângă greutățile inerente, create de pământul încăpățânat, au mai fost și cele legate de birocrație. „Am ajuns la concluzia că, dacă vrei să faci ceva, cel mai simplu e să-i lași pe toți în pace și să te apuci să muncești. Altfel, dacă stai să umbli după toate, nu mai faci nimic. În cazul nostru, deși la Direcția Agricolă a Județului am avut tot sprijinul, a fost o adevărată aventură să obținem toate autorizațiile și certificările necesare. De nu știu câte ori am fost pe punctul de a lăsa toată hârțogăria baltă, dar m-am gândit că poate, vreodată, vom intra și noi într-un program european și vom avea nevoie de hârtii. Acum le am pe toate, dar uite că n-am participat la niciun program. Am făcut totul singuri, eu cu soțul meu“, își amintește domnia sa.

Oamenii, cea mai mare piedică

„Cea mai mare piedică sunt oamenii nedocumentați și modul în care statul te complică“, apreciază Roxana Ghenghe. Un exemplu în acest sens este, în opinia sa, regimul crengilor-mamă folosite ca altoi. „E adevărat că aceste crengi se obțin din pomi de o anumită calitate, care nu au fructificat niciodată. Dar nu e cine știe ce mare lucru. N-ai decât să le cureți florile. Numai că nu-ți dă nimeni certificare dacă le produci tu. Ca atare, cumpăr de la stațiuni. Am cumpărat până acum ceva vreme de la Constanța, de exemplu. Acolo sunt creatori de soiuri de piersic și nectarin. Dar, de la o vreme, prețurile au crescut prea mult. A ajuns să coste opt lei o ramură-mamă, ceea ce mi se pare exagerat. Dacă doar creanga-mamă costă atât, atunci la ce preț ajunge un pomișor?“, își exprimă domnia sa seria nemulțumirilor. Dar o face fără patimă, nu ca pe o văicăreală, ci doar ca pe o enumerare. Ca și cum ai vorbi despre vremea rea ce te-a însoțit pe un drum. Și mai are de adăugat: tot din cauza certificărilor și a prețurilor, precum și a faptului că nu găsește suficienți oameni pentru muncă, portaltoii îi cumpără din Ungaria. E mai simplu și mai eficient.

Și, colac peste pupăză, din an în an este tot mai greu să găsești forță de muncă serioasă. Oamenii dispuși să vină la muncă fie au îmbătrânit, fie au plecat spre alte zări. Iar la o pepinieră e nevoie de mulți oameni cu dor de muncă...

Soluții inteligente la provocările naturii

„La ora actuală producția noastră e limitată de lipsa forței de muncă. Pepiniera noastră este cunoscută în Alexandria, în Roșiori și în multe zone din Dâmbovița și Argeș. În anii trecuți produceam și câte 70.000 de pomi. Cerere există și acum, dar nu putem produce mai mult de 15-20.000“, povestesc fermierii.

Cu toate acestea, sunt mulțumiți de viața pe care o duc și mândri de ceea ce au realizat. De exemplu, majoritatea utilajelor pe care le folosesc, de la freza de dat găuri pentru vie și până la plugul de scos puieți, sunt manufacturate. „Avem un prieten, inginer-mecanic foarte priceput. El le-a făcut pe toate, după modelele și dimensiunile pe care i le-am dat. Cele pe care le-am fi putut cumpăra nu erau adaptate condițiilor de la noi. Aici pământul este greu. Utilajele clasice pentru pomicultură s-ar rupe imediat“, apreciază soțul doamnei, care a devenit mecanicul-șef.

De fapt, toată pepiniera surprinde tocmai prin faptul că este amenajată oarecum împotriva regulilor. De exemplu, la marginea parcelelor cu puieți există liziere destul de înalte și dese de scaieți și spini. „Poate părea surprinzător, dar sunt o excelentă protecție împotriva vântului, care suflă puternic aici“, deslușesc fermierii această taină. Tot așa mai aflu că pentru pomii ce au trecut de vârsta de cinci-șase ani e mai bine ca pământul dintre ei să fie înierbat. Sau, ideal, plantat cu căpșuni. „Dar, să fie limpede, căpșunii sunt productivi trei-patru ani în același loc. După aceea trebuie mutați“, mai explică doamna.

Răsad pentru mintea oamenilor

Dar cea mai mare schimbare pe care proprietarii pepinierei din Beuca au adus-o se referă la însăși paradigma constituirii unei livezi. Căci au pornit de la ideea că orice spațiu trebuie valorificat. Ca atare, au cultivat orice petec de teren disponibil, chiar dacă se afla pe marginea drumului sau pe vreun dâmb. „Se mirau oamenii când vedeau că am pus pomi printre rândurile de vie. Dar apoi s-au obișnuit. La fel se mirau și când vedeau că nu în toți anii tundem pomii. Apoi au înțeles că sunt pomi care mai au nevoie de pauze ca să-și dezvolte coroana“, mai povestesc cei doi.

Și, într-adevăr, localnicii din Beuca s-au obișnuit să vadă la marginea satului o familie care a reușit să transforme o zonă aridă într-o livadă înfloritoare, o familie care a dovedit că se poate trăi și munci și altfel. Iar o bună parte dintre locuitorii din Alexandria și Roșiori s-au obișnuit să vină la poarta livezii să cumpere fructe proaspete sau sucuri de fructe produse la fața locului.

Altfel spus, cei doi nu au sădit doar în pământul câmpiei, ci și în mințile oamenilor gândul la un nou fel de viață...

Alexandru GRIGORIEV

GALERIE FOTO


Articole recente - Lumea Satului