Mănăstirea cu trei altare

Două secole de existență. Atât arată trecutul despre mănăstirea Samurcăsești, o vatră monastică din Ciorogârla, județul Ilfov. Au fost vremuri când s-au prăvălit peste ea dezolarea și distrugere cutremurelor, a legii secularizării averilor mănăstirești, dar mănăstirea cu trei altare, unică în România, a rămas totuși în picioare. Legenda țesută în jurul acestui lăcaș spune că zămislirea sa a fost prevestită de visul unui cioban ce își păștea oile pe pământurile boierului Samurcaș, care la începutul secolului al XIX-lea intră în proprietatea unei părți din moșia Ciorogârla. În aceeași noapte, acesta a visat de mai multe ori că în mijlocul poienii unde poposise cu turma se afla o mioară albă care avea trei coarne în loc de două. Boierul Samurcaș a aflat despre acest vis și a căutat tâlcuirea la arhimandritul Timotei, stareț al mănăstirii Cernica. Acesta l-a îndemnat pe boier să construiască acolo o mănăstire care să aibă trei altare. A șa că în 1806 Constantin Samurcaș începe construcția mănăstirii de monahii. Documentele vremii arată că în 1809 se lucra încă la terminarea bisericii și la zidirea chiliilor. Pe data 8 septembrie 1809 mănăstirea a fost sfințită.

Altarul central al bisericii și cel din dreapta sunt închinate Preasfintei Treimi, iar altarul din stânga este închinat Sfintei Cuvioase Parascheva.

După moartea vornicului Samurcaș, destinul mănăstirii se schimbă. Cert este că în 1863 mănăstirea era aproape de ruină. Trei ani mai târziu, prin eforturile maicii starețe de atunci, Fevronia Vladoianu, mănăstirea începe să înflorească din nou.

Mănăstirea Samurcăsești poartă amprenta sobră a bisericilor din Muntenia. Are o singură turlă impozantă așezată pe naos. Aceasta este susținută de patru arcade sprijinite pe patru coloane masive. Pridvorul deschis al mănăstirii este sprijinit de opt coloane de cărămidă în formă de torsadă.

Chipul mănăstirii s-a schimbat din nou începând cu 2000, când a fost restaurată, și înfrumusețată.

Anul 1940 a fost unul nefast pentru biserica mănăstirii. Cutremurul din luna noiembrie a acelui an i-a afectat atât de tare structura, încât a trebuit demolată. A fost reconstruită, după schițele arhitectului Ion Cernescu, între anii 1941-1943, pe vechea temelie, iar din înfățișarea trecută s-au păs­trat doar catapeteasma în stil brâncovenesc și două icoane pictate de Gheorghe Tattarescu. Pictura în frescă și ceramică este realizată în stil neobizantin de către pictorul Gh. Popescu, între anii 1951-1953.

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 54-55