abonament lumea satului

update 11 Dec 2017

Merișorul, arbustul autohton care ar depăși goji în calitățile terapeutice

  • Publicat în Agrotehnica

A apărut între adepții terapiilor naturiste următoarea controversă: dacă nu cumva este mai bine să consumăm fructele unor arbuști care cresc spontan la noi în țară în loc să căutăm remedii în plantele exotice. Iar comparația se făcea între merișor versus goji. Sau cătină vs goji. Merișorul (Vaccinium vitis idaea) este un arbust medicinal de la care se consumă fructele și frunzele (decocturi) încă din timpuri stră­vechi. La noi în țară crește în zonele înalte ale Carpaților, în special în Transilvania. Planta este cunoscută sub numele popular de afin roșu, bujor, coacăz de munte, cimișir, smârdar, cununiță, brebenoc.

De la acest arbust se consumă fructele ca atare – proaspete, uscate, confiate sau conservate. Sunt utilizate, în diferite tratamente, și frunzele de merișor. Fructele tratează o mulțime de afecțiuni grație conținutului foarte ridicat de antioxidanți (procent cel mai mare dintre toate fructele comune), cum ar fi ulcerul, cancerul la sân, bolile cardiovasculare și renale. Fructele au rol și în normalizarea glicemiei, îmbunătățesc memoria, putând, de asemenea, încetini procesele neurodegenerative. Frunzele conțin arbutină, hidrochinonă, tanin, flavonoizi, ceaiul fiind un puternic diuretic energetic, litontriptic (dizolvă calculii urinari), antidiareic și anti­septic al căilor urinare.

Scurtă tehnologie de cultură

Se prezintă sub formă de arbust pitic, cu tufe care se dezvoltă până la 10-40 cm. Tulpina este cilindrică și ramificată, frunzele-alterne, eliptice, cu margini răsfrânte și puncte negre pe partea dorsală. Florile sunt de culoare alb-roz (planta are și rol decorativ), iar fructele mici sunt de culoare roșie. Tehnologia de cultură este asemănătoare cu a afinului. Merişorul, fiind introdus în cultură foarte târziu, nu au fost create soiuri și nici butași nu se găsesc în pepinierele din țară. Ca urmare, materialul săditor poate fi procurat direct din flora spontană, prin extragerea tufelor cu tot cu balotul de pământ. Recoltarea se face toamna, în septembrie-octombrie, iar plantarea se execută tot toamna, fie plasând întreaga tufă, fie despărțind-o în mai mulți butași. Plantarea se efectuează în gropi de 25 x 25 x 25 cm, fără a se face mocirlirea, într-un substrat acid (turbă acidă), se tasează pământul și se udă din abundență. În eventualitatea în care suprafața de cultură este mai mare, distanțele de plantare sunt de 70-80 cm între rânduri și de 25-30 cm între plante pe rând. Întreținerea presupune lucrări de distrugere a buruienilor (prașile superficiale pentru a nu distruge sistemul radicular), administrare de turbă acidă (pentru a menține substratul în care planta se dezvoltă în mod natural), udare repetată. Fiind o plantă utilizată totuși în scopuri medicinale, nu se recomandă utilizarea fertilizanților și nici tratamente împotriva bolilor și dăunătorilor. La apariția totuși a unor agenți patogeni se pot folosi unii compuși permiși în culturile ecologice. Recoltarea fructelor se face exclusiv manual (cutii prevăzute cu pieptene special), pe timp uscat, după ce s-a ridicat roua, în septembrie-octombrie, când merișoarele au culoarea roșu-intens. Frun­zele se recoltează de asemenea toamna, după ridicarea fructelor; acestea se usucă la aer, în spații umbrite.

Maria BOGDAN

Mai multe din această categorie: « Soiuri de nuci românești Cultura năutului »